 NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA URMELOR

1) Definiţie :
→ urma reprezintă o modificare creată la locul şi
în procesul săvârşirii infracţiunii, prin mişcările
fizice realizate în acel moment de persoanele
implicate în activitatea respectivă.
→ d.p.d.v. criminalistic, prin urmă se înţelege
orice modificare produsă la locul faptei şi în
procesul săvârşirii acesteia, ca rezultat material
al activităţii persoanelor implicate şi este utilă
cercetării criminalistice.
 → se creează prin contact nemijlocit a
două obiecte, redându-se în negativ o
parte din caracteristicile de pe partea de
contact a unuia din obiecte pe suprafaţa
sau în volumul celuilalt.
 → obiect creator de urmă – obiectul,
care prin contactul realizat, îşi lasă o parte
din caracteristicile sale pe celălalt obiect
 → obiect primitor de urmă – obiectul
pe care caracteristicile respective rămân
imprimate
 → ptr. crearea şi păstrarea urmelor de
reproducere – este necesar ca cele două
obiecte să aibă anumite însuşiri .
 Clasificare
1. DUPĂ MODUL DE ACŢIUNE a unui obiect
în raport cu celălalt
 urme statice
 urme dinamice
a) Urmele statice se creează prin contactul dintre două
obiecte realizat sub un unghi drept, fără să se producă în
acel moment vreo alunecare .
 ex.: urme de mâini, urmele de picioare create în mersul
obişnuit al omului, urmele autovehiculelor în rularea
firească a roţilor
 → reproduc forma şi dimensiunile părţii de contact a
obiectului creator.
 → redau caracteristicile suprafeţei lui de contact, încât
prin intermediul lor se poate stabili tipul sau grupa de
obiecte din care face parte obiectul respectiv.
b) Urmele dinamice se formează prin alunecarea
unui obiect pe obiectul cu care vine în contact.
 → ex.: urmele de sănii şi de schiuri pe zăpadă,
urmele de frânare, de derapare ale roţilor
autovehiculelor, urmele de tăiere create de
diferite instrumente de spargere.
 → nu redau formele obiectului creator pe
suprafaţa sau în volumul obiectului primitor
 → proeminenţele de pe suprafaţa de contact a
obiectului creator sunt reproduce în negativ,
sub formă de striaţii, paralele, pe suprafaţa sau
în volumul obiectului primitor.
 2. după GRADUL DE PLASTICITATE a
obiectului primitor
 a) urme de adâncime sau de volum
 b) urme de suprafaţă
 a) Urme de adâncime
 → se formează când obiectul primitor este mai puţin
consistent decât cel creator şi are o anumită plasticitate
 → reprezintă o reproducere în negativ şi în corpul
obiectului primitor a caracteristicilor părţii de contact a
obiectului creator.
 → ex.: săniile pe zăpadă, picioarele sau
autovehiculele în terenul afânat ori argilos, mâinile pe
unele alimente
 → calitatea lor depinde de construcţia obiectului
primitor
 b) Urmele de suprafaţă
 → se crează în situaţia de contact a două obiecte de o
duritate ce nu permite modificarea corpului a nici unuia din
ele, prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa celuilalt .
 → urma oglindeşte caracteristicile obiectului creator.
 → urme de stratificare → se formează prin desprinderea
de substanţă de pe obiectul creator şi aderenţa ei la suprafaţa
obiectului primitor. (se reproduce pe suprafaţa obiectului
primitor o bună parte din caracteristicile suprafeţei de contact
a obiectului creator)
 → ex.: urmele create de roţile autovehiculelor pe
şosele, urmele de picioare create prin depunerea de praf sau
noroi în mersul pe duşumele, ca substanţă desprinsă de pe
tălpi
 → în fcţ. de culoarea substanţei desprinsă de pe
suprafaţa obiectului primitor, pot fi: vizibile şi invizibile
(latente)
 → urme de destratificare → se creează prin detaşarea de
substanţă de pe suprafaţa obiectului primitor şi aderenţa
acesteia la suprafaţa obiectului creator de urmă
 3. după natura obiectului creator
 → urme de mâini, urme de picioare,
urme de dinţi, urme de buze, urme ale
instrumentelor de spargere, urme ale
mijloacelor de transport, urme create de
îmbrăcăminte

 4. după natura si modul de formare

 - urme ce reprezinta modificari de volum sau
suprafață a obiectului purtător și reproduc
aspecte exterioare ale obiectului creator
 - urme formate din resturi de obiecte, materiale
organice sau anorganice
 - urme olfactive (de miros)
 - sunete și diferite stări (ușă deschisă, lumină
uitată aprinsă etc.)
  URMELE DE MÂINI
 Noţiuni generale
 → se creează în momentul atingerii cu suprafaţa palmei a
obiectelor din mediul înconjurător.
 → dacă obiectele cu care vine în contact mâna au
suprafaţa netedă , urmele de mâini se formează indiferent
de existenţa ori lipsa pe suprafaţa obiectului primitor sau a
palmei a unor substanţe străine.
 → identificarea persoanelor se bazează pe varietatea
reliefului papilar de pe partea anterioară a palmei, ce se
prezintă sub formă de ridicături (linii) sau creste papilare şi
adâncituri (şanţuri interpapilare).
 → urmele degetelor descoperite la locul faptei se numesc
urme de deget, cele luate experimental poartă denumirea
de impresiuni digitale.
 → dactiloscopia = examinarea şi clasificarea reliefului
papilar, precum şi identificarea persoanelor după detaliile
sale.
 → PROPRIETĂŢI ale crestelor papilare:

 Longevitatea = constă în faptul că relieful papilar se

formează înainte de naştere prin luna a treia de sarcină,
este definitivat prin luna a şasea din faza intrauterină a
fătului, şi continuă să existe până la descompunerea
pielii în procesul putrefacţiei.
 Fixitatea reliefului papilar = menţinerea trăsăturilor
iniţiale, fără nici un fel de schimbare de-a lungul întregii
existenţe. Singura modificarea constă mărimea acestuia
corespunzătoare evoluției persoanei pe parcursul vieții.
 Unicitatea = fiecare persoană are relieful papilar
propriu, ca existenţă unică, nerepetabil la alt om.
 Inalterabilitatea = de-a lungul vieţii relieful papilar nu
poate fi şters, modificat pe cale fizică sau chimică, dacă
prin procedeul aplicat nu este distrus şi stratul dermic în
care se află papilele.
  Cercetarea la faţa locului a urmelor de mâini
 → cuprinde activităţi ale organului de urmărire penală ce se
întreprind pentru descoperirea , evidenţierea urmelor latente, fixarea
şi ridicarea prin metode şi mijloace tehnice adecvate , şi pentru
interpretarea lor.

 în procesul căutării urmelor de mâini la locul faptei se ţine

seama de natura obiectelor din perimetrul acestuia, şi de
posibilitatea formării lor.
 → urmele de mâini de adâncime se formează pe substanţe
plastice : unt, săpun, vopseaua proaspătă , făină de grâu, pudra de
talc (substanţe de granulaţie foarte fină), praf.
 → urmele de suprafaţă (create prin destratificare) se pot găsi
pe obiecte acoperite cu praf sau cu o substanţă semivâscoasă.
 → urmele de suprafaţă (formate prin stratificare) sunt utile
dacă se află pe obiecte cu suprafaţa netedă.
 → urmele de suprafaţă latente pot fi descoperite pe obiecte cu
suprafaţa netedă, indiferent de culoarea acestora.
 → la faţa locului, organul judiciar începe cu punctul de pătrundere a
infractorului în perimetrul locului respectiv, continuă prin respectarea
drumului parcurs de acesta (dacă e cunoscut) , terminând cu zona
prin care a părăsit locul faptei.
 → sunt depistate obiectele apte de a primi şi
păstra urmele de mâini, care prin destinaţia,
locul şi poziţia lor în care se află, ar fi putut fi
atinse, mişcate sau chiar utilizate la săvârşirea
infracţiunii.
 → urmele de mâini se caută pe uşile de la
intrare, clanţele acestora, balustradele scărilor,
mobilier, uşile interioare, sticlele geamurilor,
faianţele de bucătărie, obiectele de porţelan.
 → prima activitate : examinarea urmelor sub
diferite unghiuri de observaţie la lumina
obişnuită a mediului ambiant.
 → se poate recurge şi la folosirea unei
lanterne de buzunar, în condiţii de întuneric şi
semiîntuneric.
 → se recurge şi la lampa portativă de
raze ultraviolete
 Evidenţierea urmelor reliefului papilar descoperite în stare
latentă

 → se realizează prin mai multe procedee, folosindu-se

substanţe chimice în stare pulverulentă, lichidă ori gazoasă.
 → evidenţierea prin prăfuire sau pulverizare
 → alegerea pulberii se face în fct. de natura şi culoarea
 obiectului în cauză
 → pulberea se răspândeşte pe suprafaţa obiectului
 primitor prin pulverizare sau întindere uşoară cu

 ajutorul unei pensule fină din păr de veveriţă.

 → pulbere : negrul de fum, negrul de antominiu, grafitul.
 → în ultima vreme se foloseşte pensula magnetică
 → evidenţierea cu vapori de iod
 → evidenţierea prin afumare directă = procedeu des aplicat
 → sunt folosite : magneziul, dopul de plută, polistirenul
 → substanţa , pusă într-o capsulă de porţelan, se aprinde
 şi pe deasupra flăcării , dincolo de acţiunea acesteia, se trece
obiectul purtător de urmă.
 → evidenţierea urmelor latente cu soluţii chimice
 Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini
 → are loc după ce urmele latente au fost evidenţiate
 → există mai multe procedee de fixare :
a) Fotografierea urmelor de mâini la locul faptei
 → se execută în cadrul fotografiei detaliilor
 → obiectivul aparatului fotografic se fixează în poziţie
perpendiculară pe urmă şi la o distanţă de 5-10 cm.
 → se recurge la mărirea distanţei focale prin
intercalarea între obiectiv şi camera obscură a
aparatului, a inelelor intermediare sau a burdufului
flexibil.
 → situaţii deosebite : urmele se află pe ambele feţe ale
unor obiecte transparente sau pe oglinzi.
 este necesar ca urmele de pe o faţă să fie evidenţiate
cu pulbere albă , iar cele de pe partea opusă cu
pulbere neagră.
 Urmele de mâini de pe oglinzi se fotografiază după ce
a fost aşezat în faţa aparatului fotografic un paravan
negru astfel ca numai obiectivul , orientat spre urmă ,
să nu fie acoperit.
b) Fixarea urmelor de adâncime prin mulaje
 → se realizează prin folosirea mai multor
substanţe, după ce în prealabil au fost
fotografiate.
 → în practică este preferat ghipsul dentar ,
deoarece redă în mulaj detaliile crestelor
papilare imprimate în obiectul primitor.
c) Ridicarea urmelor de mâini prin transferare
 → se realizează în cazul urmelor de suprafaţă
cu ajutorul peliculei adezive .
d) Obiectele de dimensiuni mici purtătoare ale
urmelor de mâini se ridică de la locul faptei şi
se transportă la laboratorul de criminalistică,
unde se pot evidenţia şi fixa în condiţii mai
bune.
 Luarea impresiunilor digitale

 → se realizează printr-un procedeu destul de simplu, cu ajutorul

unor mijloace nu prea complicate şi uşor de mânuit, în vederea
identificării reliefului papilar creator de urme la locul faptei. :
 tuşul tipografic,
 terenbentina, ptr. diluarea tuşului în măsură necesară
 o placă dreptunghiulară din sticlă groasă, pe care se întinde uniform
tuşul tipografic
 un rulor de cauciuc necesar ptr. întinderea uniformă a tuşului pe
suprafaţa plăcii
 fişe dactiloscopice tip, pe care se indică ordinea luării impresiunilor.
 → îmbinarea degetelor cu tuş tipografic se face prin răsucirea lor o
singură dată, dintr-o margine până în cealaltă a reliefului papilar, pe
placă, astfel încât tuşul să fie bine repartizat pe întreaga suprafaţă a
degetului în regiunea falangei.
 → pe fişa dactiloscopică degetul se răsuceşte o singură dată,
moment în care trebuie avut în vedere să se imprime întregul relief
papilar.
 → apoi se procedează la luarea impresiunilor ambelor mîini fără
degetele mari, astfel ca cele trei falange ale fiecărui deget să fie
bine imprimate pe fişă.
 → mai nou se foloseşte şi amprentarea chimică (este folosită o
substanţă incoloră).
 Topografia şi clasificarea reliefului papilar de pe
suprafaţa mâinii
 → suprafaţa palmei este împărţită în 4 regiuni:
→ regiunea tenară – cuprinsă între şanţul flexoral al
primei falange a degetului mare şi şanţul flexoral care o
desparte de regiunile hipotenară şi digitopalmară
(crestele sub formă de arcuri, bucle, verticile)
→ regiunea hipotenară – aflată sub regiunea
digitopalmară, în partea degetului auricular, despărţită
de regiunea tenară prin şanţul flexoral al policelui.
(creste sub formă de arcuri, verticile, bucle)
→ regiunea digitopalmară – situată deasupra celor
2 şi sub regiunea digitală (creste sub formă de bucle,
arcuri,delte )
→ regiunea digitală – cuprinde degetele (începând
de la podul palmei sunt : falange, falangitele,
falangetele)
 → falangele au creste papilare sub formă de linii drepte,
paralele cu şanţul flexoral sau au o poziţie uşor oblică
faţă de acesta.
 → falangetele au un relief papilar variat , care este
împărţit în 3 regiuni : bazală, centrală, marginală.
 → regiunea bazală cuprinde crestele papilare
ce se desfăşoară imediat deasupra şanţului flexoral,
 → regiunea centrală constă din unul sau mai
multe grupuri de creste papilare.
 → regiunea marginală formată din creste
papilare sub formă de arc
 → delta – locul de întâlnire a grupelor de creste
papilare din cele 3 regiuni, care are aspectul unui
trunghi.
 → delta neagră → când limitantele se întâlnesc într-
un punct bine determinat şi continuă într-o singură
creastă
 → delta albă → când limitantele nu se contopesc la
locul de întâlnire a celor 3 sisteme de linii, ci îşi continuă
desfăşurarea paralel una faţă de alta.
 Reliefurile papilare adeltice
 → se caracterizează prin aceea că nu au delte
 7.2.5.1. Adelticile simple – toate crestele papilare au
o poziţie paralelă cu şanţul flexoral
 7.2.5.2. Adelticile piniforme – se deosebesc de
celelalte prin aceea că , în partea centrală a reliefului
papilar, o singură creastă îşi schimbă direcţia, ridicându-
se brusc spre vârful degetului, iar crestele imediat
superioare se ridică uşor peste capătul ei, de unde
coboară şi îşi continuă desfăşurarea până în cealaltă
parte a reliefului.
 7.2.5.3. Adeltice cu confluenţă dreapta – în partea
lor dreaptă au tendinţa de apropiere, fie prin contopire,
fie prin dispariţia unora din ele.
 7.2.5.4. Adeltice cu confluenţa stânga – tendinţa de
apropiere şi coborâre pronunţată a crestelor se observă
în partea stângă a dactilogramei.
 Reliefurile papilare dextrodeltice

→ au o singură deltă în partea dreaptă.

dextrodeltice cu laţuri – au regiunea centrală formată din
laţuri aşezate succesiv unul în interiorul altuia. Buclele
laţurilor sunt orientate spre deltă, iar partea deschisă
este spre stânga.
dextrodeltice cu rachetă - au regiunea centrală tot din
laţuri, care după întoarcere se unesc cu partea lor de
început sau dispar treptat, descriind forma unei rachete
de tenis.

Reliefurile papilare sinistrodeltice

→ au delta în stânga, în rest se aseamănă cu
dextrodelticele.
  URMELE DE PICIOARE
 - se creează în procesul săvârşirii infracţiunii,
putând fi lăsate de picioarele desculţe cât şi de
picioarele încălţate sau în ciorapi.
 - urmele create de piciorul desculţ – urme
plantare – prezintă uneori detalii ale reliefului
papilar de pe talpă
 - există puţine cazuri de identificare a
persoanei după urmele plantare
 - urmele create de piciorul încălţat sunt des
întâlnite în practică.
  CLAS IFICARE

 după plasticitatea obiectului primitor

 urme de suprafaţă – se creează pe obiecte de
consistenţă mare, mai dure decât încălţămintea sau
piciorul desculţ
 urme de adâncime – se creează în terenuri argiloase,
noroi vâscos, nisip umed, zăpadă

 după modul de formare

 urme statice – redau în volumul sau pe suprafaţa
obiectului primitor de urmă trăsăturile generale şi
particulare, ale încălţămintei ori piciorului desculţ.
 urme dinamice – contribuie la stabilirea naturii obiectului
creator şi la determinarea modului de săvârşire a
infracţiunii.
 La faţa locului se găsesc ca :
de adâncime
 urme formă prin stratificare
de suprafaţă
prin destratificare
 urme materie – depunere de substanţă pe
suprafaţa factorului primitor, elemente din
încălţăminte – pingea, şiret etc.

 urme poziţionale – amplasamentul, poziţia,

forma, caracteristicile ş.a.
 Importanţă :
• duc la identificarea traseologică a obiectului
creator

Sarcina identificării
persoanei care a purtat încălţămintea în
momentul şi la locul unde s-a comis o
infracţiune revine organului de cercetare
penală
 Elemente caracteristice persoanei
care a folosit încălţămintea :

 mirosul specific

 unele elemente ale tălpii (exp. uzuri)

 specificitatea mersului, etc.

Modul de formare şi

descriere a urmelor

de încălţăminte
 FIXAREA URMELOR DE PICIOARE
 urmele de picioare trebuie fixate prin descriere în
procesul verbal de cercetare la faţa locului şi prin
fotografiere.
 se mai pot fixa urmele de suprafaţă prin copierea lor
cu ajutorul peliculei adezive, iar cele de adâncime şi
prin mulare.
 descrierea urmelor în procesul verbal de
cercetare la faţa locului
 primul procedeu de fixare a urmei
 se arată zona în care se află, natura obiectelor
primitoare, culoarea obiectelor, nr. şi poziţia pe care o
au faţă de diferite obiecte, dintanţa dintre ele, se
măsoară urma , etc.
 măsurarea urmei de încălţăminte : lungimea urmei,
lăţimea în regiunea pingelei, lăţimea în zona arcadei,
lăţimea tocului
 măsurarea urmei piciorului desculţ : lungimea
urmei, lăţimea regiunii metatarsiene, lăţimea
în zona tarsiană (cea mai îngustă), lăţimea
călcâiului.
 O altă metodă constă în folosirea unui
dreptunghi în care se încadrează urma ,
pentru marcarea detaliilor, care este împărţit
în pătrăţele egale – metodă – reţeaua
Causse.
 fotografierea urmelor de picioare

 ptr. început urmele se fotografiază în ansamblu

 pe locul în care se află se fixează poziţiile pe
care le au unele faţă de altele - se realizează o
fotografie a obiectelor principale
 fotografia în detaliu luată separat se face
imediat după fotografierea ca obiecte principale
a urmelor de picioare
 ptr. realizarea fotografiei la scară se aşează
alăturat şi paralel cu ea o riglă gradată în
centimetri pentru a permite cunoaşterea după
fotografie a dimensiunilor urmei fotografiate
 fixarea prin mulare a urmelor de adâncime
 după curăţarea urmei de corpuri străine se
realizează mulajul urmei folosindu-se ghipsul sau
alte substanţe.
 Pasta de ghips se pregăteşte din pulbere fină de
ghips, de preferinţă ghips dentar.
 Cărarea de urme constă dintr-un şir de câteva
urme consecutiv create de ambele picioare pe
traseul de circulaţie.
 - pe lângă caracteristicile de grup şi individuale
ale urmelor se pot cunoaşte şi alte aspecte
importante : direcţia de mişcare a persoanei,
se stabilesc locurile în care s-a oprit, viteza de
deplasare
 - studiul cărării de urme trebuie făcut după câteva elemente :
 - linia mersului – formată din dreptele ce unesc
centrele urmelor lăsate de călcâiul piciorului drept cu
centrele urmelor lăsate de călcâiul piciorului stâng
 - lungimea pasului – distanţa dintre extremitatea
urmei lăsate de călcâiul unui picior până la extremitatea
urmei lăsate de călcâiul celuilalt picior
 - lăţimea pasului – dreapta trasă din partea
inferioară a urmelor lăsate de un picior până în partea
inferioară a urmelor create de celălalt picior
 - unghiul pasului – deschiderea apreciată în grade
cuprinsă între linia de direcţie a mersului şi axa
longitudinală a urmei lăsată de talpă.
 - în condiţii de laborator , urmele de picioare oferă date
în legătură cu tipul şi mărimea încălţămintei, dacă este
bărbătească sau pentru femei, numărul său .
 Urmele de unghii

 Urmele de unghii sunt importante pentru

cercetarea criminalistică doar când sunt
descoperite ca urme de adâncime.
Acestea se pot găsi pe diferite alimente,
pe diferite substanțe plastice, pe corpul
omenesc atât ca urme statice cât și ca
urme dinamice.
 
 Urmele statice pot ajuta la stabilirea
cu aproximație a sexului persoanei
care le-a creat, a vârstei, la stabilirea
modului de săvârșire a infracțiunii.
 Urmele dinamice sunt mai puțin utile
pentru determinarea cu aproximație a
vârstei persoanei și a sexului
acesteia, dar ajută la determinarea
modului în care a fost săvârșită
infracțiunea.
 URMELE LĂSATE DE DINŢI
 - dinţii omului au multe caracteristici , care se
observă la orice persoană, fie în vorbirea sa
obişnuită, fie în urmele create prin muşcare.
 - urmele de dinţi sunt lăsate de om pe o gamă
variată de produse alimentare, pe corpul uman ,
etc.
 - caracteristicile individuale ale dinţilor incisivi şi
canini ai omului constituie elemente care conduc
la identificarea persoanei care a creat urmele
studiate.
 -urmele lăsate de dinţi pe alimente redau lăţimea
dinţilor, distanţa dintre ei, poziţiile lor pe
mandibulă sau pe maxilar.
 - Fixarea urmelor de dinţi se realizează
prin descriere, fotografiere , iar cele de
adâncime şi prin mulaje
 - descrierea urmelor de dinţi parcurge 2
etape : descrierea în procesul verbal de
cercetare la faţa locului unde anume au
fost găsite (pe ce obiecte au fost
descoperite), în ce loc se află obiectele
respective ; a doua etapă cuprinde
descrierea amănunţită a urmelor, poziţia
unora faţă de altele, distanţele dintre ele,
mărimea lor.
 Fotografierea urmelor – se face de la o distanţă de
30-50 cm , prima dată în grup, iar apoi pentru
obţinerea unor detalii se face de la o distanţă mai
mică.
 - pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară,
alături de urme se aşează o panglică gradată în
centimetri şi milimetri, pentru a se putea aprecia
mărimea urmei.
 Fixarea prin mulare se face după ce urma a fost
curăţată în prealabil de corpurile străine. – se
pregăteşte pasata de mulaj din ghips dentar şi apă.
 - studiind urmele de dinţi, expertul poate stabili dacă
muşcătura în cauză este de om sau de animal,
apreciază vârsta aproximativă a persoanei, modul
cum a fost realizată muşcătura, etc.
  URMELE DE BUZE
 - ca mijloc de identificare a persoanelor
după urmele lăsate pe diferite obiecte
prezintă o importanţă aparte.
 - în contact cu unele produse alimentare
sau cu anumite obiecte, buzele omului
lasă pe zonele atinse anumite urme.
 - urme de buze : urma buzei inferioare pe
un pahar de sticlă; urma luată
experimental pe hârtie – demonstrarea
identităţii obiectului creator prin
continuitatea liniară a ridurilor coriale.
 URMELE LĂSATE DE ÎMBRĂCĂMINTE

 se pot crea pe cele mai diferite obiecte, ca urme de

suprafaţă, de adâncime , statice sau dinamice
 - obiectele primitoare sunt solul, zăpada, corpul
omenesc, hainele acestuia, etc.
 - ca urme de suprafaţă se crează pe obiecte de
consistenţă dură, ca urme de adâncime se crează în
masa unor obiecte plastice (solul argilos, zăpada
umedă)
 - îmbrăcămintea poate crea la locul faptei şi urme
dinamice , adică prin alunecarea obiectului creator pe
suprafaţa celui primitor (corpul uman este târât , sau cu
unele piese de îmbrăcăminte se şterg instrumente
utilizate la săvârşirea infracţiunii)
 - fixarea acestor urme se realizează prin
descriere în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului , fotografiere, după care cele de
adâncime se pot fixa şi prin mulare.
 - fotografierea parcurge 2 etape : fotografierea
obiectelor principale, fotografiile de detaliu
 - examinarea acestor urme , în condiţii de
laborator constă în cercetarea lor comparativă
fie direct cu îmbrăcămintea suspectă de a fi
lăsat urma de la locul faptei, fie cu fotografiile
obţinute după urmele create experimental.
Urmele create de
instrumentele de
spargere
 Noţiune :
 totalitatea transformărilor
materiale aduse locului faptei
cu instrumentele de spargere,
în timpul folosirii lor de către
făptuitor cu ocazia comiterii
unei infracţiuni.
 Instrumente de spargere :
 unelte, scule, cleşte, ciocan,
şurubelniţă, daltă, cuţit, fierăstrău,
rangă, levier, cheie, târnăcop,
foarfece, aparat de sudură, etc.
aparate sau alte obiecte
întrebuinţate de făptuitor la
comiterea unei infracţiuni:
 La faţa locului putem găsi :

 urme formate prin lovire sau apăsare

 urme formate prin frecare-alunecare
 urme formate prin tăiere
 urme create prin înţepare
 urme materie create prin detaşarea
unor fragmente din instrumente
 Importanţă :
 poartă caracteristici individuale ce permit
identificarea instrumentului (urmele
materie, urmele sub formă de striaţii) ;
 oferă date despre infractor (modul de
operare al acestuia);
 oferă date despre împrejurările şi
condiţiile în care s-a comis fapta.
 1. după modul lor de formare : urme de tăiere,
urme de apăsare, urme de frecare, urme de lovire.
a) Urme de tăiere – ajută la identificarea
instrumentului creator
 - pentru crearea acestora , obiectul creator şi cel
primitor trebuie să prezinte anumite însuşiri.
 - obiectul creator trebuie să fie mai dur decât cel
primitor, producând o modificare în volumul celui
de-al doilea (cuţit, topor, daltă, foarfece, etc.)
 - obiectul primitor trebuie să fie mai puţin dur,
permiţând o modificare creată de celălalt
 - striaţiile create de un cuţit pe obiectul primitor :
datorită acţiunii cuţitului sub un unghi drept, sau
acţiunii cuţitului sub un unghi ascuţit când striaţiile
create sunt mai apropiate unele de altele.
b) Urme de apăsare – reproduc construcţia
exterioară a obiectului creator din zona care a
venit în contact nemijlocit cu obiectul primitor.
 - se întâlnesc ca urme statice de adâncime,
foarte rar ca urme de suprafaţă.
c) Urme de frecare – formate prin alunecarea
instrumentului creator pe obiectul primitor
(folosirea ferestraielor, bomfaerelor, pilelor)
 - se crează prin acţiunea dinţilor sau a zimţilor
instrumentelor utilizate în masa obiectului
primitor.
 - se stabileşte natura instrumentului folosit,
determinarea modului şi direcţiei din care s-a
acţionat asupra obiectului vătămat.
 d) Urme de lovire - se formează prin acţiunea a
diverse obiecte asupra obiectului primitor. (obiecte
utilizate : răngile, ciocanele, topoarele, târnăcoapele,
cleştele, etc.)
 - reproduc unele caracteristici generale ale instrumentului
folosit (forma şi dimensiunile părţii de contact cu obiectul
primitor)
 - locul săvârşirii infracţiunii este purtătorul urmelor
instrumentelor de spargere pe cele mai variate
obiecte.
 - fixarea urmelor instrumentelor de spargere se
realizează prin descriere în procesul-verbal la faţa locului,
fotografiere, mulare.
 - se arată locul în care urmele au fost descoperite, forma,
dimensiunile, caracteristicile generale şi particulare.
 - se realizează fotografia obiectelor principale şi
fotografia detaliilor
 - mulajele se fac din parafină ori ceară roşie.
 OPERAŢIUNI

TEHNICO-CRIMINALISTICE
 Descoperire :
 cu ochiul liber – la faţa locului şi în
împrejurimi
 lumină dirijată – în locurile slab
iluminate sau pe suprafeţe lucioase
 aparate optice de mărit - lupa,
microscop
 electricităţii statice – urmele latente de
încălţăminte de pe mochete şi covoare
 magnetului urme
 detectorul de metale metalice
 Conservarea :
 acoperire
 încercuire
 jalonare
 numerotare
 Interpretarea urmele instrumentelor de
spargere :

 categoria de instrument folosit (topor,

daltă, cleşte, patent, pânză de ferăstrău
metalic sau aparat de sudură, etc.)

 acţiunile întreprinse de făptuitor în

câmpul infracţiunii (cum a pătruns, pe
unde, ce la interesat mai mult etc.)
 Procedee de fixare :
a) Fixarea prin descriere în:
1. - procesul-verbal de cercetare la faţa
locului
- se va descrie: amplasamentul, poziţia,
numărul , conturul, mărimea şi alte
particularităţi care individualizează urmele,
dacă sunt statice sau dinamice, de adâncime
sau de suprafaţă, etc.
2. - raportul de constatare tehnico-ştiinţifică
- se face de specialistul criminalist, atât
prin descriere, cât şi prin ilustrare vizuală
 b)Fixarea cu ajutorul
mijloacelor tehnice ca:
1. - fotografia şi/videofilmarea judiciară
- fotografierea şi/sau videofilmarea urmelor de
încălţăminte se execută din diferite unghiuri,
urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurimile şi
obiectele situate în câmpul infracţiunii, precum şi de
detaliu (perpendicular pe urmă şi aşezând lateral, în
acelaşi plan, un etalon)
- în cazul cărărilor de urme se execută fotografii pe
cât posibil de la înălţime, atât pe direcţia de mers, cât
şi din lateral, aşezându-se banda metrică de-a lungul
cărării de urme.
- în cazul urmelor instrumentelor de spargere,
în fotografie trebuie să apară obiectul cu urma
aşa cum a fost găsit la faţa locului, prezentându-
se amplasamentul, poziţia şi forma obiectelor din
vecinătatea imediată.
- pentru fixarea urmelor mijloacelor de
transport se execută fotografii pe direcţii
încrucişate. Urmele de frânare, înainte de
fotografiere, se marchează cu cretă albă
(marginile exterioare), iar între ele şi de-a lungul
lor se aşează banda metrică.
 2. Schiţa şi desenele :
 În schiţa locului faptei – folosind semne
convenţionale - se prezintă concret locurile,
distanţele, formele şi poziţiile urmelor
(preferabil la scară).

Notă : atât schiţa, cât şi desenele executate

la faţa locului vor fi anexate împreună cu
planşa fotografică şi filmul judiciar la procesul-
verbal de cercetare la faţa locului.
 Procedee de ridicare a
urmelor
 Ridicarea imaginii : fotografiere
urmei - prin sau
videofilmare
 Ridicarea obiectului purtător de urmă
 Ridicarea urmelor de adâncime, cu ajutorul
mulajului de ghips, parafină sau plastilină
In cazul urmelor materie - urme biologice, particule
metalice, urme de carburanţi-lubrefianţi:
 Ridicarea pe vată sau hârtii de filtru, ori prin
decupare – de pe obiectele netransportabile
 Absorbirea cu seringa, pipeta sau tubul capilar
 Prin desprindere sau răzuire
 Cu ajutorul magnetului – particule de metal feros
 Cu penseta – peliculele de vopsea
 Ambalarea urmelor sau a
obiectelor purtătoare :
 se face cu respectarea regulilor
generale de ambalare

Particularitate în cazul urmelor

produselor petroliere (carburanţi -
lubrefianţi) :
 ambalarea în pungi bine legate sau
sticle astupate etanş, pentru a nu se
volatiliza
 Obţinerea modelelor de
comparaţie :
 Ca regulă, se ridică de la suspecţi
obiectele despre care se presupune că au
fost folosite atunci când s-au creat urmele
în litigiu, cu respectarea normelor
procedurale (pe bază de dovadă sau
proces-verbal de ridicare a unor bunuri ),
după care se pun la dispoziţia
criminaliştilor împreună cu actul de
dispunere a lucrării (traseologice).
 URMELE
MIJLOACELOR DE
TRANSPORT
 Aceste urme prezintă o deosebită
utilitate pentru cercetarea
criminalistică pentru că în mod
frecvent organele de urmărire
penală întâlnesc asemenea urme în
accidentele de circulație, în
sustrageri, în accidente de muncă,
în cazul unor omoruri etc.
 La locul faptei mijloacele de transport
pot lăsa cele mai variate urme. Cel mai
des întâlnite sunt urmele lăsate de
roțile mijloacelor de transport care vin
în contact cu obiectele din jur. Pot fi
lăsate urme și prin pierderea unor piese
a unor substanțe sau obiecte
transportate
 Cele mai importante pentru cercetarea
criminalistică sunt urmele lăsate de
roțile autovehiculelor pe traseul de
circulație și la locul evenimentului.
Roțile autovehiculelor sunt îmbrăcate în
anvelope din cauciuc, foarte rar în șine din
fier (la unele utilaje) sau în șenile.
Autovehiculele care au roțile îmbrăcate în
pneuri de cauciuc prezintă foarte multe
particularități atât în ceea ce privește tipul,
mărimea și destinația lor cât și în ce
privesc caracteristicile desenelor
antiderapante de pe anvelope.
 După urmele lăsate de anvelopele
autovehiculelor se poate stabili tipul
autovehiculului respectiv, se poate
ajunge uneori chiar la identificarea sa
și se poate determina direcția de
circulație. Întrucât desenul antiderapant
de pe roțile autovehiculelor se crează în
momentul fabricării anvelopelor în serie,
caracteristicile acestui desen ajută la
determinarea tipului autovehiculului
creator sau cel puțin al unui grup de tipuri
din care poate face parte autovehiculul
respectiv.
 După urmele lăsate de anvelope se poate
determina dacă autovehiculul a fost un
autoturism sau un autocamion, tonajul
acestuia, ecartamentul. După gradul de uzură
al anvelopelor, după felul uzurii, după
cicatricile de pe anvelope redate în urmă, după
caracteristicile unor reparații ale anvelopei se
poate identifica autovehiculul creator, iar
direcția de circulație se poate determina la
unele autovehicule după poziția desenului
antiderapant central, după configurația
acestuia (această direcție nu e absolută,
cauciucurile putând fi puse și invers).
 Mașinile mari au un desen antiderapant
și pe marginea anvelopei, care constă
în plinuri și goluri și care pot rămâne în
urma de la locul faptei. Când se circulă
pe teren afânat și se crează urme de
adâncime și aceste plinuri și goluri lasă
urme care interesează cercetarea
criminalistică. La viteze foarte mari
aceste urme nu mai sunt perceptibile.
 Roțile autovehiculelor lasă atât urme statice cât și
urme dinamice.
 Urmele statice se crează în mers obișnuit prin rularea
obișnuită, iar urmele dinamice se crează în situații de
frânare sau de derapare a roților în cursul circulației.
 În funcție de natura șoselei pe care s-a circulat roțile
pot lăsa urme de suprafață sau de adâncime. Urmele
de suprafață pot fi de stratificare dar și de
destratificare. Cele mai des întâlnite sunt urmele de
stratificare când pe șosea roțile lasă urme de praf
desprinse de pe ele sau chiar din substanța lor (cazul
de creare a urmelor de frânare).
 FIXAREA urmelor mijloacelor de transport la
locul faptei, lăsate de roțile autovehiculelor,
se face prin descrierea în procesul verbal,
prin fotografiere, desene, prin mulare (cele
de adâncime). Pentru a fi descrise detaliat în
procesul verbal urmele trebuie măsurate. În
situațiile când există urme lăsate de mai
multe din roțile autovehiculului se va măsura
lățimea fiecărei urme în parte, indicându-se
carasteristicile desenului antiderapant
central, apoi se va măsura distanța dintre
urmele lăsate de roțile laterale socotindu-se
această distanță de la centrul unei urme la
centrul celeilalte (așa se stabilește
ecartamentul mașinii).
 Nu se recomandă calcularea acestor
distanțe din marginile exterioare sau
interioare ale urmei, nici din exteriorul
unei urme până în interiorul celeilalte,
pentru că nu totdeauna roțile au
anvelope de aceeași mărime. Aceasta
depinde de presiunea aerului din
anvelopă, de greutatea și viteza
autovehiculului. De asemenea, este
importantă și temperatura aerului în
mediul înconjurător în momentul creării
urmei.
 Dacă este posibil, se încearcă și
măsurarea distanței dintre roțile din față
după urmele descoperite la locul faptei. La
viraje, în curbe, rămân intacte și urmele
lăsate de roțile din față care vor fi urme în
exteriorul curbei. În cazul unei deplasări în
linie dreaptă urmele roților din față sunt
distruse de urmele roților din spate, astfel
că doar acestea din urmă vor putea ajuta
cercetarea criminalistică. Foarte
importante în identificarea autovehiculului
vor fi și anumite semne particulare ale
anvelopei (tăieturi, crăpături, lipituri etc).
Urmele lăsate de vehicule cu tracţiune animală şi de cele
puse în mişcare prin acţiunea omului
 - se întîlnesc mai des în infracţ. de furt, delapidare, infracţ.
Silvice.
 - vehicule cu tracţiune animală şi cele acţionate de om :
căruţe, săniile, schiurile (prev. cu tălpi ptr. alunecare,
destinate transportului pe zăpadă).
 a) roţile îmbrăcate în şine metalice
 b) săniile au tălpile construite din fier sau din lemn - urmele
create de sănii se prezintă sub formă de dâre paralele
 c) urmele de copite ori de picioare ale omuluiu – ajută la
stabilirea dacă vehiculul a fost tras de om sau de animal,
etc.
 d) urmele de schiuri
 Autovehiculele lasă la locul faptei și alte
categorii de urme, respectiv uneori cad
picături de ulei sau benzină. Aceste picături
au o formă alungită, de pară, cu partea mai
bombată în sensul opus mișcării. De
asemenea, autovehiculul care trece prin
bălți de noroi aruncă stropii sub formă de
evantai deschis în direcția mișcării. Și
aceste urme se fixează prin descrierea lor în
procesul verbal, prin fotografiere și pot fi
ridicate în ambalaj special cu mențiunile
corespunzătoare.
 Căruțele sunt vehicule care lasă și ele
urme cu roțile care în ultima vreme sunt
rar îmbrăcate cu șine metalice, fiind
folosite mai mult roțile cu pneuri.
Dimensiunile acestor pneuri sau șine
metalice pot ajuta la stabilirea vehiculului,
a dimensiunii acestuia. Foarte rar vor fi
întâlnite la căruțe pneuri noi, acestea fiind
de regulă uzate, cu anumite imperfecțiuni,
motiv pentru care identificarea este mult
mai ușoară.
 De altfel, multe căruțe au roți cu un ușor
joc pe osie astfel că urmele lăsate sunt
mai șerpuite. După desenul antiderapant
nu se va putea stabili cu precizie direcția
de mers pentru că pneurile căruței sunt de
multe ori cu desen divers, de uzuri diferite,
așezate normal sau invers. Va putea fi
stabilită această direcție după urmele
animalelor de tracțiune, dacă deplasarea
s-a făcut pe drumuri neasfaltate sau
nepietruite.
 Săniile lasă urme dinamice pe zăpadă
sau pe sol și orice proeminență sau
adâncitură de pe talpă lasă urme de
striațiuni sau zgârieturi. Pot fi importante
pentru cercetarea criminalistică și, în cazul
în care se găsesc, se descriu în
procesul verbal, se fotografiază
sau se fixează prin mulare.
- mijloacele utilizate pe drumurile publice,
forestiere, cele ale şantierelor.
 - după modul de formare : de
reproducere, de obiecte ori resturi de
obiecte
 - după natura obiectului creator : urme
lăsate de autovehicule de diferite tipuri,
urme create de vehicule cu tracţiune
animală(căruţe, sănii), urme formate prin
folosirea mijloacelor de transport acţionate
de om (biciclete, roabe, schiuri).
 Urmele create de autovehicule cu prilejul
producerii accidentelor de circulaţie
 a) urmele create de roţile autovehiculelor –
dinamice şi statice, de suprafaţă sau adâncime.
 - sunt reproduse în urmele create atât trăsăturile
de grup ale obiectului creator (anvelopa) cât şi
unele caracteristici individuale
 b) urmele de impact ale mijloacelor de
transport – se formează prin acţiunea nemijlocită
a cel puţin unui autovehicul asupra obiectelor
întâlnite în cale.
 - caracteristică proprie acestor urme – el se
formează pe ambele obiecte venite în contact prin
ciocnire.
 c) urmele sub formă de obiecte ori resturi de
obiecte – provenite din autovehiculul propriu-zis
sau din încărcătura acestuia – se creează în
procesul accidentelor de circulaţie
 - constau în fragmente din piesele
autovehiculului.
 d) urmele sub formă de substanţă – se
creează datorită pierderilor de ulei sau benzină
pe traseul de circulaţie – indică direcţia de
circulaţie a maşinii.
 - fixarea urmelor mijloacelor de transport
se realizează prin descrierea în procesul-
verbal de cercetare la faţa locului,
fotografiere, desenare, iar cele de
adâncime prin mulare.
URMELE FORMATE DIN OBIECTE

SAU FELURITE SUBSTANŢE

 URMELE SUB FORMA FIRELOR DE PĂR

 Firele de păr descoperite la locul faptei pot prezenta o

mare importanță pentru aflarea adevărului în cauză
deoarece prin modul cum sunt stabilite (ca lungime,
formă, conținut cercetat pe cale de laborator) ajută la
determinarea modului de săvârșire a faptei cât și chiar la
identificarea autorului infracțiunii.
 - provin din zonele păroase ale corpului, datorită
procesului fiziologic obişnuit al organismului ori din
cauza unor acţiuni de forţare, tăiere, rupere sau
smulgerea din rădăcină, cu ajutorul anumitor
instrumente
 - firele descoperite la locul faptei furnizează date în
legătură cu modul săvârşirii infracţiunii; prin examinarea
lor în laborator se ajunge până la identificarea persoanei.
 Datorită grosimii variate, a lungimii diferite,
a formei exterioare diferite și mai ales a
structurii anatomice, firele de păr ajută prin
examen de laborator la stabilirea dacă
acestea sunt de proveniență animală sau
umană, dacă provin de la o persoană
tânără sau în vârstă, femeie sau bărbat,
din ce regiune a corpului provin, iar prin
examen de laborator se determină grupa
sanguină a persoanei de la care au căzut.
 La locul faptei firele de păr pot fi găsite în
mâinile victimei, pe hainele acesteia, pe
reverul hainei, pe manșete, pe pantofi, pe
dușumeaua din încăperi, iar când locul
comiterii faptei este în câmp deschis, pe
iarbă, pe sol, pe obiecte aflate în apropierea
victimei.
 După descoperirea acestora firele de păr se
introduc fie în plicuri fie în eprubete,
specificându-se locul în care a fost găsit,
ziua, ora găsirii, persoana care le-a ridicat.
Dacă se găsesc mai multe fire de păr acestea
se ridică separat.
 Fire de păr se mai pot descoperi și pe
hainele, corpul agresorului, pe
încălțămintea acestuia cu ocazia
efectuării percheziției corporale sau
domiciliare a persoanei bănuite de
săvârșirea faptei.
 Cercetarea firelor de păr ridicate se
realizează în condiții de laborator. Pe
lângă firele ridicate de la locul faptei de la
victimă sau agresor trebuie trimise spre
analiză și fire de păr recoltate de la
persoana bănuită și de la victimă (prin
tăiere, smulgere și rupere). În condiții de
laborator firul de păr se studiază inițial
pentru a vedea dacă este purtător de
corpuri străine, dacă e vopsit sau
decolorat, după care se stabilește
grosimea firului de păr, forma capătului
firului de păr (tăiat, rupt, coafat).
 Apoise trece la examinarea rădăcinii firului
de păr, a bulbului, a papilei care este la
rădăcina părului, a tulpinii (tija) care este
acoperită cu mai multe celule sub formă de
solzi cu partea rotundă spre vârf. Se
examinează forma exterioară a firului de păr
(a rădăcinii și tulpinii). După forma
solzișorilor ce există pe tulpina firului de
păr se poate stabili dacă firul provine de
la om sau animal.
 Seface și o secțiune transversală pentru a
se vedea grosimea firului de păr. Aici se
va observa canalul medular,
cuticula și cortexul, ca straturi ale
firului de păr și după caracteristicile
acestor trei straturi se stabilește dacă este
păr de om sau de animal, apoi cu
aproximație vârsta persoanei de la care
provine. Studierea bulbului va putea să
determine grupa de sânge.
 se fixează prin descriere în procesul-

verbal de cercetare la faţa locului,

fotografiere a locului în care au fost
descoperite şi în detaliu.
 ridicarea firelor de păr se face cu penseta
şi se introduc în borcane sau eprubete
curate
URMELE DE SÂNGE
- prezenţa urmelor de sânge presupune
vătămarea integrităţii corporale a unor
persoane sau animale.
 - se creează pe obiectele de la faţa locului,
corpul uman, instrumentele utilizate, pe
drumul parcurs.
 Petele de sânge pot fi găsite la locul
faptei sub formă de picături, bălți, mânjituri
pe diferite obiecte, dâre de sânge. Forma și
cantitatea acestor urme pot conduce la
stabilirea modului de comitere al
infracțiunii sau al faptei ilicite.
 Picăturile de sânge vor avea întotdeauna
formă rotundă dacă au căzut în unghi
drept, și formă alungită dacă au căzut pe
obiectul purtător într-un unghi ascuțit. Atunci
când picătura de sânge a căzut sub un unghi
drept pe obiectul primitor, de la cel mult 15
cm, forma petei va fi rotundă. În același
unghi, dacă distanța de cădere a fost între 15
cm și 120 cm, forma va fi rotundă cu
marginea dințată, dantelată; în situațiile în
care cad de la distanțe și mai mari, forma va
fi stelată.
 Este de reținut că și natura obiectului primitor
este importantă pentru forma petei de sânge.
Culoarea urmelor de sânge este diferită în
funcție de timpul care s-a scurs de la
momentul creării petei și momentul
descoperirii. În prima oră de la venirea în
contact cu oxigenul urmele au o culoare
roșie, apoi roșu închis dacă au trecut 2 – 3
ore, roșu brun închis după 5 ore, după 10 ore
sau mai mult culoarea devine cenușie, iar
după 1 - 2 zile au culoarea verde. Și aici este
important mediul ambiant și obiectul purtător.
 Încuprinsul procesului verbal se vor
consemna date privind poziția, mărimea,
locul în care au fost găsite, starea
acestora etc, cu mențiunea că s-au
descoperit și ridicat urme care par a fi de
sânge întrucât doar prin examen de
laborator se va stabili dacă urmele sunt de
sânge sau de altă substanță. Și pentru
aceste urme se vor efectua fotografii
judiciare sau vor fi filmate.
 - se descriu : aspectul general, forma sub care se
prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce
distanţă faţă de alte urme.
 - fotografierea : ptr. fixarea aspectului general al
urmelor, şi în detaliu ptr. evidenţierea formelor petelor
de sânge, etc.
 - ridicarea urmelor de sânge : se ridică obiectele
purtătoare de asemenea urme, dacă pot fi transportate
 - sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica
prin răzuirea lui de pe obiectul purtător, se introduce în
eprubete sau borcane curate.
 - când se află în stare fluidă se ridică cu pipeta şi se
introduce în borcane.
 - expertul poate stabili dacă este sânge de om sau
animal, grupa sanguină, prezenţa microbilor unor boli.
- În funcţie de natura suportului , urmele de
-
sânge pot fi absorbite de acesta (suporturi din
material textil) sau pot rămâne la suprafaţă,
formând un strat sau o crustă distinctă (urmele
formate pe mobilă, parchet, geamuri).
- Culoarea urmelor de sânge diferă în funcţie de
vechimea, cantitatea, natura suportului şi factorii
care acţionează asupra lor: temperatura, lumina,
agenţi fizici şi chimici.
- Cantitatea urmelor de sânge poate fi influenţată
de acţiunile exercitate de om, de persoana care
caută să îndepărteze pata prin răzuire, spălare
sau prin distrugerea suportului sau a porţiunii sale
care conţine urma.
- Căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit
particularităţilor locului sau suportului cercetat, deci în
funcţie de fiecare caz în parte, analizându-se îndeosebi:
- Îmbrăcămintea şi corpul persoanelor antrenate în
infracţiune
- Porţiunea de teren şi obiectele aflate la locul
săvârşirii infracţiunii sau în locul în care a fost
descoperit cadavrul: covoare, duşumele, obiecte de
mobilier, ferestre, solul.
- Instrumentele folosite în săvârşirea infracţiunii: cuţite,
topoare, instrumente chirurgicale întrebuinţate la
efectuarea ilegală a unei intervenţii.
- Instalaţiile sanitare: vasele, alte obiecte care ar fi putut
servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.
URMELE REZULTATE DIN
PROCESUL FIZIOLOGIC
 constau în acele urme rezultate din secreția
glandelor sexuale masculine. În cazul
comiterii unor violuri, acte de perversiune,
de corupție sexuală sau mai rar, în cazul
unei sinucideri prin strangulare, la locul
faptei sau pe hainele persoanelor implicate
pot fi descoperite pete de spermă, acestea
prezentând utilitate pentru cercetarea
criminalistică deoarece în urma analizării
lor în condiții de laborator se poate
determina cu aproximație vârsta persoanei
de la care provine lichidul seminal, dacă
aceasta suferă sau nu de anumite boli,
dacă poate sau nu să procreeze.
 Prin analiza de laborator se poate
stabili și grupa de sânge pe care o are
persoana în cauză.
 Căutarea urmelor de lichid seminal
trebuie făcută asupra corpului victimei,
pe coapse, în regiunea inferioară a
trunchiului, în regiunea pubiană,
vaginală sau bucală, pe obiectele de
lenjerie, pe așternuturile de pat, pe
dușumele, pe covoare, sau pe hainele
agresorului.
 În funcție de vechimea lor, aceste urme pot fi
găsite în stare fluidă sau uscate. În cazul
când sunt încă în stare umedă aceste urme au
aspectul unor pete de culoare gălbuie lipicioasă
astfel că pot fi confundate ușor cu petele
rezultate din emulsiile provenite din zahăr sau
chiar cu cele de dulceață. Ridicarea urmelor
fluide se face cu tampoane de vată, umezite în
apă distilată și se ambalează în eprubete sau
borcane. Dacă sunt descoperite pe perii pubieni
se taie acești peri și se introduc în eprubete cu
menționarea datelor obișnuite.
 Înstare uscată aceste urme pot fi găsite pe
pielea victimei sau a agresorului sau pe diferite
obiecte și se prezintă sub o formă lucioasă,
transparentă. Pentru ridicare vor fi umezite cu
apă distilată. Dacă urmele se află pe lenjerie
sau pe alte țesături acestea sunt îmbibate și
țesătura este mai puțin elastică, aspră la pipăit
și de culoare gălbuie. De pe țesături nu se
recomandă a fi ridicate ci se ridică cu țesătura
care se pliază încât cutele să nu traverseze
urma. Și aceste urme se fixează prin
descriere în procesul verbal și
fotografiere.
 Pentru cercetarea criminalistică pot
prezenta importanță și urmele de
salivă, urmele de transpirație,
urmele de urină, urmele de vomă
sau de excremente, prin analizarea
acestora fiind posibil a se stabili persoana
care le-a lăsat ori anumite modalități de
comitere a unor fapte.
 b) URMELE DE SALIVĂ
 - se creează prin depunerea lichidului secretat de
glandele salivare pe cele mai variate obiecte.
 - căutarea urmelor se face pe obiecte care ar fi putut
veni în contact nemijlocit cu gura omului: resturile de
alimente, paharele, mucurile de ţigarete, batistele
descoperite la locul faptei
 - expertul poate stabili dacă substanţa cercetată este
sau nu salivă, umană sau nu, statusul secretor, grupa
sanguină
 c) URME DE TRANSPIRAŢIE
 - compuse din substanţe organice şi anorganice
eliminate de organism, se creează la locul faptei fie prin
ştergere firească a mâinilor, frunţii, obrajilor, gâtului, altor
părţi ale corpului cu batiste, prosoape, cearceafuri.
 d) URME DE URINĂ
 pot fi descoperite pe lenjeria de corp, de pat, pe
sol, pe zăpadă, etc.
 prin examenul de laborator expertul poate stabili
dacă suntem în prezenţa urmelor de urină,
starea de graviditate, situaţiile de naşteri ori de
avort.

 e) URME DE EXCREMENTE
 se poate stabili ce fel de alimente au fost
ingerate, grupa sanguină
Urmele de alimente și resturi de alimente
 Însituațiile cînd infractorul a petrecut mai
mult timp la locul faptei se întâmplă ca
acesta să mănânce, să bea și astfel lasă
la locul faptei și alte urme care pot
interesa cercetarea criminalistică. Uneori
la locul faptei pot fi găsite alimente aduse
de infractor și prin prezența lor, a resturilor
din aceste alimente, se poate stabili cu
aproximație timpul cât autorul a stat la
locul faptei sau când s-a produs fapta,
studiindu-se gradul de învechire a
alimentelor.
 Pe aceste alimente pot fi descoperite urme
de mâini, de dinți care sunt utile pentru
cercetarea criminalistică. Ridicarea
acestor urme se face în așa fel încât să nu
sufere modificări sau deformări, se
ambalează și se trimit imediat pentru a fi
studiate în condiții de laborator.
URMELE DE FUMAT SAU
ILUMINAT
 După felul țigaretelor, țigărilor, calitatea
tutunului de pipă descoperit la locul faptei sub
formă de scrum se poate aprecia preferința
autorului faptei pentru o categorie sau alta de
tutun, iar scrumul rezultat din arderea țigărilor
ne poate oferi elemente privind calitatea
tutunului. Cu cât tutunul este mai de calitate
lasă un scrum de culoare mai deschisă și mai
fin. Mucurile de țigări pot transmite informații
despre modul de a le fuma (în întregime,
parțial), gradul umezirii, timpul în care s-au
fumat, elemente care pot constitui date în
legătură cu obișnuința persoanei de a fuma.
 Poate fi caracteristic pentru o persoană
felul în care stinge țigara, dacă o fumează
în întregime sau parțial, astfel că modurile
diferite de a fuma sau de a stinge țigara
pot da elemente asupra numărului
persoanelor care s-au aflat la locul faptei
și asupra timpului cât a durat aceasta.
 După urmele lăsate de buze se poate
ajunge la stabilirea grupei de sânge și
chiar a sexului persoanei.
 Infracțiunile se comit mai mult noaptea,
astfel că de multe ori la locul faptei pot fi
găsite surse de iluminat cum ar fi
lumânări, chibrituri, lanterne. Pe aceste
obiecte pot fi găsite urme de mâini, de
dinți sau de buze. De asemenea, ele pot
demonstra că fapta s-a petrecut în timpul
nopții, perioada în care făptuitorul a stat în
acel loc. Și aceste urme se fixează prin
descriere în proces verbal și fotografiere,
după care sunt ridicate și supuse
cercetării.
URMELE DE PRAF
 pot fi găsite pe haine, pe corp, în stare de praf sau
sub formă de pastă și pot fi de proveniență minerală,
vegetală, animală. În funcție de proveniența lor se
poate stabili o gamă întreagă de probleme ce
interesează urmărirea, chiar profesia persoanei, locul
prin care a trecut aceasta înainte de a ajunge la locul
faptei. Urmele de praf se caută în manșete, în
pantofi, în buzunare, sub unghii, pe corpul persoanei.
Dacă sunt sub formă de pastă acestea se caută pe
sau în încălțăminte, pe ciorapii purtați, pe gulerele
cămășilor, ale hainelor, sub unghii, între degete, și de
multe ori în compoziția urmei vor fi găsite și substanțe
care sunt eliminate de corpul omenesc.
 Fixarea se face prin descriere în
procesul verbal și fotografiere, iar
ridicarea se face împreună cu
obiectul pe care s-a descoperit ori
prin tamponare cu vată după care
se ambalează și se trimit expertului
pentru a se determina natura lor.
URMELE OLFACTIVE
 constau în mirosul individual al
persoanelor care este determinat de
substanțele eliminate din corp prin
intermediul porilor. Fiecare persoană
are „buchetul” său personal, mai
intens sau mai puțin intens care este
completat de alimentele consumate
într-o perioadă de timp de persoana
respectivă, de mediul în care aceasta
trăiește și de condițiile de igienă.
 Aceste mirosuri se imprimă la locul faptei pe
obiecte cu care persoana a venit în contact,
fiind chiar răspândite în aer în limitele acelui
loc. Durata de existență la locul faptei a
acestor mirosuri este limitat. Mirosurile pot fi
atenuate, distruse de mișcarea aerului, de
precipitațiile din atmosferă, de căldura
excesivă, de intrarea în acel câmp a altor
mirosuri provenind de la persoane sau
animale.
 După durata existenței lor urmele olfactive sau
de miros sunt împărțite în: proaspete (până la
1 oră), medii (2 – 3 ore), vechi (peste 3 ore).
 Urmele de miros, de regulă, nu sunt
perceptibile de om cu excepția cazurilor când
acestea sunt de o intensitate mai mare.
Căutarea urmelor de miros se realizează cu
ajutorul câinelui de urmărire. Distanța la care
aceste urme pot fi percepute de câinele dresat
special pentru aceasta este diferită fiind
considerată o distanță scurtă între 30-50 m,
medie între 50-200 m, lungă peste 200 m.
Dacă urmele de miros s-au creat după ploaie,
acestea au o durată de existență foarte mare,
însă dacă după crearea lor a început să plouă
aceste urme se distrug.
 Pentru a putea fi descoperite urmele de
miros trebuie ca odată ajuns la fața locului
organul judiciar să ia măsuri de
conservare a acestora, în sensul
împiedicării pătrunderii de persoane în
perimetrul locului faptei. În locuințe, o altă
măsură complementară este cea de
evitare a creerii de curenți în încăperi.
 În timpul descoperirii urmelor de miros
câinele este însoțit de persoana care îi
cunoaște capacitatea și reacțiile. Câinele
și însoțitorul pătrund în perimetrul locului
faptei în faza statică a cercetării acestuia.
 Aceste urme se compun din 3 categorii de
mirosuri :

 - individual - îşi are originea în procesele

fiziologice ale organismului: sursele acestuia
sunt respiraţia, transpiraţia, saliva, urina
 - general – (buchet olfactic) – al persoanei-
sursa este locul de muncă, domiciliul său,
drumul parcurs
 - obiectelor suport – variante de tutun,
produse de toaletă, etc.
-mirosul specific (individual) este consecinţa
proceselor metabolice petrecute în organismul
uman, materializate în emanaţii volatile, cum
sunt cele ale acizilor sebaceici – caracteristice
transpiraţiei, respiraţiei etc.
 Mirosul specific se imprimă atât în lenjerie şi
îmbrăcăminte, cât şi în obiectele purtate de om.
 Intensitatea mirosului specific este direct
proporţională cu stările de emoţie prin care trece
o persoană. În stare de stre, emanaţiile volatile
pot creşte de circa 4 ori.
- mirosul profesional (general) este determinat
de specificul locului de muncă al persoanei, de
încăperea în care locuieşte sau în care a stat
mai mult timp.
- un asemenea miros poate fi specific şi locului în
care convieţuiesc mai multe persoane (cămine,
cazărmi)

- mirosul ocazional rezultat dintr-un contact

întâmplător cu diverse medii sau substanţe, din
folosirea produselor cosmetice, din fumat.
Această categorie poate fi ocazională sau poate
căpăta un carater relativ stabil prin folosirea
consecventă, de exmplu, a unui anumit tip de
produs cosmetic.
 urmele olfactice se pot folosi la
descoperirea persoanei de la care provin ,
prin folosirea câinelui de urmărire.
- un câine poate selecta o urmă de miros din
alte 200, dispunând de un număr de celule
olfactive de peste 30 de ori mai mare în
comparaţie cu omul
- Calităţile care servesc la descoperirea
urmelor olfactive sunt în funcţie de rasa,
pregătirea şi chiar sexul câinelui. Cei mai
folosiţi câini în descoperirea şi prelucrarea
urmelor de miros sunt câinii ciobănesc
german
 Ptr. prelucrarea urmei, câinele este dirijat de
conducătorul său, care îi cunoaşte posibilităţile
şi modul de comportare, dar şi de organul
judiciar care efectuează sau îndrumă cercetarea
la faţa locului şi care trebuie să fie atent la
respectarea anumitor reguli privind folosirea
câinelui de urmărire şi interpretarea reacţiilor
sale.
 Dacă este considerată utilă şi oportună folosirea
câinelui de urmărire, acestuia i se va da imediat
spre prelucrare urma de miros.
 Pe parcursul acţiunii câinelui, este necesară
notarea traseului străbătut şi observarea
reacţiilor sale, însă acesta nu trebuie derutat, cu
atât mai mult cu cât el acţionează potrivit
temparamentului şi calităţilor sale.
 Pe lângă câinele de urmărire, în cercetarea urmelor
olfactive se apelează şi la metode tehnice, constând în
ridicarea urmelor de miros de la faţa locului, de pe
obiecte corp delict, de pe îmbrăcămintea pierdută de
infractor.
 Fixarea şi prelevarea urmelor olfactive se va face prin
acoperirea lor cu o bucată de pânză specială, lipsită de
orice miros (ţesătură textilă de fixare a mirosului) timp de
20-30 minute. Pânza se ridică cu o pensetă şi se
introduce într-un vas de sticlă, steril, care va fi închis
ermetic. Urma poate fi astfel conservată. Vasul de sticlă
va purta o etichetă cu menţiunile exacte privind locul,
data, modul de ridicare.
 Examenul odorologic comparativ se va face cu modele
olfactive de comparaţie prelevate de la persoanele
suspecte. Prelucrarea trebuie să se facă într-un interval
de cel mult 24 de ore de la obţinerea modelelor de
comparaţie
 Cîinele de urmărire este folosit la depistarea
stupefiantelor, detectarea explozivilor, descoperirea
persoanelor răpite, etc.
- Mirosul corpului uman este invizibil, volatil şi
individual.
- însuşirea de a fi invizibil prezintă avantajul că
nu este distrus la locul faptei de către
persoanele interesate, dar şi dezavantajul
pentru organele penale că nu se poate percepe
decât prin intermediul organului olfactiv.
- Volatilitatea prezintă avantajul că urma olfactivă
se răspândeşte în aer sub forma unui culoar prin
locurile de trecere, de desfăşurare a activităţii
infracţionale şi de circulaţie a infractorilor.
- Însuşirea mirosului uman de a fi individual –
adică propriu fiecărei persoane
URMELE DE BUZE
 Pentru cercetarea criminalistică, în ultima
perioadă, a devenit importantă și cercetarea
urmelor de buze cu referire la particularitățile
acestora prin ridurile lor coriale. Liniile coriale ale
buzelor au caracteristici individuale privind durata
de existență a formelor și pozițiilor în ansamblul
reliefului buzelor. Aceste riduri ale buzelor pot fi
verticale și orizontale. Datorită proprietăților lor de
a fi mereu umede buzele lasă urme mai mult sau
mai puțin vizibile, urme care pot fi și de salivă, ruj
sau alte substanțe. Urmele de buze pot fi
descoperite dacă obiectul primitor are o suprafață
netedă, curată și prezintă interes pentru cercetare.
 Urmele de buze pot fi statice sau dinamice,
utile fiind doar cele statice și dacă au fost
create prin contactul dintre ele și obiectul
primitor o singură dată, altfel intervenind o
suprapunere, urmele se acoperă și își pierd
utilitatea. Urmele de buze pot fi de adâncime
(în cazuri mai rare) sau de suprafață, în
acest caz fiind vizibile sau invizibile. Căutarea
urmelor de buze se face prin identificarea
obiectelor capabile să poarte astfel de urme
prin iluminare cu raze ultraviolete sau prin
folisirea unor lupe pentru mărirea imaginilor.
 Evidențierea acestor urme se face prin
aceeași metodă ca și la evidențierea urmelor
de mâini, prin fotografiere și descriere în
procesul verbal. Pentru expertizare trebuie
luate urme de la persoanele suspecte care vor
fi comparate cu urmele ridicate de la locul
faptei. După examinare se poate stabili vârsta
persoanei care a creat urma, sexul și care buză
a creat urma.
URMELE DE INCENDII
 Incendiuleste un fenomen prin care se
produce arderea unuia sau mai multor
substanțe, ardere care se realizează
prin intermediul flăcărilor. În funcție de
cauza care a provocat incendiul, de
natura substanțelor sau obiectelor care
au ars, urmele rămase pot fi variate și
pot prezenta interes pentru cercetarea
criminalistică.
 Incendiile sunt clasificate după cauzele
care le determină în: incendii naturale,
incendii accidentale și incendii produse cu
intenție de anumite persoane.
 Incendiile naturale sunt determinate
de electricitatea atmosferică care se
manifestă prin fulger, trăsnet, sau de
razele solare ori de autoaprinderi.
- electricitate atmosferică – constă din
multe fenomene electrice
 - fulgerul – este o descărcare electrică
luminoasă ce se produce între 2 nori sau
în interiorul unui singur nor
 - trăsnetul – descărcare electrică
însoţită de o lumină vie şi de un zgomot
puternic, care are loc între nori şi pământ
- razele solare - provoacă incendii foarte
rar, când sunt concentrate prin intermediul
unor obiecte într-un singur focar fixat pe
substanţe sau obiecte inflamabile .
 - autoaprinderile – pot apare datorită unor
procese chimice de descompunere a
substanţei şi de fixare excesivă a
oxigenului din aer
 Incendiile accidentale sunt produse de
diferite activități cum ar fi mucuri de țigarete
sau chibrituri aprinse aruncate neglijent,
lămpi sau sobe lăsate să se
supraîncălzească, rețele electrice defecte
etc.
 Incendiile intenționate se produc prin
utilizarea cu intenție a unor materiale
inflamabile, a energiei electrice sau altor
mijloace.
 Urmele create în procesul desfășurării unor incendii
pot fi importante pentru cercetarea criminalistică care
va stabili locul din care s-a declanșat focul, urmele
rămase după stingerea incendiului care pot fi resturi
carbonizate, semiarse, deformate etc. Ridicarea
acestor urme se face după descrierea lor în procesul
verbal și fotografiere prin ambalare în borcane curate
ridicându-se și mostre de cenușă sau funingine din
mai multe părți ale locului în care s-a produs
incendiul. Dacă există bănuiala că sursa incendiului a
fost un scurt circuit la instalația electrică se
cercetează cablurile acestei instalații pe care se pot
găsi locuri afumate sau locuri în care firele sunt
topite.
MICROURMELE
DE LA LOCUL FAPTEI
 - MICROURME = orice particule foarte mici de
materie, descoperite în locuri, pe obiecte ori pe
persoane ce au legătură cu infracţiunea
cercetată, prin al căror studiu de laborator se
pot obţine date utile ptr. descoperirea
infracţiunii respective şi identificare infractorului
- Microurmele pot fi clasificate după
proveniență în microurme: de natură animală,
de natură vegetală, de natură minerală. După
starea de agregare microurmele se pot
prezenta sub formă de pulbere, în stare fluidă
sau vâscoasă.
.
 Utilitatea cercetării microurmelor este multiplă,
prin cercetarea acestora putând a fi stabilit
modul de săvârșire a infracțiunii, drumul parcurs
de făptuitor sau victimă, durata scursă între
momentul comiterii faptei și momentul în care
au fost lăsate, uneori chiar și grupa sanguină.
 Descoperirea și ridicarea microurmelor se face
cu mare greutate datorită dimensiunilor lor. La
căutarea microurmelor organul judiciar va folosi
instrumente optice, surse de iluminare
puternice, mijloace de accentuare a
contrastelor, lupe, microscop de buzunar.
 Microurmele se caută în cutele hainelor, la
cusături, la locurile de îmbinare a
dușumelei sau a parchetului etc. Odată
descoperite sunt fixate prin descriere în
procesul verbal, prin fotografiere, iar
ridicarea lor se face prin aspirare, cu
pelicula adezivă sau prin folosirea de
instrumente ascuțite.