Traseologia – este o ramură a

criminalisticii ce studiază legităţile formării urmelor

care reflectă semnele construcţiei exterioare al
obiectelor ce au creat aceste urme, mecanismul
formării urmelor, precum şi metodele şi procedeele
depistării, fixării, ridicării, păstrării şi examinării
lor în scopul de a stabili tuturor împrejurărilor
faptei, identificării făptuitorului.
Sistemul traseologiei include:
a) consideraţii generale;
b) studierea urmelor formă(de mâini,
picioare, dinţi, obiectele folosite la
spargere, mijloace de transport);
c) cercetarea obiectelor ca urme ale
infracţiunii (aprecierea stării a
diferitor obiecte, stabilirea
întregului după părţi, stabilirea
izvorului de provenienţă a
obiectelor după urmele lăsate de
mecanismele acestora).
d) cercetarea substanţelor ca urme a
infracţiunii.
Sarcinile traseologie:
 studierea legităţilor
formării diferitor
categorii de urme
materiale ale
infracţiunii;
 elaborarea
metodelor şi
mijloacelor tehnico-
ştiinţifice necesare
descoperirii, fixării
şi ridicării urmelor
infracţiunii;
 elaborarea metodicii
efectuării
expertizelor
traseologice;
 elaborarea
metodelor şi
mijloacelor tehnice
de protejare a
valorilor sociale de
atentări
infracţionale.
2
Majoritatea infracţiunilor presupun
prezenţa subiectului la locul comiterii faptei şi
săvârşirea de către acesta, în totul sau în parte, a
unor acţiuni ce produc modificări in ambianţa
existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub
denumirea generală de urme.
Conform dicţionarului explicativ urma
este definită drept semn lăsat de cineva sau de ceva
pe o suprafaţa oarecare.1
Dacă analizăm literatura de specialitate
atât autorii autohtoni cât şi cei străini se remarcă
faptul că noţiunea de urmă este întâlnită sub două
forme şi anume noţiunea de urmă în sens restrâns şi
în sens larg.
În sens restrâns – prin urmă s înţelege
orice modificare materială produsă ca urmare a
interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite şi
elementele componente ale mediului în care şi-a
desfăşurat activitatea infracţională.2
Autorii români C Suciu, I. Mircea
definesc urma în sens restrâns drept reproducerea
construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa unui
alt obiect cu care a venit în contact.
În sens larg – prin urmă se înţelege cele
mai variate schimbări care pot interveni în mediul
înconjurător, ca rezultat al acţiunii infractorului sau
ca totalitatea elementelor materiale a căror formare
este determinată de comiterea unei infracţiuni.3
Autorii români C Suciu, I. Mircea definesc urma în
sens larg drept orice modificare materială produsă la
locul faptei şi care este utilă din punct de vedere
criminalistic.
.
Din cele menţionate anterioare reiese
concluzia că prin urmă în sens criminalistic se
înţelege:
„orice modificării materiale vizibile şi
invizibile produse la locul comiterii infracţiunii în
urma interacţiunii dintre făptuitor sau mijlocul
folosit cu obiecte, care datorită formei şi structurii
lor, furnizează informaţii probante apte pentru
identificarea făptuitorului şi determinarea
împrejurării în care a fost săvârşit infracţiunea”.
URMA - modificarea creata la locul faptei
şi în procesul săvârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea
persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de
obiecte sau fenomene care prin aspect, caracteristici,
poziţie, conţinut este utila cercetării criminalistice.

1
DEX.ro
2
Dicţionar de criminalistică Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică
3
Dicţionar de criminalistică Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică
(persoane implicate : victime, infractori, martori, alţii
).4
Credem însă că rândurile de mai sus
constituie doar unele dintre formulele prin care se
poate face definirea urmei.
PENTRU CREAREA URMELOR
ESTE NECESAR:
 să existe obiectul creator de urme - trebuie să
fie capabil să creeze o urmă.
 să existe obiectul primitor de urme - care
trebuie sa fie plastic, deformabil şi să reţină
în masa sa urme. (exemplu: parchetul lustruit
- retine urme de talpi de noroi, praf s. a. pe o
durată apreciabilă).
 existenţa contactului între obiectul creator şi
obiectul primitor de urme.
Urmele, private în accepţiunea
criminalistică, prezintă următoarele trăsături
generale:
 apar obligatoriu în procesul săvârşirii unei
fapte penale;
 crearea lor este rezultatul interacţiunii
dintre factorii care se manifestă pe
parcursul comiterii faptei;
 în timp, urmele suferă o serie de
transformări care pot să ducă la
diminuarea valorii lor în procesul de
identificare. Din aceasta cauză se impun
descoperirea, fixarea, conservarea şi
exploatarea lor cât mai repede.
În procesul de descoperire şi cercetare
infracţiunilor se examinează trei ansambluri de urme
infracţionale.
1. Urme-formă care reflectă forma,
dimensiunile, relieful suprafeţei de
contact a
unui obiect imprimat pe suprafaţa sau în masa altui
obiect ( de mâini, de picioare, de dinţi etc.), sau
oglindesc mecanismul apariţiei acestora (stropi de
sânge, diferite legături şi noduri etc.). Ele pot fi
rezultatul apăsării, loviri, frecării tamponării etc. sau
a unor procese termice, chimice, mecanice;
2. Urme-obiecte – diverse corpuri
materiale cu structură şi formă exterioară stabilă,
apariţia, starea sau spaţierea cărora se poate afla
într-o legătură cauzală cu fapta instrumentată (muc
de ţigară, cuţit, tub tras, plumb lacăt, ciob de sticlă
etc.)
3. Urme-materie – substanţe
preponderent lichid, pulverulente, gazoase în mici
cantităţi descoperite la faţa locului, pe corpul sau pe
obiectele vestimentare ale făptaşului (pete de sânge,
particule de praf, noroi, nisip, fibre, seminţe etc.).5

Regulile generale de descoperire, relevare, fixare şi

ridicare a urmelor.
DESCOPERIREA urmelor presupune o
cercetare sistematică şi amănunţită a locului
săvârşirii infracţiunii, prin observarea nemijlocită
sau cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate. Ea
include în principal două activităţi distincte:
1. căutarea urmelor;
2. relevarea urmelor.
Căutarea urmelor este una dintre
activităţile de bază ale cercetării la faţa locului şi se
efectuează după o prealabilă orientare de ansamblu
asupra întregului tablou al locului cercetat.
Căutarea se efectuează cu ajutorul ochiului liber şi
prin intermediul mijloacelor optice.
Metoda optică
Relevarea urmelor este operaţiune
tehnico-criminalistică prin care urmele
invizibile sînt puse în evidenţă cu ajutorul
unor substanţe sau procedee fizice ori
chimice.
Înainte de a se trece la relevarea
urmelor papilare latente este necesar să se
studieze suportul şi urma descoperită pe acesta,
în scopul determinării celui mai indicat
procedeu de lucru.
Metode relevare:
 metoda fizică: constă în tratarea
cu prafuri de contrast de culoare
a suprafeţelor purtătoare de urme.
Aderând la materia-bază a urmei,
praful după înlăturarea
supraplusurilor de pe suport
evidenţiază urma.
1. metoda
magnetică –
folosirea
prafului în
amestec cu
particule mici
de metal. Ex.
rubinu etc
2. metoda
nemagentică –
folosirea

4
Crimnalistica, Sorin Almăreanu, Bucureşti, pag. 39
5
Gh. Golubenco Urmele Infracţiunii Teoria şi practicaexaminări la faţa locului, Ed. Garuda-art, Chişinău,1999,
pag.42
 prafului simplu.
Ex. grafit,
ceruza, praful
de aluminiu,
oxid de cupru
etc.
 metoda chimică constă în
tratarea suprafeţelor purtătoare
de urme cu reactivi chimici care
intră în reacţie cu factorii
componenţi ai urmei, ce necesită a
fi relevată, făcând urma vizibilă.
Ex. soluţie de ninihidrina etc.
 metoda fizico-chimică – este
atunci când procesul de relevare a
urmei concepe pe ambele metode
(începe ca fizică se finisează ca
chimică şi invers.). Ex. aburii de
iod, ceniacrilatu etc.
Fixare urmelor
Există două modalităţi:
 Fixare tehnică – presupune
folosirea fotografiei judiciare sau a
video-filmului judiciar;
 Fixarea procesuală – presupune
descrierea urmei într-un proces-
verbal de cercetare la faşa locului.
Ridicarea urmelor


Copieri fidele

Copieri nefidele

Din activitatea practică criminalistică şi ca urmare a

unor studii efectuate a rezultat că urmele pot fi
clasificate după următoarele criterii: după factorul
creator de urme, după factorul primitor de urme,
după esenţa urmelor, după mărimea urmelor, după
posibilităţile ce le oferă în procesul identificării
criminalistice.
 Clasificarea după factorul creator de
urme6
URME ALE OMULUI, care cuprind
toate modificările rezultate atât din simplul contact al
corpului omenesc cu elementele componente ale
mediului, din mişcările complexe ale acestuia
iniţiate, deliberate şi coordonate de activitatea
cerebrala.
Din această categorie fac parte: toate
modificările rezultate din contactul mâinilor,
picioarelor, feţei şi altor părţi ale corpului cu

6
Tratat de tehnică criminalistică – Vasile Bercheşan, Marin Ruiu – Editura Little Star Bucureşti 2004, pag. 221
elementele locului în care s-a comis infracţiunea;
produsele biologice de natură umană; vorbirea;
scrisul; modul specific de executare a nodurilor şi
legăturilor, etc.
URME ALE ANIMALELOR. Din
această categorie fac parte urmele create de; copite,
gheare, coarne, colţi, aripi, păr, pene, produse
biologice, precum şi cele sonore şi de miros.
URME ALE VEGETALELOR, din care
fac parte: urmele frunzelor, ramurilor, tulpinelor,
seminţelor, sporilor, produselor biologice de natură
vegetală, precum şi cele ale vegetalelor
prelucrate(cafea, tutun, iasca, etc.).
URME ALE OBIECTELOR, care
cuprind totalitatea modificărilor produse la faţa
locului în timpul săvârşirii infracţiunii de prezenţa
sau acţiunea obiectelor(îmbrăcăminte, încălţăminte,
instrumente, arme, mijloace de transport, substanţe
pulverulente ş.a.).
URME CREATE DE UNELE
FENOMENE sunt cele ce apar ca urmare a
incendiilor, exploziilor, catastrofelor, folosirii
radiaţiilor, cum ar fi: aspectul caracteristic
scurtcircuitelor; semnul lăsat de scurgerile curenţilor
de înaltă tensiune; modificările complexe produse
utilajelor, instalaţiilor, construcţiilor, mijloacelor de
transport, organismelor vii, etc.
 Clasificarea după factorul primitor de
urme7.
URME PRIMITE DE OM. În cazul
acestora se au în vedere două situaţii distincte: una
când corpul uman suportă contactul nemijlocit cu
factorii creatori de urme şi altă situaţie cea a creării
urmelor în cadrul procesului de percepţie-
memorizare.
Urmele primite de corpul uman, ca simplu
corp primitor pot fi clasificate în urme “formă” şi
urme “materie”, toate acestea având proprietăţi
geometrice, mecanice, fizice şi chimice, susceptibile
de măsurare şi apreciere matematică în procesul
expertizei criminalistice.
Prin procesul de percepţie omul poate
reţine şi acele urme care dispar de la locul faptei
odată cu consumarea activităţii infracţionale, aşa cum
ar fi: elementele dinamice caracteristice mersului
făptuitorului(altele decât cele materializate în cărarea
de urme); culoarea îmbrăcămintei sau instrumentelor
folosite de făptuitor; temperatura şi mirosurile
provenite de la făptuitor sau obiecte folosite de el;
succesiunea activităţilor întreprinse de anumite
persoane în timpul comiterii infracţiunii, etc.
Urmele recepţionate de om prin
intermediul procesului de percepţie sunt un produs al
variabilităţii culorilor, tonurilor, mirosurilor,
combinate cu posibilităţile de inter-relaţie ale
diferitelor sisteme senzoriale umane. La această
categorie de urme accesul este indirect, ele fiind
fixate şi conservate de memoria umană. Redarea lor
se face tot de către omul purtător, conform legilor
psihofiziologice ale memorizării si reproducerii.
URME PRIMITE DE ANIMALE, care
sunt modificări produse asupra corpului acestora prin
intermediul unor instrumente, arme sau substanţe.
Modificările pot consta în răniri, imprimări pe blană
sau pielea animalului, intoxicaţii, împuşcări, etc.
URME PRIMITE DE VEGETALE,
constau în tăieturi, retezături, ruperi, smulgeri sau
imprimări efectuate cu diverse instrumente, unelte ori
alte obiecte. De asemenea, din această categorie mai
fac parte urmele imprimate pe suprafaţa plantelor de
forma corpului unor persoane, animale, mijloace de
transport sau obiecte(urmele lăsate de roţile unui
autovehicul pe iarbă, culcuşurile animalelor în lanuri,
fâneţuri, etc.
URME PRIMITE DE OBIECTE.
Acestea constau în modificările apărute pe diferite
obiecte, teren, etc., în urma contactului lor cu unul
dintre factorii creatori. Urmele primite de obiecte se
caracterizează printr-o bună conservare, unele dintre
ele păstrându-şi caracteristicile iniţiale vreme
îndelungată.
 Clasificarea urmelor după esenţa lor8.
URME FORMĂ. Ele reprezintă
modificările formei corpurilor primitoare ca rezultat
al acţiunii factorilor creatori şi sunt, în general,
reproduceri ale construcţiei exterioare a unor corpuri
şi ale particularităţilor formei lor în masa corpurilor
primitoare.
La examinarea acestor urme, forma
împreună cu toate caracteristicile sale are rolul
principal la identificarea factorului creator.
Urmele formă pot fi rezultatul apăsării,
ruperii, imprimării, lovirii, tamponării, frecării,
stropirii, ţâşnirii, pulverizării, mânjirii, scurgerii, etc.
De asemenea, pot fi şi rezultatul unui proces
mecanic, termic, chimic ş.a.
La rândul lor, urmele formă se
subclasifică în funcţie de procesul de mişcare în care
s-au format şi de modificările aduse corpului
primitor.
1. URME STATICE, care se

7
Tratat practic de criminalistică, Vol. 1 , op. cit.pag. 119
8
Tratat practic de criminalistică, Vol. 1 , op. cit.pag.120 şi următoarele
 formează atunci când cele două corpuri – corpul
creator şi corpul primitor de urmă – intră în
contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără
ca suprafeţele să alunece între ele. Aşa, de
exemplu, forma tălpii încălţămintei rămasă pe
pământ moale, forma crestelor papilare, conturul
instrumentelor de forţare imprimate în tocul uşii,
conturul dinţilor pe pielea victimei, forma
reliefului benzii de rulare a anvelopelor pe nisip,
praf, sau asfalt sunt considerate urme statice.
2. URME DINAMICE, care se
formează în procesul de alunecare şi frecare a
suprafeţelor corpului creator şi corpului primitor
de urmă. Se include in această categorie toate
urmele în formă de striaţii, ca, de exemplu:
urmele plinurilor dintre ghinturile ţevii armei pe
proiectil; urmele create de neregularităţile tăişului
unui cuţit sau topor pe suprafaţa obiectului tăiat;
urmele de derapare a roţilor autovehiculelor;
urmele alunecărilor şi frecărilor în cursul luptei
dintre agresor şi victimă imprimate pe sol, perete,
îmbrăcăminte, piele, etc. urmele lăsate de tălpile
săniilor, schiurilor, patinelor; urmele lăsate de
dinţi prin muşcarea diferitelor alimente şi altele.
În raport cu modificările aduse corpului
primitor, se subdivid în :
 URME DE ADÂNCIME
(denumite şi urme în
volum), care se formează
prin modificarea în
profunzime a formei
obiectului primitor în locul
de contact cu cel creator,
ca urmare a comprimării
substanţei primului.
În numeroase cazuri urmele de adâncime
conţin atât porţiuni statice, cât şi porţiuni dinamice
sub formă de striaţii. De exemplu, într-o urmă de
adâncime creată de încălţăminte, fundul urmei va
reda conturul tălpii sau tocului (porţiuni statice), iar
marginile vor reda sub formă de striaţii elementele
muchiei tălpii (porţiuni dinamice).
 URME DE
SUPRAFAŢĂ, care apar
ca rezultat al unor depuneri
sau ridicări de substanţă pe
suprafaţa unor corpuri ce
vin în contact cu altele,
fără sa schimbe forma
corpului purtător. În
funcţie de procesul
formării, urmele de
suprafaţă pot fi:
• Urme De Stratificare, atunci când
corpul creator de urmă depune pe obiectul primitor
un strat fin dintr-o substanţă oarecare;
• Urme De Destratificare, atunci când
corpul creator de urmă detaşează de pe corpul
primitor un strat fin din substanţele care se află pe
acesta. Spre exemplu, infractorul, la escaladarea unei
ferestre, punând mâna pe pervazul acoperit cu un
strat de praf, creează în acel loc o urmă de
destratificare prin detaşarea prafului. Împingând apoi
geamul ferestrei pentru a o deschide spre interior,
depune pe suprafaţa acestuia un strat de praf, creând
o urmă de stratificare ce reproduce forma mâinii.
Urmele de stratificare şi cele de destratificare pot fi
vizibile si invizibile(latente). De exemplu, mâna
curată în contact cu obiectele lasă urme de stratificare
latente, depunând un strat incolor de sudoare. Când
mâna este acoperită cu sânge, vopsea, praf, faină sau
alte substanţe, creează pe suprafeţele cu care vine în
contact urme vizibile.
În grupa urmelor de suprafaţă trebuie
incluse şi acelea care redau conturul unor obiecte ca
urmare a protejării locului ocupat de acestea,
denumite şi urme negative. De exemplu, tabloul,
covorul, tapiţeria sau alt obiect va lăsa pe peretele
unde se află conturul său, printr-o culoare mai
deschisa decât restul peretelui asupra căruia au
acţionat fumul, căldura, lumina şi alţi factori
degradanţi. În cazul incendiilor, locul ocupat de
obiectele rezistente la foc redă conturul acestora sub
forma unei porţiuni necarbonizate.
În categoria urmelor formă se includ şi
urmele create prin căderea substanţelor lichide,
semilichide sau vâscoase de la diferite înălţimi, sub
diverse unghiuri, viteze şi presiuni(picăturile de
sânge, urina, apă, ulei, benzină, vopsea, etc.).
Examinarea formei acestor urme, deşi nu duce la
identificarea obiectului creator, furnizează
numeroase date în legătură cu direcţia, înălţimea,
viteza, timpul şi modul de consumare a actelor care
le-au produs.
URME MATERIE, ce cuprind
produsele, substanţele sau particulele de natură
organică sau anorganică apărute în procesul săvârşirii
unei infracţiuni, care prin compoziţia şi aspectul lor
pot avea importanţă criminalistică9.

9
Din categoria urmelor materie de natură organică fac parte produsele biologice de natură animală şi vegetală şi
substanţele chimice de natură organică, iar din categoria urmelor materie de natură anorganică fac parte elementele
minerale, fragmentele de sticlă, fragmentele de sticlă, particulele de sol, particulele de vopsea, etc.
 Ele pot consta în particule micro sau
macroscopice de substanţă, desprinse de pe un corp,
ataşate la un corp, rămase sau aduse la faţa locului în
timpul săvârşirii faptei10.
Urmele materie care nu sunt vizibile cu
ochiul liber şi care, datorită acestui fapt sunt ignorate
de făptuitor, sunt cunoscute sub denumirea de
invizibile (pentru descoperirea lor e necesar mijloace
tehnice speciale). Celelalte urme materie, descoperite
cu ochiul liber sunt denumite vizibile.
La rândul lor, urmele materie se clasifică
în:
 resturi de substanţe,
obiecte, materii etc.
 urme biologice 11

URME POZIŢIONALE. Această

categorie de urme reprezintă schimbările poziţiei
iniţiale ale corpurilor, obiectelor, subansamblurilor
acestora existente la locul unde s-a comis o
infracţiune şi care au legătură directă cu ea. De
exemplu, un sertar tras pe jumătate, o uşă
întredeschisă prezentând broasca în poziţie
„asigurat”, o perdea sau o draperie cu un colţ
desprins, ceasul spart sau desprins la o anumită oră,
mânerul de cuplare al unui motor sau un aparat de
bord blocat într-o anumită poziţie, etc. constituie
urme poziţionale.
 Clasificarea urmelor după mărime12.
MACROURMELE includ toate
categoriile de urme formă şi materie caracterizate
prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi
percepute şi examinate nemijlocit cu organele
senzoriale umane. Aceste urme pot fi supuse unor
prelucrări, examinări şi analize chimice şi fizice
obişnuite, fără pericolul distrugerii complete a
substanţei lor. Macrourmele pot fi percepute şi
examinate nemijlocit cu organele de simţ. În această
categorie sunt cuprinse majoritatea urmelor constante
în cursul cercetării la faţa locului: urmele de picioare,
urmele mijloacelor de transport etc.
MICROURMELE sunt acele urme
formă sau materie, mici şi foarte mici, create în
procesul săvârşirii unei infracţiuni, pentru a căror
descoperire, ridicare şi examinare sunt necesare
mijloace tehnice de amplificare a posibilităţilor
senzoriale umane ori utilizarea unor metode
microanalitice. Microurmele sunt de dimensiuni
foarte reduse, ce nu pot fi percepute cu organele de
simţ ale omului şi pentru a fi descoperite este necesar
de mijloace tehnice speciale.13
Dimensiunile mici ale microurmelor fac
ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la faţa
locului şi, ca urmare, să nu le poată altera intenţionat.
 Clasificarea urmelor după
posibilităţile ce le oferă în procesul
identificării14.
URME CARE FURNIZEAZĂ
ELEMENTE PENTRU LĂMURIREA
DIFERITELOR ÎMPREJURĂRI ALE
SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII. În această
categorie se includ acele urme care, deşi nu conţin
elemente de identificare sau de stabilire a
apartenenţei lor la gen, contribuie la determinarea
naturii activităţilor desfăşurate de făptuitor, a
succesiunii şi duratei acestora, la explicarea
diferitelor împrejurări negative, etc. Fac parte din
această categorie îndeosebi urmele poziţionale,
precum şi urmele aşa-zise „concepţionale”, care
releva concepţia de săvârşire a unei fapte
infracţionale, diferită de la individ la individ. În
categoria urmelor ”concepţionale” se include
cunoscutul „modus operandi”.
URME CARE AJUTA LA
STABILIREA APARTENENŢEI LA GEN.
Acestor categorii de urme le este specifică
insuficienţa caracteristicilor individuale necesare
procesului de identificare aşa cum este el conceput în
criminalistică. Caracteristicile generale ale acestor
urme permit delimitarea genului (grupului) de
factorii creatori cărora le aparţin şi prezintă o
deosebită importanţă pentru stabilirea cercului de
suspecţi.
Procentul cel mai mare în această grupa îl
deţin urmele formă dinamice(în afara striaţiilor),
urmele de destratificare, cele negative, o parte a
urmelor materie, a microurmelor şi ale unor
fenomene.
URME CE PERMIT
IDENTIFICAREA FACTORULUI CREATOR.
Fac parte din această grupă urmele care conţin un
număr de caracteristici individuale suficiente pentru
identificare(de exemplu, cele lăsate de mâini, de

10
Pilitura de fier ataşată pe îmbrăcămintea sau încălţămintea făptuitorului, fire de păr rămase de la infractor, pelicule
de vopsea desprinse de pe autovehicul, resturi de ţigări, fibre textile, etc.
11
V. Bercheşan şi M. Ruiu, „Tratat d tehnică criminalistică”, ed. Little Star, Bucureşti 2004, p. 222.
12
Tratat practic de criminalistică, Vol. 1 , op. cit.pag. 122
13
Криминалистика авторский коллектив под руководством доцента Лтфшиц Е.М. издательство Юриическая
литература. Москва 1974. стр.105
14
Tratat practic de criminalistică, Vol. 1 , op. cit.pag. 123
picioare, de buze, de dinţi, de îmbrăcăminte, de
încălţăminte, de părţile rulante ale mijloacelor de
transport, etc.)

4
Omul creează două categorii de urme:
1. de părţi corporale (mîini,
picioare, dinţi, urechi,
vestimentaţie etc.)
2. biologice (salivă, spermă
fir de păr, pete de sânge)
Urmele de picioare se clasifică:
 Urme de picior desculţ (urmă papilară): se
identifică direct persoana.
 Urme de picior cu ciorap: se identifică fie
persoana, după urmele de contur ale tălpii,
fie ciorapul, după textura materialului.
Urmele piciorului cu ciorap reproduc
forma generală a plantei piciorului, a
regiunilor sale şi a ţesăturii. Pot servi la
determinări de grup şi chiar la
identificare, dacă prezintă elemente de
individualizare (uzuri sau cusături
specifice).
 Urme de picior încălţat: se identifică
încălţămintea, deci indirect persoana.
Prin urmele picioarelor se înţeleg acele
modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe
cu acestea în procesul săvârşirii infracţiuni. Ca
factor creator de urme, piciorul, prezintă interes din
punct de vedere al formei, dimensiunii şi funcţiei sale
locomotorii.
La picior se disting două suprafeţe: suprafaţa plantară
(talpa piciorului) şi suprafaţa dorsală.
Suprafaţa plantară are următoarele
regiuni: metatarsofalangiană, metatarsiană, tarsiană
şi a călcâiului.
a)
Elementele urmei pantei piciorului:
 lungimea urmei
 lăţimea urmei
 lăţimea arcadei
Metatarsofalangiană
 lăţimea călcâiului
 unghiul degetelor
;
Urmele de încălţăminte se creează prin
contactul ce are loc între aceasta şi elementele
componente ale locului unde s-a comis fapta penală.
Ele ajuta la determinarea drumului parcurs de
persoanele ce interesează , la identificarea
încălţămintei creatoare, precum şi la furnizarea
datelor în legătură cu activităţile desfăşurate înaintea,
în timpul şi după comiterea infracţiunii.

După părţile componente ale

încălţămintei, urmele pot fi:
- create de partea de jos a încălţămintei:
urmele lăsate de partea exterioară a tălpii, urme lăsate Cărarea de urme şi
de pingea, glenului şi toc.
- create de feţele încălţămintei: urmele elementele mersului:
create de căpute; urme ale altor părţi componente
(limba, şiret, cataramă etc.).
a)Linia direcţiei de
Talpa încălţămintei este formată din trei mişcare; b) Lungimea
regiuni: pingea, intermediară, toc. Măsurarea urmei
de încălţăminte se face după: pasului ; c) Lăţimea
- lungimea urmei;
- lăţimea în regiunea pingelei; pasului ; d)Unghiul
- lăţimea în regiunea intermediară;
- lăţimea în regiunea tocului. pasului.
Urmele părţii de jos a încălţămintei se
formează datorită presiunii exercitate de greutatea
corpului asupra părţii din încălţăminte ce ia contact
cu suportul. În timpul mersului se disting trei
momente care interesează formarea urmei de
încălţăminte:
- momentul contactului dintre toc şi
suport în care presiunea se exercită iniţial la nivelul
părţii posterioare a tocului continuându-se spre
înainte.

Urmele de picioare se pot depista la faţa

locului, atât sub formă de urme izolate cât şi cărare
de urme.
Cărarea de paşi poate oferi informaţii cu
privire la: numărul de persoane, greutatea,
înălţimea, sexul, vârsta, defecte anatomice
(şchiopătare, plat-fus), viteza şi modalitatea
deplasării (prin alergare, prin sărire, lent, rapid etc.),
starea psihică (beţie, boală, stres).
De asemenea, poate indica alte date de
interes operativ: dacă autorul cunoaşte locul; dacă a
stat la pândă, de unde a intrat, pe unde a ieşit, simula-
rea direcţiei de mers („de-a-ndăratelea”).

Urmele de dinţi:
Prin urme de dinţi se înţeleg acele
modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului dinţilor cu alte
obiecte în procesul săvârşirii infracţiunii sau în
legătură cu aceasta. Forma şi dispunerea aparatului
alveo-dentar de la individ la individ constituind o
bază sigură de identificare a persoanei. Dintele ca
organ creator de urme este fixat în alveola dentară.
Sunt 32 de dinţi dispuşi câte 8 pe fiecare
hemiarcadă, forma şi volumul lor fiind condiţionate
de rolul pe care îl au în masticaţie. Forma dentară
este următoarea 2I, 1C, 2PM, 3M, ceea ce înseamnă
2 incisivi, 1 canin, 2 premolari, 3 molari, dintele este
format dintr-o porţiune vizibilă – coroana şi una
acoperită u gingii – rădăcina.
 Coroana este un
segment de ţesut dur
alcătuit din
suprapunerea a două
straturi – smalţul la
exterior şi dentina la
exterior.
 Rădăcina este învelită
în ciment şi cuprinsă
într-un strat de ţesut
organic parodonţiul,
totul aflat în interiorul
alveolei dentare.
Proprietăţile dinţilor folosite în
identificarea persoanei sunt individualitatea şi
stabilitatea relativ mare a caracteristicilor.
Elementele care stau la baza
individualizării fiecărei persoanei sunt: lungimea şi
lăţimea dinţilor, modul cum sunt dispuşi în cele două
maxilare, lipsa dinţilor sau a unor părţi din acestea,
modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a
accidentelor, a diferitor boli, a tratamentului medical,
a lucrărilor de înfrumuseţare.
Urmele dinţilor se formează ca urmare
a acţiunii persoanelor asupra obiectelor primitoare,
acţiuni ce pot consta în: mişcarea din diferite produse
alimentare; producerea de muşcaturi pe corpul
victimei, ca rezultat al agresiunii făptuitorului sau pe
corpul acestuia create de victimă în timpul luptei;
represarea în timpul luptei cu dinţii a sigiliilor din
plumb sau a altor materiale moale; etc.
Urmele de dinţi create pe diferite
suporturi se găsesc la faţa locului atât în formă statică
(caz în care în urmă sunt redate conturul,
plasamentul, distanţa şi lăţimea dinţilor), cât şi în
formă dinamică (situaţie în care pe obiectul primitor
apar urme streaţii create de neregularităţile feţelor
ocluzionale ale dinţilor). Urme dinamice sunt create
în special de dinţii din maxilarul superior, datorită
rezistenţei se ia naştere din contactul obiectului
primitor cu dinţii respectivi, prin împingerea lui în
sus de către dinţii din mandibulă. Urmele de dinţi pot
fi şi de suprafaţă, cu menţiunea că această formă se
găseşte numai în cazul în care pielea de pe corpul
uman viu, datorită elasticităţii a revenit a forma
iniţială, transformându-se în echimoză (pată de
culoare roşie-violetă). În momentul imediat creării,
aceste urme sânt de adâncime.
Urmele de buze
Buzele prezintă caracteristici individuale
prin particularităţile anato-mice şi prin unicitatea
dispunerii şi a formei papilelor sau şanţurilor coriale,
fiind posibilă identificarea certă a unei persoane, ca şi
în dactiloscopie (Ion R. Constantin).
Alte elemente de identificare: unghiurile
comisurale, gropiţa mediană, tuberculul buzei
superioare, şanţurile verticale (pliuri), prezenţa
cicatricilor.
Urmele de buze se formează prin
stratificare de coloranţi (rujuri), de substanţe grase
(sosuri, grăsimi, sucuri) sau produse de natură
biologică (sali-vă, secreţii).
Se prezintă sub formă statică sau
dinamică, sub formă vizibilă sau latentă şi în marea
majoritate a cazurilor numai ca urme de suprafaţă.
Procedeele de relevare şi fixare sunt
similare cu cele ale urmelor crestelor papilare.
„Relevarea urmelor de buze latente este o problemă
dificilă care cere experienţă, răbdare şi interpretarea
corectă a situaţiei.” (I.R.Constantin).
Se recomandă ridicarea obiectului
purtător şi fotografierea, deoarece transferarea cu
folie adezivă nu preia toate elementele urmei.
Urmele de buze pot fi supuse unor
examinări fizico-chimice şi biologi-ce, inclusiv
testului ADN, pentru stabilirea compoziţiei, a grupei
de sânge şi a infecţiilor bacteriene. Impresiunile
latente vor fi relevate şi apoi transferate pe folio
adeziv.
Examenul de identificare se face prin
compararea urmei cu amprentele de buze de la
persoanele suspecte, luate în condiţii cât mai
apropiate de cele ale amprentei incriminate (obiect
similar).
Urmele de urechi:
Pavilionul extern al urechii este
semnalmentul anatomic cel mai caracteristic al feţei
umane (Corneliu Panghe), prezentând două
caracteristici:
 este imuabil, ca proporţii şi
formă, de la naştere până la
moarte;
 este unic, neputând exista
două urechi cu o
 morfologie identică.
Amprenta de ureche este imprimată în
special de grăsimi şi rămâne, de obicei, pe
suprafeţele plane verticale, cu ocazia căutării
amprentelor digitale prin prăfuire (urmele lăsate de
hoţ prin lipirea pavilionului urechii de uşă).
Amprentele de urechi, vizibile sau latente,
se fotografiază la o lumină incidentă şi se transferă cu
folio adeziv.
De cele mai multe ori se imprimă helixul
şi lobul, iar uneori tragusul şi conca. Câteodată, în
urmă se disting antetragusul şi fosetele naviculară şi
digitală.
Identificarea urechii se obţine prin
studierea formei şi a proporţiilor, atât ale
pavilionului, cât şi ale unor părţi componente (helix,
lob, tragus, ante-helix şi antetragus).
Se recomandă ca urmele să fie comparate
în mărime naturală prin jux-tapunere şi suprapunere,
stabilindu-se, astfel, asemănări sau deosebiri.
Pentru exploatare, cele mai apte sunt
urmele latente statice, precum şi urmele de
stratificare (când urechea este acoperită cu sânge,
vopsea, particule de praf etc.
URMELE BIOLOGICE DE
PROVENIENŢĂ UMANĂ
Sângele şi spermă
Sunt recoltate frecvent cu ocazia
investigării infracţiunilor săvârşite prin violenţă
(omor, tâlhărie, viol, loviri) a accidentelor de
circulaţie, de muncă, în explozii şi incendii. Urmele
biologice: sângele, sperma, saliva, firele de păr,
sudoarea, grăsimile şi urina comportă două probleme:
a) determinarea naturii petelor şi secreţiilor; b)
stabilirea caracteristicilor grupale
Sublinieri preliminare privind urmele
biologice – În categoria urmelor biologice se
înscrie marea masă a urmelor de material biologic
uman, îndeosebi
 produsele de secreţie,
 excreţie
 ţesuturile umane.
Secreţiile principale sunt: saliva, secreţia
nazală şi laptele matern.
Excreţiile includ: urina, fecalele, sperma,
sputa, vomismentele, meconiul, vernix caseoza ş.a.
Ţesuturi moi: sânge, piele, ţesut muscular,
masă cerebrală.
Ţesuturi dure: oase şi unghii. În această
grupă de urme sunt incluse şi firele de păr, inclusiv
urmele de miros care fac obiectul odorologiei
judiciare.
În structura acestui capitol am inclus şi
urmele de miros, cu toate că ele se constituie într-o
categorie distinctă, fără a se confunda cu urmele
biologice propriu-zise. Ultima secţiune este destinată
investigaţiei genetice, având ca finalitate
identificarea pe baza profilului A.D.N.
Aspecte generale – Urmele de sânge, prin
frecvenţa cu care sunt întâlnite la faţa locului, ca şi
prin posibilităţile de identificare pe care le oferă,
inclusiv prin furnizarea de indicii necesare clarificării
împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele şi
modul de săvârşire a faptei, deţin o pondere
particulară în cadrul in-vesti¬gaţiilor criminalistice.
În câmpul infracţional, urmele
sangvinolente se prezintă sub diverse forme.
În funcţie de natura suportului, urmele de
sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul
suporturilor din material textil, sau pot rămâne la
suprafaţă, formând un strat sau o crustă distinctă.
Calitatea urmelor de sânge poate fi
influenţată de acţiunile exercitate de om, respectiv de
persoana care caută să îndepărteze pata prin răzuire,
spălare etc.
Cercetarea şi interpretarea la faţa locului a
urmelor de sânge – Descoperirea urmelor
sangvinolente reprezintă o activitate de o deosebită
importanţă. Dificultatea descoperirii nu priveşte,
desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi de
exemplu o baltă de sânge formată lângă un cadavru
ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele
urme care au suferit modificări prin scurgerea
timpului.
Căutarea urmelor de sânge se efectuează
potrivit particularităţilor locului sau suportului
cercetat, deci în funcţie de fiecare caz în parte, ea
fiind orientată în câteva direcţii principale, şi anume:
 Îmbrăcămintea şi corpul
persoanelor antrenate în
infracţiune (victimă sau
făptuitor).
 Porţiunea de teren şi
obiectele aflate la locul
săvârşirii infracţiunii sau în
locul în care a fost
descoperit cadavrul.
Depistarea petelor suspecte a fi de sânge
se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna) care
dispun de filtre de culoare (roşii sau verzi).
Reactivii chimici la care se apelează au un
caracter orientativ sau de probabilitate.
Folosirea reactivilor de orientare sau de
probabilitate este necesar să se facă cu prudenţă,
pentru a lăsa deschisă posibilitatea examinării
complexe a urmelor de către specialist, în condiţii de
laborator.
Cercetarea urmelor de salivă – Urmele de
salivă, ca şi celelalte urme biologice, interesează
cercetarea criminalistică pentru posibilităţile de
obţinere a unor date privind persoana, îndeosebi pe
baza grupei sanguine, cu precizarea că acest lucru
este posibil numai în ipoteza în care individul este de
tip secretor.
Cercetarea la faţa locului – Căutarea şi
descoperirea urmelor de salivă se face cu mijloace
optice şi de iluminare curente, aflate în dotarea
truselor criminalistice (lupe, lămpi cu radiaţii vizibile
şi ultraviolete, lanterne). Descoperirea lor necesită o
cercetare sistematică a întregului loc al faptei.
La căutarea urmelor de salivă nu trebuie
pierdut din vedere că ele se pot confunda cu alte
urme biologice (spermă, secreţie vaginală,
transpiraţie, mucus nazal), precum şi cu pete de altă
natură, anorganică sau organică, mai ales sucuri
diverse, vopsea, detergenţi etc.
Ridicarea şi transportarea urmelor
presupuse a fi de salivă impune respectarea aceloraşi
recomandări făcute la urmele de sânge, de ambalare
în stare uscată a obiectului şi de expediere urgentă la
laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge
antigenele.
Expertiza urmelor de salivă serveşte la
clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare
urmelor de sânge. În primul rând, expertul se poate
pronunţa asupra faptului dacă urma este sau nu de
salivă şi dacă saliva este de natură umană, însă nu
întotdeauna rezultatul poate avea caracter de
certitudine.
Cercetarea urmelor seminale – Urmele de
spermă fac parte din categoria acelor urme biologice
întâlnite în diverse împrejurări, care numai aparent au
o frecvenţă redusă. De regulă, prezenţa lor este
caracteristică săvârşirii de infracţiuni cu un grad de
periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârşire
prezintă anumite particularităţi. Aşa sunt, de pildă,
omorul şi infracţiunile privitoare la viaţa sexuală
(violul, pedofilia, seducţia, perversiunea şi corupţia
sexuală, incestul).
Formarea urmelor de spermă are loc prin
depunerea, pe diverse suporturi, a lichidului
spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual,
al masturbării, sau ca o consecinţă a unor tulburări
neuro-psihice.
Cercetarea la faţa locului – Căutarea
urmelor seminale impune examinarea corpului
victimei, o atenţie specială fiind acordată orificiilor
naturale (examinare realizată de către cadre
medicale), precum şi a lenjeriei de corp şi de pat, a
îmbrăcămintei, a altor obiecte.
Ridicarea urmelor seminale necesită,
poate mai mult decât în cazul altor urme biologice,
precauţie deosebită pentru păstrarea intactă a petei şi
implicit a spermatozoizilor, principalul element
asupra căruia se îndreaptă examinarea.
Interpretarea la faţa locului a urmelor
seminale oferă date referitoare nu numai la natura,
mobilul şi modul de săvârşire a faptei, ci şi în
legătură cu anumite deprinderi, aberaţii sexuale sau
anumite stări psihopatologice ale autorului.
Expertiza biocriminalistică a urmelor
seminale este destinată stabilirii faptului dacă urma
este într-adevăr de spermă şi dacă aceasta este de
origine umană sau animală. Modalităţile de
expertizare se regăsesc în cursul de bază.
Ridicarea urmelor de sânge prezintă
anumite particularităţi, îndeosebi în cazul celor care
se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate.
La ridicarea urmelor sangvinolente
trebuie avut în vedere că acestea pot conţine şi alte
categorii de urme biologice cum sunt, de exemplu,
fire de păr, resturi de ţesut etc., cărora trebuie să li
asigure integritatea.
Ambalarea şi transportarea urmelor de
sânge reprezintă un aspect care este uneori neglijat
(sau tratat cu uşurinţă) ignorându-se posibilitatea
alterării rapide a lor.
Interpretarea urmelor de sânge la locul
descoperirii lor este o activitate cu rezonanţă în
clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârşirii
faptei.
Fire de păr
Problematica generală – Firele de păr
uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme
biologice denumite, mai recent, în lucrările noastre
de specialitate, şi urme de natură piloasă - prin a
căror examinare se obţin date importante cu privire la
persoane şi la împrejurările faptei, problemele
rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleaşi
coordonate ca şi în cazul expertizei biocriminalistice
a celorlalte urme biologice. În esenţă, se pot obţine
date despre natura, originea, caracteristicile de sex,
vârstă, regiunea corporală din care provine.
Cercetarea la faţa locului – Descoperirea
şi ridicarea firelor de păr. Descoperirea firelor de păr
nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-
ştiinţifice deosebite, ele fiind destul de uşor vizibile
cu ochiul liber. Totuşi, pentru facilitarea descoperirii
este necesar să se recurgă la lupe şi la surse de
lumină ceva mai puternice.
 Ridicarea firelor de păr impune
respectarea unor cerinţe minime cu privire la
menţinerea intactă a firului, evitarea amestecării lui
cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite
accidental de la persoanele care efectuează
cercetarea.
Expertiza criminalistică a urmelor de
natură piloasă – Expertiza firelor de păr este
destinată, pe de o parte, cercetării structurii intime a
părului, cu numeroasele sale elemente caracteristice,
iar, pe de altă parte, analizei suprafeţei acestuia, a
diverselor particule aderente, urme ale materiei în
care a fost descoperit, precum şi microurme de natura
cea mai diversă.
Metodele de examinare biologică a
urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la diverse
întrebări privind firul de păr ridicat de la faţa locului
sau de pe corpul victimei, referitoare la următoarele
aspecte:
 natura şi originea umană
sau animală a firului de
păr;
 zona corpului din care
provine;
 modul de detaşare a firelor
de păr;
 sexul, vârsta aproximativă
şi rasa persoanei;
 eventualele alterări
produse de diverse boli;
 natura depunerilor de pe
suprafaţa firului de păr;
 identificarea persoanei pe
baza profilului A.D.N
Pentru urgentarea investigaţiilor
criminalistice în direcţia descoperirii autorului este
importantă determinarea, încă de la început, a culorii
şi elementelor caracteristice exterioare, ca şi a
impurităţilor existente pe firul de păr.
Investigarea biocriminalistică de laborator
a unui fir de păr, în direcţia stabilirii caracteristicilor
sale generale şi particulare, parcurge mai multe etape
principale:
a. Examinarea modului de detaşare, a
culorii sau vopselei, a particularităţilor de formă,
precum şi a aderenţelor;
b. Examinarea structurii exterioare a
firului, pentru determinarea speciei, a vârstei,
sexului, ca şi a regiunii corporale din care provine,
examinare efectuată mai ales prin microscopie;
c. Examinarea structurii interioare,
respectiv a cortexului (în care se găsesc pigmenţii, pe
baza cărora se poate face o identificare de grup)
precum şi a medularei.
Urmele odorologice
Aspecte generale privind urmele olfactive
– Urmele de miros reprezintă o categorie aparte de
urme, specifice nu numai omului ci şi animalelor,
inclusiv majorităţii substanţelor care conţin elemente
volatile precum şi altor corpuri din natură. Folosirea
acestor categorii de urme în interesul justiţiei, al
descoperirii infractorilor şi corpurilor delicte
constituie obiectul odorologiei judiciare.
Formarea urmelor olfactive. Formarea
urmelor olfactive este practic inevitabilă, orice
persoană lăsându-şi moleculele de miros peste tot pe
unde trece, pe fiecare dintre obiectele atinse, nici
pantofii, nici îmbrăcămintea şi nici mănuşile
neputând să împiedice formarea acestui gen de
„amprentă” olfactivă.
Conţinutul urmelor olfactive. Conţinutul
urmei olfactive cuprinde mai multe categorii de
miros, în care ponderea este deţinută de mirosul
specific sau de bază al corpului, acestuia adăugându-
i-se mirosul profesional sau general, precum şi
mirosul ocazional.
Mirosul specific (de bază sau individual)
este consecinţa proceselor metabolice petrecute în
organismul uman, materializate, printre altele, în
emanaţii volatile, cum sunt cele ale acizilor sebaceici
ş.a.
Descoperirea urmelor olfactive.
Descoperirea se face cu ajutorul câinilor de urmărire.
Spre deosebire de om, un câine poate selecta o urmă
de miros din alte 200, explicaţia constând în aceea că
el dispune de un număr de celule olfactive de peste
30 de ori mai mare.
Prelucrarea urmelor. Pentru prelucrarea
urmei, câinele este dirijat de conducătorul său care,
firesc, îi cunoaşte posibilităţile şi modul de
comportare, dar şi de organul judiciar care efectuează
sau îndrumă cercetarea la faţa locului şi care trebuie
să fie atent la respectarea anumitor reguli privind
folosirea câinelui de urmărire şi interpretarea
reacţiilor sale.
Metode moderne de investigare
odorologică – Pe lângă câinele de urmărire, în
cercetarea urmelor olfactive se apelează şi la metode
tehnice, constând în ridicarea urmelor de miros de la
faţa locului, de pe obiecte corp delict, de pe
îmbrăcămintea pierdută de infractor ş.a., prin
aspirarea cu dispozitive speciale şi conservarea în
flacoane ermetice, dezodorizate în prealabil. Aceste
urme sunt supuse unei examinări comparative cu
modelele prelevate de la persoanele sau obiectele
suspecte, pe baza unei analize gazocromatografice
sau prin spectrografia de masă.

5
Prin urmele mijloacelor de transport se
înţeleg totalitatea transformărilor materiale produse
de mijloacelor de transport ori părţi componente ale
lor ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau mediul
înconjurător pe timpul comiterii unei infracţiuni sau
în legătură cu aceasta. Urmele mijloacelor de
transport fac parte din categoria urmelor formă sau
materie. Mijloacele de transport pot fi concomitent
creatoare şi primitoare de urme. Din punct de vedee
al obiectului creator, urmelor mijloacelor de transport
pot fi:
1. urme lăsate de vehicule cu
tracţiune mecanică;
2. urme lăsate de vehicule cu
tracţiune animală
3. urme lăsate de vehicule
acţionate de forţa
musculară a omului.
Formarea urmelor mijloacelor de
transport depinde de următorii factori:
a. Natura suprafeţei pe care se rulează:
asfalt, pământ moale, nisip, zăpadă etc.
b. Modul de mişcare al mijlocului de
transport.
Când autovehiculul se deplasează normal,
se creează urme statice, iar când se deplasează frânat
sau derapat avem de-a face cu urme dinamice,
desenul anvelopei fiind desenat doar parţial şi
deformat.
c. Tipul de bandaj sau şină cu care sunt
prevăzute roţile (ponderea o deţin anvelopele de
cauciuc).
Urme lăsate de vehicule cu tracţiune
mecanică;
a) Urme create de părţile rulante.
Suprafaţa anvelopelor vehiculelor
tracţiune mecanică se deosebeşte
foarte mult după desen, lăţime şi
lungime, de la gen de vehicul la
altul.
Caracteristicile individuale ale anvelopelor pot consta
din:
 uzura parţială sau totală a
desenului, uzura laterală a
anvelopei;
 găuri tăieturi,
 urme de pietricele pătrunse în
şanţurile dintre desene.
La faţa locului se găsesc de regulă doar urmele lăsate
de suprafeţele de contact ale anvelopelor, roţilor din
spate cele din faţă fiind acoperite total sau parţial.
Excepţie de la această regulă fac urmele în timpul
viragiilor.
b) Urmele create de ansamblele şi
subansamblele vehiculelor cu
tracţiuni mecanică.
La faţa locului se pot găsi urme create de: radiator,
barele de protecţie, farurile şi semnalizatoarele,
capota motorului, parbriz, uşile şi părţile laterale ale
caroseriei, cutia de viteze, osii, diferenţial.
Ansambelele şi subansamblele pot crea urme prin
următoarele modalităţi de acţionare:
 loviri – aceste produc leziuni sau
fracturi ale corpului victimelor atunci
când impactul se produce cu părţile
anterioare sau laterale a vehiculului.
 Loviri, proiectări – prin aceasta corpul
victimelor sau diversele obiecte sunt
deplasate înainte sau lateral, ca urmare
a impactului produs la o viteză relativ
mare.
 Tamponări, proiectări, înfundări –
atunci când impactul se produce între
trenuri autovehicule de tonaj mare,
urmele de înfundare reproduc uneori
configuraţia exterioară a vehiculului
creator ceea ce permite interpretarea
întregului mecanism al accidentului.
 Frecări, înfundări – în asemenea
situaţii impactul se produce de regulă
sub un unghi mic faţă de direcţia de
deplasare.
 Loviri, compresiuni – se produc în
cazul în care impactul survine între
părţile inferioare ale vehiculelor
(diferenţialul, osiile, cutia de viteze) şi
corpul victimei.
 Deteriorări combinate – au loc în
cazul mecanismelor complexe în care
se produce accidentul.
c) urme lăsate de faruri, lanterne,
becuri, geamuri şi parbrize.
d) Urme provenite din desprinderea
unor părţi componente ale
vehiculelor şi resturi din
încărcătură.
e) Urme de sol, ulei, benzină sau alte
substanţe provenite de la vehicul.
f) Alte urme ale vehiculelor rămase
 pe corpul şi îmbrăcămintea
victimelor.
Pe corpul şi îmbrăcămintea victimei se
găsesc multiple urme şi leziuni apărute ca rezultat al
accidentului ele fiind tipice sau atipice.
Cele tipice se creează ca urmare a
imprimării formei diferitelor părţi ale vehiculului pe
corpul victimei, în deosebi a desenului anvelopelor,
cele atipice sunt diferite fracturi, răni etc.
Anvelopa are următoarele caracteristici generale:
• banda de rulare (şapa), care asigură
contactul cu solul, are un desen antiderapant variat.
Dacă desenul este imprimat clar, se poate identifica
generic anvelopa.
• Umerii anvelopei (marginile benzii de
rulare).
Când anvelopa este parţial decomprimată,
urma se delimitează şi permite măsurarea lăţimii
anvelopei.
Caracteristici individuale: defecte sau
uzuri ale profilurilor sub formă de rupturi, tăieturi,
pierderi de substanţă etc. Pentru identificarea
individuală se urmăreşte forma şi poziţia lor
reciprocă, al căror ansamblu particularizează
anvelopa.
Urmele de anvelopă pot fi de stratificare,
prin depunere de praf sau noroi, care pot
supradimensiona urmele imprimate, dar şi de
destratificare. Urmele experimentale se vor lua cu
tuş, prin rulare pe hârtie montată la au-tovehicul (cu
sau fără sarcină).
Individualizarea desenelor antiderapante
este posibilă, uneori, prin elemente specifice de uzură
ori prin prezenţa unor corpuri străine în ner-vuri.
(Emilian Stancu)
Tipul de autovehicul poate fi stabilit prin
elemente generice ca-racteristice anvelopelor (Lucian
Ionescu):
a. Desenul antiderapant şi lăţimea urmei
pot determina tipul şi marca autovehiculelor.
b. Ecartamentul autovehiculului (distanţa
dintre roţile aflate pe aceeaşi osie) se determină prin
măsurarea distanţei dintre urmele paralele pentru
ecartamentul roţilor din spate. Ecartamentul roţilor
din faţă nu poate fi stabilit decât la un viraj, la
evitarea unui obstacol sau la redresarea auto-
vehiculului intrat în derapaj, când se poate stabili şi
ampatamentul (distanţa dintre osia din faţă şi cea din
spate).
c. Prin examinări traseologice ale urmelor
de vopsea, de cioburi provenite din faruri, parbrize
etc. sau ale urmelor de metal.
d. După urmele găsite pe corpul victimei
sau pe obiectul lovit. (Emilian Stancu)
Urme create de vehicule cu tracţiune
animală.
Vehiculele cu tracţiune animală au de
regulă roţi care pot fi acoperite cu şină metalică, cu
cauciuc masiv ori cu pneuri.
Ex.: În urma lăsată de şinele metalice de
pe roţile unei căruţe se vor reproduce forma cuielor
sa belciugelor de fixare, locurile de îmbinare a
capetelor şinelor, etc. În cazul săniilor urmele sunt
cele create de tălpigele acestora în procesul de
alunecare – frecare pe suport.
Specific vehiculelor cu tracţiune animală
este faptul că întotdeauna urmele propriu – zise ale
lor sunt însoţite şi de urmele animalelor care le
tractează. Cel mai frecvent la faţa locului sunt găsite
urme de potcoave de diferite tipuri şi ale accesoriilor
lor (caiele, colţi etc.).
Urme create de vehicule acţionate de
forţa musculară a omului.
Aceste mijloace de transport sun t de o
mare diversitate, începând de la cele cu o singură
roată şi terminând cu cărucioare de mână de diverse
mărimi cu patru roţi. Urmelor roţilor acestor mijloace
de transport sunt însoţite deseori de urmele de
încălţăminte sau plantare ale omului care trage sau
împinge.

URMELE INSTRUMENTELOR DE SPARGERE

În denumirea generică de
“instrumente” se includ toate uneltele, sculele,
aparatele şi orice alte obiecte care se folosesc la
săvârşirea unei infracţiuni. Din practica criminalistică
a rezultat că cel mai des utilizate sunt următoarele
instrumente: cleşte, ciocane, cuţite, topoare,
şurubelniţe, ferestraie, târnăcoape etc.
După procesul de formare urmele
instrumentelor pot fi: urme statice şi dinamice, urme
de suprafaţă şi de adâncime. În general ponderea o
deţin cele de adâncime, dar mai ales cele de natură
dinamică.
Forma urmelor create de instrumente
depinde de următorii factori: felul instrumentului
folosit, procedeul utilizat, natura suportului asupra
căruia s-a acţionat. După modul de acţionare, urmele
instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare,
tăiere, înţepare, frecare-alunecare, etc.
Urmele formate prin lovire. Cu un
anumit instrument (ciocan, rangă, topor cuţit, cleşte,
etc.).corpul uman sau obiectul poate fi lovit
formându-se o urmă de suprafaţă sau de adâncime
care va reda în general aspectul instrumentului folosit
sau al unei părţi. Concomitent cu lovirea unui obiect
se produce şi un fenomen de frecare alunecare
(aspectul dinamic al urmei) moment în care pot fi
imprimate urme striaţii pe obiectul primitor.
Urme formate prin apăsare. Urme
mai frecvent întâlnite la faţa locului sunt cele de
apăsare numite şi de “forţare”. În general sunt urme
statice şi de adâncime reproducând profilul exterior
al instrumentului folosit. Odată cu formarea urmelor
de apăsare, de la caz la caz se pot forma şi urme de
alunecare( frecare) sau de perforare.
Urme formate prin frecare-alunecare.
Ca urmare a forţării diverselor obstacole,
instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-
alunecare, care au un caracter dinamic, fie de
suprafaţă, de deformare sau de distrugere parţială a
materialului. În cazul unor asemenea urme nu se
poate imprima forma exterioară a instrumentului
folosit.
Urme formate prin tăiere. Aceste se
datorează acţiunii instrumentului tăietor-prin apăsare,
alunecare, frecare şi despicare. Prin tăiere în urmă se
reproduce microrelieful exterior al tăişului şi al
părţilor laterale, ale instrumentului folosit.
Calitatea acestor urme este
condiţionată natura materialului obiectului primitor.
Cu cât acest material este mai plastic cu atât mai mult
se reproduc în urmă particularităţile fine ale tăişului
instrumentului.
Urme formate prin înţepare. În cazul
când se folosesc instrumentele care acţionează cu o
anumită suprafaţă utilizabilă (sulă, vârf de
şurubelniţă, de cuţit, de pilă, de tirbuşon) se creează
aşa zisele urme de înţepare. Acestea sunt urme de
adâncime ce nu redau prea multe detalii ale
instrumentului, care nu ajută la identificarea lui.
Urmele formate prin înţepături pot fi găsite pe
diferite suporturi cum ar fi: metal, lemn, hârtie,
pământ, obiecte textile, piele.
Urme materie create prin detaşarea
unor fragmente din instrumente. În timpul executării
operaţiunilor de lovire, tăiere, apăsare, frecare,
alunecare din instrumentele folosite se pot deprinde
fragmente de diferite forme şi dimensiuni. Ele se
găsesc de regulă în locul unde s-a acţionat şi prezintă
interes pentru identificarea instrumentului.
Urme de ardere şi de topire, care sunt apte
să indice autorul spargerii;
Urme specifice cheilor potrivite.
Urme instrumentelor se caută pe uşi,
ferestre, case de bani, dulapuri, sertare. Ele pot fi
descoperite atât cu ochiul liber cât şi cu aparate
optice, folosindu-se surse de iluminare. O deosebită
atenţie trebuie să se acorde descoperiri fragmentelor
din instrumentele folosite, care pot ajuta la
determinarea obiectelor creatoare la:
- Instrumentul utilizat. Forma şi aspectul urmei
pot indica felul instrumentului creator. După
urmele lăsate de instrumente şi materialele în
care au fost ambalate se pot face concluzii cu
privire la dimensiunile, felul şi genul
instrumentelor, caracteristicile lor.
Procesul interpretării urmelor create de instrumente
trebuie înţeles nu numai în sensul identificării
acestora ci şi în cel al stabilirii modului cum s-a
acţionat cu ele.
- Acţiunile întreprinse de făptuitor. Existenţa la
locul săvârşirii faptei a unei anumite categorii
de urme create de instrumente poate ajuta la
determinarea modului de operare, inclusiv a
condiţiilor în care făptuitorul a putut comite
fapta. De asemenea prezenţa unor urme de
instrumente într-un anumit loc poate oferi
uneori date care să ducă la concluzia că de
fapt este vorba de o înscenare.
6
Prin urme de animale se înţelege
totalitatea modificărilor produse în câmpul
infracţional de animale a căror prezenţă la faţa
locului este în legătură cu săvârşirea faptei penale.
Principalele urme formă create de animale la faţa
locului sunt: urme de picioare (copite, labe, gheare);
urmele de dinţi; urmele de coarne; urmele altor părţi
ale corpului animalului (bot, urechi, şolduri,
genunchi etc.); urmele sonore.
Urmele de picioare sunt cele mai des
întâlnite la faţa locului şi au valoare în identificarea
animalului sau stabilirea apartenenţei la gen. În
raport cu specia din care face animalul extremitatea
distală a picioarelor poate fi sau nu îmbrăcată întru-n
ţesut cornos, distrugându-se din acest punct de
vedere copite şi labe. Copitele pot fi simple sau
duble. În cazul animalelor imparicopitale se disting 3
părţi principale:
 peretele cutiei de corn sau
copita propriu zisă
 talpa
 farcuţa.
La copitele paricopitatelor se disting
ongloanele formate din perete şi marginea care se
sprijină pe sol, talpa, spaţiul interonglonar.
Labele ca extremităţi distale ale
membrelor ne protejate de ţesut cornos sunt
reprezentate de: perniţă metacorpiană, perniţele
digitale cu gheare, membranele interdigitale şi
degetul rudimentar. Imprimarea reliefului copitei sau
al labei pe diferite suporturi se face asemănător
urmelor de picior uman fiind influenţată de aceeaşi
factori. Diferenţa specifică este dată de faptul că în
cazul animalelor construcţia părţii distale a
membrelor este total diferită. Astfel, urmele
animalelor formate prin mişcare capătă o
configuraţie specifică în funcţie de felul mişcării
(pas, trap, galop), de vârstă, de sex, de starea
animalului.
Urmele de dinţi. Mărimea, conformaţia şi
dispunerea pe o arcadă a dinţilor diferă în raport cu
specia animalului. Mecanismul de formare a urmelor
este influenţat pe lângă plasticitatea suportului şi de
raportul de mişcare dintre animalul agresor şi suport.
În situaţia că urmele sunt create pe fiinţe vii,
mecanismul de formare va avea un caracter dinamic
mai pronunţat ca urmare a reacţiei de apărare.
Urmele de coarne. Ele sunt întâlnite mai
rar la faţa locului. Ele pot fi confundate uneori cu
urmele instrumentelor înţepătoare, utilizate de om
ceea ce impune o examinare şi diferenţiere atentă a
lor la faţa locului. În procesul de formare a lor o mare
influenţă o are direcţia de mişcare, forma coarnelor.
Plăgile produse de coarne au la general o formă
circulară sau de spintecătură. După modul de
dispunere a coarnelor şi după mărimea suprafeţei
suportului pot fi întâlnite urme lăsate de ambele
coarne sau numai de unul singur.
Urmele altor părţi ale corpului. Printre ele
sunt: botul, buzele, genunchi, etc. Forma şi mărimea
lor diferă de la o specie la alta. În ceea ce priveşte
botul la animalele domestice (bovine, ovine,
porcine)relieful stratului dermic este format din
popile, care prezintă caracteristici specifice fiecărui
animal. Urmele altor părţi ale corpului se formează
prin contactul cu suprafeţele unor corpuri cu
plasticitate mare. Procesul de formare are un caracter
dinamic mai puţin pronunţat.
Descoperirea urmelor de animale la
faţa locului se realizează, de regulă, prin observarea
directă cu ochiul liber sau dacă este cazul cu nişte
mijloace tehnice de iluminare. Ele trebuie căutate pe
o suprafaţă mult mai întinsă decât locul faptei.
Măsurarea lungimii pasului se face între urmele
aceluiaşi picior luându-se ca bază vârful copitei sau
labei întrucât acesta rămâne mai bine imprimat pe
sol. Lăţimea se măsoară între extremităţile urmelor
plasate pe o parte şi de alta a axei.
Urmele de animale interpretate pe baza
caracteristicilor pe care le conţin pot furniza
informaţii cu privire la: specia animalului, vârsta,
sexul, numărul aproximativ de animale, direcţia de
mers, viteza de deplasare, povara purtată sau tractată,
stare de sănătate. Specia poate fi determinată prin
interpretarea formei şi a celorlalte caracteristici pe
care le au animalele de picioare, de bot, de coarne
sau dinţi.
Vârsta se apreciază după uzura copitelor
şi dimensiunile lor . starea de sănătate se apreciază
după orientarea lor faţă de axa de mers.