URMELE DE PICIOARE

Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare este o activitate complexă, al

cărei scop principal îl constituie identificarea persoanei. Valoarea de identificare a
acestor urme este dată de detaliile desenului papilar al plantei (talpa piciorului) şi de
profunzimea şi morfologia urmei.
Pătrunderea infractorului în câmpul infracţiunii presupune – în majoritatea
cazurilor – lăsarea, de către acesta, a unor urme de picioare. Însă, nu întotdeauna
aceste urme sunt bine imprimate sau suficient de bine individualizate pentru a putea
ajuta organul de cercetare în stabilirea identităţii făptuitorului.
Urmele de picioare pot fi clasificate în raport cu natura obiectului creator:
- urme de picior descălţat (urmele plantei piciorului);
- urme de picior semi-încălţat (cele create de piciorul încălţat cu şosetă
sau ciorap);
- urme de picior încălţat (de exemplu, urmele pantofilor).
Ele pot fi urme de suprafaţă sau de adâncime, urme vizibile sau latente.
Urmele plantei piciorului sunt cele mai valoroase pentru individualizare,
deoarece amprenta plantară poate servi la o identificare certă, echivalentă cu
identificarea bazată pe amprentele digitale1.
Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte:
- regiunea metatarsofalangiană, cea mai
importantă pentru identificare, cuprinsă
între vârful degetelor şi o linie imaginară,
perpendiculară pe axa longitudinală a

1
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002.
1
plantei, care trece prin articulaţia situată între falanga a doua a degetului mare şi
metatars;
- regiunea metatarsiană, cuprinsă între regiunea metatarsofalangiană şi o linie
imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulaţia
tarsului cu metatarsul;

- regiunea tarsiană, imprimată parţial, cuprinsă între regiunea metatarsiană şi

călcâi;
- regiunea călcâiului, caracterizată prin alterări ale desenului papilar, din
cauza bătăturilor sau cicatricelor.
Ca şi mâinile, plantele au un desen papilar propriu.

Urmele de picior semi-încălţat reproduc forma generală a plantei piciorului,

a regiunilor sale şi a ţesăturii. Pot servi la determinări de grup şi chiar la identificare,
dacă prezintă elemente de individualizare (uzuri sau cusături specifice).

2
 Urmele de picior încălţat
Urmele lăsate de piciorul încălţat sunt des întâlnite în practica cercetării
criminalistice şi se află la locul faptei fie izolate, fie sub aspectul cărării de urme. În
funcţie de plasticitatea obiectului primitor, aceste urme sunt de suprafaţă şi de
adâncime.
Urmele de suprafaţă se crează pe obiecte de consistenţă mare, mai dure
decât încălţămintea sau piciorul desculţ. Când pe încălţăminte sau pe piciorul desculţ
se află substanţe străine (noroi, praf, vopsea, sânge etc.), se formează urme de
stratificare; iar dacă pe suprafaţa obiectului primitor sunt substanţe străine, în stare
pulverulentă sau vâscoasă (cum ar fi, de pildă, o pojghiţă de praf în cantitate mică,
ulei ori de vopsea proaspătă) prin aderarea acestei substanţe la talpă se formează
urmele de destratificare.2
Urmele de adâncime (statice, de adâncime, în pământ moale) pot reflecta
unele caracteristici utile identificării.
Urmele de picioare se pretează la toate formele cunoscute, de suprafaţă şi de
adâncime, de stratificare şi de destratificare, vizibile şi latente (mai rar), statice şi
dinamice.
Calitatea urmei depinde atât de modul de călcare, cât şi de proprietăţile
plastice ale obiectului primitor, mai ales în cazul urmelor de adâncime. La urmele de
suprafaţă şi de stratificare — prezintă interes natura substanţei aderente şi gradul de
uzură a tălpii.
Urmele de picioare, în mersul obişnuit al omului, în pas grăbit sau când fuge,
au un proces propriu de formare, în care se disting trei faze. Prima fază începe în
momentul atingerii călcâiului cu obiectul primitor şi constă în împingerea acestuia în
faţă şi în jos şi se termină când piciorul trece în poziţie perpendiculară pe suprafaţa
lui; a doua fază se realizează prin apăsarea piciorului asupra obiectului primitor sub
un unghi drept, când întregul corp se sprijină pe un singur picior, moment ce
2
Ion Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1994
3
marchează imprimarea pe sol a trăsăturilor tălpii; a treia fază începe când piciorul
trece de la poziţia sa perpendiculară faţă de obiectul primitor la cea oblică, când
împinge în spate şi în jos cu vârful degetelor masa obiectului primitor şi se termină
prin ridicarea piciorului în vederea realizării pasului următor.3
Acest proces de formare a urmelor de picioare este propriu atât la urmele de
adâncime, cât şi la cele de suprafaţă, dar fazele sale se disting doar cele de adâncime.
La călcâi se remarcă o uşoară alunecare în faţă, urma propriu-zisă este mai scurtă
decât lungimea tălpii şi arcada mai curbată, iar la vârful degetelor se observă o slabă
alunecare, de împingere a solului în spate. Datorită procesului de formare, urmele de
adâncime, în funcţie şi de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu
cât viteza de mişcare a fost mai mare.
Cărarea de paşi
La locul faptei pot exista mai multe urme care indică drumul parcurs de
infractor. Prima operaţie constã în trierea urmelor pentru a stabili dacă în acel loc au
călcat mai multe persoane.

Cărarea de paşi poate indica:

• direcţia de mişcare dată de axa longitudinală, adică linia dreaptă care trece
printre urmele lăsate de piciorul drept şi de piciorul stâng;
• linia mersului, o linie frântă care uneşte părţile din spate ale fiecărei urme.
Unghiurile formate sunt mici sau mari, în raport cu lungimea pasului.

3
Ion Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1994
4
 • lungimea pasului distanţa dintre două urme consecutive ale piciorului drept
şi stâng, măsurată la partea din spate sau din faţă a urmelor. Se măsoară între
extremităţile călcâielor celor două urme.
• lăţimea pasului, distanţa cuprinsă între partea exterioară ori interioară a
urmelor piciorului stâng sau drept. Analizând lăţimea pasului se pot trage o serie de
concluzii privitoare la persoana ce a creat aceste urme, cunoscându-se că:
 o persoană care duce o greutate sau o persoană în vârstă are
tendinţa de a mări lăţimea pasului (coborând astfel centrul de greutate);
 o persoană care aleargă micşorează lăţimea pasului;
 prin educaţie, persoanele de sex feminin merg având o lăţime foarte
mică a pasului.

• unghiul de mers, format de axa longitudinală a tălpii cu axa direcţiei de

mers. Diferă de la o persoană la alta şi este constant, fiind mai mic la femei, copii şi
bătrâni în comparaţie cu barbaţii maturi.
Cărarea de paşi poate oferi informaţii cu privire la: numărul de persoane,
greutatea, înălţimea, sexul vârsta, defecte anatomice (şchiopătare, platfus), viteza şi

5
modalitatea deplasării (prin alergare, prin sărire, lent, rapid etc.), starea psihică
(beţie, boală, stres).
De asemenea, poate indica alte date de interes operativ: dacă autorul cunoaşte
locul; dacă a stat la pândă, de unde a intrat, pe unde a ieşit, simularea direcţiei de
mers (,,de-a-ndăratelea”).
Căutarea şi descoperirea urmelor se realizează mai dificil decât în cazul
urmelor de mâini. Dacă urmele sunt latente – formate de piciorul descălţat – se vor
aplica aceleaşi reguli ca în cazul urmelor latente de mâini. Dacă piciorul este
încălţat, urmele vor fi căutate cu precădere în locurile de pătrundere şi, respectiv, de
ieşiri din câmpul infracţiunii.

Fixarea urmelor - criminalistica recomandă fixarea urmelor de picioare,

astfel:
a) prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei:
• se precizează zona în care se află;
• proprietăţile suportului;
• descrierea urmelor în mod amănunţit, cu toate detaliile stabilite prin
măsurători (număr, formă, contur, relief, dimensiuni, dacă sunt integrale sau
fragmente, alte caracteristici);

6
 • la urmele de încălţăminte se precizează dacă sunt de adâncime ori de
suprafaţă (de stratificare sau de destratificare), forma ei generală, lungimea şi
lăţimea în centimetri;
• la urmele create de piciorul desculţ se precizează dacă se disting
caracteristicile desenului papilar, urmele degetelor, aspectul general al tălpii, cu
arcada pronunţată sau platfus;
• elementele cărării de urme;

b) prin fotografiere:
• urmele de picioare se fotografiază în ansamblu şi se fixează poziţiile ce le au
unele faţă de altele, raporturile în care se află cu obiectele din apropiere (fotografia
obiectelor principale); aparatul fotografic se aşează pe stativ, cu obiectivul orientat
perpendicular pe urmă, la o înălţime adecvată, cu luminare naturală sau, dacă nu este
posibil, cu lumina becurilor mate;
• urmează fotografierea de detaliu a fiecărei urme, aparatul fotografic având
obiectivul perpendicular pe urmă, cu iluminare laterală sau din spatele aparatului;

7
 •fotografia la scară: se aşează alături şi paralel de urmă o riglă gradată în
centimetri;

c) fixarea prin mulare a urmelor de adâncime:

• mulare cu ceară, parafină sau răşină, prin trasarea peste suprafaţa urmei a
unui strat subţire de parafină sau ceară topită, după care se pulverizează pudră de
talc;

• pasta de ghips se pregăteşte din ghips dentar şi apă, într-o capsulă de

cauciuc, amestecându-se până ce pasta ajunge la gradul de fluidizare necesar, după
care se toarnă, cu lingura, în urmă. La o temperatură a aerului de 20 - 30°C, mulajul
de ghips face priză în 30 - 40 minute. Uscarea completă se face în 2 - 3 zile;

8
 • urmele de adâncime create în zăpadă sau în gheaţă se pot fixa prin mulaje de
ghips sau de sulf topit;
• urmele fiabile (nisip) se pulverizează în prealabil cu şerlac, colodion sau
fixativ de păr. Dacă urma este umedă, în prealabil se presară talc sau praf de ghips,
care absoarbe apa;

d) copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă. Negativul obţinut prin

fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi aşezat în aparatul de mărit, pentru
obţinerea imaginii pozitive, cu emulsia spre sursa de lumină;
e) ridicarea prin decuparea suportului purtător de urme (de exemplu călcarea
pe hârtie);

9
 f) prin transferul electrostatic4. Deasupra urmei se aplică o folie din vinilin sau
poliester, laminată pe o parte cu un strat de metal bun conducător de electricitate.
Sub obiectul purtător de urmă se plasează o placă din metal care este conectată, ca şi
filmul, la o sursă de înaltă tensiune (10.000—15.000 V). La trecerea curentului
electric se produce o incărcare statică a filmului, care atrage şi fixează particule de
murdărie sau reziduuri ce conturează urma de picior.

4
Lucian Ionescu, Criminalistica. Note de curs, Editura Universităţii Creştine ”Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 2002.
10
 URMELE DE DINŢI

A. Probleme generale.
Dinţii omului, în cadrul aspectului lor general propriu speciei, au multe
caracteristici generale şi individuale, care se
observă la orice persoană fie în vorbirea sa
obişnuită, fie în urmele create prin muşcare. În
procesul vorbirii, omul îşi descoperă dinţii din faţă,
incisivii şi caninii, şi astfel poate fi identificat
criminalistic, în cadrul portretului vorbit.5 Prin
muşcare lasă pe obiectele primitoare
caracteristicile incisivilor şi caninilor, după care
poate fi identificat.
În funcţie de natura obiectului primitor şi de forţa cu care dinţii acţionează
asupra sa, urmele formate pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund
în masa obiectului primitor, urmele de adâncime sunt în acelaşi timp şi dinamice,

5
Ion Mircea, Criminalistica, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj, 1976
11
mai ales când prin muşcare s-a desprins o parte din obiectul respectiv, cum se
întâmplă în cazul cu unele produse alimentare.
Caracteristicile individuale ale dinţilor incisivi şi canini ai omului, care îi fac să
se distingă între ei, de la un individ la altul, sunt: lăţimea variată, distanţele diferite
dintre ei, diferenţa de poziţie pe cele două arcade, gradul de uzură, unele
particularităţi create prin tratamentele medicale.

Aceste caracteristici, luate la un loc, constituie elemente apte de a conduce la

identificarea persoanei care a creat urmele studiate.
Prin muşcare, dinţii crează pe corpul omului, de obicei, urme de adâncime. Însă,
datorită elasticităţii pielii, ele devin de suprafaţă. La leziunile produse pe corpul viu
doar la nivelul epidermei, după câteva ore, pe locurile de contact apar excoriaţiile.
Dacă muşcătura a lezat şi derma, urmele sângerează şi devin cruste şi, datorită

12
reactivităţii organismului, cresc în volum, depăşind nivelul pielii.6

Aceste urme se întâlnesc, în special, la infracţiunile de viol şi de omor cu mobil

sexual, atât provocate de agresor asupra victimei, cât şi invers, de victimă, asupra
agresorului, în scop de apărare.
La aceste urme, create pe corpul omului, mai trebuie avut în vedere că, după
producerea muşcăturii, pielea se relaxează, determinând astfel modificări în urmele
create în privinţa lăţimii dinţilor şi a distanţelor dintre ei. Măsura în care urmele
suferă modificări depinde de zona lezată şi chiar de fiecare organism în parte. Cu
toate acestea, prin urmele de dinţi imprimate pe corpul omului, se poate ajunge chiar
la stabilirea unor concluzii certe în legătură cu persoanele suspecte, mai ales în

6
I. Moraru, Medicină Legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1967.
13
situaţiile când sunt imprimate unele caracteristici de uzură ori când lipseşte vreun
dinte de pe cele două maxilare.
Urma de dinţi oferă, încă de la locul faptei, primele informaţii despre tipul
constituţional şi vârsta celui care a creat-o.
Modificările datorate îmbolnavirilor şi traumatismelor amplifică
particularităţile aparatului dentar în vederea identificării.
Studiul dinţilor şi urmelor acestora face obiectul odontologiei judiciare.
B. Fixarea urmelor de dinţi se face prin descrierea lor în procesul-venbal, prin
fotografiere, iar cele de adâncime şi prin mulaje.
a. Descrierea urmelor de dinţi în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului parcurge două faze. În prima fază, se arată pe ce obiecte purtătoare au fost
descoperite, în ce loc se află obiectele respective, aspectul sub care se prezintă ele,
numărul şi forma lor. Când se află pe acelaşi obiect mai multe muşcături, se
menţionează şi distanţa dintre ele. Dacă se află pe corpul omului, se specifică dacă
acesta este viu sau nu, după care se menţionează distanţele dintre urme şi unele zone
ori organe mai apropiate, cum ar fi, de exemplu, faţă de nas, de ochi, ureche, etc. A
doua fază cuprinde descrierea amănunţită a urmelor, poziţia unora faţă de altele,
distanţele dintre ele, mărimea lor. La menţiunea culorii excoriaţiilor sau
echimozelor, se specifică dacă toate sunt sau nu de aceeaşi culoare ori există
diferenţe de nuanţă în această privinţă.
b. Fotografierea constituie al doilea procedeu de fixare a urmelor de dinţi.
Întâi, ele se fotografiază în grup, de la o distanţă de 30 - 50 cm, cu obiectivul
aparatului de fotografiat în poziţie perpendiculară pe suprafaţa obiectului purtător de
urmă. Iluminarea poate proveni de la soare sau de la o sursă electrică de lumină, cum
sunt, de exemplu, becurile mate.

14
 Când urmele sunt de suprafaţă iluminarea obiectului primitor se face cu
ajutorul unui singur izvor de lumină aşezat în spatele aparatului de fotografiat, cu
razele orientate perpendicular pe urme. Iar dacă urmele în cauză sunt de adâncime,
cum se întâmplă mai des, pe lângă izvorul de lumină amintit, urmele se mai
luminează şi cu un izvor secundar ca intensitate, situat într-o parte laterală, cu razele
orientate oblic pe urme, pentru a crea astfel uşoare umbre, care evidenţiază mai bine
detaliile.
După aceste fotografieri de grup, în vederea obţinerii unor detalii ale urmelor,
fotografierea se realizează de la o distanţă şi mai mică, de circa 5 - 10 cm. În acest
scop, distanţa focală a aparatului se măreşte ca şi în cazul fotografierii în detaliu a
urmelor de mâini.
Pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se aşează o
panglică gradată în centimetri şi milimetri, ca după imaginea obţinută să se poată
aprecia mărimea reală a urmei date.

c. Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime se poate face numai după

descriere şi fotografiere, deoarece în procesul realizării mulajului urma se distruge.

15
 Înainte de turnarea pastei de mulaj în urmă, sunt necesare anumite pregătiri în
acest scop. Pentru început, urma în cauză se curăţă de eventuale corpuri străine, apoi
se improvizează în jurul urmei, dacă-i necesar, un ”gard” de plastilină, în vederea
obţinerii unui mulaj mai gros, cu o rezistenţă mai mare la manipulat. Urmele în
ciocolată, margarină, unt sau brânză topită, înainte de mulare, sunt tratate prin
pulverizare cu şerlac dă la o înălţime de 25 - 30 cm şi indirect, pentru formarea la
suprafaţă a unei cruste mai rezistente.
Odată ce urma este pregătită pentru fixare prin acest procedeu, se pregăteşte
pasta de mulaj din ghips dentar şi apă. Pasta de mulaj, pentru a de cele mai mici
detalii, trebuie să fie destul de fluidă. După 20 - 30 minute mulajul este destul de
întărit pentru a fi ridicat şi transportat.

Urmele de comparaţie se iau solicitând suspectului să muşte câteva foi de

hârtie între care s-a itrodus o foaie de plombagină, după care imaginea obţinută va fi
comparată cu urma în litigiu, fotografiată sau copiată pe calc.
Stabilirea identităţii cadavrelor se realizează prin compararea
particularităţilor stomatologice cu odontogramele luate de medic ante-mortem. În
absenţa odontogramelor, urmele de dinţi furnizează informaţii privind sexul, vârsta
aproximativă, tipul şi subtipul antropologic, precum şi anomaliile dentare.
Se recomandă ridicarea obiectului purtător cu păstrarea acestuia în condiţii
adecvate: la rece, pentru produsele alimentare; fructele sunt introduse într-o soluţie
de 5% formalină, iar pe timpul transportului se scot din soluţie şi se împachetează
într-o foiţă subţire îmbibată cu formalină. Dacă nu este posibilă ridicarea obiectului
purtător, se recurge la mularea urmei, folosindu-se ghips dentar.

16
 URMELE DE BUZE

De multă vreme s-a constatat că buzele omului prezintă particularităţi prin

ridurile lor coriale. Este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate
caracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existenţă în privinţa formelor şi
poziţiilor pa care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactul
nemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe obiectele respective
urme, după care se poate ajunge până la identificarea reliefului labial.

Sub aspect anatomic, buzele alcătuiesc peretele anterior al cavităţii bucale,

fiind repliuri mobile ce se unesc la extremităţile laterale, formând comisurile gurii 7 şi
au drept suport muşchiul orbicular, care este dispus ca o elipsă în jurul orificiului
bucal.8 Marginea liberă, denumită şi roşul buzelor9, care este o zonă de tranziţie
7
V. Papilian, Anatomia omului, vol. II Splanhnologia, Ediţia a V-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
8
M. Ifrim, Gh. Niculescu, Compendiu de anatomie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988.
9
V. Papilian, Anatomia omului, vol. II Splanhnologia, Ediţia a V-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
17
dintre piele şi mucoasă, prezintă importanţă pentru identificarea criminalistică,
deoarece pe suprafaţa sa se află caracteristicile individuale ale buzelor, sub formă de
riduri verticale şi orizontale.

Această zonă este mereu umedă, datorită secreţiilor din cavitatea bucală, şi
frecvent vine în contact cu alimentele şi cu diferite obiecte din mediul înconjurător.
Datorită acestor proprietăţi, în contact cu unele produse alimentare sau cu
diferite obiecte, buzele omului lasă pe zonele atinse urme în care, destul de des, se
disting cu uşurinţă caracteristicile lor individuale, concretizate atât prin aspectul lor

general, cât mai ales prin numărul, forma, lăţimea şi poziţia ridurilor coriale, fiind
posibilă identificarea certă a unei persoane, ca şi în dactiloscopie.
Pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice trebuie ca cele
două obiecte, creator şi primitor, să aibă anumite proprietăţi şi procesul de formare a
urmelor respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă detaliile reliefului
labial. Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafeţele netede, fără substanţă străină
în zonele de contact. Pe obiectele cu suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu substanţe
străine, ca obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate, unele alimente ca, de pildă
pâinea, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.

18
 Urmele de buze se întâlnesc în crimele pasionale şi sexuale şi se pot găsi pe
pahare, ţigări, pipă, tacâmuri, batiste etc.
Alte elemente de identificare: unghiurile comisurale, gropiţa mediană,
tuberculul buzei superioare, şanţurile verticale (pliuri), prezenţa cicatricilor.
Urmele de buze se formează prin stratificare de coloranţi (rujuri), de substanţe
grase (sosuri, grăsimi, sucuri) sau produse de natură biologică (salivă, secreţii).
Se prezintă sub formă statică sau dinamică, sub formă vizibilă sau latentă şi
în marea majoritate a cazurilor numai ca urme de suprafaţă. Urmele de adâncime
ale buzelor, cu detalii individuale, se crează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate
proprietăţi plastice, ca, de pildă: untul, margarina, marmelada şi unele sortimente de
ciocolată. Când urmele de buze sunt dinamice, nu avem posibilităţi de identificare
după caracteristicile reliefului labial.
Urmele de buze, în majoritatea situaţiilor, se găsesc în stare latentă. Din
această cauză, organul judiciar trebuie să le caute cu multă atenţie pe obiectele de la
locul faptei şi după ce le-a descoperit, să procedeze la evidenţierea lor.
Totdeauna când urmele de buze sunt vizibile se descoperă cu multă uşurinţă,
prin simpla examinare cu ochiul liber a obiectelor suspecte. Însă, foarte rar se
creează urme de buze vizibile, doar în situaţiile când buzele sunt machiate cu ruj de
calitate inferioară. Pentru descoperirea urmelor latente, se aplică procedee cunoscute
la urmele latente lăsate de mâini. Pentru început, obiectele suspecte se examinează
sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii naturale sau artificiale. Substanţele
străine de pe suprafaţa obiectului examinat reflectălumina sub alt unghi decât fondul
obiectului respectiv. Dacă nu se obţin rezultatele dorite, se poate recurge, în
continuare, la folosirea lămpii portative de raze ultraviolete, în condiţii de întuneric.
Ca mijloace optice pentru mărit se folosesc lupele din dotarea trusei criminalistice şi
microscoapele de buzunar, în condiţii de iluminare corespunzătoare a obiectului
purtător de urmă.
Urmele de buze, descoperite în stare latentă, se evidenţiază prin unul din
procedeele aplicate la evidenţierea urmelor invizibile de mâini. Alegerea procedeului
19
şi a substanţei potrivite se face în funcţie de natura obiectului primitor, de cantitatea
substanţei sedimentate şi de vechimea urmelor.
Înainte de a proceda la evidenţierea urmelor de buze este necesar să vedem
dacă ele sunt umede sau uscate. Prafurile potrivite pentru evidenţierea urmelor de
buze sunt cele de granulaţie fină şi uşor uleioase şi de culoare contrastantă cu fondul
obiectului purtător.

Procedeele de relevare şi fixare sunt similare cu cele ale urmelor crestelor

papilare.
Se recomandă ridicarea obiectului purtător şi fotografierea, deoarece
transferarea cu folie adezivă nu preia toate elementele urmei.
Urmele de buze pot fi supuse unor examinări fizico-chimice şi biologice,
inclusiv testuiui ADN, pentnu stabilirea compoziţiei, a grupei de sânge şi a
infecţiilor bacteriene. Impresiunile latente vor fi relevate şi apoi transferate pe folio
adeziv.
Examenul de identificare se face prin compararea urmei cu amprentele de
buze de la persoanele suspecte, luate în condiţii cât mai apropiate de cele ale
amprentei incriminate (object similar).

20