Criterii de clasificare a urmelor infractiunii

In literatura de specialitate, urmele sunt impartite in doua mari categorii:

a. Urme formate prin reproducerea constructiei exterioare a obiectelor (urme de maini, picioare,
imbracaminte, instrumente de spargere) si
b. Urme formate ca resturi de obiecte si materii organice si anorganice (resturi de imbracaminte,
de alimente, de fumat, de vopsea)
Criteriile generale de clasificare a urmelor:
 Factorul creator de urmă.
Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat apariţia urmei pot fi diverşi: corpul omului,
obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia.
Obiectul care lasa prin contact direct, pe suprafata sau in volumul celuilalt obiect, urma actiunii sale se
numeste obiect creator de urma, iar cel pe care se creeaza urma poarta denumirea de obiect primitor de
urma
 Tipul sau natura urmei.
În funcţie de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate fi realizată în funcţie de mai multe
repere:
 Urme care reproduc forma suprafeţei de contact a obiectului creator (conturul, constructia
exterioara), ca de exemplu, urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere,
ale mijloacelor de transport etc.
 Urme sub formă de pete sau resturi de materii (particule macro si microscopice) organice şi
anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (pete de sange, saliva, transpiratie, fire de
par)
 Urme sonore (vocea, urmele armarii sau ale percutiei unei arme, zgomotele obiectelor) si urme
olfactive (mirosul specific al persoanelor, dar si al unor obiecte)
 Urme vizibile si urme latente (invizibile cu ochiul liber sau foarte putin vizibile; ceea ce
impune relevarea lor prin diverse metode si mijloace tehnico-stiintifice speciale)

 Modul de formare a urmelor.

In raport cu procesul de miscare dintre cele doua obiecte in timpul formarii urmei, deosebim: urmele
statice si urmele dinamice, iar in raport cu felul de reproducere a constructiei exterioare si cu
modificarile aduse obiectului primitor, deosebim: urme de suprafata si urme de adancime
 Urme statice se formeaza prin apasare sau lovire, cand cele doua obiecte care determina
procesul de formare a urmei intra in contact, fara ca cele doua suprafete sa alunece una fata de
cealalta
 Urmele dinamice sunt cele care iau nastere prin frecarea obiectelor unul de celalalt si prin
taiere
 Urme de suprafata se formeaza pe baza modificarilor de suprafata ale obiectului primitor de
urma, fara ca acesta din urma sa-si modifice forma
 Urmele de adancime se formeaza fie ca rezultat al deformarii obiectului primitor de urme, fie
ca rezultatul al imprimarii unei anumite forme

 Alte criterii de clasificare a urmelor

 Urmele locale apar ca rezultat al modificarii suprafetei obiectului primitor de urma, numai in
limitele in care asupra acestuia a actionat obiectul creator de urma. Exemplu: urma de
incaltaminte pe sol
 Urmele periferice (de contur sau negative) se formeaza ca rezultat al modificarilor care au loc
in afara limitelor suprafetei de contact cu obiectul creator de urme. Aceste urme sunt create cu
ocazia actiunii asupra obiectelor respective a unor fenomene exterioare, ca ploaia, zapada,
flacarile sau reziduurile incendiilor
 Cercetarea si interpretarea la fata locului a urmelor de maini

1. Consideratii privind formarea urmelor de maini

Operaţia complexă de descoperire, relevare, fixare şi ridicare a urmelor de mâini de la faţa locului se
realizează încă de la începutul cercetării, în funcţie de modul în care s-au format aceste urme.
Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul
direct al acesteia, fie cu o suprafaţă, fie cu un obiect oarecare.
În funcţie de modul de formare, ele se pot prezenta astfel:
 Urme de mâini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o
au, bineînţeles, urmele de mâini statice, întrucât reuşesc să redea cu claritate desenul papilar şi
detaliile sale caracteristice.
 Urme de suprafaţă sau de adâncime, în funcţie de plasticitatea suportului primitor de urmă. In
contact cu obiectele, mana poate crea atat urme de suprafata, cat si urme de adancime. De
exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată ş.a. se
formează în adâncime, spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafaţă dură, de genul sticlei,
care sunt de suprafaţă.
 Urme de mâini vizibile sau latente, întâlnite de regulă, la urmele de suprafaţă formate prin
stratificare. Urmele de mâini latente, contrar aparenţelor, sunt în marea majoritatea cazurilor
de o calitate mai bună decât urmele vizibile.
Urmele vizibile se formeaza, in mod obisnuit, prin depunerea de pe mainile infractorului a
unui strat de sange, vopsea, cenusa, funingine etc. cu conditia ca obiectul pe care s-a format
urma sa nu aiba aceeasi culoare. Urmele invizibile sau foarte putin vizibile/latente sunt
formate prin depunerea unui strat de sudoare si grasime, a unui strat de sange extrem de
subtire sau a unor substante lichide sau solide de aceeasi culoare cu fondul
2. Descoperirea urmelor de mâini.
Pentru descoperirea urmelor de maini este necesar sa se cerceteze minutios si succesiv obiectele
inconjuratoare
Pentru descoperirea urmelor infractiunii, in cercetarea fiecarui caz, OUP va cauta sa reconstituie
mintal fiecare faza a desfasurarii infractiunii, parcurgand cu atentie in sens direct sau invers, drumul
presupus ca a fost facut de infractor. Pe parcursul cercetarii, fiecare obiect despre care se va presupune
ca a fost folosit sau macar atins de infractor se va examina cu grija, pentru a descoperi eventualele
urme formate. Urmele descoperite sau locurile care se presupune ca poarta urme latente se marcheaza
si se acopera pentru ca urmele sa nu fie distruse pana la ridicarea lor.
Pentru descoperirea urmelor latente expertii criminalisti vor folosi o sursa de lumina in conditii de
reflectare sau transparenta. Se recomanda ca in incaperea respectiva sa se faca intuneric
Sunt situatii in care cercetarile preliminare pot conduce la concluzia ca infractorul s-a folosit de
manusi din cauza absentei urmelor papilare, cel putin in prima faza a cercetarii. Pe langa faptul ca
respectivele manusi pot crea urme specifice, nu trebuie exclusa posibilitatea aparitiei unor amprente
digitale spre sfarsit drumului parcurs de infractor. In toate cazurile cand urmele infractorului indica
folosirea manusilor, se va urmari treptat desfasurarea activitatii sale, cautandu-se imprejurarile care
necesitau o deosebita abilitate a mainilor, pentru a descoperi urmele de maini in perioada de scoatere a
manusilor. Folosirea manusilor chirurgicale elimina riscul crearii unor urme care sa poata fi folosite la
identificare, insa atunci cand sunt descoperite la locul faptei sau in apropiere, se procedeaza la
examinarea suprafetelor interioare, intrucat pot fi descoperite fragmente de urme papilare in timpul
purtarii.
3. Stabilirea vechimii urmelor de mâini.
Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ţine seama atât
în procesul descoperirii, cât şi în cel al revelării urmelor crestelor papilare.
Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operaţie distinctă, ci o
folosire selectivă a unor procedee de relevare, pe mici porţiuni, care să ofere indicii asupra acestora.
Vechimea urmei palmare se stabileste cu o oarecare aproximatie, tinand seama de modificarile
survenite in substanta obiectului in care s-a format urma si in substanta depusa pe obiect in procesul de
formare a urmei. Pentru stabilirea vechimii urmelor formate in adancime se va tine seama de gradul de
uscare a obiectului purtator de urma, in raport cu natura lui si conditiile de mediu.
4. Procedee de relevare a urmelor de mâini latente.
Descoperirea urmelor papilare (revelarea acestora) poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai
dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecţionării ştiinţifice. Sunt semnificative,
in acest sens, noile metode chimice de relevare a urmelor de maini ori de descoperire a lor pe baza
dispersiei luminoase, inclusiv a laserului.
a) Revelarea prin metode fizice.
Revelarea prin metode fizice constă în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulaţie foarte fină – de
aici şi denumirea de prăfuire (pudrare), pe obiectul ori suprafeţele purtătoare de urme. Daca obiectul
are un volum mic, se toarna praful pe intreaga suprafata a lui, indepartand apoi surplusul prin scuturare
pe o coala de hartie, iar dcaa praful este foarte aderent la intreaga suprafata a obiectului, surplusul de
praf va fi inlaturat cu o pensula foarte fina, facuta din par de jder, strut sau veverita. Pe obiectele mari,
care nu pot fi manipulate usor, atat depunerea prafului, cat si ridicarea surplusului se face cu ajutorul
pensulei sau cu pulverizatoare speciale (sprayuri)
Substanţele sau amestecul de substanţe folosite în relevare, pe lângă fineţea lor, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma(se folosetse un praf a carui
culoare se deosebeste cat mai multe de culoarea obiectului)
 să prezinte o aderenţă selectivă, numai la materia din care este formata urma, si nu la intregul
suport, pentru a se evita imbacsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice
Dintre substantele intrebuintate frecvent in practica, amintim:
 ceruza (carbonat de plumb)
 negrul fum
 rosul Sudan III
 argentoratul (praful de aluminiu)
 miniul de plumb
 oxidul de cupru
 praful de bronz
 Grafitul
 oxidul de zinc
b) Revelarea prin metode chimice.
Metodele chimice de relevare a urmelor papilare latente se bazează pe reacţia dintre anumite substanţe
chimice şi componentele transpiraţiei (săruri, aminoacizi etc.). În funcţie de particularităţile lor, aceste
metode pot fi structurate astfel:
 Relevarea cu vapori de iod
Aceasta prezinta avantaj de a se putea aplica in orice loc, fara conditii de laborator, de a se
aplica la obiecte de orice marime si forma, precum si de a se putea insista mai mult asupra
unor locuri daca este necesar
 Relevarea cu reactivi chimici
Prin folosirea reactivilor se urmareste provocarea unor reactii chimice intre substantele
utilizate si substanta urmei, reactie care are ca rezultat colorarea urmei
Dintre reactivi folositi mai frecvent reamintim: ninhidrina, nitratul de argint, tiosulfatul de
sodiu
 Relevarea urmelor de mâini pe pielea umană
De neconceput până acum câţiva ani - este în prezent posibilă, tot datorită unor reacţii
chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate ca incercari s-au facut si cu radiatii
Roentgen sau cu io
 Relevarea prin metode optice
Se constituie ca un ansamblu de metode noi in materie, bazate pe tehnici de varf, aplicate la
specificul descoperirii urmelor papilare. Dintre acestea, un loc prioritar il detine folosirea
laserului
5. Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini.
a) Fixarea urmelor de maini
A doua etapă a cercetării urmelor de mâini, după descoperirea şi revelarea lor ca, de altfel, a întregii
categorii de urme descoperite la faţa locului, este destinată fixării şi ridicării lor.
Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal.
Prin urmare, fixarea in procesul-verbal presupune consemnarea exacta, precisa si detaliata a urmelor si
metodelor de relevare intrebuintate, a locului unde au fost descoperite si a raportului de pozitie fata de
obiectele principale
Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul
ambianţei generale a locului faptei, cât şi în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra
redării cu claritate a detaliilor caracteristice. Fixarea amanuntita a tuturor categoriilor de urme inlatura
pericolul substituirii lor ulterioare, asigurand prin aceasta un grad sporit de obiectivitate concluziilor
formulate de expertul criminalist
Fotografierea urmelor de maini la locul faptei se executa conform procedurii descrise la fotografia
detaliilor
In anumite cazuri, nu este posibila nici ridicarea obiectului sau a unei parti din acesta, nici copierea
urmei pe pelicula. Un asemenea caz il constituie o urma lasata de o mana imbibata cu sange ori
cerneala pe un zid. In astfel de imprejurari, singurul mijloc posibil de fixare a urmei este fotografierea
ei prin metoda fotografiei de detaliu la scara.
b) Ridicarea urmelor de maini
Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, care rămâne principalul mijloc de ridicare, se poate
realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj.
 Transferarea pe pelicula adeziva (folio)
Peliculele special construite pentru transferarea urmelor de maini sunt formate dintr-un suport de
celofan sau celuloid, acoperite cu un strat adeziv din nitroceluloza glicerinata sau din gelatina, iar ca
antiseptic putib acid salicilic
 Ridicarea cu ajutorul mulajelor
Dupa efectuarea fotografiei urma se va ridica prin mulaj, folosind un material potrivit. Pentru urmele
de maini sau de obiecte, caracterizate prin finetea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite in
stomatologie, de tip ghipsului dentar, al alginatului, diferite paste sau polimeri
c) Transportarea obiectelor purtătoare de urme
Pentru ca obiectele purtatoare de urme de maini, evidentiate sau nu, sa poata fi ridicate si transportate
de la locul faptei fara ca urmele sa fie distruse, trebuie respectate anumite reguli, care s-au fixat in
practica de manipulare a acestor obiecte.
Astfel, bucatile sparte de geam, purtatoare de urme de maini, sunt prinse numai de margini si
impachetate in cutii de carton sprijinite de dopuri de pluta, astfel ca cele doua fete purtatoare de urme
sa nu vina in contact cu peretii cutiei.
Paharele se prind de marginea de sus si de jos, intre degetul aratator si degetul mare, iar impachetarea
lor se face intre doua scandurele, legate de-a curmezisul cu sfoara, iar in partea de jos fixate cu cateva
tinte. Revolverele si pistoalele se manevreaza numai cu batista sau cu un cleste. Inscrisurile si orice fel
de obiect de hartie, despre care se presupune ca poarta urme latente de maini, se manipuleaza numai cu
penseta sau cu manusi
6. Interpretarea la faţa locului a urmelor de mâini.
O operaţie importantă, efectuată de însuşi organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la
faţa locului. Interpretarea realizată şi cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obţinerea
unor informaţii preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a
activităţilor desfăşurate de acesta, ca şi a succesiunii operaţiilor.

Cercetarea criminalistica la fata locului a urmelor de picioare

1. Consideraţii preliminare privind urmele de picioare

Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu
toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar,
considerându-se că au mai puţine posibilităţi de individualizare, din cauza numărului relativ redus de
elemente caracteristice, cu excepţia celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.
a) Clasificarea urmelor de picioare.
Din categoria urmelor de picioare, în accepţiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului (ale
piciorului gol), urmele piciorului semiîncălţat sau urmele de ciorapi, precum şi urmele de încălţăminte.
  Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descălţat, sunt cele mai valoroase
pentru individualizare, întrucât amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului) pot servi la o
identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale.
 Urmele piciorului semiîncălţat sau ale ciorapilor. In acest caz se imprima atat planta, cat si
ciorapul
 Urmele de încălţăminte, dacă sunt formate în condiţii corespunzătoare, pot reflecta elemente
caracteristice utile identificării, deşi prezintă elemente particulare mai puţine. In urmele de
incaltaminte se imprima talpa pantofului, a bocanculuim a cizmei etc.
b) Formarea urmelor de picioare.
Din punctul de vedere al procesului de formare a urmelor, deosebim: urme statice sau dinamice (dupa
raportul de miscare ce exista intre obiectul creator de urma si obiectul pe care s-a format urma), de
suprafaţă sau de adâncime (dupa natura obiectului in care s-a format urma), vizibile sau latente. De
asemenea, ele se întâlnesc fie sub formă izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea lor, fie sub
forma unei cărări de urme.
Cu prilejul examinarii, se trag concluzii asupra numarului incaltamintei, formei si conformatiei talpii.
Este insa posibila si obtinerea unei precizii mai mari in ceea ce priveste datele referitoare la
incaltaminte: care este fasonul, forma calapodului, cu ce s-a fixat flecul, cum este dispusa partea
posterioara a pingelei, ce forma are taietura anterioara a tocului, forma uzurii tocului si altele.
2. Cercetarea criminalistică la faţa locului a urmelor de picioare
a) Descoperirea urmelor de picioare.
Datorită naturii lor – avem în vedere inevitabilitatea lor şi locul în care se pot forma – urmele de
picioare se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la faţa locului. Descoperirea
presupune, cu prioritate, cercetarea suprafeţelor pe care este posibil să se calce (parchet, linoleum,
covoare, sol etc), cu atât mai mult cu cât pe suprafeţele menţionate pot fi descoperite şi alte categorii
de urme (fire de par, urme organice si anorganice).
Urmele descoperite in locurile deschise sunt marcate, pentru a nu fi distruse, printr-un semn de marcaj
infipt alaturi de urma, printr-un grup de bolovani care sa inconhoare urma sau prin acoperire cu un
obiect oarecare. Urmele plantare servesc nu numai la identificarea persoanei dupa caracteristicile
cuprinse, ci si la urmarirea suspectului cu ajutorul cainilor de serviciu.
b) Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare.
Fixarea trasaturilor generale si particulare se realizeaza, in primul rand, prin descrierea in procesul
verbal de cercetare a locului faptei, in care se specifica: numarul si tipurile de urma de picoare
descoperite (de adancime, de suprafata, de picior descut ori de incaltaminte), forma generala, lungimea
si latimea in centimetri, natura suportului in care s-au format, iar la urmele de adancime si inaltimea
tocului. De asemenea, sunt descrise elementele cararii de urme, daca aceasta exista
 Fotografierea urmelor de picioare
Indiferent de forma in care s-au realizat, sunt fotografiate inca din primul moment al descoperirii lor.
Urmele sunt fotografiate atat sub forma de ansamblu, pentru a fixa imaginea incadrarii lor la locul
faptei in raport cu alte obiecte inconjuratoare, cat si in mod izolat, pentru a se reproduce si fixa
detaliile caracteristice de constructie
 Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adâncime
Inainte de a trece la turnarea mulajului, urma se fotografiaza in mod obligatoriu, apoi se scot din urma
toate obiectele straine cazute in ea, cele solide ridicandu-se cu mana (protejata cu o manusa) sau cu
penseta, iar apa cu o pipeta, vata sau hartie de filtru. Cand urma nu este prea adanca, in jurul ei de
pune o fasie de tabla, material plastic sau carton, pentru a impiedica debordarea ghipsului turnat. Ca
materiale pentru formarea mulajului: ghipsul, parafina, amestecul de ghips cu ciment, sulful topit

c) Particularităţi în cercetarea cărării de urme.

Cărarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetări atente la faţa locului, datorită
reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei.
Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt următoarele:
 direcţia de mişcare sau axa cărării de urme, este dreapta ce se trage in lungul cararii de urme,
ce separa urmele piciorului stang de cele ale piciorului drept, in sensul deplasarii persoanei
  linia mersului, este linia care leaga intre ele urmele de picioare, prin unirea extrimitatii din
spate a urmelor de calcaie astfel, linia mersului se prezinta sub forma unei linii frante
 lăţimea pasului, este socotita distanta medie intre pasii executati de cele doua picioare
 unghiul de mers este dat de intretaierea axei fiecarei urme cu axa generala a cararii de urme
sau directia mersului
De asemenea, trebuie avut in vedere ca si lungimea pasului ori latimea acestuia se schimba in functie
de: starea suprafetei de sprijin (drum alunecos, teren vascos, nestabil etc.), de iluminarea drumului, de
starea de oboseala a persoanei, de starea sanatatii acesteia, de greutatea pe care a purtat-o, precum si
de faptul ca mersul poate fi simulat cu usurinta
d) Interpretarea la faţa locului
Urmele de picioare intereseaza atat ca mijloc de identificare a persoanei sau a incaltamintei
infractorului, cat si ca urme ale activitatii sale la locul faptei. Sub acest din urma aspect, urmele de
picioare vor indica drumul de acces si locul de patrundere, diferitele deplasari in cadrul locului faptei;
drumul de unde a plecat infractorul. Interpretarea urmelor de picioare priveste atat urmele luate izolat,
cat si intreaga carare de urme

Cercetarea urmelor de sange

1. Sublinieri preliminare privind urmele biologice

În categoria urmelor biologice se înscrie marea masă a urmelor de material biologic uman, îndeosebi
produsele de secreţie, excreţie şi ţesuturile umane. Secreţiile principale sunt: saliva, secreţia nazală şi
laptele matern. Excreţiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul, vernix
caseoza ş.a. Ţesuturi moi: sânge, piele, ţesut muscular, masă cerebrală. Ţesuturi dure: oase şi unghii.
În această grupă de urme sunt incluse şi firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul
odorologiei judiciare.
2. Cercetarea urmelor de sange
Urmele de sânge, prin frecvenţa cu care sunt întâlnite la faţa locului, ca şi prin posibilităţile de
identificare pe care le oferă, inclusiv prin furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor
privind locul, timpul, mijloacele şi modul de săvârşire a faptei, deţin o pondere particulară în cadrul
investigaţiilor criminalistice.
În câmpul infracţional, urmele sangvinolente se prezintă sub diverse forme: stropi, picaturi sau balti.
Forma si pozitia urmelor de sange sunt utile la stabilirea modului de savarsire a faptei cercetate, iar
cantitatea lor ajuta la determinarea vasului sangvin lezat si a gradului de vatamare. Starea fluida ori
solida si culoarea prezinta importanta pentru aprecierea timpului scurs de la formarea lor si pana la
momentul cercetarii la locul faptei
În funcţie de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor
din material textil, sau pot rămâne la suprafaţă, formând un strat sau o crustă distinctă. Calitatea
urmelor de sânge poate fi influenţată de acţiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să
îndepărteze pata prin răzuire, spălare etc.
3. Descoperirea urmelor de sange
Descoperirea urmelor de sange reprezintă o activitate de o deosebită importanţă. Dificultatea
descoperirii nu priveşte, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi de exemplu o baltă de sânge
formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit
modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate in cantitate mica sau care prezinta o culoare ce se
poate confunda cu aceea a suportului.
Căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit particularităţilor locului sau suportului cercetat, deci
în funcţie de fiecare caz în parte, ea fiind orientată în câteva direcţii principale, şi anume:

a. Îmbrăcămintea şi corpul persoanelor antrenate în infracţiune (victimă sau făptuitor). Corpul

victimei se cerceteaza incepand de la cap si terminand cu picioarele, avandu-se in vedere toate
regiunile paroase, orificiile naturale, zona submamara, regiunea ombilicala, depozitele subunghiale si
spatiile dintre degete. O cercetare atenta se impune in privinta autorului, acesta incercan, de regula, sa
indeparteze urmele de sange. In ciuda manoperelor de inlaturare, intr-o forma sau alta, a petelor
sangvinolente, trebuie retinut ca acestea pot ramne in profunzimea tesaturii, a imbracamintei si a
lenjeriei intime.
b. Porţiunea de teren şi obiectele aflate la locul săvârşirii infracţiunii sau în locul în care a fost
descoperit cadavrul, cum sunt, de pilda, covoarele, parchetul, scarile, zidurile, garduri etc.
c. Obiectele care au servit la savarsirea infractiunii sau au fost scopul ei; obiectele cu care mana
infractorului sau a victimei a venit in contact, cum sunt balustradele, clante de usi sau sertare, dulapuri
d. Instalatiile sanitare, vasele, prosoapele, saci sau alte obiecte ce ar fi putut servi la indepartarea
urmelor sau la transportul cadavrului
Depistarea petelor “suspecte a fi de sânge” se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna) care
dispun de filtrari alternative in roşu-verde), capabile sa scoata mai bine in evidenta urma
Folosirea reactivilor de orientare sau de probabilitate este necesar să se facă cu prudenţă, pentru a lăsa
deschisă posibilitatea examinării complexe a urmelor de către specialist, în condiţii de laborator.
Dupa descoperirea urmelor sau a petelor suspecte a fi de sange, are loc fixarea lor prin descriere in
procesul-verbal de cercetare la locul faptei, prin fotografiere pentru punerea in evidenta a urmelor.
4. Ridicarea urmelor de sange
Ridicarea urmelor de sânge prezintă anumite particularităţi, îndeosebi în cazul celor care se găsesc pe
obiecte ce nu pot fi transportate. Astfel, in functie de natura obiectului purtator, ridicarea petelor de
sange se face numai dupa mai multe procedee:
 Daca se prezinta sub forma unor balti, se pot absorbi cu pipeta si se vor pune in eprubete sau
sticlute, care se inchid ermic
 Petele pot fi razuite daca sunt uscate sau ridicate cu hartie de filtru imbibata intr-o solutie de
ser fiziologic
 Petele formate pe ziduri, ciment sau pietre se ridica folosind o panza de in imbibata in rasina,
care se tine presata timp de 24 de ore pe obiectul pe care s-a format pata de sange
 Petele formate pe vegetatie se ridica prin taierea crengutelor sau a plantelor respective si
introducerea lor in cutii de carton pe un strat de muschi umed pentru ca petele sa nu se usuce
 Petele formate in zapada se ridica introducand sub stratul de zapada hartie de filtru sau tifon,
ca apoi, dupa topire, pata de sange sa-si pastreze forma
 Petele formate pe pamant se ridica prin saparea pamantului de sub ele si ridicarea cu totul, iar
cele formate pe ziduri tencuite, prin acoperirea petei cu o hartie de celofan si desprinderea
unui strat de tencuiala
 Petele de sange in stare lichida se ridica folosind hartie de filtru, introdusa apoi in eprubete
sigilate
Ambalarea şi transportarea urmelor de sânge reprezintă un aspect care este uneori neglijat (sau tratat
cu uşurinţă) ignorânduse posibilitatea alterării rapide a lor. Nerespectarea cerintelor poate genera
dificultati in examinarea biologica, ajungandu-se la imposibilitatea de determinare a grupei sangvine
ori chiar a naturii petei
5. Interpretarea urmelor de sange
Interpretarea urmelor de sange la locul faptei sau al descoperirii lor este o activitate cu rezonanta in
clarificarea ulterioara a imprejurarilor savarsirii faptei. Forma si marimea petelor de sange ne indica
imprejurarile in care au luat nastere. Aspectil si forma lor sunt influentate de mai multi factori, dintre
care cei mai importanti sunt: natura suportului pe care se depun, inaltimea de cadere si unghiul de
incidenta, starea de repais sau de miscare in care se gaseste persoana care sangereaza, conditiile de
mediu din locul in care se formeaza, actiunile intreprinse pentru inlaturarea lor etc.
Balta de sange se examineaza, in primul rand, in raport de leziunile prezentate de cadavru, pentru a
stabili raportul dintre ele. Dara de sange ne indica drumul parcurs de persoana care a pierdut sange si
pozitia initiala a victimei, daca intre sensul darei de sange si pozitia in care a fost gasit cadavrul exista
sau nu corespondenta. Stropii de sange pot avea o forma rotunda sau alungita, dupa cum s-au format
din pozitia stand pe loc sau forma alungita , dupa cum s-au format din pozitia stand pe loc sau in mers.
6. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge
Expertiza urmelor de sânge, încadrată în categoria mai largă a expertizei biocriminalistice, aşa cum
este denumită în lucrări de criminalistică mai recente, sau expertiza medico-legală a produselor
biologice, potrivit denumirii din lucrările de medicină legală, este destinată să ofere clarificări la
numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare. Intrebarile adresate expertului biolog, in
legatura cu o urma “”presupusa a fi sange”, se refera, in mod firesc, la chestiunea daca urma este sau
nu de sange si daca sangele este de natura umana sau animala, aspecte ce pot fi clarificate, cu
probabilitate, inca din faza cercetarii la locul faptei. Un raspuns ferm la aceste intrebari il dau insa
numai reactiile de certitudine, dintre care cele mai utilizate in practica sunt reactiile
microcristalografice (Reactii Teichman, Takayama) ori cele microspectroscopice, bazate pe benzile
spectrale de absorbtie, tipice hemocromogenului

Cercetarea urmelor seminale

Urmele de spermă sunt intalnite in cazul infractiunilor cu un grad de periculozitate deosebit sau al
caror mod de savarsire prezinta anumite particularitati. Aşa sunt, de pildă, omorul şi infracţiunile
privitoare la viaţa sexuală (violul, pedofilia, seducţia, perversiunea şi corupţia sexuală, incestul).
Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea, pe diverse suporturi, a lichidului spermatic
ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecinţă a unor tulburări neuro-
psihice.
a. Căutarea urmelor seminale
Impune examinarea corpului victimei, o atenţie specială fiind acordată orificiilor naturale (examinare
realizată de către cadre medicale), precum şi a lenjeriei de corp şi de pat, a îmbrăcămintei, a altor
obiecte. Cautarea se face cu ochiul liber, lupa, microscop de buzunar sau cu surse de radiatii
ultraviolete
b. Ridicarea si ambalarea obiectelor ce poarta urme de sperma
Necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauţie deosebită pentru păstrarea
intactă a petei şi implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă
examinarea. Asternuturile de pat, lenjeria de corp sau imbracamintea purtatoare de pete se ridica fara a
se plia portiunile cu urme si se impacheteaza. Urmele depuse pe o suprafata tare (dusumea, parchet) nu
se razuiesc, ci se decupeaza. De pe piele si de pe obiectele ce nu pot fi transportate, petele banuite a fi
de sperma intai sunt inmuiate cu apa distilata sau cu glicerina, se tamponeaza locul cu hartie curata de
filtru si dupa aceea hartia imbibata se ambaleaza in borcane ori eprubete. Expertul poate stabili daca
pata examinata este de sperma sau nu, natura acesteia, dcaa contine sau nu spermatozoizi, precum si
grupa sangvina, cand dispune de cantitatea necesara pentru analize
c. Interpretarea la faţa locului a urmelor seminale
Oferă date referitoare nu numai la natura, mobilul şi modul de săvârşire a faptei, starea neuro-psihica
a persoanei care a creat urma (deprinderi, aberaţii sexuale sau anumite stări psihopatologice ale
autorului), vechimea urmelor etc.
d. Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale
Este destinată stabilirii faptului dacă urma este într -adevăr de spermă şi dacă aceasta este de origine
umană sau animală. In cercetarea petelor de sperma se folosesc reactii de probabilitate si probe de
certitudine. Ca metode cu rezultate probabile sunt socotite metodele lui Florence, ale lui Barberio si
metoda microchimica a lui Neiderland

Expertiza criminalistica a urmelor de natura piloasa

Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice denumite, mai recent, în lucrările
noastre de specialitate, şi urme de natură piloasă - prin a căror examinare se obţin date importante cu
privire la persoane şi la împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe
aceleaşi coordonate ca şi în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice. În esenţă, se
pot obţine date despre natura, originea, caracteristicile de sex, vârstă, regiunea corporală din care
provine.
1. Cercetarea si descoperirea firelor de păr.
Pentru facilitarea descoperirii este necesar să se recurgă la lupe şi la surse de lumină puternica.
Cautarea firele de par se face sistematic, mai intai pe hainele si pe corpul victimei, in cheaguri de
sange, pe obiectele folosite la savarsirea infractiunii sau de care victima sau infractorul au putut sa se
loveasca in timpul acesteia, in asternutul de pat, pe podea etc.
La ridicarea firelor de par va trebui sa tinem seama de locul unde au fost gasite, pentru a stabili
legatura cauzala intre prezenta lor la locul faptei si savarsirea infractiunii
Intrucat stabilirea naturii si a originii unui fir “presupus a fi de par” nu poate fi efectuata decat
in conditii de laborator, este indicata ridicarea tuturor firelor suspecte, dupa prealabila lor fixare in
procesul-verbal si prin fotografiere
Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerinţe minime cu privire la menţinerea intactă a
firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele
care efectuează cercetarea.
2. Recoltarea firelor de par de la persoanele suspecte
Pe langa firele de par ridicate de la locul faptei, se va recolta par de la persoanele banuite, dupa natura
parului descoperit (cap, spranceana). Parul din cap se recolteaza prin pieptanate si prin epilare
(smulgere), iar parul de pe corp numai prin epilare. Taierea parului cu foarfecele sau tunderea lui este
un procedeu gresit, atat pentru ca lipseste parul de radacina, cat si din cauza pericolului de a amesteca
firele.
Pentru cercetarea comparativa cu urmele ridicate din locul faptei, se recolteaza firele de par din toate
regiunile piloase ale corpului, atat de la victima, cat si de la faptuitor sau suspect
3. Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă
Expertiza firelor de păr este destinată, pe de o parte, cercetării structurii intime a părului, cu
numeroasele sale elemente caracteristice, iar, pe de altă parte, analizei suprafeţei acestuia, a diverselor
particule aderente, urme ale materiei în care a fost descoperit, precum şi microurme de natura cea mai
diversă.
Metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la diverse întrebări
privind firul de păr ridicat de la faţa locului sau de pe corpul victimei, referitoare la următoarele
aspecte:
 natura şi originea umană sau animală a firului de păr
 zona corpului din care provine
 modul de detaşare a firelor de păr
 sexul, vârsta aproximativă şi rasa persoanei
 eventualele alterări produse de diverse boli
 natura depunerilor de pe suprafaţa firului de păr
 identificarea persoanei pe baza profilului A.D.N
Pentru urgentarea investigaţiilor criminalistice în direcţia descoperirii autorului este importantă
determinarea, încă de la început, a culorii şi elementelor caracteristice exterioare, ca şi a impurităţilor
existente pe firul de păr.
Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr, în direcţia stabilirii caracteristicilor sale
generale şi particulare, parcurge mai multe etape principale:

a. Examinarea modului de detaşare, a culorii sau vopselei, a particularităţilor de formă, precum şi

a aderenţelor;
b. Examinarea structurii exterioare a firului, pentru determinarea speciei, a vârstei, sexului, ca şi
a regiunii corporale din care provine, examinare efectuată mai ales prin microscopie;
c. Examinarea structurii interioare, respectiv a cortexului (în care se găsesc pigmenţii, pe baza
cărora se poate face o identificare de grup) precum şi a canalului medular.

Cadrul tactic general al cercetarii la fata locului

Cercetarea propriu-zisa a locului faptei presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general,
aplicabile in intreaga cercetare, dar si a normelor de procedura penala, astfel incat sa se ajunga la
scopul propus
Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la faţa locului sunt,
în esenţă, următoarele:
a) Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă .
Cercetarea locului faptei trebuie efectuat fara intarziere. In multe cazuri, cercetarea cu intarziere a
locului faptei poate avea ca rezultat modificarea intre timp a aspectului locului faptei, precum si
disparitia urmelor si a probelor materiale din diferite cauze (ploaia, zapada)
Cercetarea locului faptei trebuie efectuata cat mai grabnic cu putinta, ori de cate ori exista pericolul ca
scena locului faptei sa sufere modificari in foarte scurt timp de la producerea faptei (de exemplu: in
cazul accidentelor de circulatie). Convocarea expertilor si a specialistilor din diferite domenii tehnico-
stiintifice este necesara inca din primul moment al cercetarii pentru a se asigura descoperirea acelor
urme care cer cunostinte de specialitate, ca in cazul accidentelor de circulatie, omor, incendii,
accidente de munca sau in cazurile cand, indiferent de natura infractiunii, urmele sunt de asa natura
incat pentru descoperirea si ridicarea lor este nevoie de un specialist criminalist
Cercetarile locului faptei efectuate noaptea se continua si a doua zi, chiar daca s-a dispus de surse de
iluminare puternice, pentru a nu negliha descoperirea vreunei urme.
b) Cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi detaliat.
Cercetarea locului faptei trebuie facuta in mod obiectiv, fara ca activiatea de cercetare sa se limiteze
numai la verificarea anumitor versiuni, iar neglijenta celorlalte sa determine neridicarea tuturor
urmelor infractiunii. De accea, cercetarea locului faptei trebuie efectuata cat mai constiincios si
minutios
c) Conducerea şi organizarea competentă a cercetării la faţa locului.
Tactic, aceasta cerinta se materializeaza prin:
 Cercetarea in echipa
Presupune, in primul rand, o conducere unica. Conducerea unica este determinata de importanta pe
care o reprezintam in general, cercetarea locului faptei, in special, de caracterul particular, propriu
cercetarii in echipa. De aceea, aceasta se supune urmatoarelor cerinte:

 Conlucrarea fara rezerve, pe toate planurile, intre membrii echipei de cercetare sa de

investigatie
 Informarea permanenta a conducatorului cercetarii, care va centraliza toate datele obtinute
 Organizarea activitatii
Este privita sub dublu aspect:
 Fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de indeplinit sarcini concrete si precise,
potrivit atributiilor sale in cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral si cat mai
operativ posibil
 Cercetararea locului faptei trebuie efectuata organizat, respectandu-se o anumita succesiune a
actiunilor anchetatorului penal. Cercetarea propriu-zisa a locului faptei consta in: orientarea in
teren la locul faptei, observarea locului faptei, in ansamblu, concretizarea si fixarea cadrului in
care s-a produs fapta, descoperirea si ridicarea urmelor si a probelor materiale, fixarea
rezultatelor cercetarii locului faptei
 Luarea unor masuri de ordine la locul faptei
Pentru reusita cercetarii locului faptei este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducatorul
acesteia sa fie lasati sa actioneze in liniste, fara a se interveni din afara, decat daca este absolut necesar
si, mai ales, oportun. In faza de pregatire, in campul infractional patrunde doar seful echipei, impreuna
cu criminalistul, pentru a fixa caile de acces pentru ceilalti membri ai echipei, a expertilor, a medicului
legist, a martorilor etc.
 Evitarea patrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite
Se constata uneori, in practica, mai ales in cazurile deosebite, cum sunt, de pilda, omuciderile,
distrugerile cu consecinte grave etc, ca, la locul faptei, pe langa membrii echipei de cercetare, mai sunt
prezente si alte persoane cu anumite responsabilitati din cadrul organelor judiciare sau din alte
domenii. Acestora li se adauga tot mai frecvent reprezentantii presei sau ai televiziunii. Se recomanda
sa se amenajeze un spatiu destinat presei, pentru a se asigura totusi o cooperare benefica in folosul
anchetei penale.
Organizarea şi conducerea eficientă a activităţii echipei de cercetare la faţa locului constituie o
condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat.
d) Fixarea integrala si obiectiva a rezultatelor cercetarii
Despre efectuarea cercetarii la locul faptei se incheie un proces-verbal. Acesta constituie principalul
mijloc procedural de fixare a celor constatate de catre organul judiciar si trebuie sa cuprinda descrierea
amanuntita a situatiei locului, a urmelor gasite, a obiectelor examinate si a celor ridicate, a pozitiei si a
starii celorlalte mijloacce materiale de proba, astfel incat acestea sa fie redate cu precizie si pe cat
posivil cu dimensiunile respective.
Concluzia asupra naturii faptei si a imprejurarilor acesteia va fi intemeiata numai daca urmele
descoperite si fixate obiectiv vor fi apreciate, in urma asocierii cu alte date ale anchetei.

Structura si continutul planului de urmarire penala

a) Structura planului de urmărire penală.

 Elementele constitutive ale planului de urmarire penala
Planul de urmărire penală după care trebuie să se desfăşoare o anchetă este constituit dintr-o structură
unitară de elemente componente, menite să confere eficienţă activităţii de urmărire penală.
Sub raport tactic, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, desprinse din studierea
experienţei organelor judiciare, rezultă că principalele elemente constitutive ale planului de urmărire
penală sunt:
- Elaborarea versiunile, pe baza materialului probator de care se dispune in momentul respectiv
- Formularea problemele ce se cer rezolvate în verificarea fiecărei versiuni
- Stabilirea activităţilor de ancheta ce trebuie efectuate in vederea rezolvarii acestor probleme
- Fixarea termenelor de rezolvare a problemelor si, implicit, de verificare a versiunilor.
 Momentul elaborarii unui plan de ancheta
Momentul elaborării unui plan de anchetă se impune a fi astfel ales, încât el să nu fie conceput nici
prematur şi nici tardiv faţă de mersul anchetei. O intocmire prematura, intr-un moment in care nu se
detine decat date sumare cu privire la fapta, poate conduce cercetarile pe o pista falsa, intarziind
solutionarea cauzei
Planul este util anchetei penale numai daca a fost intocmit in momentul oportun si dupa o analiza
riguroasa a problemelor detinute.
Planul de urmarire penala trebuie sa capete o forma scrisa deoarece numai in acest mod pot fi fixate
toate elementele, toate amananuntele, a caror omisiune poate aduce prejudicii desfasurarii ulterioare a
cercetarilor
b) Conţinutul unui plan de urmărire penală
In determinarea sarcinilor si a continutului anchetei intr-o etapa sau alta trebuie sa se porneasva de la
obligatia stabilirii adevarului obiectiv, adica totalitatea faptelor care prezinta importanta in cauza.
Caracterul acestor fapte depinde, in primul rand, de natura cauzei ce se ancheteaza. Apoi, aflarea
adevarului presupune o investigatie de o anumita intindere in care sunt descoperite, verificate si
clarificate o serie de date, de imprejurari, capabile sa serveasca la conturarea elementelor contitutive
ale infractiunii.
Pentru determinarea acestor elemente, deduse din planul de urmărire penală, organele penale de
specialitate trebuie să răspundă la o suită de întrebări, denumită convenţional „formula celor 7
întrebări”, sau alături de aceasta, „formula celor 4 întrebări”, aplicabile în majoritatea cazurilor.
 Formula celor 7 intrebari
Formula celor 7 întrebări, întâlnită mai întâi în jurisprudenţa romană (quis? quid? ubi? quibus auxillis?
curr? quomodo? quando? qu'on?) are ca destinaţie clarificarea aspectelor esenţiale ale faptei:
 Ce fapta s-a comis si care este natura ei?
 Unde s-a comis fapta cercetata?
 Cand a fost savarsita?
 Cine este autorul ei?
 Cu ajutorul cui?
 Cum, in ce mod a savarsit-o?
 In ce scop a fost comisa?
 Formula celor 4 intrebari
Formula celor 4 întrebări serveşte la elucidarea problemelor unei cauze penale plecând de la
elementele constitutive ale acesteia. Astfel:

 Determinarea obiectului infractiunii, respectiv a relatiei sociale lezate prin savarsirea faptei
penale, ca si obiectivul nemijlocit asupra caruia s-a savarsit actiunea ilicita
 Stabilirea laturii obiective a infractiunii
 Identificarea subiectului activ al infractiunii, a tuturor participantilor, ca si identificarea
subiectului pasiv al faptei penale
 Determinarea laturii subiective a infractiunii, prin stabilirea fimei vinovatiei, ca si a modului
ori a scopului faptei.
De semenea, este necesar sa se lamureasca imprejurarile care au favorizat savarsirea infractiunii, in
scopul adaptarii masurilor de prevenire a savarsirii unor infractiuni asemanatoare in viitor.

Tactica elaborarii versiunilor de urmarire penala

Pe parcursul efectuarii cercetarilor intr-o cauza penala, un fapt sau altul, precum si o totalitate de fapte,
care pot avea legatura cu cauza, permit explicatii diferite. In asemenea situatii, OUP elaboreaza
versiunile de ancheta, adica presupuneri bazate pe datele stabilite privitor la explicatia ce se poate da
unui anumit fapt sau unei grupe de fapte, precum si importantei acestora pentru cauza
Versiunea de UP poate fi definita drept o presupunere, supoziţie, elaborata in urma unui proces
complex de analiza, pe baza unor date detinute intr-un anumit moment al UP, date prin care s-ar putea
explica faptele si imprejurarile unei cauze, urmand ca ulterior, sa faca obiectul verificarii de catre
OUP.
1. Criterii de clasificare a versiunilor
Versiunile pot fi generale sau particulare, cele dintai fiind presupuneri privind caracteristicile generale
ale infractiunii cercetate, ale obiectului si subiectului acesteia, ale continutului constitutiv etc., pe cand
versiunile particulare privesc partile componente ale versiunii generale emise ca: locul si timpul unde
s-a comis infractiunea, mijloacele folosite, numarul infractorilor si identitatea acestora etc. In functie
de aceste versiuni, se organizeaza si se planifica intreaga activitate a OUP.
a) Versiunile principale sau generale
Versiunile principale sau generale se referă la faptă, în ansamblul ei, la natura acesteia şi, în măsura în
care se stabileşte că este vorba de o infracţiune, la elementele constitutive ale acesteia. Prin elaborarea
versiunilor principale se incearca sa se determine, in primul rand, daca fapta intra sau nu sub incidenta
legii penale si daca atrage raspunderea penala a unei persoane
b) Versiunile secundare
Versiunile secundare sunt presupunerile referitoare la unele aspecte izolate ale faptei, dar cu o anumită
semnificaţie în cauză. Fireşte că o versiune secundară este subordonată direct unei versiuni principale,
datele obţinute prin verificarea celei dintâi servind la conturarea explicaţiilor cu privire la elementele
de fond ale cauzei. Aceasta explica si imprejurarea ca versiunile secundare sunt elaborate si verificate
inaintea versiunilpr principale
2. Tactica elaborării versiunilor de urmărire penală
Ordinea elaborarii versiunilor nu are caracter general obligatoriu, nu este dinainte stabilita. Versiunile
se elaboreaza in functie de datele avute, de situatia concreta a fiecarei infractiuni, precum si de modul
desfasurarii, in continuare, a UP.Pentru elaborarea unor versiuni care să servească pe deplin aflării
adevărului sub raport tactic, este necesar să fie întrunite mai multe condiţii:
a. Deţinerea unor date sau informaţii despre fapta cercetată, corespunzătoare sub raport
calitativ şi cantitativ, pe baza cărora să fie elaborate versiunile.
Calitatea si cantitatea datelor reprezinta o premisa esentiala pentru formularea de versiuni plauzibile si
verosimile, de natura sa serveasca cu adevarat solutionarii cauzei.
Sub aspectul cantitativ, un minimum de date este absolut necesar pentru formularea versiunile, fie ele
referitoare la natura faptei. Cantitatea insuficienta ori inexistenta unor astfel de date poate conduce la
elaborarea unui numar mare de versiuni, avand ca efect desfasurarea unui volum sporit de activitati si,
implicitm tergiversarea cercetarilor
Din punct de vedere calitativ, informatiile care stau la baza versiunilor trebuie sa fie precise si
concrete, sa provina din fapte sigur determinate. Prin urmare, aceste informarii trebuie sa provina, in
principal, din activitatile defasurate pana in acel moment si care au avut ca scop descoperirea si
valorificarea urmelor si a mijloacelor materiale de proba ori din activitati operative, specifice
organelor de politie.
b. Elaborarea versiunilor cu profesionalism
Elaborarea judicioasa a versiunilor de ancheta implica si realizarea altor cerinte ce vizeaza direct
calitatile OUP:

 Pregatirea multilaterala (complexa) presupune, in primul rand, stapanirea cunostintelor de

specialitate ale celui care efectueaza cercetarea penala. Deci formularea versiunilor se bazeaza
pe o solida formatie juridica, concretizata in ample cunostinte din domeniul dreptului penal,
dreptului procesual penal, medicinei legale, logicii etc.
 Experienta profesionala, castigata in activitatea de UP, reprezinta un element de siguranta si
precizie in investigare, de optimizare a intregii activitati a OUP.
 Intuitia este un factor deseori decisic, ea reflectand capacitatea OUP de a descoperi si de a
ajunge cu rapiditate la sensul, la explicarea unor fapte sau imprejurari.
c. Folosirea unor forme logice de raţionament.
Folosirea formelor logice de raţionament, cum sunt raţionamentele deductive, inductive sau
raţionamentul prin analogie, este absolut necesară pentru elaborarea de versiuni întemeiate nu numai
pe date concrete, ci şi pe baza unui proces judicios de gândire.
 Rationamentul deductiv
Este acea operatie logica in care gandirea porneste de la general, de la premisele problemei, pentru a se
ajunge, printr-o inlantuire de judecati, la particular, deci, de la o anumita concluzie ce va servi la
elaborarea versiunii
 Rationamentul inductiv
Se intelege rationamentul care porneste de la elementele particulare ale cauzei, pentru a se ajunge, in
final, la general, la aspectele esentiale; rezultatul unui asemenea rationament va reprezenta o anumita
cunostinta despre toate obiectele de un anumit gen
 Rationamentul prin analogie/ asemanare
La baza analogiei sta presupunerea ca daca o parte din caracteristicile unui fenomen necunoscut este
asemanatoare cu partea respectiva de caracteristici a altui fenomen, cunoscut integral, atunci si toate
celelalte caracteristici ale acestor fenimene se aseamana intre ele.
d) Termenul de executare a activitatii
Dupa ce s-au stabilit toate activitatile de ancheta care se pot prevedea in momentul respectiv, este
necesar sa se prebada in plan termenul de executare a acestor activitati de ancheta.
In primul rand, trebuie efectuate acele activitati de ancheta care au drept scop fixarea probelor supuse
schimbarilor sau disparitiei intr-un timp foarte scurt. De asemenea, trebuie efectuate activitatile de
ancheta si actiunile operative de urmarire care au scopul de a impiedica savarsirea altei infractiuni,
distrugerea urmelor infractiunii, precum si scopul de a impiedica persoana banuita de savarsirea
infractiunii sa dispara ori sa-si ascunda bunurile
e) Reguli tactice ale elaborarii versiunilor
In elaborarea versiunilor se impune respectarea urmatoarelor reguli tactice:

 Versiunile de UP sa fie elaborate numai pentru faptele si imprejurarile ce pot avea mai multe
explicatii, cauzele cu o explicatie in mod cert unica neimpunand o asemenea operatie
 Elaborarea versiunilor sa se faca, in principiu, pe baza datelor de natura procesuala,
completate, in caz de nevoie, cu date si informatii obtinute pe cai extraprocesuale
 Temeiul versiunilor sa il constituie numai date concrete, date care indeplinesc cerintele de
ordin cantitativ si calitativ
 Versiunile sa fie elaborate in legatura cu toate explicatiile posibile care pot fi date in cauza
cercetata
 Versiunile trebuie sa fie construite din punct de vedere logic
3. Modalitati de verificare a versiunilor de urmarire penala
Orice versiune trebuie verificata. Stabilirea cailor ce trebuie urmate cu prilejul acesstei verificari
reprezinta un element foarte important al organizarii anchetei penale. Versiunea este numai o
presupunere care trebuie supusa verificarii. Ulterior, versiunea verificata inceteaza a mai fi o simpla
presupunere si se transforma in anumite concluzii care sunt temeiul unor masuri si acte procesuale,
cum ar fi: punerea sub invinuire, trimiterea in judecata, stabilirea nevinovatiei, incetarea procesului
penal. Asemenea concluzii se pot intemeia numai pe probe, administrate in mod legal
Pentru verificarea versiunilor, se impune respectarea unor reguli tactice:
 Toate versiunile trebuie verificate paralel (concomitent), prin analiza comparativa a probelor
si faptelor rezultate din probele existentei, iar nu consecutiv
 Acordarea de prioritate acelor probleme a caror amanare poate stanjeni aflarea adevarului
(cercetarea urmelor perisabile)
 Sarcina verificarii versiunii poate fi considerata indeplinita numai daca sunt inlaturate toate
versiunile in afara de una, care va fi confirmata de toate faptele stabilite in cauza
4. Forma planului de urmarire penala
Planificarea activitatii de UP, intr-o cauza concreta capata dorma unui plan scris, ale carui elemente
principale sunt: versiunile, problemele de clarificat in cadrul fiecarei versiuni, activitatile de UP prin
care se da raspuns la problemele respective si termenul de rezolvare
In ipoteza existentei mai multi suspecti sau inculpati, in dosare dificile, este recomandat sa se
intocmeasca fise pentru fiecare participant, care contin date referitoare la pozitia sa procesuala, date si
problemele detinute in legatura cu contributia sa infractionala, acte procesuale si alte activitati care
urmeaza a fi efectuate, date efectuarii etc.

Psihologia martorului (particularitati privind receptia senzoriala – factorii obiectivi si subiectivi)

Procesul de cunoaştere a realităţii depinde, în esenţă, de capacitatea fiecărei persoane de a recepţiona

informaţiile primite, de a le prelucra, dar şi de subiectivismul şi de selectivitatea sa psihică, cu alte
cuvinte de o multitudine de factori.
Marturia reprezinta proces de observare si memorare involuntara a unui fapt juridic, urmate de
reproducerea acestuia in fata organelor judiciare, in forma orala sau scrisa. Acest proces este structurat
in 4 faze mai importante: receptia informatiilor, prelucrarea lor logica, memorarea si reproducerea sau
recunoasterea, respectiv reactivarea

a) Receptia senzoriala
 Senzatiile si perceptiile
Elementele care definesc recepţia senzorială a unor evenimente ca primă etapă a formării mărturiei,
conturează un proces psihic de cunoaştere, care parcurge mai multe etape:

 Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate, ale obiectelor
sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simţ. Senzatiile sunt
modalitati de reflectare in creierul omului a insusirilor izolate ale obiectelor si fenomenelor
din lumea reala, ce actioneaza nemijlocit asupra organelor de simt
 Percepţiile sunt formate din compexul de senzatii determinate de reflectarea realitatii
obiective, intr-un mod activ, in constiinta oamenilor. La inceput, asupra constiintei omului
actioneaza anumiti stimuli exteriori, care creeaza senzatiile- procesul psihic elementar de
reflectare in constiinta omului a anumitor calitati obiective a obiectelor lumii exterioare.
Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferenţiat, unele fiind înregistrate imediat, spre
deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deşi au posibilitatea de a influenţa analizatorii.
 Factori de distorsiune
Factori de distorsiune (bruiaj), determinaţi de legităţile generale ale senzorialităţii, cu influenţă directă
asupra modului de recepţionare, proprii fiecărei persoane. Dintre aceste legitati mentionam:
 Modul de organizare a informatiilor la nivelul cortexului, care se constituie in structuri si
configuratii, permitand martorului sa perceapa intrehul inaintea partilor componente
  Constanta perceptiei, fenomen care determina o anumita corectare a imaginii percepute
 Fenomenul de iluzie, care conduce la perceptii eronate, prin deformarea subiectiva a realitatii.
 Fenomenul de expectanta, prin care este pregatita sa receptioneze anumiti stimuli, filtrandu-i
pe altii
 Efectul halo, fenomen ce ne determina sa extindem, necritic, un detaliu asupra intregului
b) Factori de distorsionare a recepţiei senzoriale a martorilor din perspectivă criminalistică
Ascultarea unui martor presupune, de la bun început, să se ţină cont alături de legităţile generale ale
senzorialităţii, de principalii factori obiectivi şi subiectivi capabili să influenţeze procesul de percepţie.
Astfel:
a) Factorii de natură obiectivă, determinaţi de împrejurările în care are loc percepţia, cei mai
importanţi fiind: vizibilitatea, audibilitatea, durata percepţiei, ş.a.
b) Factorii de natură subiectivă sunt reprezentaţi de totalitatea particularităţilor psiho-fiziologice şi
de personalitatea individului, apte să influenţeze procesul perceptiv. Dintre aceştia, considerăm
necesar să-i amintim pe cei mai importanţi:
 Calitatea organelor de simţ
 Personalitatea şi gradul de instruire a individului joacă un rol semnificativ în procesul
perceptiv
 Varsta si inteligenta persoanei
 Temperamentul si gradul de mobilitate al proceselor de gandire
 Starile de oboseala
 Starile afective
 Atentia
 Tipul perceptiv

Pregatirea ascultarii martorilor+elementele tactice de pregatire aplicate in

pregatirea ascultarii martorilor

1. Pregătirea ascultării martorilor (aspecte generale)

Se impune ca fiecare audiere sa fie pregatita, oricat de simpla ar parea aceasta. Nu totdeauna este insa
obligatorie intocmirea planului scris al audierii. Un asemenea plan este necesar numai in cazurile
complexe sau care implica audierea mai multor martori

a. Studierea dosarului cauzei

In timpul studierii dosarului este necesar sa se stabileasca ce fapte pot fi cercetate pe calea audierii
martorilor si ce martori pot fi chemati pentru audiere cu privire la aceste fapte. Studierea dosarului
presupune o aprofundare a tuturor datelor, a informatiilor existente in caz, a altor materiale cu caracter
probator, inclusiv o eventuala documentare, in vederea elucidarii unor aspecte de ordin tehnic, care ies
din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidarii unor imprejurari ale cauzei
b. Stabilirea martorilor care pot fi audiati
In primul rand, sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea sa perceapa direct faptele si
imprejurarile cauzei, dar si acelea care cunosc sau detin indirect date referitoare la fapta, din surse
sigure, cat mai aproape de adevar. Pornind de la aceste date, se determina sfera intrebarilor asupra
carora urmeaza sa fie audiat fiecare martor.
In ipoteza in care exista un numar mare de persoane detinatoare de informatii, este posibila o selectare
a martorilor pe baza calitatii datelor pe care le detin, a personalitatii lor, a obiectivitatii si a pozitiei
fata de cauza cercetata. Este necesara stabilirea relatiilor martorului cu suspectul ori inculpatul, cu
persoana vatamata sau cu alte persoane implicate in cauza respectiva, precum si stabilirea atitudinii
sale fata de fapta anchetata , de regula martorii fiind de buna-credinta.Nu se exclude posibilitatea ca
unii sa ascunda intentionat adevarul, dand declaratii mincinoase. Cand organul judiciar cunoaste ca
martorul ar avea motive ca intentionat sa ascunda adevarul, trebuie sa descopere in prealabil motivul si
sa-l inlature cat mai repede cu putinta.
c. Cunoasterea personalitatii martorilor
Cunoasterea personalitatii martorilor, absolut necesara pentru eficienta audierii, presupune obtinerea
de date cu privire la profilul psihologic, la pregatirea si ocupatia, la natura eventualelor relatii cu
persoanele antrenate in savarsirea infractiunii.

2. Elemente tactice aplicate în pregătirea ascultării martorilor

a. Stabilirea ordinii de audiere
După stabilirea problemelor ce se cer clarificate sau verificate, va fi stabilită ordinea de ascultare a
martorilor. De regulă, martorii principali, cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi ascultaţi
înaintea martorilor indirecţi care au obţinut datele prin mijlocirea altor persoane sau, pur şi simplu, din
zvon public.
Ordinea de audiere se mai stabileste si in functie de natura relatiilor dintre martor si partile din proces,
ca si in functie de pozitia lor fata de cauza.
b. Stabilirea momentului audierii
Momentul ascultării unui martor, raportat la ordinea audierii, este ales în funcţie de mai mulţi factori,
de care organul judiciar este obligat să ţină seama. Astfel:
 Evitarea posibilei înţelegeri între martori, ca şi influenţarea celui care va fi audiat de către
diverse persoane interesate în cauză (învinuit, inculpat, parte vătămată, parte civilă)
 La stabilirea momentului audierii, trebuie avut în vedere programul de activitate şi profesia
persoanei care urmează să fie ascultată, bineînţeles numai dacă este posibil
 Locul audierii este, de regula, la sediul organului judiciar. Nu se exclude insa posibilitatea
audierii la serviciu, la locul savarsirii faptei, la spital, la domiciliu sau resedinta
Audierea nu trebuie niciodata amanata. Fiecare zi trecuta slabeste imaginile intiparite in minte
c. Pregatirea audierii
Pregătirea audierii martorilor necesită, uneori, întocmirea unui plan de ascultare, pentru fiecare
persoană în parte mai ales în cauzele dificile, complicate. În plan vor fi incluse: problemele de
clarificat, întrebările şi ordinea de adresare a lor, eventuale date desprinse din materialele aflate la
dosar pe care anchetatorul le poate folosi în timpul ascultării.
In momentul intocmirii planului de audiere trebuie sa se tina seama de mai multi factori, printre care:
specificul formarii declaratiilor, natura cauzei, personalitatea celui audiat, pozitia sa in proces etc.
Formularea intrebarilor poate fi schimbata in cursul audierii. Se poate intampla ca unele intrebari sa nu
fie necesare, intrucat martorul le-a lamurit amanuntit prin insasi declaratia sa; alte intrebari pot aparea
ca necesare in urma raspunsurilor date de martor la intrebarile anterioare.

Tactica ascultarii propriu-zise a martorilor

Reguli şi procedee tactice criminalistice aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor

In situatia cand martorul este la prima sa audiere, dupa ce i se iau datele personale, se recomanda ca
organul judiciar sa discute cu el probleme referitoare la locul sau de munca, situatia familiala,
preocuparile sale din timpul liber, pasiunile pentru anumite domenii tehnice sau artistice, sporturile
preferate, relatiile in care se afla cu faptuiroul si cu rudele ori prietenii acestuia, de cand il cunoaste
etc. Aceste discutii prealabile, purtate cu martorul in afara obiectului audierii, contribuie la atenuarea
emotiilor acestuia si la castigarea increderii in organul judiciar.

a. Conduita tactică în etapa de identificare a martorului.

Etapa identificării martorului, care include comunicarea drepturilor si a obligatiilor martorului, precum
si pe aceea a depunerii juramantului. Martorului i se comunica obiectul cauzei si apoi este intrebat
daca este membru de familie sau fost sot al suspectului, al inculpatului, al persoanei vatamate ori al
celorlalte parti din procesul penal, daca se afla in relatii de prietenie sau de dusmanie cu aceste
persoane, precum si daca a suferit vreo paguba in urma savarsirii infractiunii.
Organul judiciar este obligat sa se conduca dupa cateva reguli tactice, proprii debutului audierii,
absolut necesare crearii unui climat psihologic adecvat obtinerii de declaratii complete si sincere cum
ar fi:

 Primirea martorului într-o manieră corectă, civilizată

 Crearea unui cadru de ascultare sobru, caracterizat de seriozitate.
 Comportarea organului judiciar intr-un mod calm, incurajator, astfel incat sa fie redusa
incordarea, nelinistea fireasca a martorului
b.Conduita tactică din momentul relatării libere a martorului
În a doua etapă a audierii, denumită relatare liberă, după crearea cadrului psihologic favorabil obţinerii
unor declaraţii sincere, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau
împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu
privire la aceasta. Fiecare martor este audiat separat si fara prezenta altor martori.
Martorului i se cere sa nu se grabeasca si sa prezinte asa cum isi aminteste orice detaliu sau moment
din procesul comiterii infractiunii, in ordinea producerii fiecaruia, cu indicarea precisa a persoanelor
care au intervenit pe parcurs, ce anume au facut si vorbit etc.
c.Reguli tactice aplicate în etapa formulării de întrebări
Dupa relatarea libera a martorului, declaratiile sale pot lasa nelamurite anumite lucruri sau pot reflecta
anumite omisiuni cu privire la fapte importante, despre care, dupa logica lucrurilor si dupa modul de
desfasurare a faptelor cercetate, martorul trebuie sa aiba cunostinta. Cu privire la asemenea fapte
trebuie puse intrebari.
Intrebarile sunt necesare intrucat depozitia martorului poate contine denaturari obiective sau
subiective, frecvente fiind:
 Denaturarea prin adaugare, in care martorul relateaza mai mult decat ceea ce a perceput,
exagerand sau nascocind fapte imaginare
 Denaturarea prin omisiune, relatarea avand caracter incomplet, ca urmare a uitarii, a
subestimarii importantei a unui anumit aspect, ca urmare a unei eventuale rele-credinte
 Denaturarea prin substituire, in care faptele, persoanele, obiectele reale percepute sunt
inlocuite, substituite cu altele, percepute anterior, ca urmare a asemanarilor existente intre ele
Pentru inlaturarea acestor denaturari, dar si pentru stabilirea corectitudinii sau a exactitatii depozitiei,
organul judiciar va trebui sa intervina cu intrebari:
 Intrebari de completare a aspectelor omise din declaratie
 Intrebari de precizare, necesare pentru determinarea cu claritate a circumstantelor de loc, timp
si mod de desfasurare a unui eveniment
 Intrebari ajutatoare, destinate reactivarii memoriei
 Intrebari de control, destinate verificarii afirmariilor din faza relatarii in mod liber
Din punct de vedere tactic criminalistic, în formularea şi adresarea întrebărilor este absolut necesar să
se respecte următoarele reguli:
 Întrebările trebuie să fie clare, precise, concise;
 Întrebările vor viza strict faptele percepute de către martor
 Este necesar sa nu se puna intrebari complexe, care sa reclame mai multe raspunsuri
independente
 Intrebarile nu pot fi puse cu intentia de a intimida sau de a incurca martorul
 Fiecare intrebare pusa martorului trebuie sa o pregateasca oe cea urmatoare, iar fiecare
intrebare care urmeaza sa decurga din raspunsul anterior ce se presupune ca va fi dat
Raportat la gradul lor de sugestibilitate, intrebarile ar putea fi:
 Intrebari determinative, deschise, lipsite de elemente de sugestibilitate (ce culoare avea masina
pe care ati vazut-o parasind locul accidentului?), ca intrebari la care se raspunde prin da si nu
 Intrebari alternative, care propun martorului sa aleaga intre doua variante ale raspunsului
(masina care a lovit persoana vatamata era de culoare alba sau verde?). Intrebarile alternative
sunt admisiblite ori de cate ori ele sunt puse pentru ca martorul sa precizeze pe care dintre
raspunsurile contradictorii anterioare il considera just
 Intrebari implicative, cu mare grad de sugestibilitate, intrucat portnesc de la presupunerea ca
martorul a perceput o anumita imprejurare, desi este posibil sa nu fi realizat acest lucru (cand
ati observat ca automobilul a lovit cel de-al doilea pieton)
  Reguli tactice din timpul ascultarii raspunsurilor
Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu, respectarea unei conduite tactice specifice,
importanţa ei fiind confirmată de practică. In timpul audierii este necesar sa se observe comportarea
celui audiat. Se intelege, felul cum reactioneaza martorul la intrebarile ce I se pun nu are nicio
importanta probatorie, dar el poate sa orienteze pe anchetator in alegerea procedeelor tactice de
efectuare a audierii
a.Audierea martorului in timpul judecarii
Daca martorul este propus de catre procuror, acestuia i se pot pune in mod nemijlocit intrebari de catre
procuror, inculpat, persoana vatamata, partea civila, partea responsabila civilmente. Daca martorul sau
expertul a fost propus de catre una dintre parti, i se pot pune intrebari de catre aceasta, de catre
procuror, persoana vatamata si de catre celelalte parti.
Instanta poate respinge intrebarile care nu sunt concludente si utile cauzei. Cu toate acestea, intrebarile
respinse se consemneaza in incheierea de sedinta.
b.Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor.
Verificarea declaraţiilor este absolut necesară pentru stabilirea veracităţii unei mărturii.
Verificarea va fi efectuată pe baza altor probe sau date existente la dosar, prin întrebări referitoare, la
modul în care martorul a perceput faptele, ori a aflat despre acestea, neexcluzându-se nici efectuarea
de reconstituiri, atunci când se consideră necesar. Aprecierea declaraţiilor reprezintă un moment
semnificativ în activitatea de cunoaştere şi de stabilire a adevărului.

Particularitati ale psihologiei victimei

In majoritatea cazurilor, persoana vatamata percepe si isi aminteste mai bine decat alti martori
imprejurarile infractiunii indreptate impotriva sa. De aceea, de la persoana vatamata se pot obtine cele
mai veridice declaratii asupra unei serii de amanunte ale unei asemenea infractiuni.
Faţă de natura extrem de variată a împrejurărilor în care se săvârşesc infracţiunile, de sunetele şi
zgomotele ce le pot însoţi, poate prezenta interes determinarea următoarelor împrejurări. - Distanţa
dintre sursa sonoră şi organul receptor, - Direcţia de propagare a fenomenelor
a. Particularitati si categorii de receptie senzoriala ale persoanei vatamate
Primul moment al formarii declaratiilor victimei il reprezinta receptia, ca rezultanta psihologica a
perceptiei sale senzoriale, in momentul in care este supusa unei agresiuni. Alaturi de senzatiile
auditive sau vizuale, intalnite in formarea declaratiilor martorilor, in cazul persoanei vatamate (mai
ales in cazul infractiunilor indreptate impotriva sanatatii sau integritatii corporale), intalnim, inclusiv
senzatii de durere (cutanate), dar si senzatii olfactive si gustative
 Receptia auditiva
Omul este capabil sa perceapa dintr-o infinitate de nuante o multitudine de fenomene sonore ce
insotesc obligatoriu sau intamplator savarsirea unor infractiuni. Fata de natura extrem de variata a
imprejurarilor in care se savarsesc infractiunile, de sunetele si zgomotele ce le pot insoti, poate
prezenta interes determinarea urmatoarelor imprejurari:
 Distanta dintre sursa sonora si organul receptor, apreciata in functie de intensitatea undelor
sonore
 Directia de propagare a fenomenelor sonore, care poate avea caracter de certitudine cand este
intemeiata nu doar pe senzatii auditive, ci si vizuale
 Determinarea fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor.
 Receptia vizuala
Referitor la receptiile vizuale, pot aparea probleme de genul:
 Imaginilor consecutive, constând în persistarea acestora după ce stimulul începe să acţioneze.
 Contrastului simultan, în care un obiect cenuşiu pare mai alb pe un fond negru decât pe un
fond alb.
 Receptia cutanata
Senzatiile de durere pot fi resimtite in orice regiune a corpului, cu posibilitatea de a fi localizate in
zona lezata, atat sub aspectul intensitatii, cat si al durerii
În legătură cu recepţia cutanată s-au identificat 3 categorii de senzaţii cu mecanisme senzoriale
diferite:
 Senzaţiile tactile (de atingere, de presiune)
 Senzaţiile termice
 Senzaţiile de durere sunt provocate de orice stimul mai intens.
 Receptia olfactiva
În legătură cu recepţia olfactivă, este de menţionat că ea este rezultatul stimulării receptorilor olfactivi
de către anumite substanţe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de vapori, receptori situaţi în
membrana mucoasă a cavităţii nazale.
Relativitatea receptiei afective poate fi intalnita in urmatoarele situatii:
 Nedeterminarea unor caracteristici generale ale mirosului;
 Stabilirea direcţiei din care ar fi provenit mirosul;
 False identificări ale caracteristicilor olfactive determinate de tensiunea emoţională.

b) Factori de distorsiune ai receptiei senzoriale a victimei

 Factori de natura obiectiva
Factorii de natura obiectiva sunt aceiasi ca si in cazul receptiei martorului:
 Condiţiile de iluminare în care are loc percepţia vizuală influenţează puternic vizibilitatea
însuşirilor obiectelor, în special a culorii acestora
 Condiţiile meteorologice sunt factorii care pot optimiza;
 Distanţa mare şi diversele obstacole
 Existenta unor surse sonore poate bruia in primul rand perceptia auditiva
 Durata perceptiei, respectiv intervalul de timp in care este posibila perceptia
 Disimularea infatisarii este o conditie obiectiva care poate denatura grav declaratiile persoanei
vatamate, fiind provocata de insasi persoana autorului infractiunii care, in acest scop, apeleaza
la deghizari, cauta sa atraga atentia actionand cu rapiditate, folosind diverse metode care sa
ingreuneze identificarea sa.

 Factorii de natura subiectiva

Factorii de natură subiectivă sunt determinaţi de particularităţile psiho-fiziologice şi de personalitate
ale persoanei vătămate, fie că efectul lor este unul vremelnic, fie că este de durată. Astfel:

 Calitatea organelor de simţ, orice defecţiune a acestora afectând o parte din posibilităţile de
percepţie, respectiv capacitatea senzoriala a persoanei vatamate
 Vârsta şi sexul persoanei vătămate
 Personalitatea si gradul de instruire a individului joaca un rol semnificativ in procesul
perceptiv
 Temperamentul si gradul de mobilitate ale proceselor de gandire sunt factori dupa care trebuie
facuta diferentierea intre un individ si altul cu privire la capacitatea si modul de a reactiona si
de a distinge fapte sau date
 Starile de oboseala, precum si reducerea capacitatii perceptive ca urmare a influentei
alcoolului, drogurilor, medicamentelor etc. conduc, de asemenea, la o scadere a acuitatii
senzoriale

Particularitati ale psihologiei invinuitului sau inculpatului

Noile reglementari procesual penale definesc suspectul ca fiind persoana cu privire la care, din datele
si probele existente in cauza, rezulta banuiala rezonabila ca a savarsit o fapta prevazuta de legea
penala. Persoanei care a dobandit calitatea de suspect I se aduc la cunostinta, inainte de prima sa
audiere, aceasta calitate, fapta pentru care este suspectata, incadrarea juridica a acesteia, drepturile
procesuale, incheindu-se in acest sens un proces-verbal.
Persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala devine parte in procesul penal si se
numeste inculpat.
In doctrina juridica, se apreciaza ca mecanismele psihologice ale faptuitorului trebuie raportate la 3
etape:
a) În prima etapă (perioada interna) se conturează latura subiectivă a infracţiunii. Perioada
interna cuprinde intervalul in care au loc in constiinta faptuitorului procesele psihice care
caracterizeaza atitudinea psihica fata de savarsirea faptei si fata de urmarile acesteia
Aceasta etapa are ca momente:

 Conceperea activitatii infractionale sau insusirea ideii sugerate de alta persoana- aparitia si
conturarea ideii de a comite o fapta prevazuta de legea penala
 Deliberarea- compararea, in vederea deciziei, a alternativelor savarsirii sau nesavarsirii
infractiuni, a avantajelor sau a dezavantajelor atrase de fiecare alternative
 Decizia (rezolutia infractionala)-hotararea de a savarsi infractiunea
b) În etapa a doua (perioada externa) cuprinde intreaga manifestarea exterioara, adica toate
actiunile si actele efectuate in vederea realizarii hotararii de a savarsi infractiunea
Sunt cunoscute ca faze ale desfasurarii activitatii infractionale, in perioada externa: faza actelor
preparatorii, fazele actelor de executare si faza urmarilor
c) În etapa a treia, postinfracţională, îşi fac apariţia procese psihice, determinate de teamă, de
lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale, specifice încercărilor de simulare, de
disimulare şi, în general, minciunii.

 Psihologia învinuitului sau inculpatului din perioada postinfracţională

După săvârşirea unui act ilicit, se poate instala, la majoritatea infractorilor, o stare de tensiune psihică,
alta decât cea de tensiune preinfracţională, mai mult sau mai puţin evidentă, determinată de teama de a
nu fi descoperiţi, şi care motivează dominanta depresivă a individului. Procesele psihice caracteristice
acestui moment genereaza neliniste, nesiguranta si un comportament nefiresc. Astfel se explica o serie
de actiuni intreprinse de faptuitori, dupa savarsirea infractiunii, cum ar fi:
1. Plecarea precipitata de la locul faptei
2. Distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de proba
3. Revenirea la locul faptei pentru a afla mersul anchetei
4. Revenirea la locul faptei pentru a afla mersul anchetei
5. Disparitia de la domiciliu

 Psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul interogatoriului

Comportarea suspectilor sau a inculpatilor in timpul ascultarii se va diferentia dupa personalitatea
acestora,dupa felul de comportare sociala, dupa temperament, dupa natura infractiunii comise si dupa
faptul daca sunt prima oara in situatia de suspecti/inculpati sau de recidivisti, dupa felul probelor
stranse impotriva lor etc.
Este important de ştiut că stărilor emoţionale, de tensiune psihică, le sunt specifice o serie de
manifestări viscerale şi somatice, cele mai importante fiind:
 Accelerarea şi dereglarea ritmului respiraţiei, paralel cu dereglarea emisiei vocale (răguşire),
scăderea salivaţiei
 Schimbarea mimicii şi pantomimicii, pe un fond de agitaţie, transpusă frecvent în mişcări şi
gesturi, într-o conduită care nu mai corespunde comportamentului normal al individului.
 Contractarea muschilor scheletici, manifestata prin crispare sau prin blocarea functiilor
motorii
 Modificarea timpului de reactie sau de latenta, caracterizat prin intarzierea raspunsului la
intrebari care contin cuvinte critice, intarzieri care pot ajunge la circa 4 secunde, fata de timpul
in care se raspunde la intrebarile necritice
  Transpiratie abundenta
 Evitarea privirii anchetatorului
 Muscatul buzelor

Trasaturi de personalitate care ar trebui sa defineasca profilul psihologic al

magistratului/anchetatorului/juristului in general

În ascultarea învinuitului sau inculpatului ca, de altfel, în întreaga activitate de realizare a actului de
justiţie, un rol deloc de neglijat - despre care se vorbeşte însă destul de puţin - îl are personalitatea
magistratului, a celorlalţi jurişti sau organe de cercetare, chemaţi să afle adevărul, să pronunţe o soluţie
temeinică şi legală într-o anumită cauză penală. Inclusiv în cazul interogatoriului, din felul în care
tratăm oamenii putem avea un răspuns pe măsura. Pe tot parcursul investigarii unei fapte penale,
anchetatorul este obligat sa dea dovada de corectitudine, rabdare, demnitate, intelegere. El trebuie sa
aiba puterea sa recunoasca si sa-si controleze anumite trasaturi ale personalitatii de natura sa se
repercuteze negativ asupra cercetarilor. Un comportament negativ conduce la rezultate deseori
negative.
Dintre multiplele calităţi care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea justiţiei, o
semnificaţie aparte au:
 Creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a şabloanelor, nici o faptă,
împrejurare sau persoană nefiind asemănătoare cu alta.
 Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate si simt critic a tuturor datelor, informatiilor obtinute
in timpul UP
 Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultata
 Evitarea exgerarilor in interpretarea declaratiilor sau a pozitiei adoptate de persoana ascultata
in calitate de suspect
 Capacitatea de evitare a deformarii profesionale
 Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie fata de suspect/inculpat

Pregatirea ascultarii invinuitului sau inculpatului

Pentru ca interogarea învinuitului sau a inculpatului să-şi atingă scopul propus, se impune, în primul
rând, o organizare riguroasă a acestei activităţi care, în linii mari, se apropie de pregătirea ascultării
martorului. Astfel:
a. Studierea materialelor sau datelor existente în cauză.
Pe plan tactic criminalistic, studierea materialelor cauzei presupune cunoaşterea datelor referitoare la
modul şi împrejurările în care s-a săvârşit fapta, la probele existente în acel moment la dosar.
b. Cunoaşterea personalităţii învinuitului sau a inculpatului.
Trebuie sa se dispuna date cu caracter biografic ale acestuia,de informare privitoare la mediul in care
traieste si modul sau de viata, cercetandu-se amanuntit actele personale ale suspectului/inculpatului
existente sau obtinute de institutiile in drept
Dintre principalele elemente de natură să conducă la definirea personalităţii unui individ, menţionăm:
 Trăsăturile psihice ale personalităţii
 Caracterul;
 Temperamentul;
 Aptitudinile
 Factorii care au influenţat sau condiţionat evoluţia psihosomatica (vorbire, mers) şi
socială a învinuitului sau inculpatuluicum ar fi:
 Mediul familial sau social în care a evoluat şi s-a format;
 Cercul de prieteni;
  Nivelul de inteligenta, slabiciunile, pasiunile sau viciile
 Eventualele antecedente penale, raporturile cu alti participanti la savarsirea infractiunii sau cu
victima
Toate aceste date pot fi obţinute din studierea materialului cauzei, din informaţiile culese de la locul de
muncă, de la domiciliu, din declaraţiile martorilor, din studierea cazierului, precum şi din discuţiile
preliminare purtate cu învinuitul sau inculpatul.
c. Organizarea modului de desfăşurare a ascultării.
Modul de interogare se circumscrie planului general de urmărire penală elaborat într-o anumită cauză
penală şi care conţine versiunile, problemele de clarificat, metodele tactice folosite, ordinea de
efectuare a diverselor activităţi procedurale. Tactic, organizarea ascultarii presupune:
 Stabilirea cu precizie a problemelor care urmeaza a fi clarificate cu ocazia ascultarii, precum si
a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej
 Pregatirea materialului probator ce urmeaza sa fie folosit in timpul ascultarii
 Determinarea ordinii in care se va face ascultarea
d. Planificarea ascultării
Finalizarea pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului se va materializa într-un plan de ascultare,
întocmit pentru fiecare învinuit sau inculpat în parte. Acesta va contine problemele de clarificat si
succesiunea de abordare a lor, intrebarile de fond sau de amanunt, la care va trebui sa raspunda cel
audiat, materialele care ii vor fi prezentate etc. Se va intocmi un plan al ascultarii cuprinzand
problemele principale si chestionarul cu intrebarile ce se vor pune suspectului/inculpatului.

Cadrul tactic al ascultarii propriu-zise a invinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau a inculpatului se desfăşoară in trei etape principale (identificare, ascultare
liberă şi punerea de întrebări), urmate de consemnarea declaraţiilor.
Sub aspect tactic criminalistic, este recomandat a fi avute in vedere urmatoarele aspecte:

 Crearea unei atmosfere favorabile ascultării şi stabilirii contactului psihologic cu suspectul,

devenit învinuit sau inculpat
 Adoptarea de către magistrat sau poliţist a unei atitudini demne, în raport de autoritatea pe
care o reprezintă.
 Crearea unei atmosfere linistite, fara tensiune nervoasam atmosfera mai prielnica marturisirii
a. Verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului.
La inceputul primei audieri organul judiciar adreseaza intrebari suspectului sau inculpatului cu privire
la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, CNP, numele si prenumele parintilor, cetatenia,
starea civila etc.
Verificarea identitatii suspectului sau a inculpatului este necesara pentru evitarea greselilor si a
neintelegerilor. Pentru stabilirea contactului psihologic, in aceasta prima faza si pentru cunoasterea
amanuntita a personalitatii suspectului sau a inculpatului, pot fi puse si intrebari, altele decat cele care
intereseaza fapta, sau se poate purta o discutie prealabila. De asemenea, suspectului/inculpatului i se
aduc la cunostinta drepturile sale prevazute la art. 83
b. Modalităţi tactice de ascultare în faza relatării libere.
După ce se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi al ascultării, învinuitul sau inculpatul va fi lăsat să
facă o relatare liberă, cerându-i-se să dea şi o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea care i
se aduce.
Modalităţile de audiere se raportează, în primul rând, la prevederile art. 109 C. pr. pen.: suspectul sau
incupatul are dreptul sa se consulte cu avocatul atat inainte, cat si in cursul audierii, iar organul
judiciar, cand considera necesar, poate permite acestuia sa utilizeze insemnari si notite proprii. In
cursul audierii, suspectul sau inculpatul isi poate exercita drreptul la tacere cu privire la oricare dintre
faptele sau imprejurarile despre care este intrebat
 Conduita organului judiciar
Conduita organului judiciar, pe timpul relatării libere, are o semnificaţie tactică deosebită. Pentru
aceasta:
  Va fi impusă o atmosferă de calm şi răbdare
 In tot timpul relatarii libere, organul de cercetare penala ii supravegheaza (fara ostentatie), in
mod permanent, atitudinea celui ascultat, pentru a observa starile de neliniste, nervozitate,
tendinta de a trece mai repede peste anumite fapte etc.
 Vor fi evitate, pe intreaga durata a ascultarii, expresiile, gesturile de suparare, de nemultumire
sau de enervare, intreaga sa atitudine trebuie sa se caracterizeze prin retinere si impasibilitate,
astfel incat nicio reactie sa nu-i tradeze parerile referitoare la sustinerile persoanei anchetate
 Relatarea libera a suspectului sau a inculpatului nu trebuie intrerupta prin formularea a noi
intrebari sau prin darea de replici
 Avantajele relatarii libere
Avantajele notabile ale relatarii libere, in conditiile mentionate, fie si in ipoteza declaratiilor nesincere
sau incomplete, sunt evidente:
 Relatarea libera da posibilitatea suspectului/inculpatului sa expuna faptele si imprejurarile in
succesiunea lor fireasca asa cum si le reaminteste, urmarind un anumit sir al ideilor sale
 Obtinerea de date despre faptele si imprejurarile cauzei despre participanti, date pe care
organul judiciar nu le detinea
 Organul de cercetare penala are posibilitatea sa-i examineze, sa-l cunoasca, sa-si dea seama de
pozitia pe care a ales-o pentru apararea sa si daca este sincer sau nu in cele relatate
c) Tactica ascultării în faza adresării de întrebări.
Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel
mai încordat al ascultării învinuitului sau inculpatului.
Potrivit prevederilor art. 109 alin. 1 C proc. pen., dupa ce suspectul sau inculpatul a fost lasat liber sa
declare tot ce doreste referitor la fapta prevazuta de legea penala pentru savarsirea careia este suspectat
sau pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala, i se pot pune intrebari. Suspectul sau inculpatul
are dreptul sa se consulte cu avocatul atat inainte, cat si in cursul audierii, iar organul judiciar, cand
considera necesar, poate permite acestuia sa utilizeze insemnari si notite proprii
 Tactica formularii de intrebari
Tactica formulării de întrebări este în funcţie de declaraţiile făcute anterior de învinuit sau inculpat, de
caracterul lor sincer şi complet. Organelor judiciare le este dat sa intalneasca atitudini diferite ale
suspectilor sau inculpatilor fata de acuzatiile ce li se aduc:
 Suspectul sau inculpatul recunoaste vinovatia sa (recunoaste complet sau partial) si face
declaratii adevarate
 Suspectul sau inculpatul nu recunoaste ca este vinovat si face declaratii adevarate, deoarece,
intr-adevar, este nevinovat
 Suspectul sau inculpatul recunoaste ca poarta in intregime sau in parte vina, face insa
declaratii neadevarate, fie luand asupra sa vina altcuiva, fie ascunzand imprejurarile cele mai
grave ale infractiunii pe care a savarsit-o sau ascunzandu-si complicii
 Suspectul sau inculpatul refuza a face declaratii sau nu recunoaste ca este vinovat si face
declaratii mincinoase pentru a scapa de raspundere
Daca suspectul sau inculpatul nu este vinovat, ascultarea lui trebuie sa aiba ca rezultat obtinerea unui
numar cat mai mare de date concrete, iar verificarea declaratiilor sa duca la stabilirea nevinovatiei
acestuia .
Daca cu prilejul ascultarii suspectului sau a inculpatului asupra unor amanunte, in declaratiile acestuia
se constata contradictii fata de cele aratate anterior, atunci, din punct de vedere tactic, este indicat sa
nu se atraga imediat atentia celui ascultat asupra contradictiilor constatate, atat timp cat acestea nu vor
fi verificate. In orice caz, suspectului sau inculpatului nu trebuie sa i se comunice ca in declaratiile sale
exista contradictii pana cand acesta nu va semna declaratia, in cuprinsul careia vor fi consemnate
raspunsurile referitoare la amanuntele faptelor ce se cerceteaza.
In cazurile in care suspectul sau inculpatul neaga ca este vinovat si declaratiile sale se confirma in
parte cu ocazia verificarii, audierea ulterioara a acestuia trebuie efectuata conform tacticii audierii
martorului. Aceasta indicatie se refera indeosebi la punerea de intrebari suspectului sau inculpatului,
care urmaresc sa-l ajute sa-si aminteasca faptele ce ar putea contribui la verificarea minutioasa si
obiectiva a restului declaratiilor sale. Cand suspectul sau inculpatul se foloseste de alibi, I se va cere sa
explice toate amanuntele in legatura cu acestea, cu mentiuni precise asupra tuturor imprejurarilor.
Timpul trebuie sa fie precizat in zile, ore si, cand este cazul, chiar in minute
  Clasificarea intrebarilor adresate suspectului sau inculpatului
Clasificarea întrebărilor adresate învinuitului sau inculpatului, se poate face după mai multe criterii,
mai importante fiind scopul urmărit de organul judiciar şi întinderea problemelor vizate:
 Un prim criteriu este definit de caracterul lor general. Intrebările puse învinuitului sau
inculpatului pot fi întrebări de control, de precizare, de completare sau ajutătoare, de detaliu
 Un alt criteriu de clasificare vizeaza si specificul problemelor urmarite prin ascultarea
suspectilor sau a inculpatilor. Astfel intrebarile pot fi clasificate in:
 Intrebari cu caracter general, referitoare la faptele cercetate sau imprejurarile cauzei,
privite in totalitatea lor. In aceasta categorie pot fi incluse si intrebari de tema, puse
suspectului sau inculpatului pentru ca sa cunoasca pentru ce anume este tras la
raspundere
 Intrebari-problema, care vizeaza aspecte concrete ale cauzei cercetarii si care sunt
formulate astfel incat sa restranga sfera raspunsurilor posibile date de suspect sau
inculpat (cum ati intrat in casa?)
 Intrebari de detaliu, avand un scop asemanator intrebarilor adresate martorilor
(completare, precizare, control), insa cu o finalitate diferita- se urmareste precizarea
anumitor detalii necesare verificarii declaratiilor suspectul sau inculpatul sau relevarea
unor aspecte pe care le-a neglijat cu sau fara intentie (unde v-ati intalnit cu cel care v-
a dat pistolul?; in ce incapere se afla victima?)
Din raspunsurile pe care suspectul sau inculpatul le da la intrebarile de detaliu, organele judiciare isi
pot da seama de logica intregului sistem de aparare al acestuia. Cu ajutorul acestor intrebari, suspectul
sau inculpatul poate fi cu usurinta demascat, incurcandu-l in reteaua proprie de inexactitati pe care le-a
precizat anterior. Intrebarile se formuleaza clar si concis.
Intrebarile se ordoneaza in asa fel incat fiecare dintre ele sa fie o noutate pentru suspect/inculpat. Vor
fi evitate intrebarile sugestive, indiferent de natura lor (implicative sau disjunctive), caci pot influenta,
in mod negativ, intregul mers al ascultarii.
 Modalitatile tactice de adresare a intrebarilor
Modalităţile tactice de adresare a întrebărilor se raportează la poziţia învinuitului sau inculpatului faţă
de învinuirea adusă, de încercările de disimulare a adevărului şi, bineînţeles, de structura sa psihică.
 In ipoteza recunoasterii, a unor declaratii sincere si complete, nu se pun probleme tactice
deosebite, intrebarile vizand numai unele precizari sau completari
 In cazul refuzului de a face declaratii, al declaratiilor incomplete sau nesincere, este necesar sa
se apeleze la reguli tactice adecvate. In cazul refuzului de a face declaratii, pe langa
convingerea suspectului sau inculpatului de a renunta la aceasta pozitie, organul judiciar va
cauta sa afle care este motivul refuzului.
 In situaria declaratiilor mincinoase, contradictorii, incomplete, a respingerii acuzatiilor ori a
persistarii in refuzul de a face declaratii, tactica ascultarii suspectului sau a inculpatului are un
caracter mult mai complex.
d) Procedee tactice de ascultare
Procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau a inculpatului, raportate la împrejurările menţionate
anterior, pot fi următoarele:
 Tactica ascultării repetate, utilizata frecvent in cazul declaratiilor incomplete, contradictorii si
mincinoase, in care intrebarile de detaliu au o mare importanta
 Tactica ascultarii incrucisate, folosuta in cazul unor suspecti sau inculpati mai dificili, cand
doua sau trei persoane pun intrebarile in mod succesiv, iar suspectul sau inculpatul trebuie sa
raspunda pe rand fiecareia.
 Tactica intalnirilor surpriza (neasteptate), folosita in momentele psihice de o anumita tensiune,
prin care se zdruncina adesea pozitia recalcitranta a suspectului sau inculpatului. Diferite
persoane care-l cunosc personal sau despre care se presupune ca au fost complicii sai se
introduc in camere diferite, in care se va intra cu suspectul/inculpatul “ca din intamplare”,
cautandu-se o camera pentru ascultarea sa
 Tactica “complexului de vinovatie” care consta in alternarea unor intrebari neutre cu intrebari
ce contin cuvinte “afectogene”, referitoare la fapta, la rezultatele ei, la persoanele implicate,
care da rezultate bune la persoanele mai sensibile
Pe intreg parcursul ascultarii suspectului sau a inculpatului, cele declarate de acesta, atat impotriva sa,
cat si in favoarea sa, vor trebui verificate cat mai urgent, prin martori, expertize, reconstituiri,
perchezitii si alte mijloace de proba, pentru a se cunoaste adevarata desfasurare a faptelor si situatia
reala a suspectului/inculpatului
În aplicarea acestor procedee tactice, curente, se recurge şi la conjugarea lor cu alte elemente tactice
constând în:
 Folosirea contradicţiilor din propriile declaraţii;
 Prezentarea altor probe sau mijloace materiale de probă, obţinute în timpul cercetărilor, din
care rezultă indubitabil temeinicia învinuirii.
 Folosirea materialelor rezultate in urma verificarii declaratiilor suspectului/inculpatului, care
confirma inexactitatea explicatiilor sale
 Consemnarea declaratiilor suspectului sau ale inculpatului
In fiecare declaratie se vor consemna intrebarile adresate pe parcursul ascultarii, mentionandu-se cine
le-a formulat si, totodata, se va consemna de fiecare data ora inceperii si ora incheierii ascultarii
suspectului sau inculpatului
Daca este de acord cu continutul declaratiei scrise, suspectul sau inculpatul o semneaza. Daca
suspectul sau inculpatul are de facut completari, rectificari ori precizari, acestea sunt indicate in finalul
declaratiei, fiind urmate de semnatura suspectului sau a inculpatului. Forma de redactare a declaratiilor
trebuie sa fie cat mai precisa si fidela expunerii suspectului sau a inculpatului, folosindu-se cuvinte si
expresiile sale, fara reformulari sau incercari de sintetizare a celor declarate
Cand suspectul sau inculpatul nu poate sau refuza sa semneze, organul judiciar consemneaza acest
lucru in delcaratia scrisa. Declaratia scrisa este semnata si de organul de UP care a procedat la
audierea suspectului sau a inculpatului, de JDL ori de presedintele completului de judecata si de
grefier

Indicatori psihofiziologici ai emotiei

Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emoţionale, folosiţi de actualele tehnici de
detectare a sincerităţii sau nesincerităţii, sunt consecinţa unor procese fiziologice (cauzate de tensiunea
psihică specifică), cum ar fi:
 Modificările activităţii cardiovasculare;
 Modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei care, in prezenta emotiei, devine
neregulata si mai grea
 Modificarea rezistentei electrice a pielii
 Modificarea caracteristicilor normale ale vocii, functia fonatorie influentata de schimbarea
tremurului fiziologic al muschiului aparatului fonorespirator
 Mijloace tehnice de detectare a tensiunii psihice, a simulării
Dintre mijloacele tehnico-ştiinţifice de detectare a tensiunii emoţionale, folosite în diverse ţări, de
către organele de cercetare penală, cele mai apreciate ca răspunzând nevoilor anchetei sunt considerate
următoarele:
Poligraful, folosit inclusiv în ţara noastră, este un instrument care înregistrează sub formă grafică trei
indicatori de bază şi modificările fiziologice tipice stărilor de stres psihologic:
 Tensiunea arterială şi pulsul
 Dereglarile respiratiei
 Rezistenta electrodermica
Senzorii poligraf care monitorizeaza ritmul fiziologic in timpul examinarii poligraf sunt:
 Senzor pentru monitorizarea respiratiei inregistrate la nivel toracic
 Senzor pentru monitorizarea respiratiei intregistrate la nivel abdominal
 Sensor pentru monitorizarea rezistentei/conductanta galvanica a pielii
 Senzor pentru monitorizarea tensiunii arteriale la nivel brahial, la nivel distal
 Organizarea şi desfăşurarea testării la poligraf

a. Pregătirea testării.
Această operaţie necesită studierea materialului cauzei, în părţile în care îl privesc pe cel ascultat şi
cunoaşterea personalităţii acestuia. În plus, este absolut necesar un examen medical, una dintre
condiţiile obligatorii de testare fiind integritatea stării psihice şi fizice.
O altă cerinţă, uneori omisă, este şi aceea ca persoana care urmează să fie examinată să nu fi fost
supusă anterior unor interogări îndelungate. Precizam ca in practica nu se face decat cu
consimtamantul scris al persoanei care va fi examinata
Nu vor fi supuse testarii:
 Femeile insarcinate
 Minorii sub 18 ani
 Alcoolicii cronici
 Persoanele cu afectiuni psihice
 Persoanele aflate sub tratament medical care nu poate fi intrerupt
b. Dialogul pre-test
Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea şi testarea propriu-zisă. La început,
operatorul va explica cum functioneaza poligraful si principiile de functionare ale sistemului,
accentuand faptul ca “detecteaza minciunile” si ca e obligatoriu sa se dea raspunsuri sincere.
c. Testarea propriu-zisa
Testarea propriu-zisă constă în formulări de întrebări scurte, clare şi precise, la care se răspunde cu
„da” şi „nu”. Acestea trebuie sa fie formulate intr-un limbaj accesibil subiectului.
Testele, de regulă, pregătite anterior, conţin:
 Întrebări neutre, pentru liniştea subiectului;
 Întrebări de control, pentru stabilirea răspunsurilor afirmative („da”) şi negative („nu”),
sincere, necesare comparării cu răspunsurile la întrebările critice.
 Intrebari cu continut afectogen, referitoare la fapta, la imprejurarile cauzei cercetate
d. Interpretarea diagramei.
Interpretarea rezultatelor testării se efectuează pe baza comparării caracteristicilor de traseu ale
răspunsurilor sincere la întrebări neutre (fără încărcătură emotivă) ca şi la răspunsurile nesincere cu
caracter de control, cu răspunsurile nesincere la întrebările relevante (cu încărcătură afectogenă).
Cel care examineaza trebuie sa dispuna de modele de raspunsuri sincere si nesincere, acestea fiind
obtinute prin intermediul intrebarilor de control. Aceste modele vor servi drept comparatie cu
raspunsurile date la intrebarile relevante. Desfasurarea detectiei psihologice in voce sau in scris se face
intr-un mod asemanator, in majoritatea cazurilor rezultatele celor 3 tipuri de testare fiind interpretate
simultan.
e. Aprecieri privind valoarea probanta a rezultatelor obtinute cu poligraful
Din punct de vedere psihologic, se apreciază că actualele înregistrări poligrafice sunt relativ
imperfecte, indicatorii utilizaţi în detecţia nesincerităţii fiind „dependenţi de manifestările emotive, de
forma în care se manifestă simularea şi de calea periferică a evidenţierii ei”. Din punct de vedere
legal, proba se obtine in procesul penal prin urmatoarele
mijloace:
 Declaratiile suspectului sau ale inculpatului
 Declaratiile persoanei vatamate
 Declaratiile partii civile sau ale partii responsabile civilmente
 Declaratiile martorilor
 Inscrisuri, rapoarte de expertiza sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale
de proba
 Orice alt mijloc de proba care nu este interzis prin lege
Prin urmare, cata vreme poligraful nu este interzis prin lege si exista acordul scris al persoanei in
cauza de a fi supusa unei testari a comportamentului simulat, nu vedem absolut niciun impediment ca
rezultatele sa constituie mijloc de proba administrate in cauza respectiva.