Ce reprezinta masura procesula de constrangere „transmiterea sub

supraveghere a minorului”?
Transmiterea minorilor in supravegherea unor persoane este o masura preventiva
speciala aplicata minorilor (art. 184 Cod de Procedura Penala al R.Moldova), ce consta
in asumarea in scris a obligatiei de catre unul din parinti, tutore, curator sau de catre o
alta persoana demna de incredere, precum si de catre conducatorul institutiei de
invatamant speciale unde invata minorul, de a asigura prezentarea acestuia, cand va fi
citat, la organul de urmarire penala sau la instanta, precum si de a contracara actiunile
prevazute la art.176 alin.(1) din Codul de procedura Penala al R. Moldova.
In opinia doctrinarului Roman Dumitru, dupa caracterul sau aceasta masura preventiva
este similara garantiei personale si garantiei unei organizaii.
Cine este in drept sa dispuna aceasta masura preventiva?
Masura supravegherii minorilor se dispune de organele de urmarire penala, procuror
sau instanta de judecata cu conditia ca parintii, tutorele, curatorul vor putea asigura o
purtare corespunzatoare a minorului invinuit sau banuit in sens procesual si prezenta
lui la citarea organelor judiciare.
Insa pana la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanta vor
solicita de la autoritatea tutelara informatie despre persoanele carora urmeaza sa le fie
transmis minorul sub supraveghere pentru a se convinge ca acestea sant capabile sa
asigure supravegherea lui. Constatand ca aceasta masura preventiva poate fi luata in
privinta minorului, procurorul adopta o ordonanta, iar instanta – o incheiere, de
aplicare a acesteia.
In caz de neonorare a obligatiunilor sale, persoana careia i-a fost
incredintat minorul poarta careva raspundere?
Da, articolul 184 alin. 4 din Codul de Procedura Penala al R.M, prevede sanctionarea
persoanei careia i-a fost incredintat sub supraveghere minorul, daca ea si-a incalcat
obligatiunile sale, printr-o amenda in marime de la 10 la 25 unitati conventionale.
Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisa a
persoanelor special specificate in Cod, care iau cunostinta de fondul cauzei si de
obligatiile lor, fapt ce se consemneaza in procesul-verbal.
Cine poarta raspundere de minorii supusi unui regim inasprit de
supraveghere?
Minorii aflati in Institutiile ce asigura un regim de control sau de paza si anume
institutii speciale de invatamant si educatie; institutii internate; scoli speciale
profesional-tehnice; institutii de internare provizorie, precum si coloniile de educare
prin munca pentru minori cu regim comun sau inasprit, sunt lasati in supravegherea
administratiei acestor institutii.
Lasarea sub supravegherea administratiei institutiilor educative de tip inchis este o
masura preventiva care are tangete cu "arestarea preventiva."
In cazul aplicarii acestei masuri minorul este lipsit de posibilitatea de a se deplasa liber
si limitat in dreptul la viata personala, comunicarea cu alte persoane, etc.
Se recomanda, ca aceasta masura procesuala sa fie sanctionata doar de instanta de
judecata, deoarece este vorba despre privarea persoanei de libertate si in special este
vorba de minor.
ARESTAREA PREVENTIVĂ ÎN REPUBLICA
MOLDOVA ESTE INEFICIENTĂ ȘI ÎNCALCĂ
DREPTUL LA LIBERTATE
Codul de Procedură Penală (CPP) al R. Moldova prevede 11 măsuri preventive alternative pentru
arestarea preventivă, fără a stabili însă prioritatea sau ordinea aplicării acestora. În Republica Moldova,
libertatea persoanei poate fi limitată indiferent de existența condițiilor necesare pentru emiterea unui
mandat de arest. În acest context, studiul Măsurile alternative pentru arestarea preventivă, elaborat în
cadrul Programului de Drept al Fundației Soros-Moldova în parteneriat cu Fundația Germană pentru
Cooperare Juridică Internațională (IRZ), arată că o bună parte din măsurile alternative non-privative de
libertate sunt ineficiente. Experții recomandă actorilor sectorului justiției să asigure dreptul fundamental la
libertate și să respecte prezumția nevinovăției, aplicând măsurile de limitare a libertății ca excepție, nu de
regulă.
Alternativele arestării preventive sunt măsuri precum arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub
control judiciar, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, garanția unei persoane sau a unei
organizații, precum și liberarea provizorie pe cauțiune, ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport, sau transmiterea sub supraveghere a militarului, respectiv a minorului. Autorii
studiului constată câteva probleme în aplicarea acestora și vin, în acest sens, cu mai multe recomandări:

1. Nu există perceperea clară, în rândul procurorilor și al judecătorilor, a faptului că arestarea la

domiciliu constituie privare de libertate și este o măsură alternativă arestării preventive. Astfel,
arestarea la domiciliu se aplică, de regulă, ca o măsură ulterioară după primele 30 de zile de arest
preventiv.
2. Arestarea la domiciliu este o măsură ineficientă, deoarece respectarea executării acesteia, cât și
a restricțiilor suplimentare, nu poate fi controlată. Experții recomandă renunțarea pe viitor la instituția
arestării la domiciliu în R. Moldova.
3. În cazul liberării provizorii sub control judiciar, lipsa unui termen maxim pentru care poate fi
dispusă această măsură duce la faptul că restricțiile pot să dureze pe parcursul întregului proces
penal. Mai mult, interdicția de a părăsi un anumit loc de domiciliu și obligația de a preda pașaportul
afectează dreptul la libertate, la fel ca și arestarea la domiciliu.
4. Obligația de nepărăsire a localității sau țării poate fi dispusă autonom de către procuror, fără un
control judiciar. Luând în considerație faptul că aceste măsuri limitează libertatea persoanei, experții
recomandă instituirea competenței judecătorului de a revizui aplicarea ambelor măsuri.
5. Normele privind garanția personală sau a unei organizații nu sunt aplicate în practică. Din acest
motiv, acestea trebuie excluse, deoarece nu se regăsesc în realitate.
6. Liberarea provizorie pe cauțiune nu se aplică în practică din cauza unor prevederi contradictorii
privind contul de depozitare și lipsa unui mecanism eficient de aplicare. În acest sens, legislatorul ar
trebui să soluționeze de urgență problema conturilor de depozit ale instanțelor de judecată, precum și
ambiguitatea din CPP, care mai întâi prevede depozitarea cauțiunii pe contul procuraturii, apoi pe cel
al instanței de judecată.
O carență de reglementare a liberării pe cauțiune ține de mărimea maximă a cauțiunii, limitată la 100.000
de unități convenționale (ceea ce este echivalentul a 100 000 de Euro). O astfel de sumă nu ar descuraja
săvârșirea infracțiunilor de corupție din care se obțin milioane de Euro. Făptuitorul s-ar putea eschiva de
la urmărirea penală, fiind conștient de pierderea cauțiunii. În Germania, în cazuri similare, se stabilesc
(de către instanță) și se depun cauțiuni mult mai mari. Germania înregistrează rezultate bune prin
aplicarea acestei măsuri, iar recomandarea studiului pentru legislatorul din RM este de a exclude
prevederea actuală privind limita maximă a unei cauțiuni.
Indiferenţa și, pe alocuri, chiar nihilismul, manifestate de unii procurori și judecători faţă de legislaţia
națională, cât și față de standardele internaţionale cu privire la libertatea persoanei, reprezintă o altă
problemă constatată în cadrul studiului. Este absolut inadmisibilă solicitarea arestării preventive și
aplicarea acesteia „pentru a salva” făptuitorul de familia victimei. Este absolut inadmisibilă, din partea
unui procuror, afirmaţia precum că probarea temeiurilor arestării preventive nu este necesară, că
jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului nu este obligatorie și că acesteia i se acordă prea
multă atenţie, spun experții.

Totodată, analiza constată că principiile care stau la baza aplicării măsurilor preventive sunt percepute
diferit de către procurori, judecători și avocați, fiecare dintre ei acționând în limitele competenței. În aceste
condiții, pentru a elimina aceste discrepanțe, se recomandă implementarea unor măsuri legislative
concrete. În primul rând, urmează a fi revizuit sistemul măsurilor preventive prin prisma utilității, eficienței
și aplicabilității lor. Totodată, urmează a fi excluse deficiențele legislative care împiedică aplicarea
măsurilor alternative arestării preventive: liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe
cauțiune. În al doilea rând, se impune crearea unei infrastructuri necesare pentru a asigura executareai
măsurilor preventive, însoțită de modificarea cadrului normativ. Și nu în ultimul rând, procurorii și
judecătorii trebuie să-și schimbe atitudinea față de rolul și modul de aplicare a măsurilor preventive, și
anume față de cele non-privative de libertate. Este necesară o abordare individuală a fiecărui caz în parte
și justificarea detaliată a măsurii preventive alese prin prisma dreptului la libertate al persoanei.

Studiul Măsurile alternative pentru arestarea preventivă a fost elaborat în urma unei vizite de
documentare la Chișinău a dlui Alexander Fühling, judecător în Judecătoria de Circumscripție din Bonn,
Germania, în perioada 27 – 30 mai 2015, în cadrul căreia acesta a avut întrevederi și discuții tematice cu
procurori, judecători de instrucție și avocați din Republica Moldova. De asemenea, studiul se bazează pe
o analiză comparativă a legislației și a aplicării acesteia în Republica Moldova și în Republica Federală
Germania, facând uz și de traducerile ambelor Coduri de procedură penală. Totodată, pentru elaborarea
studiului, experții locali - Mihaela Vidaicu, conferențiar universitar în cadrul Facultății de Drept a
Universității de Stat din Moldova și Natalia Roșca, consultant juridic, membră a biroului „Efrim & Roșca și
Asociații” - au studiat anumite demersuri ale procurorilor prin care aceștia solicită aplicarea unei măsuri
preventive, precum și un număr de 10 încheieri judecătorești prin care a fost dispusă aplicarea altor
măsuri preventive decât cea a arestării preventive, în special – arestul la domiciliu și liberarea provizorie
sub control judiciar.
Este de remarcat faptul că art.167 alin. (1) C.proc.pen. prevede comunicarea în scris a procurorului
despre faptul reţinerii, cu scopul verificării de către acesta a legalităţii măsurii luate de organul de
urmărire penală. Acest scop de supravgehere şi conducere a urmării penale este confirmat şi de art.15
din Legea cu privire la Procuratură din 14.03.2003, însă nu există reglementări detaliate ale acţiunilor
procurorului când acesta este înştiinţat despre faptul reţinerii unei persoane bănuite, creându-se
impresia că procurorul are un rol pasiv în cazul când un organ de urmărire penală anunţă faptul reţinerii
unei persoane, fapt ce lasă loc posibilităţii de a se comite careva abuzuri de către OUP, şi respectiv
formalitatea acestei „comunicări oficiale” care nu este supravegheata şi verificată în modul
corespunzător de către Procuror, care de fapt e cel ce conduce urmărire penală. Cazul 1: Minorul G. V. a
fost condamnat de instanţa de fond la 15 ani închisoare în baza art. 195 C.pen. al RM, care prevede
“însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari”. Curtea de Apel în august 2007 îi stabileşte o altă
pedeapsă, 7 ani închisoare. Minorul afirmă că a fost reţinut pe data de 12 aprilie 2006 de către organele
de poliţie, dar în rechizitoriu a fost menţionat că a fost efectuată reţinerea sa pe data de 15 aprilie 2006.
Minorii: Un specific aparte în aplicarea măsurilor preventive îl găsim în legislaţia naţională, precum şi
cele internaţionale faţă de minorii aflaţi în conflit cu legea, care datorită particularităţilor psihologice şi
fizice precoce necesită o protecţie sporită. Convenţia ONU pentru drepturile copilului adoptată la
20.11.1989 la care a aderat si R.Moldova, Convenţia Europeană privind exercitarea drepturilor copiilor a
impus introducerea in legislaţia naţională a unui pachet de reguli speciale privind protecţia juridică a
minorilor, care să menţină simţul său de demnitate şi al valorii personale. Aplicarea măsurilor de
constrîngere faţă de minori poartă un caracter excepţional, îndeosebi aplicarea reţinerii care trebuie
privită ca o ultimă soluţie în cazuri extreme, atunci cînd sunt săvîrşite infracţiuni grave, deosebit de
grave sau excepţional de grave. Pînă atunci, se cere în mod absolut imperativ aplicarea soluţiilor
alternative neprivative de libertate (de ex: transmiterea minorului sub supravegherea părinţilor sau a
unei persoane demne de încredere pentru a nu perturba mediul social al minorului. Obligaţia dată este
asumată în scris organului de urmărire penală ca o 19 garanţie a asigurării prezenţei minorului în caz de
necesitate la organul de urmărire penală etc..Conform art.166 alin.(6) reţinerea minorului nu poate
depăşi 24 ore, fiind prevăzut un termen mai restrîns pentru a nu trauma personalitatea minorului în
condiţiile de detenţie, ceea ce oferă un caracter de umanizare a procedurii penale. Obligaţiile organului
de urmărire penală în persoana procurorului ca subiect special desemnat, devin şi mai stringente în
cazurile minorilor fiind obligaţi art.167 alin.(3) C.proc.pen. RM.” În cazul reţinerii minorului, persoana
care efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat aceasta procurorului şi părinţilor
minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc”. Conform sondajelor privind persoanele deţinute în
Izolatoarele de detenţie, se observă că totuşi aplicarea reţinerii faţă de minori are o pondere destul de
mare. Indiferent de situaţie, natura şi gravitatea acuzării aduse unei persoane, nimeni nu poate fi privat
de libertate fără să cunoască temeiurile pe care o asemenea măsură se bazează. Cu toate că temeiurile
reţinerii unei persoane sunt destul de bine relatate în legislaţia naţională, este de menţionat că în
practică, organele de urmărire penală folosesc aplicarea reţinerii nu neapărat atunci cînd se constată
existenţa circumstanţelor enumerate, ci reţin persoana ca o regulă obişnuită pentru a facilita lucrul de
investigaţie al acestora. Iar în decursul celor 3 ore necesare înregistrării reţinerii în prezenţa unui
apărător, deseori Organul de Urmărire Penală de fapt caută acele motive necesare justificării reţinerii
persoanei. De exemplu, cel mai des se invocă motivul „ că partea vătămată, sau martorii ar fi arătat spre
suspect”, deşi aceşti participanţi încă nu au dat declaraţii sau nici s-au efectuat careva acţiuni
procesuale, de vreme ce cauza penală încă nu a fost începută. Alte motive folosite, considerăm în mod
abuziv sunt invocarea temeiului precum că „suspectul nu are loc de trai permanent şi că ar putea să se
eschiveze de la Urmărire penală sau va influenţa negativ mersul procesului penal...”, deşi deseori nu
există şi nici nu se stipulează în actul oficial ce temeiuri reale există în susţinerea acestor motive.
Inexistenţa motivelor verosimile pentru a reţine o persoană se confirmă prin faptul că în practică
numărul persoanelor reţinute depăşeşte esenţial numărul persoanelor condamnate ulterior prin
sentinţă judecătorească fapt care demonstrează că deseori reţinerea este aplicată în mod obişnuit,
nejustificat în modul cerut de lege. Deaceea art.166 C.proc.pen., prevede că persoanei reţinute i se aduc
de îndată la cunoştinţă, pînă la 3 ore, motivele reţinerii , în prezenţa unui avocat. „ Despre fiecare caz de
reţinere a unei persoane bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de
pînă la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care se
indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua şi ora reţinerii, fapta săvîrşită de persoana respectivă,
rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului-verbal.
Procesul-verbal se aduce la cunoştinţă persoanei reţinute, totodată ei i se înmînează în scris informaţia
despre drepturile prevăzute la art.64, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, de a da
explicaţii care se includ în procesul-verbal, de a beneficia de asistenţa unui apărător şi de a face
declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în procesul-verbal. Procesul-verbal de reţinere
se semnează de persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută..”.