Notiunea de proba-probele sunt elemente de fapt dobindite in modul stability de Cpp care

servesc la constatarea infractiunii,identificarea faptuitorului constatarea vinovatiei si stabilirea

altor imprejurari importante pentru justa solutionare a cauzei.

Mijloacele prin care se admit probele in procesul penal-declaratiile banuitului,invinuitului

,inculpatului ,martorului,partii vatamate.

-raportul de expertiza

-corpurile delicate

-P.V privind actiunile de U.P si cercetare judecatoreasca

-documentele

-inregistrarile audio sau video

-constatarile tehnico-stiintifice si medico legale

-actele procesuale in care se consemneaza masurile special de investigatii inclusv

poze,inregistrari.

Notiunea de probatoriu in p.p-Probatoriul procesual penal, reprezintă obiectul de reglementare al

dreptului probator. Dreptul probator cuprinde în sine totalitatea normelor procesual penale, care sînt
menite să reglementeze scopul, obiectul, limitele probatoriului, precum şi mijloacele de probă.

Administrarea probelor

Potrivit art. 100 alin. (1) și (2) CPP „Administrarea probelor

(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează
probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu
ori la cerere.
(2) În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a
persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când
consideră necesar pentru formarea convingerii sale.”

Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în
fața organului judiciar probele legale, relevante și utile pentru stabilirea faptelor sau
împrejurărilor a căror existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării
adevărului în cauză.[25]

Potrivit art. 3 alin. (4) CPP „În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și
organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există
sau nu temeiuri de trimitere în judecată.”

După sesizarea legală a organelor de urmărire penală[26], acestea au obligația

începerii urmăririi penale „in rem”. Administrarea probelor în procesul penal începe
odată cu această primă etapă a urmăririi penale[27]. În cazul în care probele
administrate conduc la concluzia existenței unei infracțiuni, organele de urmărire
penală continuă urmărirea penală și implicit administrarea de probe pentru a stabili
dacă o persoană a săvârșit această infracțiune. Organele de urmărire penală trec la
următoarea etapă a urmăririi penale în momentul în care probele administrate până
la acest moment sunt apte să producă o bănuială rezonabilă că infracțiunea a fost
comisă de către o persoană și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16
CPP. Administrarea de probe continuă în cauză față de un suspect, cu respectarea
garanțiilor procesuale instituite în favoarea acestuia. În cazul în care probele
administrate sunt apte să depășească standardul bănuielii rezonabile și să convingă
în mod obiectiv că suspectul este persoana care a comis infracțiunea cercetată,
constatând că nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 CPP, procurorul
dispune punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspect, care dobândește
calitatea de inculpat. Punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană, știind
că este nevinovată constituie infracțiunea de represiune nedreaptă, prev. de art. 283
al. 1 din Codul penal.

Organele de urmărire penală continuă administrarea probelor, iar în cazul în care se

constată că acestea sunt apte să conducă la concluzia că fapta cercetată există, că a
fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, vor dispune trimiterea în
judecată a inculpatului pentru comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa.[28]

Pe parcursul desfășurării urmăririi penale, după începerea urmăririi penale in rem,

organele de urmărire penală sunt obligate să evalueze permanent și concomitent cu
activitatea de  administrare de probe, dacă din acestea nu rezultă vreunul din
cazurile prevăzute de art. 16 CPP, care împiedică punerea în mișcare a acțiunii
penale sau exercitarea acesteia.

Potrivit art. 5 al. 2 teza I CPP „Organele de urmărire penală au obligația de a strânge
și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau
inculpatului.”

În faza camerei preliminare, având în vedere obiectul acesteia[29], nu este posibilă

administrarea de probe cu privire la obiectul probațiunii. Ca efect însă al deciziei
Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 și în urma modificărilor
legislative efectuate prin Legea 75/2016, judecătorul de cameră preliminară poate
administra proba cu înscrisuri, la cerere sau din oficiu, pentru
dovedirea nelegalității probelor administrate în faza de urmărire penală.

În cursul judecății, instanța administrează probe din oficiu numai în mod subsidiar,
atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. Instanța
administrează însă probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a
părților[30].

Administrarea de probe în cursul judecății cunoaște o serie de particularități în

funcție de procedura în care are loc judecata, respectiv procedura abreviată în cazul
recunoașterii învinuirii sau procedura obișnuită. Astfel, în cazul recunoașterii
învinuirii, când instanța a admis cererea inculpatului, judecata are loc numai pe baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți
și de persoana vătămată, încuviințate de instanța de judecată. Ascultarea
inculpatului în condițiile art. 375 al. 1 CPP nu reprezintă administrarea unui nou
mijloc de probă în procesul penal, ci numai o condiție pentru îndeplinirea procedurii
abreviate.
În cazul procedurii obișnuite, atunci când probele administrate în cursul urmăririi
penale nu sunt contestate de către părți și persoana vătămată, acestea nu se mai
readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse însă în
dezbaterea contradictorie a părților, a persoanei vătămate și a procurorului și sunt
avute în vedere de instanță la deliberare. Această procedură nu împiedică însă
instanța de judecată să administreze din oficiu o anumită probă, în cazul în care
apreciază că acest lucru este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a
cauzei.

De asemenea, în dinamica cercetării judecătorești, se poate releva o anumită probă

ca fiind utilă fondului cauzei, astfel că procurorul, persoana vătămată și părțile pot
cere inclusiv administrarea unor probe noi. Există însă și dreptul acestora de a
renunța la anumite probe administrate în procedurile anterioare, când instanța
poate dispune ca proba să nu mai fie administrată întrucât nu mai este necesar acest
lucru. Instituirea unor reguli clare și precise cu privire la probatoriul administrat în
cursul cercetării judecătorești, în condiții de oralitate și contradictorialitate, în mod
nemijlocit în fața instanței de judecată și transparent, reprezintă garanții asigurate
părților și persoanei vătămate pentru respectarea dreptului la un proces echitabil,
care să aibă ca finalitate aflarea adevărului.

În cursul judecății în apel, instanța poate readministra probele administrate la prima

instanță, dar poate administra și probe noi, din oficiu sau la cererea procurorului, a
părților sau a persoanei vătămate, în condițiile în care acestea sunt legale,
concludente și utile cauzei și există posibilitatea materială de administrare.[31] În
urma evaluării probelor administrate, instanța de apel poate da acestora o altă
interpretare, putând ajunge la concluzii total opuse celor la care a ajuns prima
instanță de judecată. În cazul în care prima instanță a pronunțat achitarea
inculpatului, iar instanța de apel apreciază că s-ar impune condamnarea acestuia,
este obligatorie administrarea declarațiilor pe care s-a întemeiat soluția de achitare,
dispozițiile de la judecata în primă instanță referitoare la probele necontestate,
administrarea din oficiu a acestor probe, administrarea unor probe noi sau cazurile
în care este imposibilă administrarea probelor, aplicându-se în mod corespunzător.

Producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de urmărire

penală, un procuror sau un judecător, constituie infracțiunea de cercetare abuzivă,
prevăzută de art. 280 al. 2 din Codul penal.

După cum rezultă din dispozițiile referitoare la administrarea probelor pe parcursul

diferitelor faze ale procesului penal, această activitate procesuală constituie
elementul central al procesului, pentru că numai în urma administrării întregului
probatoriu, în condițiile strict prevăzute de lege, există certitudinea unor hotărâri
judecătorești care reflectă adevărul și restabilesc ordinea socială.

Notiunea de declaratie in p.p-Declaratiile sunt informatii date in scris sau oral in cadrul
procesului penal de catre o persoana si care au importanta pentru justa solutionare a cauzei.

Articolul 90. Martorul
    (1) Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de
instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de prezentul cod, în calitate
de martor. Ca martori pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă
care urmează să fie constatată în cauză.
DEclaratiile martorului-sunt date scrise sau orale depuse de acestia in cadrul audierii cu
respectarea prev.CPP

Martorul este audiat asupra oricaror circumstante care urmeaza a fi constatate intr-o cauza
penala inclusive asupra persoanei ban,invin,incul,partii vatamate si asupra relatiilor acestora.M

 Martorul va fi audiat cu respectarea preved.aert.102,105,107,109

 P.V intocmit conform prev art.260,261

 Dupa finisarea relatarii libire si consemnarii acestei relatari in PV martorului ca si

banuitulu7i I se mai adreseaza intrebari fiecare rs va fi semnat de catre el.

    (2) Nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor sale sau ale rudelor
sale apropiate.
    (3) Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:
    1) persoanele care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sînt în stare să înţeleagă just
împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi juste;
    2) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi – pentru constatarea unor date care le-au
devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordare de asistenţă juridică sau în legătură cu
acordarea acesteia;
    3) persoanele care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea
de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor;
    4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul – cu privire
la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către ei a atribuţiilor
lor procesuale, cu excepţia cazurilor de participare la reţinere în flagrant delict, de cercetare a
probelor dobîndite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la efectuarea procedurii în cauza
respectivă, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie sau de restabilire a dosarului pierdut;
    5) jurnalistul – pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i
divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii;
    6) slujitorii cultelor – referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu
exercitarea atribuţiilor lor;
    7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală – referitor la viaţa
privată a persoanelor pe care le deservesc;
    8) persoana faţă de care există anumite probe că a săvîrşit infracţiunea ce se investighează;
    9) Avocatul Poporului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, adjuncții Avocatului
Poporului și funcționarii Oficiului Avocatului Poporului – referitor la faptele care le-au devenit
cunoscute în legătură cu exercitarea atribuțiilor lor.

    (4) Persoanele menţionate la alin.(3) pct.5) şi 7) pot fi citate şi ascultate ca martori numai în
cazul cînd această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea
infracţiunilor deosebit de grave sau excepţional de grave.
    (5) Persoanele care cunosc anumite circumstanţe despre cauza respectivă în legătură cu
participarea lor la procesul penal în calitate de apărător, reprezentant al părţii vătămate, părţii
civile sau părţii civilmente responsabile sînt în drept, în cazuri excepţionale, cu consimţămîntul
persoanei interesele căreia le reprezintă, să facă declaraţii în favoarea ei, însă darea declaraţiilor
în aceste cazuri exclude participarea lor ulterioară în procedura acestei cauze.
    (6) În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoană este capabilă să înţeleagă
just circumstanţele care prezintă importanţă pentru cauză şi să facă în privinţa lor declaraţii juste,
organul de urmărire penală, iar la cererea părţilor, şi instanţa pot invita un expert.
    (7) Martorul este obligat:
    1) să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a face declaraţii
şi a participa la acţiuni procesuale;
    2) să facă declaraţii veridice, să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă şi să
răspundă la întrebările puse, să confirme, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale incluse în
procesul-verbal al acţiunii procesuale sau anexate la acesta;
    3) să prezinte, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă;
    4) să accepte, la cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală;
    5) la cererea organului de urmărire penală, să fie supus unei expertize judiciare în condiţii de
ambulator pentru verificarea capacităţii de a înţelege corect circumstanţele care urmează să fie
constatate în cauza respectivă şi de a face declaraţii juste în cazul în care sînt temeiuri verosimile
pentru a pune la îndoială o asemenea capacitate;
    6) să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale
preşedintelui şedinţei de judecată;
    7) să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei;
    8) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
    (8) Neexecutarea neîntemeiată de către martor a obligaţiilor sale atrage răspunderea prevăzută
de lege.
    (9) Dacă martorul nu se prezintă la acţiunea procesuală fără motive întemeiate, organul de
urmărire penală sau instanţa are dreptul să ordone aducerea lui silită.
    (10) Martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere conform
art.313 din Codul penal, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă – conform
art.312 din Codul penal.
    (11) Rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul, logodnica, concubinul, concubina
bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu sînt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia.
Organul de urmărire penală sau instanţa este obligată să aducă aceasta la cunoştinţă persoanelor
respective sub semnătură.
    (12) Martorul are dreptul:
    1) să ştie în legătură cu care cauză este citat;
    2) să ceară recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;
    3) să înainteze cereri;
    4) să fie informat despre toate măsurile de protecţie disponibile, conform prevederilor
prezentului cod şi ale Legii cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul
penal;

    5) să fie informat despre posibilitatea audierii, prin intermediul unei teleconferinţe cu
imaginea şi vocea distorsionate, astfel încît să nu poată fi recunoscut;
    6) să solicite organului de urmărire penală consemnarea datelor de identitate reale într-un
proces-verbal separat, care se va păstra într-un plic sigilat, excluzînd posibilitatea învinuitului de
a lua cunoştinţă de aceste date;
    7) să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare
comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a
rudelor sale apropiate;
    8) să facă declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă; să ia cunoştinţă de
declaraţiile sale înregistrate, să ceară corectarea sau completarea declaraţiilor sale;
    9) la depunerea declaraţiilor, să utilizeze documente ce conţin calcule complicate, denumiri
geografice şi altă informaţie care este dificil de a o expune din memorie, notiţe asupra
amănuntelor greu de reţinut; să ilustreze declaraţiile sale cu scheme, desene grafice;
    10) la participarea în acţiuni procesuale din cadrul urmăririi penale, să fie asistat de un
apărător ales de el ca reprezentant;
    11) să scrie personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii din cadrul urmăririi penale;
    12) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
    13) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi
în calitate de probe, să primească documentele, ce îi aparţin, în original.
    (13) Martorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod.