Sunteți pe pagina 1din 148

CAP.

I NOTIUNI
1.Def: O stiinta a stabilirii starilor de fapt necesare unei corecte incadrari
juridice a faptelor ilicite comise,prin elaborarea si folosirea metodelor tactice si mijloacelor tehnico-stiintifice de cercetare,identificare,cunoastere si judecare a infractorului. ->elaborarea metodelor tactice si a mijloacelor tehnico-stiintifice necesare pt cercetarea,descoperirea si judecarea faptelor ilicite.

Obiectul de studiu al criminalisticii

2.Structura cursului de criminalistica


Plecnd de la obiectul i sarcinile criminalisticii, metodele specifice de cercetare criminalistic, dup unele criterii, ar putea fi grupate n: 1. Tehnica criminalistic care reunete totalitatea metodelor si

mijloacelor tehnico-stiintifice de descoperire a macro si microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii. 2. Tactica criminalistic domeniu destinat sa formuleze reguli de organizare i desfurare a activitilor de anchet , procurare i examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului i a victimei, ascultarea, perchezii prelevarea de obiecte, a, nscrisuri, acte, etc. criminalistic se ocup 3. Metodica ii cu

stabilire mijloace specifice a de de

cercetare a infraciunilor n funcie de natura lor - furt, omor, tlhrie, mit, nelciune, fals, accidente de munc sau de circulaie, incendii, explozii, mrturii mincinoase, etc.

1.Metode de cercetare criminalistica

metodele de cercetare a urmelor n sensul larg al cuvntului, n cadrul crora un loc de seam ocup procedeele specifice de cutare, fixare i studiere a urmelor create cu prilejul svririi infraciunii; - metodele privitoare la examinarea probelor materiale n procesul de identificare criminalistic; - metode de efectuare a experimentelor, a verificrilor sau a examenelor comparative pentru stabilirea mprejurrilor n care s-au comis infraciunile cercetate sau a altor date legate de svrirea acestora; - metode tactice pentru ascultarea de persoane, urmrirea i arestarea infractorilor care se sustrag urmririi penale. Alt criteriu de clasificare: Metode tehnico-stiintifice Metode de tactica criminalistica Metode de prevenire a infractiunilor

2.Principiile criminalisticii:reguli fundamentale care guverneaza


modul de organizare a sistemului judiciar si activitatea desfasurata pe parcursul procesului penal.

a) Principiul legalitatii fundamental pentru sistemul de drept. Acest principiu este stipulat atat in legea fundamentala cat si in normele penale.Consta in faptul ca intreaga activitate de cercetare criminalistica trebuie desfasurata in conformitate cu prevederile legii; b) Principiul aflarii adevarului Conform dispoz. Art. 3 cod proc. Pen. in desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la faptele cauzei precum si cu privire la persoana faptuitorului. Aflarea adevarului este rezultatul unei activitati complexe de investigare a faptelor si imprejurarilor concrete, obiective referitor la o anumita cauza. Criminalistica pune la dispozitie justitiei mijloace de cunoastere stiintifica a adevarului, descoperirea autorului faptei ilicite si strangerea probelor necesare in acest sens;

c) Prezumtia de nevinovatie presupune ca cercetarea sa fie facuta in acest comandament,respectiv probele obtinute criminalistic sa priveasca obiectiv cercetarea si cu acceptarea probelor atat in acuzare cat si in aparare; d) Savarsirea unei infractiuni determina modificar material in mediul inconjurator potrivit acestui principiu toate faptele ilicite ale omului, ca de altfel toate activitatile sale produc modificari care din punct de vedere criminalistic se obiectivizeaza in urme ale infractiunii (nu exista infractiuni fara urme); e) Principiul identitatii printre activitatile pe care organele judiciare le desfasoara in cadrul procesului penal, aflam activitatea de identificare a persoanelor, obiectelor sau fenomenelor aflate in legatura directa, cauzala cu faptele incriminate de legea penala,astfel activitatea de identificare,duce la stabilirea identitatii; f) Principiul celeritatii efectuarii investigatiei deteriorari ale probelor; cercetarea criminalistica

trebuie sa se efectueze de indata,pt a nu se produce modificari sau

CAP. II IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA


Def:Identificarea in criminalistica, la fel ca in alte stiinte, este activitatea
prin care se cauta atat insusirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau fiintelor, cat si insusirile, caracteristicile care le deosebesc pe unele de altele, necesare pentru ordonarea lor in tipuri, grupe, subgrupe, iar apoi in vederea stabilirii deosebirilor individuale dintre ele, respectiv in vederea identificarii finale. Identitatea este ceea ce se afla la sfarsitul procesului de identificare. Aceasta identitate stabileste toate insusirile si deosebirile ce fac ca un obiect sau fiinta sa se distinga de toate celelalte asemanatoare lui, respectiv sa fie ele insele.

Scopul final al procesului identificarii este stabilirea identitatii obiectelor sau fiintelor supuse examinarii. Identificarea in criminalistica, dupa modul retinerii caracteristicilor esentiale este de trei feluri: dupa memorie dupa descriere dupa urmele lasate

a) Identificarea dupa memorie se realizeaza pe baza caracteristicilor esentiale ale unui obiect, fenomen ori fiinta, percepute anterior de o persoana in anumite conditii de loc si timp, retinute de persoana respectiva pana in momentul revederii acelui obiect, fenomen sau fiinte, moment in care persoana, pe baza caracteristicilor memorate anterior, poate face identificarea. Perceperea si retinerea caracteristicilor esentiale se poate face la o intalnire singulara cu obiectul sau fiinta ori in urma unor intalniri succesive. Cu ajutorul celor memorate in practica criminalistica sunt identificati infractorii vazuti la locul faptei de martori sau victime, pot fi identificate obiecte disparute, pierdute sau furate si gasite ulterior. b) Identificarea dupa descrierea trasaturilor esentiale se realizeaza spre deosebire de identificarea dupa memorie, in mod direct, nemijlocit, respectiv pe baza datelor descrise de alte persoane care au perceput nemijlocit un anumit fenomen , obiect sau fiinta. In mod curent prin aceasta identificare se realizeaza descoperirea persoanelor care se sustrag urmaririi penale sau judecatii, condamnati care au evadat, animale sustrase, alte bunuri. Este necesara o descriere initiala a trasaturilor sau caracteristicilor unui anumit obiect sau fiinta de catre persoana care a intrat anterior in contact cu obiectul de identificat iar apoi si alte persoane in baza acestei descrieri pot identifica obiectul sau fiinta. c) Identificarea dupa urmele lasate la locul faptei sau in alte locuri este un procedeu des intalnit. Urmele lasate de maini, de incaltaminte, de instrumente de spargere, de vehicule pot fi importante pentru identificarea obiectului creator ori fiintei care le-a creat in urma compararii care se face intre urmele descoperite si cele create experimental cu un asemenea obiect. In criminalistica identificarea se realizeaza printr-un proces de examinare a caracteristicilor esentiale, proces care parcurge de la general spre particular doua faze principale. Retinerea initiala a caracteristicilor generale ale obiectelor , fenomenelor sau fiintelor, care conduc apoi la gruparea si delimitarea in tipuri, grupe, subgrupe. Identificarea si stabilirea identitatii obiectului sau fiintei care a creat urma. Din grupa sau subgrupa stabilita pe baza caracteristicilor generale se compara mai

multe obiecte stabilindu-se trasaturi care le deosebesc si care sunt proprii numai unui anumit obiect, fenomen sau fiinta. In procesul examinarii vom avea asadar obiecte scop care trebuie identificate, precum si obiecte mijloc, care servesc la identificarea primelor. Intr-un proces de identificare exista un singur obiect scop si un obiect sau mai multe obiecte mijloc. Identificarea se realizeaza prin examinarea intre ele in mod nemijlocit a obiectelor mijloc care au fost create de acelasi obiect mijloc. Este necesar ca obiectele scop si obiectele mijloc sa aiba caracterisitici relativ stabile pentru a putea fi utilizate in procesul identificarii. Este important a avea in vedere ca obiectele scop prin trecerea timpului sunt supuse unui proces de schimbare, transformare sau degradare, astfel ca este nevoie ca in momentul examinarii sa se tina seama de elementele care ar fi putut modifica sau degrada obiectul respectiv ( locul unde s-au aflat, conditiile atmosferice, interventia unor factori externi). In procesul identificarii examinarea obiectelor se face prin aplicarea metodelor analizei si sintezei. Prin analiza se stabilesc toate caracteristicile esentiale ale obiectelor supuse examinarii, iar apoi cu ajutorul sintezei vor fi descoperite acele trasaturi care sunt caracteristice, proprii mai multora dintre ele. In procesul examinarii pentru a putea realiza identificarea se foloseste si metoda comparatiei, respectiv anumite trasaturi retinute la unul din obiectele supuse studiului sunt comparate cu caracteristicile celorlalte obiecte asemanatoare pentru a se stabili care anume dintre toate caracteristicile retinute sunt comune obiectelor studiate si le fac sa se deosebeasca intre ele.

CAP. III MIJLOACE TEHNICOSTIINTIFICE FOLOSITE IN CERCETAREA CRIMINALISTICA

Cercetarea criminalistica presupune folosirea celor mai avansate metode si mijloace tehnico-stiintifice.

Mijloace tehnico-stiintifice sunt folosite de organele de urmarire penala pe teren si in laborator (la examinarea locului faptei, perchezitii, reconstituiri etc; la cercetarea urmelor, analiza substantelor descoperite etc). a) Mijloacele tehnico-stiintifice folosite pe teren se cuprind in dotarea autolaboratoarelor si in trusa criminalistica - laboratoarele criminalistice mobile sunt instalate pe un mijloc de transport , respectiv autoturisme, microbuze, salupe si elicoptere si sunt dotate cu aparate, dispozitive, truse, instrumente si substante care pot servi la activitati de cercetare criminalistica prin deplasarea la locul faptei si sunt impartite pe compartimente (compartimentul truselor criminalistice, compartimentul fotografiei judiciare, compartimentul cu mijloace tehnice pentru intocmirea schitelor, desenelor, actelor procedurale, compartimentul detectoarelor de metale, cadavre, radiatii etc, compartimentul de inregistrare fonica sau video, compartimenul pentru realizarea portretului prin desen ori compozitie electronica, compartimentul cu echipament de protectie si interventie) - trusa criminalistica, care cuprinde aparate fotografice, camera video, accesorii pentru realizarea fotografiilor si filmarilor, compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixarii si ridicarii urmelor de maini, picioare, dinti, ale instrumentelor de spargere ale vehiculelor, aparatura pentru amprentare, executarea mulajelor, pentru ridicarea urmelor, compartimentul pentru protejarea urmelor si accesorii, compartimentul pentru ambalarea si conservarea urmelor ridicate, compartimentul pentru masuratori si marcarea locului cercetat, - truse criminalistice specializate in care enumeram trusa pentru marcarea cu substante fluorescente sau chimice a unor obiecte, trusa pentru testarea stupefiantelor, trusa pentru cercetarea exploziilor si incendiilor, trusa pentru descoperirea si examinarea cadavrelor, trusa pentru relevarea urmelor papilare latente, trusa odorologica. b ) Mijloacele tehnico-stiintifice de laborator sunt cele necesare prelucrarii materialelor fotosensibile, examinarii anumitor urme descoperite, aparate pentru executarea fotografiilor de identificare, de comparatie. In laborator instrumentele optice de examinare sunt lupa, microscopul optic si microscopul electronic. Tot in conditii de laborator, prin folosirea analizei spectrale, pot fi studiate resturi de materiale, substante de diferite feluri (cu care s-a scris, din care este confectionat un anumit obiect). Mijloacele folosite pentru analiza spectrala sunt spectografele, spectoscoapele si spectometrele. Metodele cromatografice folosite tot in conditii de laborator permit cercetarea unor cantitati foarte mici de materie. Exista si alte metode de examinare, respectiv analiza prin luminiscenta si metode optice de analiza.

CAP. IV FOTOGRAFIA JUDICIARA


1.Def:

Fotografia judiciara -> o ramura a criminalisticii care adapteaza metodele si mijloacele tehnice din tehnica fotografica la cerintele cercetarii faptelor ilicite. Elaboreaza metode de fixare a urmelor descoperite la locul faptei,metode de executare a fotografiilor care se fac cu ocazia reconstituirii sau a perchezitiei,metode de realizare a fotografiilor semnalmentelor de identificare,metode de studiere a materialelor trimise laboratoarelor de expertise etc.

2.Categoriile de fotografie judiciara:

A. FOTOGRAFIA JUD. OPERATIVA: Cuprinde foto executate de org de urm pen cu prilejul cercetarii locului faptei prin care se stabilesc locul faptei,imprejurimile si probele materiale gasite in zona;

a) Fotografia de orientare: Se executa in scopul stabilirii aspectului general al locului faptei,in vederea orientarii in teren,ulterior acel teren putand fi identificat; Poate fi executata in functie de locul faptei (loc deschis sau in interiorul unor imobile)-> in cazul interiorului unui imob foto va prezenta exteriorul imob respective plus cateva elem din imediata lui apropiere pt a ajuta la identificarea lui; -> cea executata intr-un loc deschis poate fi unitara (cand locul fapteri si imprejurimile sale sunt incluse intr-o singura imagine) sau panoramica (cand locul faptei se fotografiaza prin metoda circulara sau liniara de fotografiere); La foto panoramica circular se va alege un punct fix dupa care se va fotografia circular doar prin schimbarea directiei (de la stanga la dreapta sau vice-versa) axa obiectivului ramanand aceeasi; fotografiile se realizeaza pe

segmente din aceeasi pozitie,prin rotirea aparatului foto dintr-o margine a terenului pana in cealalta,astfel incat fiecare pozitie sa redea o parte din intregul teren fara omiterea vreunui element sau detaliu (ulterior se prelucreaza in laborator,imaginile succesive fiind alaturate,astfel incat se obtine o imagine unica,cu continuitate,realizandu-se imaginea de ansamblu al aacelui loc); Foto panoramica liniara se realizeaza atunci cand locul faptei are o forma dreptunghiulara si e imposibil de cuprins intregul loc al faptei prin indepartare;se alege o axa paralela cu zona de interes ce urmeaza a fi fotografiata si se executa cateva cadre pe aceasta linie la o distanta care va permite asamblarea tuturor imaginilor fara a omite detaliile (se foloseste in deosebi,cand se fotografiaza immobile de dimensiuni mari situate pe strazi inguste); Atat in cazul fotografiei panoramice circulare cat si a celei liniare este absolute necesar ca pt fiecare pozitie de fotografiere,aparatul sa fie la aceeasi inaltime fata de sol si la aceeasi distanta fata de elementul/elementele fotografiate;

b) Fotografia schita: Inregistreaza locul faptei izolat de imprejurimi; Acest gen de foto se poate executa pe sectoare sau din pozitii opuse ; Este indicat ca aceste foto sa cuprinda unitati metrice de masura si placute cu numere/litere pt a putea descrie ulterior pozitia si amplasamentul probelor principale surprinse in campul infractional; In cazul in care locul faptei se afla in loc deschis -> lumina naturala,in caz contrar-> iluminare artificiala (de regula blit); Aceasta poate fi unitara (cand foto se realizeaza dintr-o singura pozitie),contrara (cand se realizeaza din 2 pozitii diametral opuse), incrucisata (cand se realizeaza din 4 locuri diametral opuse,2 cate 2) si/sau pe sectoare (modul de realizare este acelasi ca si la fotografia panoramica);

c) Fotografia ob principale: Surprinde acele probe aflate la fata locului (instrumente sau obiecte) de care autorul s-a folosit la savarsirea infr, obiecte sau instrumente care poarta urmele infractorului sau sunt produs al savarsirii infr;

Se face la o distant relative mica in asa fel incat sa fie surprins fiecare detaliu; Obiectele sau instrumentele respective se fotografiaza separate de alte elemente,insa in corelatie cu alte obiecte sau urme din imediata apropiere; Obiectul se fotografiaza cu urmarirea relevarii diferentelor de forma si marime cu alte obiecte in pozitia in care acesta a fost gasit; Executarea acestui tip de foto se face,in mod obligatoriu,plasand obiectivul aparatului foto perpendicular pe convergenta virtuala a punctului mediancentral al ob in litigiu,urmarindu-se redarea detaliilor urmelor si ale ob fotografiate separate; Ob fotografiat poate fi ridica si asezat intr-o pozitie prielnica pt fotografiere;

d) Fotografia de reconstituire: Se face de catre org de urm pen in scopul fixarii locului respectiv si a unor secvente din procesul comiterii faptei care vor fi reproduse artificial; Prima foto de reconstituire -> fotografia locului reconstituirii in care se cuprinde intregul loc in care se va desfasura procesul de reproducere artificiala a sav faptei; A2-a foto este cea a secventelor reconstituirii si prin aceasta se redau cele mai importante momente ale reconstituirii,prezentandu-se astfel,modul in care s-a comis fapta intr-o succesiune de imagini,care ulterior verifica daca se confirma/infirma anumite sustineri ale martorilor,victimelor ori infractorilor;

e) Fotografia de perchezitie: Consta in cuprinderea in imagini a activitatii de perchezitie in momentul desfasurarii acesteia; Prima foto este cea a locului perchezitiei care consta intr-o foto de orientare a locului perchezitiei cu imprejurimile acestuia; Propriu zis,acestea sunt fotografii ale ob principale si se executa prin cuprinderea in imagini a locului sau a locurilor in care au fost ascunse ob sau pers descoperite

In mom in care sunt gasite anumite obiecte sau pers care intereseaza perchezitia se executa foto ascunzatorii ob sau a pers descoperite fara a fi cuprinse si imprejurimile locului respectiv; Cea de-a2-a foto care se executa este cea a ob descoperite si cuprinde fiecare ob sau pers in mod separat; Ob sunt fotografiate prin metoda fotografierii la scara, si anume prin asezarea alaturi a unei rigle gradate care se fotografiaza impreuna cu acel ob; In cazul in care intre obiecte exista o anumita distante este si este important a fi fixate corelatia si distant dintre ob se efectueaza foto in care este cuprinsa si o panglica gradate care indica distant dintre ob;

f) Fotografiile semnalmentelor: Este acea foto care se foloseste pt inregistrarea prin imagini a pers care intereseaza cercetarea pen; Foto semnalmentelor se impart in foto de identificare a pers,foto de identificare a cadavrelor necunoscute si foto de urmarire (detectiva); Foto de identificare a pers consta in efectuarea a 2 foto bust (fata+profil); Pers fotografiata nu trebuie sa poarte ochelari sau orice altceva care sa-I acopere capul; foto din fara se executa in vederea redarii cu claritate a particularitatilor fetei,a modului de insertie a parului in jurul fruntii,a prezentarii latimii si inaltimii fruntii,a eventualelor riduri,a formei si marimii sprancenelor,ochilor,nasului,gurii; pers fotografiata trebuie sa fie,de preferat, barbierita si indifferent de sex,sa aiba parul strans pt a se putea fixa trasaturile lor specifice;in anumite situatii,in care unele pers in mod obisnuit, poarta barba (in cazul barbatilor) sau daca au un anumit fel de a-si purta parul,aceasta constituie elemente/trasaturi importante de infatisare,asadar este indicat sa li se execute fotografii care sa fixeze aceste aspecte; Foto din profil se executa de la aceeasi distant,pers urmand sa aiba urechea vizibila,in acest sens putand fi redate forma nasului,conturul acestuiaa barbiei,proeminenta buzelor si alte caracteristici ale pavilionului urechii;deoarece o parte a pers poarta ocelari,este indicat sa fie efectuata o foto din fata si una din profil care sa fixeze si aceasta infatisare; In cazul executarii foto de identificare a cadavrelor necunoscute,cadavrul trebuie pregatit efectuandu-se o toaletare a acestuia,respective se indeparteaza urmele de sange sau de alte substante prin spalarea acestuia,in

cazul in care exista leziuni la nivelul fetei care o deformeaza acestea sunt cusute,parul este pieptanat,ochii se deschid, iar buzelor li se marcheaza conturul => se urmareste a se ajunge la redarea unei infatisari cat mai apropiate de cea pe care o avea la mom in care era in viata,fiind recomandat ca fotografierea sa se faca dupa autopsiere cand corpul revine la volumul si forma relativ,anterioara; fotografierea cadavrelor se face de asemenea,fata+profil ; Foto de urmarire sau detective se efectueaza prin folosirea unor aparate camuflate,care creaza impresia unor obiecte de uz personal (stilouri,pixuri,brichete,ceasuri etc.)care se declanseaza de regula automat (ex.: la deschiderea unor usi,intrarea intr-un anumit spatiu,surprinzand astfel in imagini pers care incearca sa sav o anumita infr);

B. FOTOGRAFIA DE EXAMINARE (de expertize criminalistice): Aceasta foto se executa numai de catre expertii criminalisti in scopul identificarii pers si ob dupa urmele create,in scopul scoaterii in evident a unor caracteristici ce nu pot fi percepute cu ochiul liber sau pt ilustrarea de catre expert a concluziilor sale. Pt realizarea acestor foto sunt necesare cunostinte special de fotografie si o aparatura mai performanta decat cea folosita la efectuarea foto jud. operativa.

a) Fotografiile sub radiatii vizibile: Fotografia de ilustrare are ca scop fixarea prin fotografiere a acelor trasaturi ale ob primate spre examinare care sunt vizibile cu ochiul liber; Se fac in vederea obtiberii unei ilustrari despre starea obiectului primit de expert in vederea studierea sale in conditii de laborator si se efectueaza in urmat scopuri: reprezinta o dovada a expertului despre starea in care a fost primit ob spre examinare si totodata foloseste expertului ca ob de comparatie cu foto de examinare pe care le obtine in procesul studiului de laborator a ob primit relevandu-se ce anume a putut fi descoperit folosind aparatura adecvata; Foto de comparatie este folosita la identificarea pers si a ob dupa urmele create prin comparatia care se face intre foto care redau trasaturile urmelor descoperite la locul faptei si foto care redau particularitatile urmelor create in mod experimental cu ob banuite ca fiind creatoare de urme; dupa metoda folosita in comparatie aceste foto pot fi foto de comparatie prin

juxtapunere,foto de comparatie prin continuitate liniara,foto de comparatie prin suprapunere; Foto realizate in scopul comparatiei prin juxtapunere trebuie executate in conditii de laborator,efectuandu-se cate o foto pt fiecare ob supus examinarii;in aceasta variant de comparative imaginea urmei create de ob scop va fi comparata pe rand cu foto obtinute pe cale experimentala; Comparatia prin suprapunere este folosita cand se examineaza semnaturi banuite a fi create prin copierea nemijlocita a unor semnaturi originale,foto fiind effectuate pe material fotosensibil pozitiv transparent; Daca semnatura originala si cea ridicata de pe document prin fotografiere sunt identice prin suprapunere se poate demonstra ca aceasta a fost contrafacuta stiindu-se ca nu pot exista 2 semnaturi identice ale aceleiasi pers =>copiate; Foto de comparatie prin continuitate liniara consta in executarea unor foto a urmelor de la locul faptei cat si a celor create experimental in aceleasi conditii de contrast,intensitate,lumina la aceeasi scara;taindu-se orizontal pe aceeasi linie ambele foto si alaturandu-se partea stanga a unuia cu partea dreapta a celeilalte se obtine o imagine continua doar daca urmele redate in foto au fost create de acelasi ob; Foto de umbre se bazeaza pe umbrele pe care le creaza lumina pe supraf obiectului examinat; Pt crearea unor asemenea umbre este necesar ca foto sa se execute intr-o camera obscura unde lumina sa fie propagate asupra ob fotografiat sub un unghi ascutit,iar sursa se lumina sa trimita razele parallel; se creaza astfel pe partile mai adanci umbre si aceste umbre sunt imprimate pe materialul fotosensibil astfel ca se pot vedea anumite caracteristici ce nu pot fi obs cu ochiul liber; Foto de contraste se bazeaza pe extragerea diferentei care exista intre o culoare si opusul ei; Este folosita in examinarea scrisurilor realizate cu creioane,ulterior inlaturate prin radiere,pt ca oricat de bine ar fi inlaturata substanta colorata raman particule minuscule de culoare; Foto separatoare de culori se realizeaza prin utilizarea filtrelor de culoare care lasa sa treaca prin ele culoarea lor si culorile complementare acestora si se utilizeaza in cazul cercetarii adaugirilor in acte facute cu cerneala sau creioane care apparent apartin aceleiasi nuante;

b) Fotografiile sub radiatii invizibile: Se folosesc pt evidentierea a ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber si se realizeaza prin fotografierea in raze ultraviolet,infrarosii,roentgen,gamma si beta; Aceste foto presupun dotari deosebite si pot fi realizate doar de catre pers cu pregatire specifica;

CAP. V CERCETAREA CRIMINALISTICA A URMELOR

In activitatea criminalistica s-a apreciat ca urmele pe care omul ori anumite obiecte, fiinte sau fenomene le lasa in mediul inconjurator sunt martori muti care nu mint. Au fost considerate ca urme numai acele modificari de suprafata sau de volum pe care le sufera un obiect care vine in contact cu un alt obiect redandu- i mai mult sau mai putin clar trasaturile obiectului respectiv. In sens mai larg, urma reprezinta oricare modificare sau schimbare creata in mediul inconjurator prin actiunea omului. In acest sens larg al notiunii urmele pot fi clasificate: 1. Dupa natura si modul de formare:

urme ce reprezinta modificari de volum sau suprafata a obiectului purtator si reproduc aspecte exterioare ale obiectului creator urme formate din resturi de obiecte, obiecte, materiale organice sau anorganice urme olfactive (de miros) sunete si diferite stari (usa deschisa, lumina uitata aprinsa s.a.) 2. Dupa actiunea unui obiect asupra altui obiect:

urme statice. Aceste urme se creaza prin actiunea unui obiect asupra altui obiect sub un unghi drept prin actiuni de apasare, compresiune, lovire, tamponare, in asa fel incat obiectele sa nu alunece pe suprafata celuilalt. urme dinamice. Aceste urme se formeaza prin alunecarea unui obiect pe suprafata altui obiect si ca rezultat sunt imprimate, fie pe suprafata unuia dintre obiecte, fie pe volumul acestuia, anumite trasaturi din obiectul creator. 3. Dupa gradul de plasticitate a obiectului primitor de urma, urmele pot fi clasificate in:

urme de adancime. Acestea reprezinta modificari de volum a obiectului primitor care reda dimensiunile si unele caracteristici ale obiectului creator, dupa care se poate determina natura acelui obiect care l-a creat sau se poate chiar sa fie identificat. urme de suprafata. Acestea reprezinta o modificare de suprafata a obiectului primitor, redand mai multe sau mai putine trasaturi ale obiectului creator. Aceste trasaturi imprimate pe suprafata obiectului primitor sunt utile la determinarea naturii sau tipului obiectului creator cat si la identificarea acestuia. Urmele de suprafata pot fi subclasificate in: - urme de stratificare, care se creaza prin desprinderea de substanta de pe obiectul creator si aderarea acestuia pe suprafata obiectului primitor (spre ex. urmele lasate de incaltaminte ca praf pe dusumea, parchet etc) - urme de destratificare, care se creaza prin detasarea de pe suprafata obiectului primitor si aderenta la suprafata obiectului creator a unei parti din substanta primului obiect de asa natura incat prin substanta dislocata de pe obiectul primitor sunt redate pe suprafata acestuia caracteristicile obiectului creator. 4. Dupa natura obiectului creator urmele pot fi clasificate in: urme de maini, de picioare, de dinti, de buze, ale instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.

A. Urmele de maini:
Urmele de maini sunt foarte importante pentru cercetarea criminalistica si se creaza prin atingerea de catre om a obiectelor din mediul inconjurator cu partea anterioara a mainii, respectiv cu palma.

Aceste urme se creaza pe obiectul primitor sub forma de urme de stratificare sau de destratificare si uneori sub forma urmelor de adancime in substante plastice sau pulverulente. Urmele de suprafata (mai ales cele de stratificare) pot fi vizibile sau invizibile (latente). Urmele de volum, de adancime, lasate de maini in substanae plastice sau pulverulente sunt intalnite foarte rar in cercetarea criminalistica si pot fi descoperite pe substante alimentare (unt, untura etc) iar cele pe substante pulverulente pot fi intalnite cand substanta e formata din granulatii foarte fine (pudra de talc, faina de grau etc) si cel mai adesea sunt vizibile. Tot vizibile mai pot fi si urmele de maini care se creaza prin desprinderea de pe suprafata mainii a unei substante colorate (cerneala, tus etc). Toate aceste urme vizibile, de adancime sau de suprafata, prezinta o mai mica valoare criminalistica pentru ca datorita suprafetei obiectului primitor si a substantei ce se depune pe obiectul primitor aceste urme nu intotdeauna sunt utile pentru identificarea obiectului creator datorita faptului ca nu sunt redate detaliile desenului papilar de pe maini. Mai utile sunt urmele de stratificare invizibile pentru ca in aceasta stare infractorul care le lasa nu le observa si nici nu le distruge. Ele sunt formate din substanta foarte fina rezultata din transpiratia obisnuita a mainilor si redau pe suprafata obiectului primitor toate detaliile crestelor papilare, chiar numarul, marimea si forma porilor ce se afla pe desenul papilar. Compozitia acestor substante din care sunt formate urmele papilare consta din compusi organici si anorganici si datorita acestei compozitii urmele latente se pastreaza pe suprafata obiectului primitor timp indelungat astfel ca si dupa zile sau saptamani uneori urmele lasate de desenul papilar pot fi folosite in procesul de identificare al persoanelor. Identificarea persoanelor dupa urmele de maini are la baza varietatea reliefului papilar de pe partea anterioara a palmei care se prezinta sub forma de ridicaturi (care se numesc linii sau creste papilare) si adancituri (santuri interpapilare). Aceste linii papilare nu se schimba in decursul vietii persoanei si au devenit importante pentru identificarea persoanelor. Partea criminalisticii care se ocupa cu examinarea si clasificarea reliefului papilar dar si cu identificarea persoanelor dupa detaliile acestui relief poarta denumirea de dactiloscopie. Urmele de deget descoperite la locul faptei se numesc urme de deget, cele luate experimental sunt denumite impresiuni digitale, iar fotografiile reliefului papilar obtinute prin fotografierea urmelor sau a impresiunilor se numesc dactilograme. Proprietatile crestelor papilare: Cercetarea criminalistica a desenului papilar prezinta o deosebita importanta datorita unor proprietati specifice ale crestelor papilare. Acestea sunt:

longevitatea crestelor papilare (durata lor de existenta) . Desenul papilar se formeaza in faza intrauterina prin luna a treia de sarcina si se definitiveaza sub aspectul formei sale prin luna a sasea ramanand sub aceasta forma pe toata durata de existenta a persoanei, pana la descompunerea pielii dupa ce persoana decedeaza. fixitatea desenului papilar consta in mentinerea acelor trasaturi, detalii ale desenului papilar pentru toata viata persoanei. Singura modificare a desenului papilar consta in marimea acestuia corespunzatoare evolutiei persoanei pe parcursul vietii. unicitatea desenului papilar prin care se intelege ca fiecare persoana are desenul sau propriu in ce priveste detaliile acesteia si, mai mult, fiecare deget are desenul papilar diferit de toate celelalte degete. inalterabilitatea, adica imposibilitatea de a fi schimbat sau distrus prin actiunea persoanei daca prin aceasta incercare de distrugere nu e vizat si stratul dermic al pielii. Pentru stergerea completa a desenului papilar aceasta se poate realiza doar daca este vatamat stratul dermic al pielii pentru ca altfel chiar dupa incercari de inlaturare pe cale fizica sau chimica desenul papilar a reaparut cu toate caracteristicile pe care le-a avut. Cercetarea la fata locului a urmelor de maini consta in activitati ale organului de urmarire penala care urmaresc descoperirea, evidentierea urmelor latente, fixarea si ridicarea acestor urme iar apoi interpretarea lor. Cautarea urmelor de maini va incepe de obicei din locul prin care infractorul a patruns in perimetrul locului respectiv, se extinde asupra intregului loc al faptei si va fi terminata cu locul prin care faptuitorul a parasit locul faptei. Se urmareste a fi identificate obiectele apte de a primi si pastra asemenea urme, obiecte care au fost atinse sau folosite in timpul savarsirii infractiunii. Prezinta interes doar obiectele pe care pot ramane astfel de urme, respectiv obiecte cu suprafata neteda , lucioasa (mobila, sticla, faianta etc). Descoperirea urmelor de maini se poate face prin iluminarea acelor obiecte cu ajutorul unei lanterne cu raze paralele sub un unghi ascutit. Chiar daca nu se pot observa urme este potrivit a se recurge la examinarea acestor obiecte intr-o camera obscura. Se poate recurge si la folosirea razelor ultraviolete sau la pulverizarea obiectelor presupuse a fi purtatoare de urme cu anumite prafuri care trebuie sa fie formate din granule deosebit de fine , sa fie usor uleioase, grase, sa fie grele pentru aderenta mai eficace si sa aiba o culoare care sa vina in contrast cu culoarea obiectului presupus a fi purtator de urme. Aceasta activitate se efectueaza de specialisti criminalisti pregatiti de regula doar pentru aceste activitati. !! Desenul papilar de pe degete este diferit de la o persoana la alta, iar cel de pe ultimele falange are anumite forme incat poate fi clasificat si subclasificat.

Pentru clasificarea dactilogramelor criteriul folosit este delta. Aceasta reprezinta o forma de desen triunghiulara care se afla la locul de intalnire a cel putin trei sisteme de creste papilare. Prin sistem de creste papilare intelegem o grupa formata din mai multe creste care are aceeasi directie si forma de desfasurare. Deltele in desenul papilar pot fi: delte negre cand sunt formate din doua creste papilare care se unesc intr-un punct si se continua cu o creasta. delte albe cand cele doua creste nu se intalnesc ci merg cel mult paralel.

Aceste delte albe si negre pot fi subclasificate in functie de delta (de existenta, lipsa, numarul si pozitia deltelor in urmatoarele tipuri de dactilograme: a) desene papilare care nu au delta (adeltice) . La acestea crestele ce merg aproape paralel cu santul flexoral (adancimea creata prin strangerea degetelor) se curbeaza din ce in ce mai mult pe masura apropierii de varful degetului (se mai numesc si dactilograme sub forma de cercuri). Desenul papilar adeltic dupa desfasurarea deltelor sale poate fi subclasificat : dactilograme papilare simple dactilograme piniforme sau pseudodeltice dactilograme adeltice cu bucla stanga dactilograme adeltice cu bucla dreapta adeltice bibuclate adeltica cu inceput de spirala (cu spirala stanga jos, cu spirala stanga sus, cu spirala dreapta jos, cu spirala dreapta sus) dactilograme dextrodeltice sunt dactilograme ce au o singura delta situata in partea dreapta a desenului papilar. Aceste dactilograme dextrodeltice sunt formate din trei sisteme de creste papilare: primul paralel cu santul flexoral (regiunea bazala), al doilea un grup de creste sub forma de laturi (acest grup formeaza regiunea centrala a dactilogramei), al treilea, un grup de creste ce vine si inconjoara regiunea centrala, intalnindu-se in partea dreapta cu regiunea bazala. Dupa configuratia desenului papilar din regiunea centrala dextrodelticele se impart in dextrodeltice cu laturi simple, dextrodeltice cu laturi gemene si dextrodeltice cu racheta.

b)

c)

dactilograme sinistrodeltice. Acestea se deosebesc de cele dextrodeltice pentru ca in raport cu delta sunt pe partea stanga si nu pe partea dreapta ca cele dextrodeltice. dactilograme bideltice sunt cele care prezinta doua delte. Regiunea bazala se aseamana a regiunea bazala a monodelticelor (dextrodeltice sau sinistrodeltice), doar regiunea centrala este formata din creste papilare diferite dupa modul de desfasurare, insa indiferent de aceasta in partea dreapta si in partea stanga a dactilogramei se formeaza cate o delta. Bidelticele pot fi cu spirala stanga, cu spirala dreapta, cu cerc legat, cu cerc punctat, cu cerc dublu legat, ovoidale sau elipsoidale etc. dactilograme desene papilare care au mai mult de doua delte sau au asemenea caracteristici incat nu pot fi incluse in nici o clasificare. Exista dactilograme cu trei, patru delte precum si cazuri de sindactilie (anomalia degetelor chiar din nastere si consta in lipirea a doua sau mai multe degete intre ele), acestea fiind dactilograme exceptionale. Tot aici mai pot fi incluse si acele desene ce se prezinta sub forma de numeroase puncte sau cicatrici.

d)

e)

In procesul examinarii dactilogramelor in scopul identificarii obiectului creator (de la general la particular) se compara mai intai impresiunile gasite la locul faptei cu cele create experimental. In examenul comparativ se urmaresc unele detalii. Aceste detalii ale crestelor papilare necesare identificarii desenului papilar se studiaza de la stanga desenului catre dreapta si pot consta in inceput de creasta, sfarsit de creasta, bifurcatii, confluenta, anastomoza, carlig, butoniera, deviere. Asemenea detalii se pot afla in orice desen papilar. Pentru a stabili cu certitudine ca desenul de la locul faptei si cel experimental apartin aceleiasi persoane sunt necesare intre 12 - 17 elemente de identitate. Poroscopia este o metoda complementara de examinare a desenului papilar si este folosita atunci cand in desenul papilar de la locul faptei nu se gasesc suficiente detalii pentru a putea stabili obiectul creator (cand urma este neclara sau se descopera doar fragmente de desen papilar). In asemenea situatii se foloseste microscopul pentru studierea porilor de pe crestele papilare. Aceasta metoda este folosita ca un mijloc ajutator in dactiloscopie deoarece porii in comparatie cu crestele papilare, sunt mai putin statici, pot fi acoperiti cu corpuri straine astfel ca ei isi pot schimba forma, dimensiunile, numarul si distanta dintre ei.

B. Urmele de unghii
Urmele de unghii sunt importante pentru cercetarea criminalistica doar cand sunt descoperite ca urme de adancime. Acestea se pot gasi pe diferite alimente, pe diferite substante plastice, pe corpul omenesc atat ca urme statice cat si ca urme dinamice.

Urmele statice pot ajuta la stabilirea cu aproximatie a sexului persoanei care le-a creat, a varstei, la stabilirea modului de savarsire a infractiunii. Urmele dinamice sunt mai putin utile pentru determinarea cu aproximatie a varstei persoanei si a sexului acesteia, dar ajuta la determinarea modului in care a fost savarsita infractiunea.

C. Urmele de picioare
Aceasta categorie de urme poate fi la fel de importanta ca si cea a urmelor de maini, desi in mod obisnuit urme de acest fel de la locul faptei prezinta prea putine detalii care sa intereseze cercetarea criminalistica. Urmele pot fi lasate de incaltaminte sau de piciorul descult (urme plantare) si acestea pot ajuta chiar la identificarea persoanei daca obiectul primitor a fost un sol cu o granulatie fina ori o substanta plastica ori alta substanta capabila sa pastreze detaliile talpii. Urmele lasate de piciorul incaltat sunt des intalnite la locul savarsirii unei infractiuni si pot fi clasificate in urme de suprafata sau de adancime sau in urme statice sau dinamice. La fata locului urmele de picioare se descopera ca grupe de urme, urme izolate sau sub forma cararii de urme. Urmele descoperite se fixeaza prin fotografiere pentru ca pe aceasta cale nu se produce nici o modificare a acestora. La fotografierea fiecarei urme se foloseste metoda de fotografiere a detaliilor . Atunci cand urmele sunt de adancime se va folosi un izvor de lumina laterala pentru ca prin urmele create sa se redea si adancimea acelor urme. In procesul verbal de cercetarea locului faptei se vor trece si dimensiunile urmelor aratandu-se lungimea urmei, latimea urmei si latimea tocului, lungimea tocului, latimea arcadei si adancimea tocului. Se mentioneaza apoi daca exista anumite detalii, particularitati determinate de folosirea incaltamintei. La urmele lasate de piciorul descult, dupa ce urma a fost fotografiata se vor arata dimensiunile, marimea calcaiului, daca este vorba de picior plat sau cu arcada pronuntata, unghiul de deschidere intre degete. Urmele de adancime, fie ca sunt de incaltaminte sau create de piciorul descult, se mai fixeaza si prin mulare. Mulajele se fac din ghips, mai rar se foloseste parafina, ceara sau alte substante. Pentru realizarea mulajului este recomandabil ca in prealabil sa se faca toaleta urmei prin curatarea acesteia de eventuale pietricele, paie su alte corpuri straine, sa se absoarba apa din urma cu o para de cauciuc sau seringa ori hartie sugativa. Daca urma de adancime este prea putin pronuntata e necesar ca in jurul ei sa se faca un mic gard din pamant sau din carton, apoi pasta de ghips se toarna treptat atat in lungul urmei cat si orizontal, iar pentru intarire se pot folosi bete subtiri sau bucati de sarma, dupa care se completeaza si restul pastei asa incat obtinem un mulaj mai rezistent. Cararea de urme are importanta la stabilirea directiei de circulatie a persoanei, a vitezei de mers, a inaltimii persoanei, a greutatii si uneori chiar a varstei si a profesiunii acesteia. De asemenea, se poate stabili daca a dus in spate o greutate sau nu. Pentru stabilirea acestor elemente este importanta luarea in

consideratie a urmatoarelor aspecte: lungimea pasului, care se socoteste de la calcaiul urmei lasata de un picior pana la calcaiul urmei lasata de celalalt picior; unghiul pasului, care este redat de axa longitudinala a talpii si directia de mers; latimea pasului, care se calculeaza tragand imaginar cate o dreapta de la limitele urmei lasate de piciorul stang si de piciorul drept , iar perpendiculara pe cele doua paralele da latimea mersului.

D.Urmele de dinti
Dintii se deosebesc de la o persoana la alta, iar urmele lasate de acestia ajuta la stabilirea numarului, latimii, distantei dintre ei, lungimii pozitiei si eventualelor defectiuni, reparatii, lipsa unora dintre ei. Urmele lasate de dinti pot fi intalnite pe diferite alimente, fructe, diverse sortimente de branza, ca urme de adancime, iar sub forma de urme de suprafata pot fi intalnite in mod frecvent pe corpul victimelor. Aceste urme pot prezenta importanta pentru cercetarea criminalistica si odata descoperite se fixeaza prin fotografiere prin descrierea in procesul verbal de cercetare, iar cele de adancime si prin mulaje.

E. Urmele instrumentelor de spargere


Instrumentele folosite in spargeri sunt diferite obiecte care in mod obisnuit au o alta utilizare decat cea a spargerii. Aceste instrumente sunt folosite in realizarea spargerilor prin lovire, apasare sau frecare. Prin lovire in mod obisnuit instrumentele se folosesc in situatia cand locul unde acestea se aplica se afla la distante mari fata de locuri frecventate de om ori unde zgomotul este mare. Aceasta pentru ca prin lovire se produc zgomote care ar atrage atentia si fapta ar putea fi descoperita. Atunci cand zgomotul produs este atenuat, instrumentele de spargere se folosesc. Prin frecare se realizeaza spargeri cu ajutorul fierastraielor, bonfaierelor sau a pilelor. In aceste situatii foarte rar se poate ajunge ca dupa urmele create sa poata fi stabilit obiectul creator insa aceste urme ajuta la stabilirea modului si tipului instrumentului folosit. Instrumentele de apasare lasa in mod obisnuit urme mai utile cercetarii criminalistice pentru ca pe obiectele primitoare se imprima multe trasaturi ale instrumentelor de spargere care ajuta chiar la identificarea acestora. Dintre instrumentele de spargere special folosite de infractori poate fi amintita balerina care este un burghiu special format din mai multe lamele de otel cu ajutorul caruia se realizeaza penetrarea caselor de bani. De asemenea, gura de lup este un alt instrument folosit de infractori pentru taieri. Dintre instrumentele de spargere des folosit este toporul. Acesta lasa pe suprafata obiectelor primitoare din lemn urme sub forma de striatiuni paralele, care pot duce la identificarea obiectului creator.

Clestele, daca este folosit, lasa si el urme dinamice pe obiectul asupra caruia a actionat, dar striatiunile acestea sunt mai putin vizibile. In cazul spargerilor pot fi intalnite si actiuni de violare a plumburilor si a sigiliilor. Plumburile se aplica pe containere, vagoane , colete etc si sunt in majoritate confectionate din plumb de forma rotunda cu doua orificii. Clestele cu care se strange plumbul are un simbol specific. In cazul violarii unui asemenea plumb raman diferite urme prin deformarea simbolului, dar mai ales raman urme pe sfoara introdusa prin cele doua orificii, prin scamosare si colorare in negru sau gri. Sigiliile au imprimata o stampila cu un anumit simbol sau denumire aplicata pe o substanta plastica care in momentul violarii poate fi dezlipita de pe obiectul primitor prin incalzire si apoi poate fi relipita in acelasi loc sau intr-un alt loc. Aceasta operatie se poate executa doar daca sigiliul a fost aplicat pe o substanta plastica in cantitate mai mare. La locul savarsirii infractiunii pot fi descoperite urme ale instrumentelor de spargere pe diferite obiecte, ca de exemplu pe ziduri, geamuri, usi, dulapuri, sisteme de incuiere etc. Dupa depistarea unor asemenea urme, acestea se fixeaza prin descriere in procesul verbal de cercetare la fata locului, prin fotografiere, filmare si, eventual, prin ridicarea de mulaje. Descrierea acestora se face in detaliu cu mentionarea formei urmei, a dimensiunilor, a unor caracteristici si pozitia acestora unele fata de altele. Fotografiile care se executa sunt fotografii de detaliu. Eventualele mulaje se fac prin folosirea de ceara rosie sau parafina dupa ce anterior aplicarii substantei urma a fost tratata cu glicerina pentru ca aderenta la urma sa fie cat mai mica.

F. Urmele mijloacelor de transport

Aceste urme prezinta o deosebita utilitate pentru cercetarea criminalistica pentru ca in mod frecvent organele de urmarire penala intalnesc asemenea urme in accidentele de circulatie, in sustrageri, in accidente de munca, in cazul unor omoruri etc. La locul faptei mijloacele de transport pot lasa cele mai variate urme. Cel mai des intalnite sunt urmele lasate de rotile mijloacelor de transport care vin in contact cu obiectele din jur. Pot fi lasate urme si prin pierderea unor piese a unor substante sau obiecte transportate. Cele mai importante pentru cercetarea criminalistica sunt urmele lasate de rotile autovehiculelor pe traseul de circulatie si la locul evenimentului. Rotile autovehiculelor sunt imbracate in anvelope din cauciuc, foarte rar in sine din fier (la unele utilaje) sau in senile. Autovehiculele care au rotile imbracate in pneuri de cauciuc prezinta foarte multe particularitati atat in ceea ce priveste tipul, marimea si destinatia lor cat si in ce privesc caracteristicile desenelor antiderapante de pe anvelope.

Dupa urmele lasate de anvelopele autovehiculelor se poate stabili tipul autovehiculului respectiv, se poate ajunge uneori chiar la identificarea sa si se poate determina directia de circulatie. Intrucat desenul antiderapant de pe rotile autovehiculelor se creaza in momentul fabricarii anvelopelor in serie, caracteristicile acestui desen ajuta la determinarea tipului autovehiculului creator sau cel putin al unui grup de tipuri din care poate face parte autovehiculul respectiv. Dupa urmele lasate de anvelope se poate determina daca autovehiculul a fost un autoturism sau un autocamion, tonajul acestuia, ecartamentul. Dupa gradul de uzura al anvelopelor, dupa felul uzurii, dupa cicatricile de pe anvelope redate in urma, dupa caracteristicile unor reparatii ale anvelopei se poate identifica autovehiculul creator, iar directia de circulatie se poate determina la unele autovehicule dupa pozitia desenului antiderapant central, dupa configuratia acestuia (aceasta directie nu e absoluta, cauciucurile putand fi puse si invers). Masinile mari au un desen antiderapant si pe marginea anvelopei, care consta in plinuri si goluri si care pot ramane in urma de la locul faptei. Cand se circula pe teren afanat si se creaza urme de adancime si aceste plinuri si goluri lasa urme care intereseaza cercetarea criminalistica. La viteze foarte mari aceste urme nu mai sunt perceptibile. Rotile autovehiculelor lasa atat urme statice cat si urme dinamice. Urmele statice se creaza in mers obisnuit prin rularea obisnuita, iar urmele dinamice se creaza in situatii de franare sau de derapare a rotilor in cursul circulatiei. In functie de natura soselei pe care s-a circulat rotile pot lasa urme de suprafata sau de adancime. Urmele de suprafata pot fi de stratificare dar si de destratificare. Cele mai des intalnite sunt urmele de stratificare cand pe sosea rotile lasa urme de praf desprinse de pe ele sau chiar din substanta lor (cazul de creare a urmelor de franare). Fixarea urmelor mijloacelor de transport la locul faptei, lasate de rotile autovehiculelor, se face prin descrierea in procesul verbal, prin fotografiere, desene, prin mulare (cele de adancime). Pentru a fi descrise detaliat in procesul verbal urmele trebuie masurate. In situatiile cand exista urme lasate de mai multe din rotile autovehiculului se va masura latimea fiecarei urme in parte, indicandu-se carasteristicile desenului antiderapant central, apoi se va masura distanta dintre urmele lasate de rotile laterale socotindu-se aceasta distanta de la centrul unei urme la centrul celeilalte (asa se stabileste ecartamentul masinii). Nu se recomanda calcularea acestor distante din marginile exterioare sau interioare ale urmei, nici din exteriorul unei urme pana in interiorul celeilalte, pentru ca nu totdeauna rotile au anvelope de aceeasi marime. Aceasta depinde de presiunea aerului din anvelopa, de greutatea si viteza autovehiculului. De asemenea, este importanta si temperatura aerului in mediul inconjurator in momentul crearii urmei. Daca este posibil, se incearca si masurarea distantei dintre rotile din fata dupa urmele

descoperite la locul faptei. La viraje, in curbe, raman intacte si urmele lasate de rotile din fata care vor fi urme in exteriorul curbei. In cazul unei deplasari in linie dreapta urmele rotilor din fata sunt distruse de urmele rotilor din spate, astfel ca doar acestea din urma vor putea ajuta cercetarea criminalistica. Foarte importante in identificarea autovehiculului vor fi si anumite semne particulare ale anvelopei (taieturi, crapaturi, lipituri etc). Autovehiculele lasa la locul faptei si alte categorii de urme, respectiv uneori cad picaturi de ulei sau benzina. Aceste picaturi au o forma alungita, de para, cu partea mai bombata in sensul opus miscarii. De asemenea, autovehiculul care trece prin balti de noroi arunca stropii sub forma de evantai deschis in directia miscarii. i aceste urme se fixeaza prin descrierea lor in procesul verbal, prin fotografiere si pot fi ridicate in ambalaj special cu mentiunile corespunzatoare. Carutele sunt vehicule care lasa si ele urme cu rotile care in ultima vreme sunt rar imbracate cu sine metalice, fiind folosite mai mult rotile cu pneuri. Dimensiunile acestor pneuri sau sine metalice pot ajuta la stabilirea vehiculului, a dimensiunii acestuia. Foarte rar vor fi intalnite la carute pneuri noi, acestea fiind de regula uzate, cu anumite imperfectiuni, motiv pentru care identificarea este mult mai usoara. De altfel, multe carute au roti cu un usor joc pe osie astfel ca urmele lasate sunt mai serpuite. Dupa desenul antiderapant nu se va putea stabili cu precizie directia de mers pentru ca pneurile carutei sunt de multe ori cu desen divers, de uzuri diferite, asezate normal sau invers. Va putea fi stabilita aceasta directie dupa urmele animalelor de tractiune, daca deplasarea s-a facut pe drumuri neasfaltate sau nepietruite. Saniile lasa urme dinamice pe zapada sau pe sol si orice proeminenta sau adancitura de pe talpa lasa urme de striatiuni sau zgarieturi. Pot fi importante pentru cercetarea criminalistica si, in cazul in care se gasesc, se descriu in procesul verbal, se fotografiaza sau se fixeaza prin mulare.

G.Urmele formate din materie organica


In aceasta grupa de urme sunt cuprinse firele de par, petele fiziologice si resturile alimentare. a) Firele de par descoperite la locul faptei pot prezenta o mare importanta pentru aflarea adevarului in cauza deoarece prin modul cum sunt stabilite (ca lungime, forma, continut cercetat pe cale de laborator) ajuta la determinarea modului de savarsire a faptei cat si chiar la identificarea autorului infractiunii. Datorita grosimii variate, a lungimii diferite, a formei exterioare diferite si mai ales a structurii anatomice, firele de par ajuta prin examen de laborator la stabilirea daca acestea sunt de provenienta animala sau umana, daca provin de la o persoana tanara sau in varsta, femeie sau barbat, din ce regiune a corpului provin, iar prin examen de laborator se determina grupa sanguina a persoanei de la care au cazut.

La locul faptei firele de par pot fi gasite in mainile victimei, pe hainele acesteia, pe reverul hainei, pe mansete, pe pantofi, pe dusumeaua din incaperi, iar cand locul comiterii faptei este in camp deschis, pe iarba, pe sol, pe obiecte aflate in apropierea victimei. Dupa descoperirea acestora firele de par se introduc fie in plicuri fie in eprubete, specificandu-se locul in care a fost gasit, ziua, ora gasirii, persoana care le-a ridicat. Daca se gasesc mai multe fire de par acestea se ridica separat. Fire de par se mai pot descoperi si pe hainele, corpul agresorului, pe incaltamintea acestuia cu ocazia efectuarii perchezitiei corporale sau domiciliare a persoanei banuite de savarsirea faptei. Cercetarea firelor de par ridicate se realizeaza in conditii de laborator. Pe langa firele ridicate de la locul faptei de la victima sau agresor trebuie trimise spre analiza si fire de par recoltate de la persoana banuita si de la victima (prin taiere, smulgere si rupere). In conditii de laborator firul de par se studiaza initial pentru a vedea daca este purtator de corpuri straine, daca e vopsit sau decolorat, dupa care se stabileste grosimea firului de par, forma capatului firului de par (taiat, rupt, coafat). Apoi se trece la examinarea radacinii firului de par, a bulbului, a papilei care este la radacina parului, a tulpinii (tija) care este acoperita cu mai multe celule sub forma de solzi cu partea rotunda spre varf. Se examineaza forma exterioara a firului de par (a radacinii si tulpinii). Dupa forma solzisorilor ce exista pe tulpina firului de par se poate stabili daca firul provine de la om sau animal. Se face si o sectiune transversala pentru a se vedea grosimea firului de par. Aici se va observa canalul medular, cuticula si cortexul, ca straturi ale firului de par si dupa caracteristicile acestor trei straturi se stabileste daca este par de om sau de animal, apoi cu aproximatie varsta persoanei de la care provine. Studierea bulbului va putea sa determine grupa de sange. b) Pete fiziologice: Petele de sange pot fi gasite la locul faptei sub forma de picaturi, balti, manjituri pe diferite obiecte, dare de sange. Forma si cantitatea acestor urme pot conduce la stabilirea modului de comitere al infractiunii sau al faptei ilicite. Picaturile de sange vor avea intotdeauna forma rotunda daca au cazut in unghi drept, si forma alungita daca au cazut pe obiectul purtator intr-un unghi ascutit. Atunci cand picatura de sange a cazut sub un unghi drept pe obiectul primitor, de la cel mult 15 cm, forma petei va fi rotunda. In acelasi unghi, daca distanta de cadere a fost intre 15 cm si 120 cm, forma va fi rotunda cu marginea dintata, dantelata; in situatiile in care cad de la distante si mai mari, forma va fi stelata. Este de retinut ca si natura obiectului primitor este importanta pentru forma petei de sange. Culoarea urmelor de sange este diferita in functie de timpul care s-a scurs de la momentul crearii petei si momentul descoperirii. In prima ora de la venirea in contact cu oxigenul urmele au o culoare rosie, apoi rosu inchis daca au trecut 2 3 ore, rosu brun inchis dupa 5 ore, dupa 10 ore sau mai mult culoarea devine cenusie, iar dupa

1 - 2 zile au culoarea verde. i aici este important mediul ambiant si obiectul purtator. Daca urmele de sange se gasesc in stare fluida pe suprafata unor obiecte se ridica cu ajutorul unor tampoane de vata si se pun in borcane inchise pe care se fac mentiunile necesare. Daca petele sunt uscate se ridica cu obiectul primitor, iar daca acest obiect este voluminos se recurge la umezirea petei cu ajutorul unui tampon de vata imbibat cu apa oxigenata. Atunci cand sunt gasite pe par, iarba, obiecte de imbracaminte etc, acestea se taie sau se ridica si se ambaleaza in borcane asa cum au fost gasite. Daca urmele sunt pe pamant se va ridica o cantitate de pamant imbibat cu sange. In cuprinsul procesului verbal se vor consemna date privind pozitia, marimea, locul in care au fost gasite, starea acestora etc, cu mentiunea ca s-au descoperit si ridicat urme care par a fi de sange intrucat doar prin examen de laborator se va stabili daca urmele sunt de sange sau de alta substanta. i pentru aceste urme se vor efectua fotografii judiciare sau vor fi filmate. Urmele de lichid seminal constau in acele urme rezultate din secretia glandelor sexuale masculine. In cazul comiterii unor violuri, acte de perversiune, de coruptie sexuala sau mai rar in cazul unei sinucideri prin strangulare, la locul faptei sau pe hainele persoanelor implicate pot fi descoperite pete de sperma, acestea prezentand utilitate pentru cercetarea criminalistica deoarece in urma analizarii lor in conditii de laborator se poate determina cu aproximatie varsta persoanei de la care provine lichidul seminal, daca aceasta sufera sau nu de anumite boli, daca poate sau nu sa proceeze. Prin analiza de laborator se poate stabili si grupa de sange pe care o are persoana in cauza. Cautarea urmelor de lichid seminal trebuie facuta asupra corpului victimei, pe coapse, in regiunea inferioara a trunchiului, in regiunea pubiana, vaginala sau bucala, pe obiectele de lenjerie, pe asternuturile de pat, pe dusumele, pe covoare, sau pe hainele agresorului. In functie de vechimea lor, aceste urme pot fi gasite in stare fluida sau uscate. In cazul cand sunt inca in stare umeda aceste urme au aspectul unor pete de culoare galbuie lipicioasa astfel ca pot fi confundate usor cu petele rezultate din emulsiile provenite din zahar sau chiar cu cele de dulceata. Ridicarea urmelor fluide se face cu tampoane de vata umezite in apa distilata si ce ambaleaza in eprubete sau borcane. Daca sunt descoperite pe perii pubieni se taie acesti peri si se introduc in eprubete cu mentionarea datelor obisnuite. In stare uscata aceste urme pot fi gasite pe pielea victimei sau a agresorului sau pe diferite obiecte si se prezinta sub o forma lucioasa, transparenta. Pentru ridicare vor fi umezite cu apa distilata. Daca urmele se afla pe lenjerie sau pe alte tesaturi acestea sunt imbibate si tesatura este mai putin elastica, aspra la pipait si de culoare galbuie. De pe tesaturi nu se recomanda a fi ridicate ci se ridica cu

tesatura care se pliaza incat cutele sa nu traverseze urma. i aceste urme se fixeaza prin descriere in procesul verbal si fotografiere. Pentru cercetarea criminalistica pot prezenta importanta si urmele de saliva, urmele de transpiratie, urmele de urina, urmele de voma sau de excremente, prin analizarea acestora fiind posibil a se stabili persoana care le-a lasat ori anumite modalitati de comitere a unor fapte. c) Urmele de alimente si resturi de alimente. In situatiile cind infractorul a petrecut mai mult timp la locul faptei se intampla ca acesta sa manance, sa bea si astfel lasa la locul faptei si alte urme care pot interesa cercetarea criminalistica. Uneori la locul faptei pot fi gasite alimente aduse de infractor si prin prezenta lor, a resturilor din aceste alimente, se poate stabili cu aproximatie timpul cat autorul a stat la locul faptei sau cand s-a produs fapta, studiindu-se gradul de invechire a alimentelor. Pe aceste alimente pot fi descoperite urme de maini, de dinti care sunt utile pentru cercetarea criminalistica. Ridicarea acestor urme se face in asa fel incat sa nu sufere modificari sau deformari, se ambaleaza si se trimit imediat pentru a fi studiate in conditii de laborator. Urmele de fumat sau iluminat. Dupa felul tigaretelor, tigarilor, calitatea tutunului de pipa descoperit la locul faptei sub forma de scrum se poate aprecia preferinta autorului faptei pentru o categorie sau alta de tutun, iar scrumul rezultat din arderea tigarilor ne poate oferi elemente privind calitatea tutunului. Cu cat tutunul este mai de calitate lasa un scrum de culoare mai deschisa si mai fin. Mucurile de tigari pot transmite informatii despre modul de a le fuma (in intregime, partial), gradul umezirii, timpul in care s-au fumat, elemente care pot constitui date in legatura cu obisnuinta persoanei de a fuma. Poate fi caracteristic pentru o persoana felul in care stinge tigara, daca o fumeaza in intregime sau partial, astfel ca modurile diferite de a fuma sau de a stinge tigara pot da elemente asupra numarului persoanelor care s-au aflat la locul faptei si asupra timpului cat a durat aceasta. Dupa urmele lasate de buze se poate ajunge la stabilirea grupei de sange si chiar a sexului persoanei. Infractiunile se comit mai mult noaptea, astfel ca de multe ori la locul faptei pot fi gasite surse de iluminat cum ar fi lumanari, chibrituri, lanterne. Pe aceste obiecte pot fi gasite urme de maini, de dinti sau de buze. De asemenea, ele pot demonstra ca fapta s-a petrecut in timpul noptii, perioada in care faptuitorul a stat in acel loc. i aceste urme se fixeaza prin descriere in proces verbal si fotografiere, dupa care sunt ridicate si supuse cercetarii. Urmele de praf pot fi gasite pe haine, pe corp, in stare de praf sau sub forma de pasta si pot fi de provenienta minerala, vegetala, animala. In functie de provenienta lor se poate stabili o gama intreaga de probleme ce intereseaza urmarirea, chiar profesia persoanei, locul prin care a trecut aceasta inainte de a

ajunge la locul faptei. Urmele de praf se cauta in mansete, in pantofi, in buzunare, sub unghii, pe corpul persoanei. Daca sunt sub forma de pasta acestea se cauta pe sau in incaltaminte, pe ciorapii purtati, pe gulerele camasilor, ale hainelor, sub unghii, intre degete, si de multe ori in compozitia urmei vor fi gasite si substante care sunt eliminate de corpul omenesc. Fixarea se face prin descriere in procesul verbal si fotografiere, iar ridicarea se face impreuna cu obiectul pe care s-a descoperit ori prin tamponare cu vata dupa care se ambaleaza si se trimit expertului pentru a se determina natura lor. Urmele olfactive constau in mirosul individual al persoanelor care este determinat de substantele eliminate din corp prin intermediul porilor. Fiecare persoana are buchetul sau personal, mai intens sau mai putin intens care este completat de alimentele consumate intr-o perioada de timp de persoana respectiva, de mediul in care aceasta traieste si de conditiile de igiena. Aceste mirosuri se imprima la locul faptei pe obiecte cu care persoana a venit in contact, fiind chiar raspandite in aer in limitele acelui loc. Durata de existenta la locul faptei a acestor mirosuri este limitat. Mirosurile pot fi atenuate, distruse de miscarea aerului, de precipitatiile din atmosfera, de caldura excesiva, de intrarea in acel camp a altor mirosuri provenind de la persoane sau animale. Dupa durata existentei lor urmele olfactive sau de miros sunt impartite in: proaspete (pana la 1 ora), medii (2 3 ore), vechi (peste 3 ore). Urmele de miros, de regula, nu sunt perceptibile de om cu exceptia cazurilor cand acestea sunt de o intensitate mai mare. Cautarea urmelor de miros se realizeaza cu ajutorul cainelui de urmarire. Distanta la care aceste urme pot fi percepute de cainele dresat special pentru aceasta este diferita fiind considerata o distanta scurta intre 30-50 m, medie intre 50-200 m, lunga peste 200 m. Daca urmele de miros s-au creat dupa ploaie, acestea au o durata de existenta foarte mare, insa daca dupa crearea lor a inceput sa ploua aceste urme se distrug. Pentru a putea fi descoperite urmele de miros trebuie ca odata ajuns la fata locului organul judiciar sa ia masuri de conservare a acestora, in sensul impiedicarii patrunderii de persoane in perimetrul locului faptei. In locuinte, o alta masura complementara este cea de evitare a creerii de curenti in incaperi. In timpul descoperirii urmelor de miros cainele este insotit de persoana care ii cunoaste capacitatea si reactiile. Cainele si insotitorul patrund in perimetrul locului faptei in faza statica a cercetarii acestuia. Urmele de buze. Pentru cercetarea criminalistica, in ultima perioada, a devenit importanta si cercetarea urmelor de buze cu referire la particularitatile acestora prin ridurile lor coriale. Liniile coriale ale buzelor au caracteristici individuale privind durata de existenta a formelor si pozitiilor in ansamblul reliefului buzelor. Aceste riduri ale buzelor pot fi verticale si orizontale. Datorita proprietatilor

lor de a fi mereu umede buzele lasa urme mai mult sau mai putin vizibile, urme care pot fi si de saliva, ruj sau alte substante. Urmele de buze pot fi descoperite daca obiectul primitor are o suprafata neteda, curata si prezinta interes pentru cercetare. Urmele de buze pot fi statice sau dinamice, utile fiind doar cele statice si daca au fost create prin contactul dintre ele si obiectul primitor o singura data, altfel intervenind o suprapunere, urmele se acopera si isi pierd utilitatea. Urmele de buze pot fi de adancime (in cazuri mai rare) sau de suprafata, in acest caz fiind vizibile sau invizibile. Cautarea urmelor de buze se face prin identificarea obiectelor capabile sa poarte astfel de urme prin iluminare cu raze ultraviolete sau prin folisirea unor lupe pentru marirea imaginilor. Evidentierea acestor urme se face prin aceeasi metoda ca si la evidentierea urmelor de maini, prin fotografiere si descriere in procesul verbal. Pentru expertizare trebuie luate urme de la persoanele suspecte care vor fi comparate cu urmele ridicate de la locul faptei. Dupa examinare se poate stabili varsta persoanei care a creat urma, sexul si care buza a creat urma.

H.Urmele de incendii
Incendiul este un fenomen prin care se produce arderea unuia sau mai multor substante, ardere care se realizeaza prin intermediul flacarilor. In functie de cauza care a provocat incendiul, de natura substantelor sau obiectelor care au ars, urmele ramase pot fi variate si pot prezenta interes pentru cercetarea criminalistica. Incendiile sunt clasificate dupa cauezele care le determina in: incendii naturale, incendii accidentale si incendii produse cu intentie de anumite persoane. Incendiile naturale sunt determinate de electricitatea atmosferica care se manifesta prin fulger, trasnet, sau de razele solare ori de autoaprinderi. Incendiile accidentale sunt produse de diferite activitati cum ar fi mucuri de tigarete sau chibrituri aprinse aruncate neglijent, lampi sau sobe lasate sa se supraincalzeasca, retele electrice defecte etc. Incendiile intentionate se produc prin utilizarea cu intentie a unor materiale inflamabile, a energiei electrice sau altor mijloace. Urmele create in procesul desfasurarii unor incendii pot fi importante pentru cercetarea criminalistica care va stabili locul din care s-a declansat focul, urmele ramase dupa stingerea incendiului care pot fi resturi carbonizate, semiarse, deformate etc. Ridicarea acestor urme se face dupa descrierea lor in procesul verbal si fotografiere prin ambalare in borcane curate ridicandu-se si mostre de cenusa sau funingine din mai multe parti ale locului in care s-a produs incendiul. Daca exista banuiala ca sursa incendiului a fost un scurt circuit la instalatia electrica se cerceteaza cablurile acestei instalatii pe care se pot gasi locuri afumate sau locuri in care firele sunt topite.

I. Microurmele

sunt considerate a fi parti mici sau foarte mici ale urmelor forma si materie care pastreaza unele din caracteristicile generale si

individuale relativ neschimbatoare ale acestora ori ale actiunilor fizice care le-au produs. Prin studiul de laborator al acestora cu ajutorul unei aparaturi speciale se pot obtine date utile pentru descoperirea infractiunii respective si se poate ajunge chiar la descoperirea infractorului. Microurmele pot fi clasificate dupa provenienta in microurme: de natura animala, de natura vegetala, de natura minerala. Dupa starea de agregare microurmele se pot prezenta sub forma de pulbere, in stare fluida sau vascoasa. Utilitatea cercetarii microurmelor este multipla, prin cercetarea acestora putand a fi stabilit modul de savarsire a infractiunii, drumul parcurs de faptuitor sau victima, durata scursa intre momentul comiterii faptei si momentul in care au fost lasate, uneori chiar si grupa sanguina. Descoperirea si ridicarea microurmelor se face cu mare greutate datorita dimensiunilor lor. La cautarea microurmelor organul judiciar va folosi instrumente optice, surse de iluminare puternice, mijloace de accentuare a contrastelor, lupe, microscop de buzunar. Microurmele se cauta in cutele hainelor, la cusaturi, la locurile de imbinare a dusumelei sau a parchetului etc. Odata descoperite sunt fixate prin descriere in procesul verbal, prin fotografiere, iar ridicarea lor se face prin aspirare, cu pelicula adeziva sau prin folosirea de instrumente ascutite.

CAP. VI BALISTICA JUDICIARA


Def:Balistica judiciara este o parte a criminalisticii care se ocupa cu studiul armelor de foc de mana, a munitiilor acestora, precum si cu examinarea urmelor create de armele de foc pe obiectele de tinta.
Spre deosebire de balistica generala, balistica judiciara nu studiaza toate armele de foc, capacitatea de bataie, pozitia de tragere etc ci studiaza fenomenele impuscaturii, urmele create prin impuscare, urmele create in legatura cu armele de foc si munitiile acestora. Armele de foc au trei parti mai importante: a) mecanismul de dare a focului, care se compune din cutia de explozie saudetonatorul, inchizatorul care are rol de a fixa cartusul in cutia de explozie, percutorulcare in momentul tragerii loveste capsa cartusului si

din aceasta lovitura se aprinde pulberea din cartus iar gazele care se creaza prin arderea sa elimina proiectilul pe canalul tevii; ejectorul care are rolul de a arunca afara din arma, printr-o deschidere, a tubului cartusului; gheara extractoare care dupa explozie prinde tubul ars al cartusului de rozeta si-l trage afara din cutia de explozie. b) teava, pe canalul careia este eliminat proiectilul dupa ce pulberea din cartus a luat foc in urma lovirii capsei. c) patul sau manerul armei, care are rolul de a usura utilizarea armei, iar sub aspect criminalistic este o parte importanta intrucat de multe ori pe aceasta suprafata raman urmele digitale ale faptuitorului. Din punct de vedere criminalistic armele sunt clasificate in mai multe grupe: 1. Dupa suprafata canalului tevii: arme cu teava neteda (lisa) arme cu teava ghintuita

Ca arme cu teava neteda sunt cunoscute armele de vanatoare cu alice, armele sportive si unele revolvere de productie veche. Arme cu teava ghintuita sunt majoritatea armelor destinate apararii. Ghinturile sunt niste plinuri si goluri care strabat suprafata interioara a tevii sub forma unor linii paralele rasucite usor in forma de spirala, de obicei de la stanga spre dreapta si mai rar de la dreapta la stanga. Aceste ghinturi difera in functie de arma si sunt intre 4 si 7. Ele au rolul de a imprima glontului o miscare elicoidala, o miscare in jurul axei sale. Aceasta miscare ajuta la pastrarea unei pozitii initiale de zbor cu varful inainte, la penetrarea cu usurinta a obstacolelor si la dezvoltarea unei viteze mai mari. La armele cu teava ghintuita gloantele au un diametru usor mai mare decat diametrul tevii intre plinuri. Pe camasa glontului datorita urmelor lasate expertul criminalist poate sa determine tipul de arme. Legat de caracteristicile tevii armei, glontul, de la iesirea din teava si pana la locul de cadere, nu parcurge o linie dreapta ci o linie curba care in tot aspectul sau general prezinta o faza ascendenta mai lunga si o alta descendenta mai scurta si mai pronuntata. Dupa aceasta traiectorie prin anumite calcule trigonometrice se poate stabili distanta de la care s-a tras. 2. Dupa modul de actiune: arme neautomate

arme semiautomate arme automate

Armele neautomate sau arme foc cu foc se caracterizeaza prin aceea ca presiunea gazelor ce rezulta din ardere e folosita doar pentru eliminarea proiectilului pe canalul tevii, iar aruncarea tubului ars si reincarcarea cu un nou cartus se face manual. Armele semiautomate folosesc presiunea gazelor atat pentru eliminarea glontului pe canalul tevii cat si pentru aruncarea tubului ars si reincarcarea armei cu un nou cartus. Aceste arme sunt construite astfel incat inchizatorul, dupa producerea exploziei, sa cedeze presiunii gazelor, si prin aceasta tubul ars este aruncat, iar la incetarea presiunii inchizatorul revine la loc, timp in care aduce un nou cartus din magazie. Armele automate folosesc, ca si cele semiautomate, presiunea gazelor atat pentru eliminarea proiectilului pe canalul tevii cat si pentru aruncarea tubului ars si reincarcarea armei cu un nou cartus. Deosebirea consta insa in aceea ca primele au o astfel de constructie incat e nevoie sa apesi din nou pe tragaci, in timp ce la armele automate, in momentul in care in camera de explozie a ajuns un nou cartus, cuiul percutor actioneaza si se produce o noua explozie. La armele automate numarul focurilor (cartuselor trase) depinde de durata tinerii degetului pe tragaci. In aceasta categorie intra pistoalele automate, pustile mitraliera etc. Armele automate au insa si un dispozitiv pentru a pune arma in pozitia foc cu foc si atunci arma actioneaza ca o arma semiautomata. 3. Dupa lungimea tevii, armele se impart in: arme cu teava lunga (carabine, arme de vanatoare, arme de tir) arme cu teava mijlocie (pistoale automate, unele revolvere de fabricatie veche) arme cu teava scurta (pistolete si revolvere)

Lungimea tevii prezinta importanta cu privire la precizia de bataie diferita si la traiectoria glontului (pentru armele cu teava lunga); armele cu teava scurta intereseaza din punct de vedere criminalistic pentru ca sunt usor de ascuns. Armele de foc mai cunosc si alte categorii, respectiv de arme de fabricatie proprie sau arme readaptate, modificate. Acestea din urma sunt arme produse de fabrica realizate in serie insa faptuitorul le taie fie patul fie teava pentru a fi mai usor de ascuns.

CAP. VII CERCETAREA CRIMINALISTICA A ACTELOR SCRISE

In activitatea de zi cu zi actele scrise au o importanta deosebita. Ele pot sa se prezinte ca acte de identitate, diferite contracte, chitante, bilete de transport etc. Pot fi scrise pe suport de hartie, pe panza, metal, lemn s.a. insa cele mai des intalnite sunt cele scrise pe hartie. Tot ca acte scrise pot fi socotite desenele, hartile de orientare in teren etc. Pentru studierea actelor scrise din punct de vedere criminalistic trebuie indeplinite mai multe activitati: trebuie ca actele scrise sa fie ridicate de la locul faptei ori de la persoanele care le detin sa se stabileasca daca actele respective au fost intocmite in conformitate cu cerintele legale sa se stabileasca care anume este materialul pe care s-a scris si ce fel de substanta de scris s-a folosit sa se stabileasca vechimea scrisului si vechimea actului examinat sa se stabileasca falsul in acte si tot aici mai este nevoie sa fie determinata si chiar identificata masina cu care au fost dactilografiate sau computerul ori imprimanta cu care au fost executate actele supuse examinarii sau persoana care a scris actul de mana.

In legatura cu ridicarea si conservarea actelor trebuie sa examinam modul de ridicare a actelor intregi sau distruse (prin rupere sau ardere). Cele mai multe acte se ridica de la persoanele care le au in pastrare. Intotdeauna cand se ridica asemenea cate este necesar ca organul de urmarire penala sa nu le atinga direct cu mana, ci este recomandabil a fi prinse cu o penseta si introduse in plicuri de o marime corespunzatoare. Nu este indicat ca actele sa fie supuse la noi plieri pentru ca se pot distruge eventualele urme sau se pot ascunde unele particularitati ale scrisului si este posibil a se crea urme noi. Plicul cu actele scrise se coase la dosar in asa fel incat sa nu fie cusut si actul propriu-zis. Cu prilejul ridicarii se incheie un proces verbal care atesta aceasta operatiune, un exemplar fiind inmanat persoanei de la care s-a ridicat actul, ca

aceasta mai tarziu sa poata solicita restituirea actului ridicat. Cercetarea actelor ridicate incepe cu examinarea aspectului exterior al actului, apoi se verifica daca sau indeplinit toate cerintele legale de intocmire a unui asemenea act, se examineaza materialul suport, substanta de scris folosita, daca actul este semnat, datat, daca poarta stampila etc. In situatia in care exista banuieli ca actul a fost falsificat se emit versiuni cu privire la persoana care l-ar fi falsificat, prin ce modalitate, din ce cauza. Se mentioneaza daca se observa deteriorari fizice, daca actul prezinta urme de invechire sau de pastrare necorespunzatoare. In cercetarea acestor acte sunt folosite lanterne cu raze paralele, cu raze invizibile. Cand organele de urmarire penala trebuie sa ridice acte deteriorate, rupte, arse sau in proces de ardere, aceste acte se ridica asa cum sunt gasite prin folosirea unei pensete, iar dupa adunarea tuturor bucatilor de hartie ce sunt presupuse a fi parti componente ale actului se recurge la refacerea acestui act. Bucatele de hartie se aseaza pe un suport de sticla incepand cu bucatile ce au facut parte din colturile actului, apoi cele marginale iar la sfarsit cele de centru. Nu este recomandat a fi lipite pe un suport pentru ca s-ar distruge urmele de pe suprafata acestora si s-ar impiedica studierea verso-ului actului. Bucatile odata asezate sunt acoperite cu alta placa de sticla iar apoi cele doua placi sunt lipite pe margine asa incat actul va putea fi studiat atat pe o parte cat si pe cealalta. Actele gasite la locul faptei, respectiv la domiciliul persoanei perchezitionate, in procesul arderii, trebuie sa se ia de urgenta masuri pentru a se impiedica acest proces. Este contraindicat sa se arunce apa peste actul care arde ori sa fie acoperit cu diferite corpuri ci trebuie impiedicata alimentarea cu oxigen (eventual prin aplicarea asupra actului a unui lighean, oale). Dupa ce s-a oprit arderea trebuie umezita regiunea care a fost arsa cu vapori de apa sau aerosoli de glicerina, adica aceste substante se vor pulveriza asupra actului. Daca se constata ca actul este foarte fragil, dupa umezire se incearca a fi intins, insa daca nu rezista se va lasa in aceasta stare. Actele ridicate in stare de distrugere prin ardere se ambaleaza in cutii cu vata, urmand a fi transportate spre a fi studiate. Organele de urmarire penala trebuie sa stabileasca pe ce fel de material este scris actul, care este provenienta si continutul sau chimic. In situatia in care actele sunt scrise pe hartie, aceasta hartie va fi supusa unui complex examen chimic, spectral si de asemenea va fi examinata cu atentie cerneala, creionul sau substanta folosita in scriere. Examenul chimic are ca scop sa se stabileasca substanta de baza a hartiei, proportia compusilor, provenienta, substantele ajutatoare, secundare, care dau hartiei o anumita elasticitate, luciu si colorit specific. De asemenea, se va examina actul spre a se vedea daca suportul este hartie filigranata sau nu. In afara de studierea materialului suport mai este necesar a se stabili si compozitia chimica a substantei colorate utilizata la scris. Trebuie stabilita, in situatia actelor scrise de mana, compozitia chimica a cernelii care poate sa prezinte date despre timpul aproximativ cand putea fi intocmit actul intrucat cernelurile se fabrica dupa anumite

retete bine determinate, retete corespunzatoare unor anumite epoci de dezvoltare tehnica. In afara de compozitia cernelii este importanta si stabilirea gradului de oxidare a scrisului precum si prezenta in compozitia sa a anumitor corpuri straine provenite din mediul in care actul a fost intocmit sau pastrat. Unele acte sunt scrise cu diferite creioane, de la creionul de grafit pana la cele colorate, iar componenta chimica a acestora este foarte variata. Compozitia chimica a scrisului realizat cu diferite instrumente de scris, indiferent de culoare, prezinta utilitate pentru a putea fi cunoscut atat timpul aproximativ de realizare a scrisului, cat si adaugirile in acte. Chiar un scris de aceeasi culoare poate diferi in ce priveste compozitia chimica dupa perioada de fabricatie a instrumentului de scris, chiar daca sunt fabricate dupa aceeasi reteta.

1. Stabilirea vechimii actelor scrise


Se face dupa trei criterii: dupa continutul spiritual al actului dupa materialul suport dupa substanta colorata utilizata in scriere

a) Continutul spiritual sau de idei al unui act poate releva in mod obisnuit perioada in care a fost elaborat. Intr-o anumita epoca sociala sunt folositi pentru elaborarea diferitelor acte anumiti termeni, fie consacrati pentru asemenea acte, fie termeni care sunt mai des utilizati in limbaj obisnuit din epoca data. Astfel se folosesc termeni care cu decenii inainte nu erau inca intrati in patrimoniul spiritual al societatii, fie pentru ca acestia au aparut datorita anumitor preocupari social-economice ale societatii, fie unii termeni aparuti in urma dezvoltarii stiintifice si tehnice (denumiri de produse, materiale). De asemenea, elaborarea unor acte este legata de denumirea unor localitati sau strazi, care inainte fie nu au existat, fie au purtat o alta denumire. Totodata continutul de idei al diferitelor acte mai poate fi relevat si prin cuvintele legate de anumite regiuni, provincii ale tarii, si prin aceste cuvinte se poate stabili cu aproximatie vechimea actului. b) Prin analiza chimica a actului, a hartiei si substantei cu care s-a scris, se poate stabili cu aproximatie timpul cand actul putea fi scris, iar in situatiile cand anumite acte au fost elaborate cu multi ani inainte, iar in urma analizei hartiei si substantei de scris se constata ca acestea nu au fost inca fabricate (in compozitia respectiva), se va dovedi evident ca este vorba de un fals. Vechimea hartiei, in afara de analiza chimica, mai poate fi determinata si prin examinarea culorii sale. Chiar in conditii de pastrare deosebita, prin trecerea anilor hartia se invecheste, schimbandu-si si culoarea, asa incat indiferent de nuantele initiale, prin invechire, hartia ia o culoare din ce in ce mai apropiata de cea galbena. Odata cu ingalbenirea

hartia isi pierde si elasticitatea si, de asemenea, si netezimea intr-o masura perceptibila. Printre modalitatile de falsificare a unor documente sau acte, desi mai rar, se intalneste falsul prin inlaturare de text . Inlaturarea unui text se poate realiza prin: razuire, radiere si corodare. A. Pentru a se realiza o falsificare a unui act prin razuire, falsificatorul se foloseste de instrumente foarte ascutite sau intepatoare (lame, bisturie, ace s.a.). In mod obisnuit un fals prin raziuire se va intinde pe dimensiuni mici, respectiv se va limita doar la stergerea unui punct, virgule, litera sau cifre si foarte rar se vor intalni cazuri de razuire a unor cuvinte intregi din acelasi act.

B. Radierea se realizeaza prin stergerea cu diferite gume de sters sau cu ajutorul unor pulberi de granulatie fina a unor texte, de obicei de dimensiuni mai mari in cuprinsul aceluiasi act. Hartia asupra careia s-a actionat prin razuire sau radiere va fi intotdeauna purtatoare a unor urme care ajuta la descoperirea falsului. In primul rand, hartia pe suprafata careia s-a actionat isi va pierde luciul, va prezenta usoare scamosari pentru ca fibrele de celuloza din continutul ei sunt dezlipite unele de altele si astfel in acele locuri urmele pot deveni vizibile chiar cu ochiul liber. In plus, in zona locului razuit sau radiat, hartia avand o grosime mai redusa devine mai transparenta. Descoperirea acestor urme se poate face, cand sunt mai evidente, chiar cu ochiul liber insa mai ales cu ajutorul lanternelor cu raze paralele, razele sunt trimise sub un unghi ascutit asupra suprafetei hartiei. O alta metoda consta in plimbarea pe suprafata actului a unei pulberi de grafit ori negru de fum, aceste substante urmand a adera intr-o cantitate mai mare pe acea parte din suprafata hartiei care a suferit vatamari prin radiere sau razuire. In conditii de laborator radierea sau razuirea poate fi descoperita si cu ajutorul razelor ultraviolete deoarece suprafata hartiei fiind mai poroasa in locul asupra caruia s-a actionat, va reflecta sub alt unghi razele si astfel se va evidentia locul unde s-a actionat in vederea stergerii scrisului. C. Inlaturarea textului se poate face si prin corodare, adica prin spalarea lui cu diferite substante chimice. Aceasta folosire de substante chimice, de orice natura ar fi, contribuie doar la decolorarea scrisului, nu insa si la inlaturarea lui din substanta hartiei. Scrisul astfel sters nu mai poate fi citit in conditii obisnuite de lumina, insa in conditii de laborator cu ajutorul razelor invizibile va putea fi evidentiat, citit si fixat prin fotografiere.

D. Falsul prin acoperire de text este o alta metoda de falsificare a actelor. Acoperirea de text, in scopul falsificarii unui act, se face numai in acele situatii cand falsificatorul urmareste sa creeze banuiala ca acoperirea s-a

facut intamplator, incidental sau in scop de corectura. Acoperirea de text se realizeaza prin hasurare sau crearea unei pete de cerneala sau de alte substante pe o anumita parte din actul scris, acoperind astfel semnele sau cuvintele nedorite de falsificator. Substanta cu care se realizeaza falsul prin acoperire poate fi si cea folosita la intocmirea actului dar poate fi si de alta natura. Pentru cercetarea acestor falsuri trebuie a fi evidentiat scrisul acoperit, iar aceasta se poate realiza numai in conditii de laborator. Inainte de inceperea cercetarii este recomandabil a se realiza o fotografie a actului privit in lumina puternica. Portiunile care sunt purtatoare atat ale scrisului cat si substanta care il acopera vor fi evidentiate in fotografia obtinuta ca parti mai putin expuse deoarece in acele portiuni hartia actului va fi mai inchisa la culoare. Falsul prin acoperire de text se mai evidentiaza si prin folosirea razelor infrarosii. Pe cale chimica, in vederea descoperirii textului acoperit, se recurge la alegerea unei substante chimice care sa decoloreze numai substanta ce acopera textul, lasand substanta scrierii in culoarea initiala.

E.

Falsul prin imitare de text se poate realiza prin imitare servila sau prin imitare prin copiere.

Imitarea servila consta in copierea unui text scris de o alta persoana prin metoda suprapunerii. In acest scop, faptuitorul urmareste cu insistenta trasaturile scrisului pe care il copiaza. In asemenea situatii de copiere caracteristicile generale ale scrisului vor apartine autorului scrisului copiat, insa in scrisul fals obtinut se vor observa urmatoarele caracteristici: pe tot traseul scrierii va exista acelasi grad de apasare. scrisul va fi uniform si in ce priveste latimea urmei lasate de instrumentul de scris. scrisul este usor tremurat, pentru ca cel care il executa, fiind marcat de ideea de a urmarii intocmai scrisul pe care il copiaza, are usoare tremurari de mana. in desfasurarea scrisului fals se intalnesc foarte des reluari de cuvinte, corectari, spre a fi cat mai fidel scrisului original si, in functie de instrumentul de scris, pe verso-ul actului scris se vor observa puternice urme de adancime.

Falsificarea prin copiere sau prin imitare libera a unui scris original se realizeaza dupa ce falsificatorul face mai multe exercitii in vederea atingerii acestui scop, exercitii de realizare a scrisului persoanei pe care o copiaza. Copierea libera se face fie avand un act, un inscris intocmit de persoana pe care o copiaza, fie din amintire. Acestea sunt falsificarile folosite mai mult in cazul falsificarii prin imitare libera a semnaturilor. Metoda aratata de falsificare conduce la realizarea

unui scris, care chiar daca se aseamana in trasaturile lui generale cu scrisul original, in detalii insa sunt pierdute sau lasate de falsificator elemente din propriul sau scris, elemente care trebuie studiate si folosite pentru a-l descoperi pe falsificator. In acest scop se iau probe de scris de la persoana careia ii apartine scrisul original si de la cele banuite a fi falsificat acest scris. F. Falsificarea stampilelor poate fi realizata pe mai multe cai. Unele acte se falsifica prin contrafacerea unei stampile dupa impresiunea lasata de stampila originala. Contrafacerea se realizeaza prin confectionarea literelor, a semnelor conventionale sau a stemelor din stampila originala in diferite substante, insa oricat de perfect ar fi realizate stampilele false se vor gasi in impresiunea lasata de stampila falsa, diferente de marime, de contur si de grosime a literelor, vor fi descoperite diferente de distante intre semne, intre acestea si alte simboluri, diferente intre detaliile din desenul stemei stampilei si detalii din stema stampilei originale. O alta metoda este transplantarea care se realizeaza prin transferul unei impresiuni a stampilei originale pe actul fals. Daca la inceputuri acest transfer se realiza cu ajutorul albusului de ou ori a cartofului crud sau a altor substante umede, acum acest transfer se poate realiza cu ajutorul computerului. Prin metodele mai vechi impresiunea realizata in urma transferului era foarte slab colorata, literele se distingeau cu mai mare greutate, insa transferarea cu ajutorul computerului face ca falsul sa fie foarte greu de descoperit.

2. Cercetarea actelor scrise cu ajutorul masinii

de scris

Chiar daca in ultima perioada utilizarea masinilor de scris se intalneste mult mai rar, totusi foarte multe acte scrise au fost redactate cu masina de scris, actele existand si avand utilitate in dovedirea unor raporturi juridice. In cercetarea actelor realizate prin folosirea masinii de scris trebuie determinata masina de scris folosita in sensul identificarii acesteia, pentru ca de multe ori identificandu-se masina va putea fi identificata si persoana care a folosito. In procesul identificarii trebuie stabilit in primul rand tipul masinii de scris, care poate fi stabilit prin cunoasterea unor caracteristici ale acestor masini, cum ar fi conturul si marimea semnelor, pasul masinii, distanta dintre randuri. Sunt importante de descoperit si unele trasaturi individuale care se dobandesc in timpul utilizarii masinii de scris, respectiv prin realizarea dactilografierii sau cu ocazia unor reparatii (prin inlocuirea unor elemente uzate). Prin folosirea frecventa se poate ajunge ca anumite litere sa se imprime in mod deplasat fata de restul semnelor sau

dupa reparatie unele litere sa fie inlocuite cu altele care provin de la o masina de alt tip sau o parte din corpul anumitor litere poate sa cada. Pe langa aceste particularitati ale masinii de scris care ne pot duce la identificarea acesteia, se va putea stabili si ce persoane au acces la acea masina, iar apoi se va cauta particularitatile de dactilografiere ale fiecarei persoane banuite. Astfel, este stiut ca persoanele cu experienta realizeaza o dactilografiere uniforma au obisnuinta incadrarii in pagina, iar literele sunt apasate cu aceeasi intensitate.

3. Identificarea persoanei dupa scrisul de mana


Scrisul unei persoane este supus schimbarii pe parcursul vietii acesteia. Pentru inceput scrisul sufera modificari esentiale insa dupa un timp schimbarile devin mai putin semnificative. Dupa primii ani de scoala scrisul devine relativ stabil in ceea ce priveste modul de formare a semnelor, gradul de apasare, obisnuinta de legare a literelor intre ele, marimea si inclinatia. Scrisul unei persoane oglindeste temperamentul acesteia, gradul de cultura, obisnuinta in scriere, precum si starea spirituala pe care persoana o are in momentul realizarii scrierii. Pentru ca scrisul unei persoane dupa cativa ani ramane stabil in trasaturile lui generale, se poate ajunge prin studierea lui la identificarea persoanei. In primul rand se studiaza trasaturile spirituale ale scrisului precum si caracteristicile sale grafice. Prin studierea trasaturilor spirituale se poate stabili daca un scris este in curs de formare, format sau neformat, iar dupa lexicul folosit, dupa varietatea de cuvinte, modul de formare a frazelor, ortografie, se poate stabili gradul de cultura a celui care a scris. Uneori prin studiul unor anumite cuvinte care se refera la unele profesiuni mai deosebite sau la cuvinte ce au aplicatie limitata intr-o anumita zona sau tara, se poate deduce profesiunea autorului, regiunea din care provine, in ce conditii de loc si de timp si-a format bagajul de cunostinte. !! Elementele grafice ale scrisului constituie caracteristici generale si caracteristici speciale, individuale ale scrierii. a) Caracteristicile generale sunt acele aspecte exterioare ale scrisului care pot fi intalnite la mai multe persoane. Dintre acestea amintim gradul de apasare, marimea scrisului, inclinatia scrisului, coeziunea sau continuitatea scrisului, directia randurilor.

b) Caracteristicile individuale sunt cele care ajuta la identificarea persoanei pentru ca fiecare din aceste caracteristici reprezinta un mod propriu de a incepe scrierea, de a lega literele, de a efectua buclele. In practica se intalneste si asa numitul scris deghizat realizat cu cealalta mana decat cu cea cu care se scrie de obicei. Deghizarea nu trebuie confundata cu copierea servila, prin deghizare persoana incercand sa-si ascunda propriul scris. La adaugirile de text semnele grafice vor fi mai inghesuite, substanta de scris

deosebita, si se vor observa deosebiri in ce priveste forma literelor, marimea, inclinatia, forma de legare etc. La cercetarea actelor scrise de mana, pentru descoperirea faptuitorului, se vor lua probe de scris libere si la cerere. Cele libere sunt acele scrieri, acte pe care le-a intocmit persoana banuita inainte de momentul intocmirii inscrisului cercetat (cereri, declaratii, alte inscrisuri), depuse la diferite organe, fara legatura cu actul care se cerceteaza. Cele la cerere se vor scrie prin cuprinderea in fraza a unor cuvinte din actul incriminat. Aceste probe de scris precum si inscrisul de cercetat se vor trimite expertului pentru a stabili daca scrisurile apartin uneia si aceleiasi persoane.

CAP. VIII INREGISTRAREA PENALA

Evidenta sistematica a unor categorii de persoane, animale sau obiecte in scopul unei eventuale identificari ulterioare a acestora se realizeaza prin intermediul inregistrarii penale. Pentru realizarea acestei inregistrari sunt utilizate fise speciale care se centralizeaza la nivel judetean si national. Aceasta inregistrare se face pentru evidenta: persoanelor impotriva carora a inceput urmarirea penala, persoanelor condamnate, persoanelor disparute, cadavrelor neidentificate, animalelor si obiectelor pierdute sau furate, procedeele cele mai frecvente de savarsire a infractiunilor.

In tara noastra inregistrarea penala este alfabetica, pe baza semnalmentelor exterioare, dactiloscopica, dupa antecedente penale, dupa procedeele aplicate la savarsirea infractiunilor. In decursul timpului, pentru inceput, inregistrarea s-a referit la recidivisti, acestia fiind marcati cu fierul rosu pe umar, prin imprimarea diferitelor litere care marcau infractiunea savarsita, insa ulterior, aproximativ pe la anul 1700, s-a renuntat la aceasta metoda intrucat era considerata barbara. Ulterior, pentru identificare se facea apel la persoane care au cunoscut anterior pe cel banuit, respectiv paznici, codetinuti, insa si acest mijloc s-a dovedit ineficient si plin de subiectivism, nu de multe ori acestia fiind sugestionati sau autosugestionandu-se in a recunoaste o anumita persoana. Apoi s-a propus sistemul de inregistrare antropometric, insa nici acesta nu a fost eficient, pentru ca unele proportii si particularitati ale corpului uman se schimbau in timp. De la aceste metode de inceput s-a ajuns la inregistrarea actuala in modurile aratate mai sus. Inregistrarea alfabetica consta in folosirea unor fise pe care se inregistreaza toate datele personale, inclusiv daca numele a fost schimbat si cand anume, poreclele, numele folosit in familie, in cercul apropiat de prieteni, descrierea semnalmentelor exterioare mai importante, antecedentele penale, fapta pentru care este invinuit. Fisa de inregistrare va fi completata si cu cea dactiloscopica, iar uneori si cu fotografia de identificare. Tot in cadrul inregistrarii alfabetice a persoanelor se tine si evidenta persoanelor disparute pentru care se trec aceleasi date, insa fisa este completata cu data, locul si imprejurarile disparitiei, ultimul domiciliu al persoanei disparute, cine a sesizat disparitia, cine a efectuat ultimele cercetari, cine l-a vazut ultima oara si in ce loc etc. Pentru cadavre se trec locul si imprejurarile descoperirii cadavrului, sexul, varsta aproximativa, cauza mortii, descrierea imbracamintei si a obiectelor descoperite asupra sa, leziunile, eventualele tatuaje sau cicatrici, numarul dosarului, numele organului care a efectuat urmarirea. Inregistrarea animalelor si obiectelor pierdute sau furate se face numai atunci cand acestea au o anumita valoare, caracteristici bine determinate sau sunt gasite la locul faptei. Pentru fiecare se va completa o fisa care va cuprinde forma, volumul, culoarea, caracteristicile, eventual seria de fabricatie si numarul de inventar, daca asemenea elemente sunt descoperite, eventualele defecte, particularitati, adresa proprietarului, locul pierderii sau sustragerii. Animalele se inregistreaza in ordinea alfabetica cu trecerea denumirii lor, a varstei, culorii, defectelor de mers, de privire, obiceiuri, nume la care raspund, data si locul disparitiei lor, adresa proprietarilor. Inregistrarea dupa procedeele aplicate de infractori, cunoscuta si sub denumirea de modus operandi sistem, prescurtat MOS. Aceasta inregistrare se

face dupa modul de savarsire de catre infractori a unor anumite infractiuni. Aceasta inregistrare se bazeaza pe faptul ca un anumit infractor, de regula, va folosi aceeasi metoda in comiterea in mod repetat a mai multor infractiuni, folosind aceleasi modalitati de spargere si patrundere ori aceleasi modalitati de comitere a unor crime, aceleasi modalitati de ascundere a obiectelor sustrase (pot fi citate cazuri de omoruri repetate savarsite prin folosirea aceluiasi obiect contondent, de legare a victimelor in acelasi mod, de prezentare in fata persoanelor vatamate prin folosirea acelorasi calitati: incasatori de taxe, apa, gaze etc). Fiind folosit acelasi mod de operare si cunoscand ca acest mod de operare apartine uneia sau unora din persoanele cunoscute de organele de urmarire penala, verificarea va incepe cu acestea, de multe ori putandu-se stabili autorul. Inregistrarea dactiloscopica. In prezent in diferite tari se aplica mai multe sisteme de inregistrare dactiloscopica, insa toate tin seama de raportul dintre delta si centrul desenului papilar. Incercari de inregistrare dactiloscopica au fost facute inca de la jumatatea sec. XVII iar primul serviciu dactiloscopic din lume a fost fondat in 1897 la Calcutta (India). Inregistrarea dactiloscopica principala este cea decadactilara si este caracterizata printr-o formula de baza a celor zece degete ale unei persoane, dupa criteriile de impartire a dactilogramelor in tipuri. Se mai foloseste si inregistrarea monodactilara. Dactilogramele se disting dupa existenta sau inexistenta, numarul si pozitia deltelor. Acestea sunt dactilograme adeltice, dextrodeltice, sinistrodeltice, bideltice, trideltice, quatrodeltice, amorfe. Pentru clasificarea dactilogramelor, degetele aratatoare de la ambele maini se noteaza cu litere majuscule de la tipul reliefului papilar pe care il au. Toate celelalte degete se noteaza cu cifre. Notarea dactilogramelor se face in felul urmator: adelticele se noteaza cu A sau 1, dextrodelticele cu D sau 2, sinistrodelticele cu S sau 3, bidelticele cu B sau 4, tridelticele cu T sau 5, quatrodelticele cu Q sau 6, amorfele (simianele sau danteliformele) cu O sau cu cifra 0, iar cele nedefinite cu X cand sunt pe aratatoare si cu x daca sunt pe celelalte degete. Lipsa unui deget se noteaza cu Am (amputat). Intr-o formula primara se vor trece sub forma de fractie simbolurile dactilogramelor mainii drepte la numarator, iar cele ale mainii stangi la numitor. Ordinea de trecere in aceasta formula primara este urmatoarea: aratatorul, degetul mare, mijlociul, inelarul, cel mic. O astfel de formula pentru cele doua maini poate arata in felul urmator: A-4235 (la numarator, mana dreapta) / S-1254 (la numitor, mana stanga). Pe langa inregistrarea decadactilara exista si inregistrarea monodactilara (unidigitala) care priveste inregistrarea faptuitorilor dupa urmele de degete izolate, lasate la locul faptei, si care permite sa se verifice daca urmele de degete gasite la locul faptei au fost lasate sau nu de o persoana

anterior inregistrata sau prin luarea ulterioara de la banuit a amprentelor digitale, dupa care se face compararea urmei gasite la locul faptei cu cea inregistrata anterior sau luata de la banuit.

CAP. IX IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPA SEMNALMENTELE EXTERIOARE SAU DUPA METODA PORTRETULUI VORBIT
Aceasta metoda de identificare, denumita diferit de autori, se foloseste pentru identificarea persoanelor disparute, a persoanelor care se ascund, a celor care sunt supuse urmaririi penale ori au fost condamnate, la identificarea cadavrelor necunoscute. Descrierea semnalmentelor intereseaza intregul corp uman, cu relevarea constructiei anatomice si a particularitatilor anatomice care se pot observa. Pentru ca activitatea de descriere prin aceasta metoda sa aiba utilitate, trasaturile care se descriu sunt grupate in: statice si dinamice. a) Trasaturile statice au ca sfera de cuprindere particularitatile fixe ale corpului care se afla fie in miscare, fie in repaus. Aceste trasaturi trebuie descrise cu referire la marimea corpului, marimea diferitelor parti ale acestuia, componentele fetei, cu relevarea anomaliilor sau infirmitatilor evidente, atunci cand acestea exista. De regula, la descrierea trasaturilor statice ale unei persoane se incepe cu talia, constitutia fizica, forma capului si a fetei, caracteristici ale acestora. Talia este apreciata in scunda, mijlocie, inalta. Trebuie tinut cont de faptul ca de multe ori cel care face descrierea va raporta talia persoanei descrise in raport de

talia sa. In literatura criminalistica se apreciaza ca o persoana cu inaltime sub 160 cm are o talie scunda, intre 160 si 174 cm o talie mijlocie, iar peste 175 cm inalta. Aceste dimensiuni sunt folosite pentru aprecierea taliei la barbati, iar pentru femei se scad din aceste marimi 5 cm. Constitutia fizica se apreciaza dupa dezvoltarea sistemului osos, a musculaturii si a tesutului adipos. Dupa primele doua (sistem osos si musculatura) persoana se apreciaza ca fiind solida, mijlocie sau osoasa, iar dupa cea de-a treia (tesut adipos) persoana poate fi grasa, mijlocie sau slaba. Marimea capului se apreciaza prin raportare la marimea de ansamblu a corpului, acesta putand fi mic, mijlociu sau mare. Fata se apreciaza dupa forma acesteia si poate fi ovala, patrata, dreptunghiulara, rombica, triunghiulara cu baza sus, triunghiulara cu baza jos. Parul va fi descris dupa culoare, grosime, insertiune frontala, prezentare a firului de par. Astfel, un par poate fi negru, castaniu, roscat, blond, alb, grizonat, carunt platinat. Firul de par va putea fi apreciat ca fiind gros, mjlociu sau subtire. Firul se poate prezenta ca fiind drept, ondulat, carliontat. Insertiunea frontala, respectiv forma in care se delimiteaza partea cu par a capului de frunte, poate fi arcuita, ascutita sau dreapta. Atunci cand parul este cazut intr-o anumita proportie se va descrie si tipul de chelie, respectiv parietala, frontala, tonsorala, totala. Fruntea va fi apreciata dupa latime, inaltime, profil sau alte particularitati. Latimea fruntii este distanta dintre cele doua tample si in raport de marimea capului se va aprecia ca lata, mijlocie si ingusta. Inaltimea consta in distanta de la insertiunea parului pana la radacina nasului si poate fi apreciata ca inalta, mijlocie si scunda. Profilul fruntii se poate prezenta in raport de pozitia corpului ca fiind dreapta, concava, convexa, ondulata, avansata sau oblica. Sprancenele se descriu dupa contur si grosime. Dupa contur pot fi arcuite, drepte, unghiulare, serpuite, iar dupa grosime sunt apreciate ca subtiri, mijlocii, groase, iar o particularitate o constituie sprancenele imbinate. Ochii se descriu dupa culoare, marime, proeminenta, distanta oculara si eventuale particularitati de privire. Nasul se descrie dupa marime, contur, proeminenta, latime, pozitia bazei sale sau dupa radacina. Atunci cand exista, se descriu si particularitatile de culoare ale nasului. Gura se descrie dupa marime, pozitie, tinuta, contur. Buzele se descriu dupa grosime, dupa proeminenta (buza superioara in raport cu buza inferioara), dupa particularitati sau eventuale malformatii.

Dintii. Se descriu aceia dintre dintii care se vad in timpul vorbirii, respectiv doar incisivii si caninii. La acestia se descriu eventuale particularitati (plombe, proteze, lipsa unora, ruperea altora, eventuale materiale speciale de confectionare). Ca particularitate se descrie si felul in care se descopera gingiile in timp ce persoana vorbeste sau rade. Barbia poate fi descrisa dupa inaltime, latime, inclinatie, particularitati. Tenul se descrie dupa culoare (alb, brun, negru, roz, galben, roscat), dupa pori, eczeme, negi. Ridurile fetei se descriu dupa forma si adancime, fiind mai importante cele frontale si oculare. Pavilionul urechii are cele mai multe detalii si este descris dupa aspectul general sub raportul marimii, formei si pozitiei fata de cap. Dupa o descriere a persoanei in raport de elementele aratate mai sus este necesar a se trece la prezentarea eventualelor semne particulare ale persoanei, care au putut aparea datorita unor accidente, interventii chirurgicale, tatuaje sau anomalii anatomice. b) Trasaturile dinamice, denumite si trasaturi functionale, constau in unele elemente de individualizare care au aparut datorita anumitor deprinderi ale omului. In descrierea unei persoane intereseaza mai mult tinuta corpului, pozitia capului, mersul, mimica, privirea, vocea, rasul, tusea. inuta corpului este diferita de multe ori in raport de ocupatia unei persoane. Astfel, la persoane cu pregatire militara, sportivi, tinuta este dreapta, la persoane cu activitate de birou (functionari, profesori, bibliotecari) tinuta este aplecata cu umerii adusi inainte sau cu un umar mai jos decat celalalt. Daca se retin anumite anomalii de tinuta acestea vor fi importante pentru o mai usoara identificare. inuta mainilor poate constitui un element de identificare pentru ca unele persoane tin mainile la spate, in buzunare, gesticuleaza cu acestea cand vorbesc, iti freaca mainile etc. inuta capului poate fi dreapta, aplecata inainte sau in spate ori spre stanga sau spre dreapta. Pot fi retinute si anumite particularitati, ca de exemplu miscarea capului ca tic nervos, tremurul capului etc. Mersul este un element care poate duce la identificarea unei persoane intrucat prin trecerea anilor acesta se stabilizeaza pe anumite caracteristici. Astfel, la persoanele de mica statura sau la persoanele colerice ori sanguinice se va constata un mers grabit, cu pasi mici, cu o miscare ritmica a bratelor. Persoanele de statura masiva sau inalte au un mers lent cu pasi rari.

Vocea este caracteristica pentru fiecare persoana si poate fi descrisa folosind o vorbire clara sau neclara, grabita sau rara, cu sunete inalte sau joase, anumite defecte de pronuntie, cu folosire de regionalisme, cu accent strain, exprimare peltica sau graseiata. Element important poate fi si tusea folosita ca tic.

ca cu cu un

In descrierea trasaturilor dinamice este importanta si mimica sau pantomima intrucat unele persoane isi formeaza in timp anumite obiceiuri de incretire a fruntii sau de miscare a gurii, care devin caracteristice si care exprima, de multe ori, anumite atitudini sau stari sufletesti.

CAP. X- PLANIFICAREA URMARIRII PENALE SI A JUDECATII


Notiunea si importanta planificarii activitatii de urmarire penala si a cercetarii judecatoresti O cerinta importanta, pentru a avea eficienta in lupta impotriva faptelor ilicite, este aceea a organizarii, a desfasurarii planificate a activitatilor criminalistice care se deruleaza in cadrul investigatiei pe parcursul procesului penal, in asa fel incat sa fie descoperite faptele comise si faptuitorii, iar judecarea acestora sa se faca mai aproape de momentul incalcarii legii penale. Prin planificarea urmaririi penale si a judecatii se intelege organizarea desfasurarii acestora pe baza unui plan, care sa se raporteze la fapte reale, care sa cuprinda analize obiective, conforme cu principiile tacticii criminalistice, in realizarea unui singur obiectiv stabilirea adevarului in cauza. Desigur ca aceasta planificare a cercetarii, a investigarii, este diferita in cele doua faze ale procesului penal: daca in faza urmaririi penale inca nu exista probe administrate, ori numarul acestora este redus, poate inca nu este cunoscut faptuitorul (sau faptuitorii), in faza cercetarii judecatoresti deja sunt o suma de probe, faptuitorul este prezentat, a fost audiat (de regula), exista o anumita pozitie a acestuia in raport cu fapta imputata. Totusi, in aceasta a doua faza a procesului penal, opereaza prezumtia de nevinovatie, probele trebuie readministrate, ori administrate probe noi la solicitarea acuzarii sau a apararii, pot apare situatii noi, alibiuri, probe care sa contrazica probele din faza de urmarire penala sau sa le dea o alta valoare, asa incat necesitatea planificarii este de netagaduit. Prin urmare, fiind vorba de o activitate de stabilire a adevarului, desfasurarea acesteia trebuie facuta organizat si nu poate fi lasata la jocul hazardului ori a inspiratiei de moment.

In notiunea de planificare a urmaririi penale si a cercetarii judecatoresti se cuprind analiza si aprecierea datelor privitoare la fapta comisa, elaborarea versiunilor si ordonarea activitatilor care trebuie intreprinse in procesul administrarii probelor, precum si eventualelor termene pana la care trebuie indeplinite. Principiile tactice criminalistice care opereaza in activitatea de planificare a urmaririi penale si a judecatii sunt urmatoarele: principiul individualitatii, ceea ce presupune ca pentru cercetarea, respectiv judecarea, fiecarei fapte penale sa se stabileasca un plan distinct, un drum concret de cercetare in functie de natura faptei, de imprejurarile in care s-a comis, de persoana faptuitorului etc. principiul dinamismului (sau mobilitatii), ceea ce inseamna ca planul initial nu este imuabil, el poate fi schimbat, modificat, completat in raport de noile situatii sau probe care apar in timpul cercetarii , deci organul de cercetare trebuie sa aiba aptitudinea de a adapta planul noilor imprejurari.

Intreaga activitate de planificare nu trebuie sa porneasca de la idei preconcepute, de la ambitii ale organului judiciar de a se remarca ori de a obtine un succes rasunator. In practica sunt adeseori intalniti politisti, procurori, chiar si judecatori, care, de la inceput, fara a avea probe, suspecteaza in mod subiectiv pe cineva, dupa care banuielile sunt sustinute de imaginatie, de dorinta de a i se confirma opinia si de a se remarca, situatie in care acestia nu mai au nevoie de probe, iar vanitatea lor poate duce la erori judiciare ireparabile. La faptele flagrante nu este necesara o planificare a cercetarii sau o elaborare a versiunilor ori o verificare ulterioara a acestora, intrucat cel care a comis fapta este prins in timp ce o comitea. Singura activitate de planificare, in aceste cazuri, este pentru a lamuri circumstantele care il caracterizeaza pe faptuitor si a eventualului mobil al faptei. Elaborarea si verificarea versiunilor

Versiunile sunt presupuneri logice ale organului de cercetare cu privire la fapta in totalitatea ei, la modalitatea de comitere, la persoana care a comis-o, sau doar la unele aspecte ale acesteia. In faza de urmarire penala, o data ce aceste versiuni au fost elaborate, ele devin o pista de urmarit si de verificat pana la obtinerea confirmarii ori neconfirmarii acestora. Daca in aceasta faza elaborarea versiunilor apartine doar organului de cercetare, in faza de judecata, toti participantii la proces isi pot elabora versiuni, respectiv judecatorul, procurorul, aparatorul inculpatului sau celorlalte parti, precum si personal inculpatul, partea vatamata, partea civila ori partea

responsabila civilmente, fiecare dintre acestia putand urmari sa probeze propria versiune sau sa inlature versiunea celuilalt. Acestea insa nu sunt versiuni dintre cele care sa oblige organul de cercetare sa le verifice, insa potrivit principiului dinamismului planificarii cercetarii, pot fi luate in considerare si verificate pentru a nu constitui motiv de posibila eroare judiciara, daca ulterior se vor confirma. Versiunile organului de cercetare pot privi aspecte legate de latura obiectiva a infractiunii presupus a fi fost comisa, respectiv la modul in care s-a comis fapta, la mijloacele folosite, la legatura de cauzalitate dintre actiunea presupusa si rezultatul produs; pot exista versiuni cu privire la autorul comiterii faptei si daca acea persoana (sau alta) a desfasurat actiunea; pot exista versiuni si cu privire la latura subiectiva, respectiv daca fapta s-a comis intentionat ori din greseala, care a putut fi mobilul si scopul urmarit de faptuitor. Elaborarea versiunilor nu se face in abstract, doar prin folosirea unui proces de gandire, ci trebuie sa aiba la baza declaratii ale persoanelor care pot avea, sau au, cunostinte despre fapta, eventuale urme gasite la locul faptei, declaratii ale victimei etc., deci unele date concrete care pot fi punctul de pornire a unor presupuneri in care se foloseste logica, in mod cat mai obiectiv. Este recomandabil ca, de la inceput, sa se elaboreze mai multe versiuni, care apoi sa fie verificate in paralel, prin analiza comparativa a probelor, a faptelor rezultate din probele existente. O verificare succesiva a versiunilor este mai putin eficienta intrucat s-ar pierde din eventualele probe, iar reluarea verificarii de versiuni care s-au aflat in asteptare, ar indeparta verificarea de momentul in care probele ar fi prezente, iar memoria celor care ar putea da relatii s-ar putea altera datorita trecerii timpului. La terminarea procesului de verificare a versiunilor se va putea concluziona care din ele se confirma, care este cea adevarata, deci versiunea devine adevar. De regula, din mai multe versiuni se retine cea care se confirma prin probe, iar celelalte sunt inlaturate, insa uneori se pot confirma chiar doua sau mai multe versiuni, fiecare exprimand un adevar (de ex. se poate confirma versiunea ca X a lovit victima aducand-o in stare de inconstienta, dar aceasta nu a sustras bunurile, acestea fiind sustrase de catre Y care trecea dupa un anumit timp pe langa locul unde cazuse victima si, fara sa stie ce s-a intamplat mai inainte, a profitat de starea in care se gasea victima initial atat X cat si Y fusesera banuiti a fi comis o talharie intrucat au fost vazuti de martori in apropierea locului faptei, fara a fi impreuna). Planul activitatii de cercetare Ultima etapa a activitatii de planificare a urmaririi penale sau de cercetare judecatoreasca o constituie intocmirea unui plan concret sau a unei fise de lucru. Pentru organele de urmarire penala, astfel de planuri sunt aproape obligatorii si se intocmesc dupa modele generalizate in baza experientei obsinute de aceste organe in decursul timpului si prin ordin ierarhic, fiind considerate deosebit de eficiente, dar si o posibilitate de verificare a activitatii desfasurate.

Aceste planuri au fost consacrate chiar ca si documente, fise, avand un continut rubricat pe probleme de lamurit, activitati de intreprins, termene de executare, persoana nominalizata a le executa. De regula, un plan al activitatii de urmarire penala cuprinde notarea activitatilor operative care trebuie efectuate, elaborarea si verificarea versiunilor, stabilirea imprejurarilor care urmeaza a fi dovedite si a activitatilor prin care se vor administra probele necesare, modul de desfasurare, mijloacele, locul, termenul de realizare, ordinea de efectuare a anumitor activitati. In faza de cercetare judecatoreasca nu este cunoscuta o formularistica ori o obligativitate a intocmirii unui plan de desfasurare a activitatii, aici predominand respectarea cadrului legal stabilit prin normele procesuale penale. Ca orice activitate insa, daca ea va fi organizata, reusita va fi cu atat mai posibila. Prin urmare, desi nu se impune obligatoriu o anume planificare, consideram ca ar fi recomandabil ca atat judecatorul, cat si ceilalti participanti la judecata sa aiba o activitate organizata dupa cerintele concrete, sa-si intocmeasca fiecare un plan propriu, materializat in fisele de studiu, pe care sa se noteze problemele de urmarit, probele necesare, problemele de elucidat, verificarea inadvertentelor etc, in mod propriu si potrivit a ceea ce fiecare considera important. In ambele faze ale procesului penal, pana la elucidarea completa a cauzei si la stabilirea adevarului, planul initial va putea fi completat sau chiar schimbat, in mod dinamic, in functie de elementele noi care pot aparea. Cercetarea locului faptei Notiune si importanta Cercetarea locului faptei este in primul rand o activitate procedurala prevazuta in art. 129 C.pr.pen., insa si o importanta activitate de tactica criminalistica, desfasurata de organele de cercetare judiciara mai ales in faptele de o gravitate sporita cum sunt omuciderile, accidente de circulatie sau din domeniul minier, violuri, talharii, sustrageri, distrugeri etc. Aceasta activitate se realizeaza de obicei la inceputul cercetarii, avand ca scop cunoasterea nemijlocita a locului faptei, descoperirea, fixarea si ridicarea urmelor care s-au creat cu ocazia savarsirii faptei, cunoastere care se realizeaza imediat , direct si, de regula, in mod complet, uneori realizandu-se chiar si ascultarea martorilor, a victimei sau a faptuitorului. Suma datelor obtinute prin aceasta activitate este baza activitatilor tactice ce se vor desfasura in continuare in vederea elucidarii faptei si a stabilirii adevarului. Potrivit art. 129 C.pr.pen. o asemenea activitate procedurala se efectueaza in situatia in care este necesara constatarea situatiei locului savarsirii faptei, descoperirea si fixarea urmelor infractiunii, stabilirea pozitiei si starii mijloacelor materiale de proba si a imprejurarilor in care s-a comis fapta.

Din punct de vedere criminalistic, prin locul faptei se intelege locul propriu zis al savarsirii faptei, dar si zonele apropiate, precum si alte locuri importante cercetarii, cum ar fi locul in care fapta a fost pregatita, locul in care s-au produs urmarile faptei, caile de acces sau de retragere a faptuitorului, respectiv intregul perimetru in care se afla probele materiale create cu ocazia savarsirii acelei fapte. Procedural, prin locul savarsirii infractiunii, potrivit art. 30 alin. 4 C.pr.pen., se intelege locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala, in totul sau in parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia. Cercetarea locului faptei poate fi dispusa de catre organul judiciar, motivat, atunci cand se apreciaza ca este necesar a se efectua aceasta activitate. In faza de urmarire penala dispunerea cercetarii se face prin rezolutie motivata, iar in faza de judecata prin incheiere, de asemenea motivata, in sensul aratarii necesitatii efectuarii cercetarii locului faptei.

Pregatirea cercetarii locului faptei Aceasta activitate se face in doua etape: a) Pregatirea cercetarii locului faptei la sediul organului judiciar presupune mai mult masuri organizatorice luate in vederea unei activitati de cercetare a locului faptei in cele mai bune conditii. In primul rand, imediat dupa ce a fost sesizat despre comiterea unei fapte care constituie o anumita (sau anumite) infractiuni, organul de urmarire penala, chiar fara sa isi verifice competenta, are indatorirea de a lua urmatoarele masuri: sa identifice persoana care a facut plangerea sau denuntul (daca sesizarea s-a facut telefonic, verificarea este obligatorie pentru a se preveni o eventuala dezinformare si deplasarea inutila a echipei de cercetare). sa se obtina date despre locul faptei, natura si gravitatea acesteia sa se dispuna masuri urgente cu privire la conservarea locului faptei, la paza acestuia, pana la sosirea echipei de cercetare, prin intermediul organelor de politie locale (sau cele mai apropiate), cu privire la salvarea victimei (sau victimelor), la identificarea martorilor, la identificarea faptuitorilor.

Urmatoarea etapa consta in verificarea competentei, in situatia in care se va considera competent organul de urmarire penala va trece la celelalte etape, iar

atunci cand va constata ca nu este competent, va informa de urgenta organul de urmarire penala competent. Constatand ca este competent sa efectueze urmarirea penala, organul sesizat va trece la constituirea echipei de cercetare din care fac parte procurorul, care conduce activitatea de cercetare, lucratori din cadrul compartimentului judiciar si de cercetari penale, lucratori din cadrul organului de politie in sectorul de activitate a carora s-a comis fapta, ofiterul criminalist, lucratori specializati in domeniul tehnic (pentru eventuale constatari tehnico-stiintifice), daca este cazul, medicul legist si lucratorul care conduce cainele de urmarire. Trebuie totodata, daca sunt cunoscuti, incunostintati de activitatea care se va desfasura, partile vatamate, victimele, partile responsabile, faptuitorii, iar in masura in care acestia doresc, pot participa la cercetarea locului faptei. O alta masura ce trebuie luata este alegerea mijloacelor tehnico-stiintifice care se considera a fi necesare, respectiv truse criminalistice, mijloace pentru efectuarea fotografiei judiciar- operative, pentru filmat, mijloace de iluminat artificial, substante, materiale pentru efectuarea de mulaje, aparate de inregistrat audio, detectoare, miniaspiratorul pentru ridicarea microurmelor, mijloace de ridicare, ambalare si transport a urmelor. Apoi echipa constituita se deplaseaza, cat mai urgent la locul unde se va face cercetarea. b) Pregatirea cercetarii locului faptei la locul acesteia In momentul ajungerii, organul judiciar trebuie sa verifice cum s-a asigurat paza locului faptei, daca urmele din perimetru au fost conservate si daca s-au produs eventuale modificari in zona. Toate aceste constatari trebuie consemnate in scris si fixate prin fotografii judiciare sau filmare. Imediat, daca sunt victime ranite si care au nevoie de ajutor medical, dupa acordarea primului ajutor , sunt trimise urgent, insotite de lucratori de politie, la cea mai apropiata unitate sanitara, pentru investigatii si tratament. In situatia in care aceasta masura s-a luat de organele de politie locale, sosite inainte la locul faptei, ori de alte persoane, se va consemna aceasta si se va fixa locul in care s-a aflat victima sau victimele, cu cat mai multa fidelitate. Echipa de cercetare se va interesa daca au fost identificati martori ai evenimentului, daca a fost identificat si, eventual, retinut faptuitorul. Urmeaza selectionarea si numirea martorilor asistenti, persoane capabile de a confirma ulterior daca activitatea de cercetare a locului faptei s-a desfasurat in conformitate cu dispozitiile legale. Evident ca acestia nu trebuie alesi din randurile persoanelor care vor fi martori in cauza, intrucat ei nu vor putea avea in proces

ambele calitati. Martorilor asistenti li se va explica in ce consta activitatea la care ei asista, ce scop are aceasta, drepturile pe care le au. Dupa obtinerea de informatii generale cu privire la fapta de la lucratorii de politie sositi primii la locul faptei, de la victime, de la martori, de la faptuitor (cand acestia se mai afla in acel loc), date care trebuie notate sau inregistrate audio, procurorul (sau in lipsa acestuia, la cauze la care participarea procurorului nu este obligatorie) ori lucratorul de politie desemnat conducator al echipei de cercetare, va repartiza sarcinile pentru fiecare membru al echipei de cercetare, potrivit competentei si specialitatii acestora. Efectuarea cercetarii locului faptei Potrivit sarcinilor stabilite, se trece apoi la cercetarea locului faptei cu respectarea normelor de procedura penala si a regulilor de tactica criminalistica. Dintre aceste reguli de tactica criminalistica, cele mai importante si cu aplicabilitate generala, indiferent de natura infractiunii, amintim urmatoarele: a) efectuarea cercetarii cu celeritate, aceasta insemnand ca pentru a se preveni pierderea, distrugerea sau degradarea urmelor, activitatea de cercetare trebuie efectuata neintarziat, cat mai aproape de momentul comiterii faptei si de sosirea echipei de cercetare intrucat urmele, care pot avea importanta in cauza, pot dispare sau sa fie deteriorate prin aparitia unor fenomene meteorologice (ploaie, vant, ninsoare, instalarea noptii etc) , prin interventia unor persoane interesate (faptuitorul se poate intoarce sa-si ia un obiect pierdut, care lar incrimina etc), ori prin trecerea timpului (martorii pot uita unele detalii importante) sau prin interventia altor persoane (curiosi care intra in perimetru distrugand, fara intentie, urmele). b) efectuarea cercetarii sa se faca cu obiectivitate, respectiv indiferent de versiunile stabilite, toate urmele, fie ca ele confirma, fie ca infirma aceste versiuni, trebuie cautate, ridicate si fixate, deci ele trebuie sa aiba aceeasi valoare pentru organul de cercetare. c) cercetarea locului faptei trebuie sa fie deosebit de temeinica, adica sa se faca in amanunt, toate probele trebuie cautate cu insistenta si, chiar daca ar parea neinteresante in cauza, sa fie ridicate, urmand ca doar dupa ridicarea tuturor probelor, in coroborare si cu alte probe sa se stabileasca importanta lor sau lipsa lor de importanta. Superficilitatea, increderea organului judiciar in experienta sa, poate duce la trecerea cu vederea peste anumite urme, considerate neimportante in acel moment, dar, ulterior, sa rezulte necesitatea aprecierii si a acestora in ansamblul cauzei, cand ele nu mai pot fi identificate. Consemnarea tuturor aspectelor cercetarii, dar mai ales fixarea prin fotografiere sau filmare a tuturor zonelor cercetate, poate fi utila, datorita obiectivitatii imaginii, si atunci cand au aparut aspecte de superficialitate sau neglijenta.

d) efectuarea cercetarii cu respectarea demnitatii persoanelor. Fiecare membru al echipei de cercetare trebuie sa desfasoare activitatea cu bun simt, fara infatuare, cu respectarea demnitatii victimei, a celor implicati sau a celor care asista. Este de neadmis ca, in raport de tragismul a ceea ce s-a intamplat, sa se faca glume pe seama situatiei, a starii sau imbracamintii victimei, a aspectelor de intimitate, sa se zambeasca, sa se vorbeasca trivial, sa se prezinte cetatenilor sau presei aspecte care ar leza demnitatea celor implicati in fapta. e) Cercetarea locului faptei trebuie efectuata planificat, in baza unei organizari intocmite in raport de fapta banuita ca s-ar fi produs, de locul faptei, de elementele importante in cercetare, stabilindu-se concret ce se va cauta, prin ce procedee si de catre cine din membrii echipei de cercetare. Modalitatea de efectuare a cercetarii locului faptei poate fi din exterior spre interior sau invers, alegerea ei fiind determinata de locul de examinat si de natura infractiunii, de locul in care aparent sunt concentrate urmele infractiunii si de interesul de a se ajunge mai repede la ele si a nu fi distruse aceste urme. Cand locul infractiunii este un spatiu vast (curti, gradini, terenuri agricole etc) acesta se imparte pe zone si se efectueaza o cercetare simultana ori succesiva, in functie de numarul persoanelor folosite in echipa de cercetare. In spatii restranse, limitate (interiorul unei incaperi, un garaj etc) cercetarea se face printr-o examinare generala a locului, dupa care urmeaza o cercetare de amanunt a fiecarui obiect de la marginea incaperii spre centrul acesteia. Pentru o desfasurare sistematica a cercetarii locului faptei se parcurg doua faze: statica si dinamica, ambele fiind insa parti componente ale cercetarii, care se interpatrund, constituind un proces unic, complex al acestei activitati. In faza statica se desfasoara o activitate de examinare atenta a locului faptei, in care se stabileste starea si pozitia mijloacelor materiale de proba, in nemiscare, deci fara a i se schimba pozitia vreuneia dintre ele; se efectueaza fotografii judiciare (de orientare, schita, ale obiectelor principale), se inregistreaza video, se fac masuratori a distantei dintre obiectele principale, dintre acestea si diferite urme sau locuri de acces, se ridica urme. In faza dinamica se trece la examinarea urmelor, a obiectelor din perimetru, a corpului victimei, de aceasta data fiind permisa atingerea acestora, ridicarea lor, schimbarea pozitiei, se ridica obiectele considerate corpuri delicte, se iau mulajele urmelor de adancime, se ridica urmele de maini etc, toate acestea fiind ulterior cercetate in conditii de laborator (cand aceasta se impune). Toate aceste activitati, este recomandabil, a fi fixate prin fotografiere sau filmare, dar mai ales se vor consemna in procesul verbal. Solutionarea imprejurarilor controversate de la fata locului este o alta activitate importanta in aceasta cercetare. Se poate intampla ca in timpul cercetarii

sa apara imprejurari negative, controversate, determinate de anumite neconcordante intre situatia din teren si evenimentul presupus a se fi comis. Aceasta pentru ca, uneori, faptuitorul incearca simularea savarsirii unei alte fapte, de catre alte persoane, in ideea de a scapa de raspunderea penala, astfel ca incearca sa lase la fata locului urme care ar induce ideea ca s-a savarsit o alta infractiune si de catre o alta persoana. Simularea perfecta a savarsirii unei alte fapte este insa un lucru deosebit de rar si aproape imposibil, faptuitorul gresind adeseori si creind o discordanta intre urme sau probe, ceea ce unui lucrator cu experienta sau fler ii ridica imediat semne de intrebare. Spre exemplu, dupa comiterea unui omor, faptuitorul incearca sa creeze ideea unei sinucideri prin spanzurare, victima fiind gasita atarnata de o sfoara, insa cei care efectueaza cercetarea nu gasesc in apropiere nici un scaun sau alt obiect pe care victima sa se fi putut urca spre a se spanzura; ori, gestionarul constata ca prejudiciul cauzat din luarea de bunuri nu mai poate fi acoperit si insceneaza un furt spargand o fereastra, deformand gratiile, insa cu prilejul cercetarii se poate constata ca bunurile care lipsesc nu puteau fi scoase prin acea fereastra fiind mai mari decat orificiul creat. Prin urmare, organele de cercetare vor trebui sa identifice, sa ridice si sa fixeze toate probele de la fata locului, sa verifice apoi atat versiunea comiterii faptei aparente, cat si versiunea comiterii altor fapte banuite a se fi comis, efectuand chiar cu acel prilej reconstituiri care sa certifice care din versiuni este cea reala. Reluarea si repetarea cercetarii locului faptei Cu prilejul efectuarii cercetarii locului faptei pot ramane zone neinvestigate si chiar urme importante nedescoperite, fie datorita unor cauze obiective, de neinlaturat, fie datorita insuficientei, superficialitatii, unor greseli, necunoasterii in acel moment a intinderii locului faptei, astfel ca se vadeste necesara o recercetare a acestui loc. Reluarea cercetarii locului faptei este o activitate tactica de continuare a unei cercetari efectuate anterior si care nu s-a putut finaliza datorita interventiei unor factori obiectivi si care se va relua imediat ce cauzele care au determinat intreruperea au disparut. Astfel de cauze care determina intreruperea pot fi lasarea intunericului, iar urme importante nu ar putea fi luate decat la lumina zilei, aparitia unor pericole de explozii, contaminari, incendiu, alunecari de teren, aparitia unor manifestari ostile din partea unor cetateni etc, necesitatea aducerii unui expert, a unor utilaje absolut necesare s.a. Constatand aparitia unora dintre aceste cauze, conducatorul echipei de cercetare dispune intreruperea cercetarii, stabileste concret, prin consemnare in proces verbal in ce stadiu s-a oprit cercetarea si ia masuri pentru paza locului faptei pana la reluarea cercetarii, dispunand si asupra masurilor de conservare a locului respectiv.

Aceeasi echipa de cercetare (completata in situatiile in care se impune) va relua cercetarea, cu stabilirea precisa si consemnarea in procesul verbal a stadiului din care s-a reluat, a eventualelor modificari care s-au produs, a felului in care s-a realizat paza locului faptei, in continuare desfasurandu-se activitatea pana la finalizarea ei. Repetarea cercetarii locului faptei este o activitate mai rar intalnita, care se efectueaza in situatiile in care cercetarea initiala s-a desfasurat ineficient, neglijent ori in conditii improprii, nefiind descoperite urme care in mod logic ori pentru verificarea unor versiuni aparute trebuiau sa fie gasite si valorificate. O repetare a cercetarii locului faptei poate fi considerata si deplasarea instantei si a partilor din proces la locul faptei, efectuata uneori in faza de cercetare judecatoreasca, interesul acestei cercetari locale fiind mai mult de a lua cunostinta in mod direct si de a intelege mecanismul comiterii faptei, in conditiile concrete din teren, de a verifica daca fapta se putea comite in acel loc si in modul in care s-a stabilit prin actul de sesizare al instantei. Eficienta repetarii cercetarii este mult redusa pentru ca, de regula, multe urme de la locul faptei au disparut sau s-au degradat, au putut interveni modificari ale locului faptei etc. Mijloace tehnice folosite pentru cautarea unor obiecte neaparente. Cu ocazia cercetarii locului faptei, in afara de obiectele vizibile, care pot constitui urme ce intereseaza cercetarea criminalistica, precum si urmele latente, care se identifica prin folosirea mijloacelor tehnice pentru relevarea acestor urme, exista interes pentru descoperirea unor obiecte ascunse de faptuitor sau a cadavrelor. Cautarea obiectelor ascunse in pamant sau in constructii ori in interiorul altor obiecte se folosesc detectoare de metale, detectoare de cadavre, sonde metalice simple, sonde electromagnetice, sonde stetoscopice, aparate Roentgen portabile etc, precum si caini de urmarire special dresati pentru depistarea de cadavre, de substante narcotice, toxice etc. Fixarea rezultatelor cercetarii locului faptei Intreaga activitate de cercetare a locului faptei va fi fixata prin procesul verbal de cercetare, schita locului faptei, fotografiile judiciare, inregistrarea video, precum si mulajele urmelor de adancime (atunci cand acestea se gasesc). Procesul verbal constituie mijlocul principal de fixare a rezultatelor cercetarii si in acesta se descrie intreaga activitate desfasurata, in amanunt, cu aratarea persoanelor care au constituit echipa de cercetare, calitatea acestora, ce s-a

descoperit cu prilejul cercetarii, cum s-a procedat pentru fixarea, ridicarea si conservarea probelor etc. Acest proces verbal cuprinde o parte introductiva, in care se consemneaza fapta cercetata, data comiterii ei, locul, ora la care a inceput cercetarea, limitele in care s-a efectuat cercetarea, starea atmosferica, ce persoane au facut parte din echipa de cercetare, date despre presupusul faptuitor, ce persoane au participat, martorii asistenti. Urmatoarea parte a procesului verbal o constituie partea descriptiva in care se consemneaza in detaliu situatia locului faptei, prin prezentarea orientativa in spatiu, particularitatile topografice, caile de acces, apoi descrierea amanuntita a obiectelor, urmelor, probelor materiale descoperite, locul in care s-au gasit, mijloacele tehnico-stiintifice care s-au folosit, eventualele particularitati ale cercetarii, observatiile celor prezenti la cercetare in calitate de martori asistenti, experti s.a., iar daca se ivesc imprejurari controversate si acestea vor fi mentionate, ordinea consemnarii fiind aceea a desfasurarii activitatii si a descoperirii urmelor. In partea finala se trec apoi ce obiecte sau urme au fost ridicate de la locul faptei, metodele folosite, ce fotografii au fost efectuate, ce s-a inregistrat audio sau video, ce masuratori fotografice s-au efectuat, ce schite, la ce scara, fiind apoi trecute persoanele care au fost de fata la efectuarea cercetarii, care vor semna procesul verbal. Pe langa procesul verbal, ca mijloace secundare de fixare a rezultatelor cercetarii, sunt fotografia judiciara (fotografia de orientare, fotografia schita, fotografia obiectelor principale, fotografia de detalii, masuratorile fotografice), inregistrarea video, schita locului faptei, mulajele urmelor de adancime.

CAP. XI ASCULTAREA PERSOANELOR


1.Consideratii introductive
Scopul urmarit pe parcursul desfasurarii procesului penal este acela de a constata la timp si in mod complet acele fapte care constituie infractiuni,astfel incat orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita conform vinovatiei sale si nicio persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere,finalitate stabilita chiar prin art. 1 C.pr.pen. si care este realizata in momentul in care,ca urmare a comiterii unei infractiuni,organele judiciare,printr-o complexa activitate de probatiune, reusesc sa stabileasca toate imprejurarile referitoare la fapta si faptuitor.

2.Ascultarea invinuitului sau inculpatului


In cadrul procesului penal, invinuitul sau inculpatul este persoana cea mai importanta, care cunoaste cel mai bine fapta savarsita, care poate oferi cele mai multe date cu privire la aceasta, astfel ca in jurul lui se desfasoara toata activitatea de administrare a probelor. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului, obtinute ca urmare a ascultarii de catre organele judiciare, constituie un mijloc de proba in cauza, fie in apararea, fie in acuzarea sa, deoarece unele fapte sunt cunoscute numai de el, iar altele, desi sunt cunoscute si de altii, el le cunoaste cel mai bine. Ascultarea invinuitului sau inculpatului este activitatea procesuala si de tactica criminalistica ce prezinta o importanta deosebita intrucat, in cadrul ei, invinuitul sau inculpatul poate face marturisiri, complete sau partiale, cu privire la infractiunea pe care a savarsit-o, la circumstantele legate de comiterea ei, putand totodata sa-si formuleze si apararea cu privire la circumstantierea faptei ori cu privire la nevinovatia sa. Ascultarea invinuitului sau inculpatului se detaseaza, sub raportul importantei, de restul activitatilor de strangere a probelor, reprezentand activitatea cu frecventa cea mai ridicata, pentru ca, fie datorita naturii lor, fie datorita modului de savarsire a infractiunilor, nu in toate cauzele penale aspecte legate de fapta sau de faptuitor pot fi dovedite prin inscrisuri, prin constatari tehnico-stiintifice sau expertize, in schimb desfasurarea procesului penal, atat in cursul urmaririi penale, cat si al judecatii, este de neconceput fara ascultarea celui in jurul caruia se va concentra intreaga activitate a organelor judiciare si a partilor, purtatorul celor mai ample si utile informatii - invinuitul sau inculpatul. Lipsa acestei activitati are caracter de exceptie producandu-se doar in cazul cand invinuitul sau inculpatul este disparut ori se sustrage urmaririi penale sau judecatii. Stabilirea adevarului intr-o cauza penala depinde in buna masura de pregatirea profesionala, de iscusinta, de aptitudinile persoanei care efectueaza urmarirea penala sau judecata, de rabdarea si obiectivitatea cu care se aduna probele necesare in cauza, probe printre care se numara si declaratiile invinuitului sau inculpatului, rezultat al ascultarii acestuia. Prin ascultare se intelege actul procedural prin care invinuitul, inculpatul, celelalte parti din procesul penal, martorii sau expertii sunt chemati sa dea declaratii sau explicatii in fata organelor de urmarire penala sau a instantelor de judecata in conformitate cu legea si cu respectarea regulilor de tactica criminalistica (Alaturi de termenul de ascultare se mai utilizeaza termenul de audiere; acesti termeni sunt sinonimi atat din punct de vedere literar, cat si juridic.)

Prin tactica se intelege, in mod obisnuit, activitatea ce consta in totalitatea mijloacelor utilizate de cineva pentru a izbandi intr-o actiune. Prin tactica ascultarii invinuitului sau inculpatului se intelege acea activitate criminalistica complexa care consta in utilizarea in conformitate cu dispozitiile legale, in timpul ascultarii acestuia, a unor metode si procedee tactice specifice de obtinere a declaratiilor, de valorificare a mijloacelor de proba, in scopul aflarii adevarului in cauza. Procesul formarii declaratiilor in constiinta infractorului Psihicul este forma cea mai inalta de adaptare la mediu si constituie o functie care este supusa, la randul ei, legilor dezvoltarii . Evolutia proceselor psihice se realizeaza in raport cu dezvoltarea sistemului nervos si perfectionarea sa in timp. Lumea exterioara este cunoscuta prin intermediul simturilor, care, cu toate ca sunt marginite atat ca numar, cat si ca posibilitati, permit o cunoastere adecvata a realitatii si o adaptare superioara la conditiile acesteia. Cunoasterea, prin orice act al sau, se bazeaza pe un raport intre personalitatea subiectului si un obiect determinat; acesta din urma este deopotriva perceput si recunoscut ca atare, ca obiect situat in spatiu, dar si ca semnificatie generala; obiectul este, in acelasi timp, raportat la personalitatea subiectului, la interesele si instinctele sale biologice, la sfera constiintei sale psiho-sociale. Multitudinea proceselor de natura psihica, incepand cu senzatia si terminand cu gandirea si vointa, sunt rezultatul functionarii mecanismelor de complexitate crescanda a substantei nervoase. Aceste mecanisme ale scoartei cerebrale se conserva si sunt chiar apte de perfectionare numai atata vreme cat sunt exersate prin functionare. Prin urmare, specifice psihologiei umane sunt procesele psihice complexe, superioare, orientate si controlate de constiinta. Procesul de cunoastere, in desfasurarea sa, care va constitui baza procesului de formare a declaratiilor, consta in trei momente principale: perceperea, memorarea si reproducerea. Primul moment - perceperea - insumeaza senzatiile si perceptiile. Senzatiile sunt modalitati de reflectare in creierul omului a insusirilor izolate ale obiectelor si fenomenelor din lumea reala, care actioneaza nemijlocit asupra organelor sale de simt, fiind cele mai simple procese psihice care semnaleaza ceea ce se intampla in jurul nostru sau in propriul organism. Perceptiile sunt rezultatul actiunii unui stimul complex, care, de obicei, actioneaza, concomitent asupra mai multor analizatori, sunt modalitati de cunoastere, de reflectare a lumii inconjuratoare in constiinta omului.

Intreaga activitate de percepere este diferita de la individ la individ, pentru ca in acest proces este importanta starea organelor de simt, actiunea unuia sau mai multor stimuli, intensitatea acestora, limitele sensibilitatii persoanei, experienta anterioara a celui care percepe, cunostintele generale sau profesionale ale acestuia, starea generala a organismului in momentul perceperii etc. In raport cu acesti factori, persoana care percepe selecteaza dintre stimulii din mediul inconjurator pe cel care accentueaza unele aspecte ale obiectului sau fenomenului perceput in detrimentul altora, asa incat retine din ansamblul a ceea ce s-a intamplat doar ce i-a trezit un mai mare interes, ce a inteles mai bine, ce a receptionat deplin in cadrul sensibilitatii sale. Trebuie retinut, asadar, ca perceperea acelorasi obiecte sau fenomene in conditii similare de loc si de timp, este, de regula, diferita de la o persoana la alta. Al doilea moment al procesului de formare a declaratiilor - memorarea consta in ordonarea in constiinta subiectului a celor percepute, respectiv impresiile produse de realitatea imediata si receptata de persoana sunt pastrate (conservate) pentru o perioada de timp. Ansamblul procedeelor de intiparire (memorare), pastrare, reproducere si recunoastere a experientei dobandite anterior, constituie ceea ce in psihologie poarta denumirea de memorie. Trebuie retinut ca insusirea de a intipari si conserva ceea ce s-a perceput este variabila de la o persoana la alta, unele persoane avand capacitatea unei memorari mai rapide dar conservarea informatiei sa fie mai de scurta durata, alte persoane putand sa memoreze mai greu, cu staruinte de durata in timp, dar, odata fixata informatia, pastrarea ei sa dureze pe o perioada mai indelungata. Reproducerea - ca ultim moment al formarii declaratiilor - consta in redarea, comunicarea verbala sau in scris a celor percepute, selectate si pastrate prin memorare. In procesul reamintirii participa imaginile vizuale, auditive si motorii, al caror grad de constientizare poate fi diferit, iar calitatea reproducerii este determinata de masura in care perceperea, selectarea si ordonarea prin memorare se apropie de perfectiune, de capacitatea subiectului de a reda ceea ce a memorat, de eventualul interes al acestuia de a le reda corect sau deformat, cand poate interveni nesinceritatea in cele ce se declara. Procesul psihologic al formarii declaratiilor este identic, pana la un punct, pentru toti participantii la proces, indiferent de pozitia lor procesuala, pentru fiecare existand un moment de perceptie a comiterii infractiunii, un moment de intiparire si conservare memoriala a celor receptate si un moment de reproducere, de comunicare in timpul ascultarii in fata organelor judiciare. Pozitia in proces a celui ascultat, interesul sau ori lipsa unui interes, pot determina o reproducere diferita a ceea ce s-a receptat si memorat.

In ceea ce il priveste pe inculpat, procesul de formare a declaratiei acestuia parcurge aceleasi momente in care faptuitorul percepe, memoreaza, iar apoi reproduce fapte si imprejurari, de fapt referitoare la propria activitate infractionala pe care a desfasurat-o, devenind astfel un martor sui-generis al propriei cauze. Procesul formarii declaratiei inculpatului este influentat de aspecte psihologice proprii ce apar pe parcursul desfasurarii activitatii infractionale, anterioare, concomitente si posterioare comiterii faptei concrete, care implica aparitia unor particularitati privitoare la conditiile de perceptie, de memorare si reproducere a faptelor. Cunoscand aceasta premiza, precum si aspectele de ordin emotional si psihologic care jaloneaza orice proces de formare a declaratiei unui inculpat, organul judiciar -instanta, in faza de judecata, impreuna cu ceilalti participanti la ascultare- va putea alege procedeele tactice cele mai potrivite pentru ascultarea inculpatului in cauza dedusa judecatii. Inculpatul este prezent intotdeauna la locul faptei, devenind sursa cea mai ampla de informatii referitoare la infractiunea sarvarsita, la momentele care au precedat sau au succedat savarsirea faptei. De regula, el se gaseste in conditii optime de a percepe si a memora fapta, atunci cand starile emotionale sunt moderate, de o intesitate medie si produc un efect stimulator asupra atentiei inculpatului, activandu-i posibilitatea de receptare. Trebuie stiut insa, ca in perceperea mai ampla sau mai restransa a evenimentelor, faptuitorul are o atentie diferita in raport cu forma de vinovatie cu care savarseste fapta, respectiv daca actioneaza cu intentie sau din culpa. In ipoteza comiterii unei fapte intentionate, infractorul este preocupat de atingerea unei anumite finalitati, asa incat scopul urmarit ii mobilizeaza atentia, ceea ce are ca rezultat receptarea unor multiple situatii care i se intiparesc in memorie. Si aici pot insa apare diferentieri in functie de capacitatea intelectuala a fiecarui faptuitor, dar mai ales in raport de imprejurarea ca infractiunea a fost savarsita dupa o prealabila chibzuire sau sub stapanirea unui impuls de moment. Gradul de dezvoltare intelectuala diferit poate conduce la perceperea si memorarea doar a unor aspecte din ansamblul evenimentelor ori la receptarea mai ampla a derularii infractiunii. O hotarare spontana de a comite o infractiune, in opozitie cu o premeditare in timp a comiterii acesteia, va avea ca rezultat o percepere a mai putine aspecte si drept urmare o declaratie a inculpatului cu inexactitati, cu lacune, mai ales asupra imprejurarilor care au premers comiterii faptei, dar mult mai fidela cu privire la aspecte din timpul savarsirii faptei; premeditarea comiterii faptei va conduce la o receptare aproape egala a momentelor anterioare inceperii desfasurarii faptei cat si a celor din timpul executarii.

Procesul formarii declaratiilor inculpatilor care au savarsit fapta in stare de provocare ori in stare de depasire a limitelor legitimei aparari sau in stare de legitima aparare este puternic influentat de starea psihica deosebita, de tulburarea pricinuita de atitudinea agresiva a victimei, retinandu-se exagerat momentele anterioare comiterii faptei si mai putin momentele executarii actiunii sale infractionale. In ce priveste receptarea si memorarea faptelor savasite din culpa, aceste momente in procesul formarii declaratiilor inculpatilor sunt, de regula, mai putin precise, prezinta unele lacune, tocmai datorita faptului ca atentia faptuitorului se afla la un nivel scazut, nu era activata de vreun scop, totul petrecandu-se pe neasteptate si fara sa fi fost prevazut. Cele mai multe informatii se vor retine cu privire la momentele care au urmat comiterii faptei sau, uneori, la momentul in care s-a petrecut infractiunea. Momentul reproducerii, moment final in formarea declaratiei unui inculpat, nu pastreaza aceleasi caracteristici cu momentele anterioare, pentru ca aici intervine buna sau reaua credinta a faptuitorului, care va putea sa prezinte exact ceea ce a perceput si memorat ori va reda o varianta neconforma celor receptate, in ideea de a scapa de raspunderea penala ori de a-si usura situatia. Acest moment al reproducerii parcurge doua etape: reproducerea la nivel mintal si reproducerea prin exteriorizare. In prima etapa, faptuitorul, aflat in fata momentului ascultarii, desfasoara o intensa activitate mintala de reamintire, de ordonare, de confruntare a celor retinute si de elaborare a versiunii pe care o va prezenta, de cantarire a ceea ce va spune, a sanselor de a fi crezut sau nu. Pentru ascultarea in fata instantei inculpatul va avea in vedere si faptul ca acum va declara in fata publicului, in care se vor gasi si persoane de care este legat afectiv (rude, sotie, copii etc.), ceea ce il determina la pregatirea sa si pentru aceste situatii emotionale. In cea de a doua etapa se va desfasura reproducerea orala a celor receptate, memorate si prelucrate in mintea sa in etapa anterioara, declaratia sa fiind influentata si de stressul intalnirii cu instanta, de cadrul solemn din sala de dezbateri, de contactul psihologic care s-a putut realiza. Momentul reproducerii orale constituie, de altfel, momentul ascultarii inculpatului, obtinerea declaratiei acestuia. Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau inculpatului Pe parcursul procesului penal organele judiciare care efectueaza urmarirea penala, iar mai apoi judecata, vor cauta sa obtina declaratii cat mai complexe si cat mai apropiate de adevar. Valoarea care se atribuie declaratiei date de invinuit sau inculpat ca mijloc de proba in procesul penal a cunoscut o evolutie dintre cele mai

sinuoase din cele mai vechi timpuri si pana in prezent. In dreptul roman, valoarea sa era deosebita, marturisirea (recunoasterea faptei) justificand pe deplin condamnarea (confessus pro judicato est) si, pentru a fi obtinuta, se recurgea la masuri de torturare prin care sa i se stoarca acuzatului marturisirea; alteori astfel de masuri se aplicau condamnatului inainte de a fi executat pentru ca acesta sa numeasca si pe eventualii complici ori alte circumstante ale faptelor omise in timpul cercetarilor. Obtinuta in asemenea conditii, marturisirea era considerata regina probelor, singura care conferea judecatorului maxima certitudine. In evul mediu, marturisirea comiterii faptei pentru care era cercetat se obtinea prin aceleasi modalitati de torturare, insa mult mai drastice si sadice, valoarea probanta a marturisirii fiind absoluta, ea singura fiind suficienta pentru pronuntarea unei condamnari, deci caracterul de regina a probelor se pastreaza. Iluminismul si Revolutia Franceza aduc o schimbare in atotputernicia probanta a marturisirii, mijloacele de ascultare a celor invinuiti de savarsirea unor fapte penale devenind mai umane, Declaratia Universala a Drepturilor Omului stabilind in art. 3 ca orice om are dreptul la viata, libertate si inviolabilitatea persoanei, astfel ca este condamnata orice incalcare a demnitatii si personalitatii omului care ar aminti de obiceiurile primitive ce trebuie repudiate sau reprimate. Totusi, marturisirea facuta fara constrangere, era considerata suficienta din punct de vedere al probatoriului, omitandu-se a se mai efectua si alte probe. In prezent, declaratia invinuitului sau inculpatului nu are o valoare probanta deosebita, legea stabilind ca ea poate servi la aflarea adevarului numai in masura in care este coroborata cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza (art. 69 C.pr.pen.). Aceasta prevedere legala isi are justificarea in aceea ca in practica judiciara, de multe ori, in declaratiile lor, invinuitii sau inculpatii denatureaza adevarul in mod voluntar sau involuntar, respectiv fie refuza sa recunoasca infractiunile comise, fie recunosc fapte pe care nu le-au comis, datorita unor motivatii diferite (teama, existenta unui interes material, dorinta de a descoperi un complice sau de a ascunde o fapta mai grava etc). Prin urmare, asa cum s-a afirmat in literatura juridica, marturisirea are o forta probanta conditionata, trebuind a fi coroborata cu celelalte probe existente in cauza, precum si un caracter divizibil, prin faptul ca poate fi acceptata partial sau in intregime, dupa cum este confirmata sau infirmata de intreg probatoriul. Totodata declaratia poate fi retractabila, respectiv invinuitul sau inculpatul isi poate retrage declaratiile anterioare. In concluzie, desi declaratiilor invinuitului sau inculpatului nu li se acorda legal o valoare probanta superioara altor mijloace de proba, acestea isi au valoarea lor particulara ori, cel putin, ajuta la cunoasterea pozitiei subiectului activ fata de fapta savarsita. Reglementarea procesuala a ascultarii invinuitului sau inculpatului

Activitatea procesuala de ascultare a invinuitului sau inculpatului se realizeaza prin luarea interogatoriului si obtinerea de declaratii cu privire la fapta cercetata, activitate de importanta deosebita in care organele judiciare trebuie sa respecte cu strictete prevederile legale prevazute de art. 69-74 C.pr.pen. pentru faza urmaririi penale si prevazute de art.323-325 C.pr.pen. pentru faza cercetarii judecatoresti, aceste texte legale cuprinzand regulile cu caracter tactic ce vizeaza ascultarea. Reguli tactice criminalistice de ascultare a invinuitului sau inculpatului trebuie aplicate doar in limitele cadrului legal stabilit de aceste dispozitii procedurale care reglementeaza ascultarea. Cadrul general de reglementare procedurala a ascultarii se completeaza si cu dispozitiile art. 4, art. 202 si ale art. 287 C.pr.pen. care stabilesc ca organele judiciare trebuie sa aiba rol activ si au obligatia de a strange probele necesare aflarii adevarului, probe care pot fi atat in favoarea cat si in defavoarea invinuitului sau inculpatului, acesta trebuind sa fie ascultat in legatura cu invinuirea ce i se aduce. Cel ce urmeaza a fi ascultat are dreptul (si nu obligatia) de a da declaratie, in caz de refuz fiind aplicabile dispozitiile art. 325 al. 2 C.pr.pen. In Romania, intr-o perioada anterioara, interogatoriul inculpatului se lua sub juramant, situatie care nu mai exista in prezent cand se pune accent pe respectarea dreptului la aparare si pe prezumtia de nevinovatie, astfel ca invinuitul sau inculpatul nu poate fi constrans nici moral sa-si recunoasca vinovatia, sarcina dovedirii faptelor si a vinovatiei revenind organelor de urmarire penala. In cuprinsul cursurilor universitare, tratatelor ori a altor lucrari de studiu criminalistic, toti autorii se ocupa doar de ascultarea invinuitului sau inculpatului in faza de urmarire penala, fara a acorda interes sau spatiu tacticii ascultarii inculpatului in faza cercetarii judecatoresti, respectiv in fata instantei de judecata. Interesul cercetarii criminalistice presupune insa studierea tacticii ascultarii celui care este invinuit de comiterea unei fapte penale, pe intreaga durata a procesului penal. Este adevarat ca ascultarea inculpatului este, in principiu, asemanatoare cu cea desfasurata in faza urmaririi penale (de organele politiei si parchetului), insa prezinta nenumarate aspecte care o diferentiaza si o individualizeaza, procedeele tactice de ascultare a inculpatului primind o specificitate proprie. Daca in timpul urmaririi penale ascultarea se realizeaza in biroul de ancheta, fara prezenta altor persoane decat anchetatorul si invinuitul sau inculpatul (cu asistarea de catre aparator doar in cazurile prevazute de lege), fara ca anchetatul sa cunoasca daca exista sau nu impotriva sa probe acuzatoare administrate, fara participarea celorlalte parti din proces, daca ascultarea sa se poate realiza din punct de vedere tactic asa cum anchetatorul doreste si considera necesar, in faza

cercetarii judecatoresti, in fata instantei de judecata, conditiile ascultarii sunt cu totul diferite. In aceasta noua faza, ascultarea inculpatului se face cu respectarea principiului publicitatii dezbaterilor, in prezenta publicului prezent in sala de judecata, a tuturor partilor din proces (parte vatamata, parte civila, parte civilmente responsabila, uneori in prezenta coinculpatilor), a aparatorului, cu solemnitate, cu respectarea riguroasa a unor norme procedurale (art. 323-325 C.pr.pen.), dupa ce inculpatul cunoaste toate probele administrate cu privire la fapta pentru care este trimis in judecata, probe de care a luat cunostinta cu prilejul prezentarii materialului de urmarire penala de catre procuror (art. 250-254 C.pr.pen.), dupa ce anterior a mai fost ascultat in faza de urmarire penala si deja s-a obisnuit cu aceasta ascultare. In plus, spre deosebire de urmarirea penala unde ascultarea se face, de regula, pentru fiecare declaratie, doar de o singura persoana (politist sau procuror), in fata instantei ascultarea se realizeaza prin activitatea de interogare desfasurata de instanta, respectiv de presedinte, de procuror, de aparator, de partile vatamate, civile sau civilmente responsabile, de ceilalti inculpati (personal sau prin aparator), care pot pune intrebari atat prin intermediul judecatorului - presedinte de complet - cat si direct, cu incuviintarea acestuia (art. 323 C.pr.pen.). Lipsa preocuparilor pentru studierea tacticii ascultarii inculpatului in fata instantei de judecata a dus la o percepere eronata a acestui sector vast si important al criminalisticii, considerandu-se ca doar pe parcursul urmaririi penale sunt operante metodele elaborate de criminalistica. Vom observa astfel ca unii autori intituleaza capitolele cu acest obiect ca ascultarea invinuitului sau inculpatului, iar altii doar ascultarea invinuitului. In tratarea temei se dezvolta tactica criminalistica a ascultarii in faza de urmarire penala, chiar si atunci cand se face referire la inculpati, punctul final al studiului fiind momentul terminarii urmaririi penale. Acesta poate fi motivul pentru care multi juristi au ramas in credinta ca aria de cuprindere a criminalisticii se limiteaza doar la faza de urmarire penala.

3.Aspecte psihologice ale ascultarii

Inca de la inceputurile constituirii psihologiei stiintifice multi psihologi si-au dat seama de importanta aplicarii cunostintelor psihologice in administrarea justitiei si de aceea au consacrat acestei probleme un mare numar de studii si cercetari, prefigurand aparitia psihologiei judiciare, care are ca obiect studierea nuantata si aprofundata a persoanei umane implicata in drama judiciara, in vederea obtinerii cunostintelor si a evidentierii legitatilor psihologice apte sa fundamenteze

obiectivarea si interpretarea corecta a comportamentelor umane cu finalitate judiciara sau criminogena. Legatura intre psihologia judiciara si criminalistica este biunivoca, atat in aspectele teoretice, cat si in cele practice ale celor doua discipline, iar in ceea ce priveste tactica criminalistica a ascultarii invinuitului sau inculpatului, psihologia judiciara este indispensabila, ea oferind cunostintele psihologice necesare cu referire la potentialul psihologic al individului uman implicat in procesul penal inculpatul, cat si al persoanelor ce concura la aflarea adevarului in cauza, potrivit competentelor pe care legea li le confera. Realizarea ascultarii inculpatului presupune o activitate complexa, contactul direct dintre subiectii raportului procesual penal. Intre acestia se produce in mod inevitabil si necesar o confruntare psihologica, un duel psihologic, in care, cu respectarea cerintelor legale, organele judiciare pot folosi metode si procedee tactice specifice, care pot fi dintre cele mai diverse, insa nu nelimitate. Astfel, procedeele utilizate nu pot contraveni dispozitiilor legale, fiind interzisa utilizarea unor procedee menite sa induca in eroare pe cel ascultat ori folosirea fortei in aflarea adevarului. Reusita ascultarii inculpatului nu se poate realiza fara a cunoaste elemente ce tin de firea, caracterul persoanei care este acuzata de savarsirea unei fapte penale, respectiv trasaturile si caracteristicile psihice ale celui ascultat si in functie de acestea sa fie adoptate anumite tactici, strategii de ascultare. Cadrul restrans al participarii la ascultare existent in timpul urmaririi penale (lucrator de politie ori procuror, pe de-o parte, si invinuit sau inculpat - uneori asistat de catre aparator - pe de alta parte) este cu totul altul in fata instantei, la ascultarea in faza cercetarii judecatoresti; in aceasta faza participa reprezentantul Parchetului in calitate de sustinator al acuzarii, partea vatamata, partea civila, partea responsabila civilmente, personal ori prin aparator, inculpatul (de regula asistat de catre aparator), membrii completului de judecata. Relatia interpersonala intre toti acesti participanti la ascultare, lupta de pe diferite pozitii, obiectivul final ce trebuie realizat - aflarea adevarului - necesita o analiza a aspectelor psihologice privitoare la fiecare in parte ori la contactul direct ce intervine in acest duel judiciar. Psihologia inculpatului Persoana ajunsa in fata organelor judiciare in calitate de invinuit sau inculpat si careia i se imputa savarsirea unei infractiuni, trebuie cunoscuta sub aspectul componentelor psihologice ale personalitatii temperament, caracter, aptitudini - pentru ca numai astfel se poate alege tactica potrivita de ascultare a acestuia.

Momentul luarii primei declaratii de organele de urmarire penala gaseste pe cel ascultat intr-o stare psihica caracterizata la infractorii primari printr-un adevarat soc, printr-o stare de abandonare in fata a ceea ce i se intampla, printr-o stare de teama pentru ceea ce va urma. Detentia preventiva determina pentru infractorul primar aparitia unei stari de deprimare fata de conditile in care se afla, este ingrozit de aparatul justitiei si inspaimantat de perspectiva unei condamnari care i-ar distruge cariera, familia. Daca detentia dureaza, cel arestat se obisnuieste treptat cu situatia sa, evident intro masura redusa, insa incepe sa imagineze cum sa-si faca o aparare cat mai veridica, se autoconvinge de lipsa sa de vinovatie, de vinovatia sa redusa ori cade intr-o stare de deprimare in care este capabil de a recunoaste orice fapta, chiar nesavarsita de el, se abandoneaza in fata situatiei in care a ajuns. In cele mai multe cazuri, infractorul isi concepe o versiune proprie, si-o repeta pentru a o prezenta anchetatorului, ajungand nu arareori sa creada in aceasta versiune. In timpul urmaririi penale, cel arestat isi stabilizeaza trairile psihice, cauta sa imparta cu aparatorul sau sistemul de aparare pe care l-a gandit, are incredere in aparator. Teama lui de organul de cercetare penala (politist, procuror) se amplifica la constatarea raporturilor bune pe care le observa, eventual, intre acesta si aparatorul sau in momentul inceperii unei noi audieri (ex. politistul ori procurorul strange mana aparatorului, schimba amabilitati etc.), aceste raporturi creandu-i convingerea ca a fost tradat. Alteori insa aceste raporturi il fac sa creada ca va fi ajutat, ca exista sansa de a fi eliberat ori de a nu fi trimis in judecata. O data trimis in judecata si ajuns in fata instantei, inculpatul, stabilizat psihic, va fi supus unor reluari ale emotiilor initiale, insa de o intensitate mai redusa. Constatarea existentei emotiei ce poate dovedi ca exista neconcordante intre cele afirmate si cele petrecute in realitate, dintre adevar si neadevar constituie elementul principal al tacticii criminalistice de derulare a ascultarii. Aceasta stare emotiva poate fi stabilita, observata, insa niciodata in chip total. In psihologia judiciara s-a afirmat ca starile emotive, de tensiune psihica sunt insotite de o serie de manifestari exterioare cum ar fi: accelerarea batailor inimii, marirea presiunii sangvine, apar fenomene vasodilatatorii (congestionare) sau vasocontrinctorii (paloare) se accelereaza si se deregleaza ritmul respiratiei, se deregleaza emisia vocala (ragusirea, tremurul vocii), salivatia se diminueaza (senzatie de uscare a buzelor si a gurii), muschii scheletici se contracta sau se relaxeaza subit, se schimba mimica si pantomimica (agitatie cu miscari si gesturi ce nu mai corespund unei comportari normale a individului), se intarzie timpul de reactie sau de latenta la intrebari care contin cuvinte critice (afectogene). Aceste modificari ori manifestari pot fi observate, intr-o anumita masura, de cei care participa la ascultarea inculpatului, dar si aceasta in functie de experienta, pregatirea psihologica si insusirile native ale fiecaruia. In practica se poate constata, la o simpla asistare in sala de judecata, preocuparea sau capacitatea magistratului in acest sens, manifestarile inculpatului, incercarile acestuia de a si le ascunde sau nu.

Alaturi de emotii, de manifestarile acestora (mai sus aratate), o alta categorie de probleme psihologice ce trebuie cunoscute se refera la incercarile inculpatului de a se prezenta intr-o lumina cat mai favorabila, de a ascunde adevarul ori de a da un alt sens (evident favorabil lui) faptei savarsite. Organul judiciar trebuie sa cunoasca faptul ca in fata instantei inculpatul poate refuza de a da declaratii, sa nu recunoasca faptele ce i se retin in sarcina prin rechizitoriu (mentinandu-si pozitia de la urmarirea penala ori schimband-o, cand la urmarire a recunoscut faptele), poate incerca sa invoce imposibilitatea de a-si aduce aminte, poate sa invoce diferite alibiuri, sa recunoasca fapte mai putin grave in scopul ascunderii faptelor grave, sa simuleze alterari ale mintii (nebunie), defectiuni ale unor organe de simt (surzenie, mutenie, orbire), sa faca incercari de sinucidere ori de automutilare. Toate aceste manifestari nu sunt greu de a fi surprinse, constatate, insa dificultatea este de a le interpreta corect. Aceasta sarcina, de o importanta maxima, revine reprezentantilor autoritatilor judiciare, si in primul rand magistratului judecator, investit in aceasta faza a cercetarii judecatoresti cu realizarea obiectivului fundamental al oricarui proces, aflarea adevarului. Nu mai putin importanta este si sarcina celorlalti participanti la proces: procuror, aparatorul inculpatului, partea vatamata, parte civila, parte civilmente responsabila (ori aparatorii acestora din urma), fiecare putand sa le surprinda si sa le foloseasca in realizarea insarcinarii ori interesului ce il au in proces. Aspecte psihologice privind pe magistratul procuror In faza cercetarii judecatoresti procurorul participa, in majoritatea cauzelor penale, potrivit normelor de procedura penala (art. 315-316 C.pr.pen.), exercitand rolul sau activ in vederea aflarii adevarului si a respectarii dispozitiilor legale. Desi legea nu atribuie in mod expres procurorului rolul de acuzator in proces, totusi, practic, procurorul exercita acest rol si este receptat ca atare. In aceasta faza, procurorul nu conduce ascultarea, dar participa la ea in mod activ, prin intrebarile ce le adreseaza inculpatului si care sunt puse prin intermediul presedintelui completului de judecata (de regula), cu aprobarea presedintelui putand uneori sa puna intrebarile si in mod direct (art. 323 C.pr.pen.). Fiind investit cu o anumita calitate in proces si plecand de pe o alta pozitie decat procurorul de la urmarirea penala, procurorul care participa la faza de cercetare judecatoreasca cunoaste deja probele administrate in faza de urmarire penala, le apreciaza valoarea probanta si, de multe ori, prevede coordonatele ascultarii in instanta a inculpatului, aducandu-si contributia la aceasta activitate. Ca trasaturi psihologice, de personalitate a procurorului se impun a exista rabdarea, atentia, intelegerea, puterea de adaptare, corectitudinea, buna-credinta, puterea de a-si cunoaste si a-si controla trasaturile de personalitate de natura sa se repercuteze negativ asupra ascultarii, cum ar fi, de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calitati, convingerea neclintita in vinovatia inculpatului, exacerbarea rolului de acuzator, impertinenta, aroganta.

Un bun procuror trebuie sa aiba sau sa dobandeasca unele calitati speciale ca: perspicacitatea, spiritul de observatie, insistenta de buna-credinta, subtilitatea deductiilor si sintezelor, rapiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice, a caror rezultanta formeaza intuitia profesionala, iubirea de oameni, respectul fata de fiinta umana. Alaturi de aceste aspecte, nu trebuie uitat a aminti si faptul ca, de regula, procurorul, datorita pozitiei pe care a ocupat-o peste 45 de ani in sistemul judiciar roman, are credinta ca este superior apararii, partilor din proces, chiar instantei de judecata, ceea ce ii confera o psihologie aparte, care nu poate decat sa prejudicieze o corecta ascultare a inculpatului, in situatia in care nu isi intelege exact rolul stabilit de lege - de participant in procesul de aflare al adevarului (nu de confirmare a acuzarii) si de supraveghetor al respectarii dispozitiilor legale. Aceasta psihologie a 'superioritatii acuzarii' s-a format pe temeiul convingerii procurorului ca, fiind abilitat de lege sa decida trimiterea sau nu a unei persoane in judecata cu o incadrare juridica a faptei pe care tot el o stabileste, ceilalti participanti la proces trebuie sa se conformeze celor stabilite de el, sa-i respecte opinia exprimata in ce priveste vinovatia inculpatului pe care l-a trimis in judecata, pentru ca el reprezinta statul. Consideram ca procurorul cat si aparatorul si partile din proces trebuie sa aiba o pozitie egala in fata instantei, iar tinuta procurorului si aparatorului sa fie egala in solemnitate (prin purtarea robei) in toate etapele desfasurarii unui proces. Deasemeni, in faza de judecata, procurorul trebuie sa devina o parte in procesul penal care sustine acuzarea, egala apararii, pentru ca doar in acest fel drepturile inculpatului vor fi pe deplin respectate. Aspecte psihologice privind pe aparator In procesul penal, potrivit art. 24 din Constitutia Romaniei, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. In ceea ce-l priveste pe inculpat, legiuitorul a stabilit ca asistenta sa juridica de catre un avocat este obligatorie, cand acesta este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unitati militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ ori cand este arestat chiar in alta cauza, in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea (art. 171 C.pr.pen.). In comparatie cu ceilalti participanti in procesul penal, psihologia avocatului este diferita in functie de calitatea in care acesta participa in proces, respectiv aparator al inculpatului, al partii vatamate, al partii civile ori al partii civilmente responsabile.

a) Psihologia aparatorului inculpatului Inca din momentul alegerii ori desemnarii din oficiu pentru realizarea apararii unui inculpat, avocatul va fi supus unor trairi psihologice diferite in functie de raportarea sa la fapta comisa de inculpat si la persoana acestuia. In faza de judecata aparatorul inculpatului poate studia dosarul cauzei, anterior ascultarii, pentru a lua cunostinta de invinuirea care se aduce celui caruia ii va face apararea, va putea obtine date despre acesta spre a-i cunoaste personalitatea, pozitia pe care a adoptat-o in proces pana in acel moment, de recunoastere ori nerecunoastere a faptei imputate. Gravitatea faptei comise de inculpat, antecedentele penale ale acestuia, eventuala publicitate facuta cauzei in presa pot declansa in aparatorul acestuia atitudini diferite, de la resemnarea in fata invinuirii pana la indarjirea de a dovedi nevinovatia clientului sau, chiar impotriva probelor administrate si pe care a avut posibilitatea sa le analizeze. Oricare din aceste atitudini, o data imbratisate, conduc la derularea unor procese psihice de o deosebita intensitate, care vor prejudicia activitatea de aflare a adevarului. Un aparator resemnat in fata invinuirii este, de obicei, cel care nu a putut ajunge la intelegerea egalitatii apararii cu acuzarea, cu sentimentul ca munca sa este inferioara celei desfasurata de procuror, intimidat de acuzator, de multe ori cu o pregatire profesionala, dar mai ales cu o capacitate psihica modesta. Sentimentul de abandonare, teama de a nu supara, dorinta de a nu se implica intr-o aparare care sa nu izbuteasca, frica de situatii conflictuale, determina adoptarea unei atitudini de apatie, marcata totusi de un stress emotional intens. La polul opus, aparatorul hotarat de a face apararea cu orice pret, fara a tine seama de adversar, de gravitatea faptei imputate inculpatului, va cauta cu febrilitate probatiuni favorabile clientului sau, bazandu-se pe o disproportionata incredere in sine, in cunostintele sale, in pozitia sa profesionala (si uneori politica), cautand chiar si influentarea opiniei publice prin interviuri in mijloacele de informare in masa. Procesele psihice care se declanseaza in persoana unui asemenea aparator sunt, de obicei, paralele cu cele declansate in persoana clientului sau, sunt determinate de dorinta de a se remarca personal, dar in detrimentul apararii clientului sau. Sentimentele de simpatie ori antipatie ale aparatorului fata de inculpatul pe care il apara, generate de fapta savarsita sau de persoana acestuia, trebuie inlaturate sau, cel putin, tinute sub control. Indiferent de aprobarea sau dezaprobarea faptelor comise ori de profilul moral ori antecedentele faptuitorului, aparatorul trebuie sa-si infranga resentimentele si sa-i faca o aparare in limitele legii, deci mecanismul derularii proceselor psihologice trebuie sa fie echilibrat, fara sincope.

Sarcina avocatului ales de inculpat (ori desemnat din oficiu) este de a-i face acestuia o aparare completa si competenta, in limitele legale. De la primul contact cu inculpatul, in faza de urmarire penala (cand i-a fost aparator inca din aceasta faza) ori in faza cercetarii judecatoresti (cand a fost ales doar in aceasta faza) avocatul, fara a se identifica din nici un punct de vedere cu inculpatul, va incerca a intelege si a explica atitudinea de vinovatie ori de nevinovatie a acestuia. Din perspectiva psihologica, deosebit de important este ca avocatul sa aiba rabdarea de a asculta, o atentie treaza, capacitate de intelegere (atat a motivatiilor intime ale inculpatului, a personalitatii acestuia, cat si a mecanismelor de comitere a faptei), sa dovedeasca perspicacitate (sesizand eventualele fisuri in acuzare, nepotriviri intre probele administrate, omisiuni de probatiune), buna-credinta, respect fata de adevar, mobilitate in gandire si adaptabilitate la orice schimbare in mersul previzibil al procesului. Aspecte de superficialitate, aroganta, eventuala resemnare in fata probelor considerate deosebit de concludente, suficienta, nerabdare, duritate sunt defectiuni psihice care nu isi au locul in persoana unui aparator. In aceeasi categorie trebuie cuprinsa si atitudinea aparatorului de a face o aparare cu orice chip, cautand probatiuni mincinoase, contrafacute ori contrafacandu-le, ori identificarea cu inculpatul pana la a crede ca-si apara propria cauza. De asemenea, aparatorul inculpatului trebuie sa se considere egal cu reprezentantul acuzarii, si de pe aceasta pozitie sa procedeze la desfasurarea intregii aparari. Avocatul inculpatului, pe langa participarea la rezolvarea laturii penale a cauzei, trebuie sa fie bine pregatit si pentru disputa legata de rezolvarea pretentiilor civile, respectiv solutionarea laturii civile. Aceleasi calitati psihice, dublate de cunostinte profesionale temeinice trebuie sa aiba drept rezultat o corecta stabilire a pretentiilor civile ale partii civile.

b) Psihologia aparatorului partii vatamate si a partii civile Persoana care a suferit prin fapta penala comisa de inculpat o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa la procesul penal, se numeste parte vatamata, iar persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal se numeste parte civila (art. 24 alin. 1 si 2 C.pr.pen.). Indiferent de aceste calitati procesuale in care intelege sa participe in procesul penal, victima infractiunii, prejudiciata in mai mare sau mai mica masura in integritatea sa fizica, in personalitatea ei ori in avutul ei, in momentul in care isi va angaja un aparator in proces, acesta trebuie sa posede cunostinte psihologice in baza carora sa abordeze victima si sa-i sustina interesele. De la primul contact cu aceasta, aparatorul trebuie sa incerce, prin luarea informatiilor despre felul in care s-a comis fapta, sa cunoasca persoana victimei, gradul in care fapta inculpatului a afectat-o fizic, moral ori material, pozitia ei subiectiva fata de cele intamplate, gama de trairi ale victimei in raport cu ce i s-a intamplat, cuprinsa intre sentimente de indarjire, dorinta de razbunare si pana la compasiune fata de inculpat, regret ca a ajuns in aceasta situatie. Pe langa aceasta, eventualele pretentii civile trebuind

justificate si dovedite in instanta, aparatorul va putea aprecia seriozitatea intinderii acestora (respectiv daca sunt exagerate si nejustificate ori modice). Din toate aceste constatari, aparatorul poate cunoaste personalitatea victimei, adaptandu-si apararea, felul in care va trebui sa o faca, respectiv daca va pleca de la constatarea lipsei oricarei culpe a victimei ori de la existenta unei culpe mai mari sau mai mici. Consideram ca, evident in functie de caracteristicile psihologice ale victimei, sesizate in acest timp, aparatorul trebuie, de regula, sa explice de la inceput victimei faptul ca si ea are sau nu are vreo culpa , si aceasta in mod corect si deschis, pentru ca altfel, pe timpul derularii procesului, daca va incerca aceste explicatii ori victima va observa ca aparatorul ei accepta tacit o cat de redusa culpabilizare a sa[15], va interveni susceptibilitatea victimei care, adeseori, direct sau indirect, il va acuza de pactizare cu avocatul inculpatului, simtindu-se tradata in interesele sale. Din punct de vedere al psihologiei judiciare, victima trebuie inteleasa ca manifestandu-se diferit in situatia in care participa in proces ca parte vatamata, neavand pretentii civile si urmarind doar o cat mai aspra condamnare a inculpatului ori ajutarea acestuia spre a fi cat mai usor condamnat sau chiar achitat si situatii in care participa la proces ca parte civila, de aceasta data precumpanind interesul pecuniar. Aparatorul trebuie sa inteleaga aceste aspecte psihice si sa-si canalizeze activitatea in sensul dorit de victima spre rezolvarea, in limitele legii, a interesului acesteia. Cu totul gresit va proceda atunci cand, identificandu-se cu victima, cu durerea ei, cu prejudicierea ei, aparatorul va asigura victima, de la inceput si apoi pe tot parcursul procesului, de dreptatea interesului sau, iar in final, dupa ce hotararea instantei nu i-a confirmat cererile, sa gaseasca culpe imaginare celorlalti participanti la proces. c) Psihologia aparatorului partii responsabile civilmente

Persoana chemata in procesul penal sa raspunda potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului se numeste parte responsabila civilmente (art. 24 al. 3 C.pr.pen.). In apararea acestei parti se prezinta in proces fie un avocat ales, in situatia in care aceasta calitate o are o persoana fizica, fie jurisconsultul unitatii ori un avocat ales, cand este vorba de o persoana juridica. Desi ambii aparatori sunt persoane cu pregatire juridica, din punct de vedere psihologic, exista, de regula, o diferentiere care isi are izvorul in contactele mai dese si repetate cu faza de cercetare judecatoreasca ale unui avocat, in raport cu astfel de contacte mult mai reduse ale unui jurisconsult, specializarea acestuia din urma fiind legata mai putin de desfasurarea unui proces penal. In ceea ce priveste avocatul, aparator al partii civilmente responsabile, acesta, in general, prezinta aceleasi caracteristici psihologice cu aparatorul

inculpatului, interesul partii pe care o apara fiind alaturat interesului inculpatului, astfel ca nu le vom mai repeta, fiind expuse anterior. Jurisconsultul societatii comerciale, care o reprezinta pe aceasta si care figureaza in proces ca parte responsabila civilmente, de regula, se caracterizeaza prin aspecte de timiditate, de pasivitate in momentul ascultarii inculpatului, considerand in mod eronat ca rolul sau este subsidiar celui al aparatorului inculpatului. Situatiile in care jurisconsultul depaseste aceasta pozitie, se implica activ si cu buna-credinta in aceasta activitate, dovedeste perspicacitate, intelegere, dinamism, nu pot decat sa constituie un ajutor in aflarea adevarului, in eventuala diminuare a vinovatiei inculpatului, care, corelativ, va duce si la reducerea responsabilitatii civilmente a unitatii pe care el o reprezinta. Aspecte psihologice ale partii vatamate si ale partii civile Studierea sistematica a victimei (care in procesul penal poate figura in calitate de parte vatamata sau parte civila) a fost ridicata in anul 1956 de catre B. Meldenson, care a propus chiar constituirea unei noi discipline stiintifice, denumita victimologia. Dupa acest inceput, mai multi autori au preluat ideile si argumentatiile lui Mendelson, dezvoltandu-le ori criticandu-le, problematica psihologica a victimei constituind preocupare constanta in psihologia judiciara. Starile psihice prin care trece victima unei infractiuni sunt provocate de situatiile neasteptate, neobisnuite, de atmosfera conflictuala circumscrisa unor infractiuni , ceea ce pune victima in stare de puternica emotie, frica, groaza, disperare, manie, reducandu-i perceptia situatiilor in care a fost implicata, aducando in starea unor reactii de agitatie, de incapacitate de a reactiona, de puternica dezorganizare psihica. Actiunea faptuitorului asupra victimei, asupra bunurilor acesteia, fac posibila supunerea acesteia unor senzatii corporale de durere care se repercuteaza si asupra psihicului celui vatamat sau pagubit, ceea ce afecteaza si stocarea memoriala a informatiilor ducand la o retinere lacunara a evenimentelor sau la o alterare a adevarului faptelor comise impotriva sa. Perceptia si memorarea, fiind puternic afectate de starea emotionala cauzata de fapta infractorului, conduc la retinerea partiala a filmului desfasurarii actiunii indreptate impotriva sa, asa incat, lipsind unele momente sau faze, partea vatamata este instinctiv manata spre refacerea logica a intregului, de unde si consecinta unor denaturari care pot apare. Distorsionarea receptarii si retinerii momentelor comiterii faptei conduc la prezentarea denaturata a acesteia cu prilejul reproducerii, din cauza unor imprejurari mai presus de vointa persoanei vatamate ori dependente de vointa acesteia, alterarea adevarului celor intamplate putand avea un caracter constient sau inconstient.

Denaturarea inconstienta, involuntara se datoreaza, cel mai adesea, starii emotionale sub stapanirea careia persoana vatamata a perceput faptele si consta in exagerarea modului de comitere, a consecintelor produse, a prejudiciului fizic, moral sau material suferit. Sensibilitatea redusa sau sporita a victimei face ca, in timp, pericolul la care a fost expusa, in momentele comiterii faptei de catre inculpat, sa creasca in gravitate generand ca reactie o atitudine mult mai acuzatoare a victimei fata de inculpat. Denaturarea constienta, voluntara a celor intamplate este urmarea unei atitudini deliberate prin care, desi faptele sunt receptate in mod corect, se incearca inrautatirea situatiei infractorului, din motive de razbunare pentru ceea ce s-a comis si de obtinere a unei pozitii care sa estompeze eventuala sa contributie la savarsirea actiunii infractionale generata de atitudinea sa provocatoare sau violenta ori a unor relatii de dusmanie anterioare. In esenta, s-a apreciat ca aceasta problematica se integreaza fenomenului psihologic al frustratiei determinate de impactul pe care infractiunea il are asupra cursului firesc al vietii persoanei victimei. Aceasta frustratie se bazeaza pe faptul ca, prin fapta inculpatului, victimei i s-au cauzat suferinte morale sau fizice ori pagube materiale, ceea ce determina victima, de regula, sa aiba tendinta de a deveni razbunatoare incercand sa prezinte o stare de fapt exagerata, in detrimentul inculpatului, pentru a-i ingreuna situatia din punct de vedere penal ori pentru a obtine pe cale judecatoreasca despagubiri civile substantiale, ori sa incerce sa-si ascunda aportul ei la declansarea activitatii ilicite a inculpatului, cum ar fi, de pilda, anumite acte de provocare, unele neintelegeri anterioare avute cu inculpatul. Nu este exclus insa ca victima sa fie deasupra acestor stari si, prin urmare, sa se prezinte echilibrata psihic si obiectiva, prezentand real starea de fapt. Alteori victima va putea sa incerce denaturarea faptelor in sensul ajutarii inculpatului, evocarii unor culpe ale ei neconforme cu adevarul, aceasta pentru a determina reducerea raspunderii penale a inculpatului ori chiar inlaturarea acestei raspunderi, sorgintea acestei atitudini putand consta fie in sentimentele de rudenie sau de afectiune care o leaga de inculpat, fie in faptul ca i s-au acoperit daunele cu o suma mult mai mare de catre inculpat sau apartinatorii acesteia. In ce priveste partea civila, care exercita actiunea civila in procesul penal si solicita despagubiri, problematica psihologica trebuie sa aiba in vedere urmatoarele categorii de prejudicii care decurg din traume psihologice perene si care se acorda intr-o gama tot mai ampla de catre instantele judecatoresti in ultima perioada: - prejudicii constand in dureri fizice sau psihice ; - prejudiciul estetic (in caz de slutire fizica a victimei);

- prejudiciul de agrement (compensatie la posibilitatile de viata diminuate ale unei persoane prin alterarea integritatii sale functional-fiziologice); - prejudiciul juvenil (prejudiciu moral special suferit de catre o fiinta umana tanara care isi vede reduse sperantele de viata ori anumite agremente ale existentei). Sfera prejudiciilor de ordin psihologic este mult mai vasta in doctrina si practica judiciara a tarilor Europei Occidentale si in America. Problematica psihologica a victimei, constituita parte civila in procesul penal, a fost abordata de noi in tara si cu referire la finalitatea realizarii repararii efective a prejudiciului, constatandu-se ca, daca infractorul este pedepsit prin aplicarea unei pedepse, statul este la randul sau pedepsit (in sensul ca trebuie sa se ingrijeasca de detinut pe durata pedepsei - asigurandu-i hrana, imbracamite si masuri educative de reeducare), doar partea civila este neglijata, in sensul ca primirea sumelor stabilite de instanta ca despagubiri civile depinde de starea materiala a inculpatului ori eventual a partii responsabile civilmente, de multe ori acoperirea efectiva a prejudiciului civil stabilit fiind fara finalitate, in lipsa posibilitatilor de plata a celor obligati. Preocuparile pentru armonizarea si chiar unificarea legislatiei interne a tarilor europene in domeniul raspunderii civile pentru daunele morale au dus la elaborarea unor Recomandari asupra recuperarii prejudiciului moral elaborate la Colocviul tinut la Londra intre 21-25 iulie 1969, sub auspiciile Consiliului Europei, elaborandu-se o serie de indrumari in acest sens, dovada a interesului ce exista in tot mai mare masura cu privire la victimele prejudiciate sub aspect moral. Aspecte psihologice privind pe magistratul judecator

In faza cercetarii judecatoresti, conducatorul activitatii de ascultare a inculpatului este judecatorul - presedinte al completului de judecata (art. 296, 298, 322-325 C.pr.pen.). O suma de cunostinte profesionale temeinice, dublate de o gandire logica nu pot duce singure la stabilirea adevarului intr-o cauza, tactica ascultarii unui inculpat fiind determinata si de personalitatea judecatorului magistrat, care este constituita nu numai din calitatile ca atare ale acestuia, ci si din capacitatea de adaptare a trasaturilor de personalitate a comportamentului celui care asculta, in fiecare situatie concreta. Un bun judecator trebuie sa se caracterizeze printr-o gandire mobila, prin capacitatea de a stabili usor contactul psihologic cu persoana ascultata, prin obiectivitate in capacitatea de prelucrare si interpretare a declaratiilor date in faza de urmarire penala, prin capacitatea de controlare a sentimentelor de simpatie sau antipatie fata de cel ascultat si mai ales prin capacitatea de a nu-si forma idei preconcepute cu privire la vinovatia sau nevinovatia inculpatului,

trebuind sa aiba totodata si aprofundate cunostinte de psihologie practica, un deosebit simt al dreptatii. Activitatea judecatorului de ascultare a inculpatului in instanta prezinta o serie de aspecte psihologice, intre care si aspecte subiective ce tin de personalitatea magistratului. Prin urmare, si in activitatea de cercetare judecatoreasca, chiar respectand prevederile procedurale de asigurare a garantiilor legale, intervine un anumit grad de subiectivitate, fapt care nu este daunator si nu afecteaza, in mare, administrarea justitiei, daca se reuseste cunoasterea acestor aspecte pentru a se putea actiona cu maximum de obiectivitate posibila. Aceasta subiectivitate, in sens psihologic si asa cum trebuie inteles termenul, inseamna tot ceea ce este legat de subiect, de personalitate deci, si implica activitatea constienta, luciditatea etc., caracteristici care apar diferit la fiecare persoana, motiv pentru care actioneaza sau reactioneaza in spatiul psihologic fiecare in felul ei. Intr-un dosar penal, studiat la fel de aprofundat, tactica de ascultare a inculpatului, elementele ce par importante, planul de ascultare, obiectivele de urmarit pot fi cu totul diferite de la un magistrat la altul si aceasta pentru ca din momentul studierii cauzei se declanseaza o serie de procese psihice care tin de personalitatea fiecarui magistrat judecator, de calitatile perceptive, observative, imaginative si cele de gandire ale acestuia, de experienta sa anterioara in domeniu si de capacitatea de a valorifica aceasta experienta. Alaturat acestora se declanseaza si spiritul de analiza si sinteza, precum si capacitatea de apreciere, care, si ele, sunt diferite de la o persoana si alta. In timpul cercetarii judecatoresti, la ascultarea inculpatului, judecatorul, prin atributiile sale stabilite de lege, domina aceasta activitate, pentru ca el conduce ascultarea, are si posibilitatea sa observe, sa studieze pe inculpat sub aspectul exteriorizarii trairilor sale psihice. Interpretarea corecta a acestor exteriorizari tine de experienta profesionala a magistratului, de cunostintele sale de psihologie judiciara, de inteligenta sa si de buna-credinta. Realizarea unei bune ascultari a inculpatului, avand drept scop aflarea adevarului, necesita in persoana magistratului si o serie de alte insusiri, printre care si perseverenta lui de a verifica cu rigurozitate toate variantele sustinute in aparare sau acuzare, pentru a putea exclude orice posibilitate de eroare, perseverenta care trebuie dublata de o gandire limpede, mobila, neinghetata in proiect, o capacitate de a putea intelege ca nu doar varianta rechizitoriului sau a inculpatului trebuie urmarita si verificata, ca poate exista si o alta varianta care poate fi cea adevarata. Consideram ca, una dintre cele mai importante insusiri care ar trebui sa alcatuiasca personalitatea unui judecator, este cea de respect fata de fiinta umana, capacitatea de a intelege omul in ansamblul sau ca suma de calitati si defecte, pentru ca judecata se face in primul rand cu privire la om, prin prisma persoanei sale si raportat la fapta savarsita. Adaptand la faza de judecata o clasificare a psihologiei judiciare in ce priveste tipurile psihologice ale persoanelor care efectueaza ascultarea, vom putea

spune ca magistratii judecatori s-ar putea imparti, raportat la momentul ascultarii inculpatului, in: - tipul temperat, caracterizat printr-un comportament firesc, echilibrat, care asculta cu atentie inculpatul, este rabdator, calm, analitic, oportun si eficient in interventii, cu tactul corespunzator situatiei, interesat de lamurirea aspectelor esentiale; - tipul amabil, care se manifesta printr-o anumita transparenta in relatia cu inculpatul si jovialitate, care creeaza o atmosfera destinsa, de castigare a increderii inculpatului ; - tipul autoritar, individualizat printr-o atitudine rigida, grava, cu accent de solemnitate, impunandu-si la modul imperativ vointa in fata inculpatului, realizand, de cele mai multe ori, o atmosfera de intimidare ce are ca efect lipsa de cooperare a inculpatului in audiere; - tipul expansiv in gestica, mimica, limbaj, exteriorizat prin interventii inoportune in desfasurarea ascultarii care se desconspira in intentiile sale, usor de observat si studiat de catre inculpat, deseori complexat de necesitatea afirmarii ori nerabdator si superficial; - tipul cabotin, caracterizat prin exagerarea utilizarii procedeelor actoricesti, caruia ii place sa se auda, este preocupat de imaginea sa si nu de felul in care se desfasoara ascultarea; - tipul patern, care se exprima printr-un comportament bland in timpul ascultarii, cu intelegere si chiar compasiune fata de inculpat, interesat excesiv de mobilul savarsirii faptei, considerandu-se obligat sa faca aprecieri, sa dea sfaturi; - tipul monoton, neinteresat, caracterizat prin indiferenta fata de inculpat, de personalitatea acestuia, de faptele lui, plat in gandire, fara rol activ, apatic, modest intelectual si juridic, multumit de ascultarile anterioare de la urmarire, cu rare tresariri de personalitate. Este insa de observat ca, in multe cazuri, magistratul judecator nu poate fi incadrat efectiv in vreunul dintre aceste tipuri, existand in manifestarile sale o combinatie intre aceste tipuri sau o schimbare, de la o cauza la alta, a tipului in care ar putea fi incadrat. Daca aceste schimbari se datoreaza dispozitei momentane a persoanei magistratului, bazata pe factori exteriori momentului ascultarii (probleme de familie, de sanatate, neintelegeri la locul de munca, satisfactii personale ori insatisfactii etc.) magistratul nu prezinta un echilibru psihic care sa-i confere posibilitatea de a efectua o buna ascultare. Daca insa schimbarea este constienta, cu rol tactic in vederea adaptarii la tipul psihologic observat sau intuit al persoanei ce va fi ascultata, aceasta va putea conduce la o reusita a ascultarii.

Cateva consideratii privind psihologia duelului judiciar in faza cercetarii judecatoresti

In procesul penal, in faza de cercetare judecatoreasca, sfera mai larga de participanti la ascultarea inculpatului (decat in faza de urmarire penala), presupune in mod necesar o activitate mai ampla, desfasurata in mod conex, de pe pozitii diferite, de catre cei care sunt legal chemati la desfasurarea acestei activitati. Notiunea de duel judiciar a fost mai putin utilizata inainte de anul 1989, in tara noastra neexistand abordari ale problematicii psihologiei acuzatorului public si aparatorului, in privinta Procuraturii asemenea studii nefiind posibile din cauza caracterului inchis al institutiei si a unei psihologii oficiale, caracterizate prin rigiditate, ignorandu-se ca in spatele functiei se afla totusi oameni cu personalitatea lor psihosociala si culturala distincta'. De asemenea, avocatul, cel ales sau numit, pentru asigurarea apararii inculpatului, a fost marginalizat si ignorat, desi nu s-a putut nega niciodata importanta si valoarea profesiunii lui, neexistand ca atare nici preocupari privind psihologia acestuia. In prezent egalitatea acuzarii si apararii in fata justitiei, devenind reala, necesita o tratare psihologica ca atare, in interactiune si interdependenta, rolul lor la aflarea adevarului fiind deosebit de important. In acest duel judiciar nu trebuie uitata participarea si a celorlalte parti din proces: partea vatamata, partea civila, partea civilmente responsabila, fiecare cu interesele ei, alaturate fie acuzarii fie apararii, intr-o anumita masura. Urmarirea modului in care se desfasoara acest duel judiciar, dar si interventia activa in derularea acestuia, respectarea dispozitiilor legale, orientarea lui, sunt atribute ale instantei de judecata in sistemul nostru de drept. In ascultarea inculpatului, potrivit principiului contradictorialitatii ce constituie fundamentul juridic al duelului judiciar, acest duel incepe in faza de adresare a intrebarilor si primire a raspunsurilor, care succede faza relatarilor libere, intrebari care se adreseaza prin intermediul presedintelui completului de judecata, ceea ce explica implicarea judecatorului in duelul judiciar. Rolul activ al judecatorului care conduce audierea are un impact psihologic asupra participantilor la ascultare, indiferent de pozitia pe care acestia o ocupa - de acuzatori ori de aparatori. Cunoasterea trasaturilor de personalitate a judecatorului constituie o cerinta necesara, care poate fi de folos in realizarea colaborarii cu completul de judecata in indeplinirea mandatului pe care procurorul si avocatul il au, respectiv de acuzator ori de aparator. Este evident, totodata, ca si judecatorul trebuie sa sesizeze profilul psihic al procurorului, al aparatorului, al partilor din proces, asa cum si partile din proces trebuie sa-si cunoasca reciproc acest profil, datorita interactiunii in care isi desfasoara activitatea. Dar, totusi, cea mai importanta cunoastere interpersonala, sub aspectele ei psihice, trebuie sa se realizeze intre

reprezentantul acuzarii si cel al apararii, de multe ori aceasta fiind hotaratoare in castigarea duelului judiciar. Procurorul care, de regula, este sustinatorul actiunii publice, reprezentant al societatii (in cauzele in care actiunea penala se exercita din oficiu), sustinator al acuzarii inculpatului, este inlocuit in aceasta din urma calitate de un avocat in situatia proceselor in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, devenind reprezentant al acuzarii, astfel ca o calitate in plus a avocatului ar trebui sa fie mobilitatea lui psihica, garantie a reusitei sale in duelul judiciar. Norme tactice legale de ascultare a inculpatului Normele procedurale penale fixeaza cadrul ascultarii inculpatului in instanta (art. 323-325 C.pr.pen.) prevazandu-le pe cele mai importante, care au caracterul unor metode tactice. Legiuitorul a prevazut doar aceste norme pentru ca nici nu putea si nici nu trebuia sa includa toate metodele tactice, deoarece, cu respectarea cadrului legal stabilit, ramane criminalisticii sarcina elaborarii de reguli si procedee tactice de ascultare a inculpatului. O prima norma procedurala este cea prevazuta de art. 323 alin.1 C.pr.pen. care stabileste ca ascultarea inculpatului este prima activitate pe care instanta trebuie sa o desfasoare in cadrul procesului de aflare a adevarului. In alin.2 al aceluiasi articol este prevazuta apoi o dispozitie legala cu caracter de norma tactica, respectiv oferirea posibilitatii inculpatului de a relata liber tot ce stie despre fapta pentru care este trimis in judecata, fara a fi intrerupt si fara a i se citi ori a i se aminti continutul declaratiilor date in faza de urmarire penala, acesta in realizarea scopului de a se obtine o relatare spontana, cursiva si cat mai conforma cu realitatea. Pentru situatiile rare in care inculpatul nu-si mai aminteste anumite fapte sau imprejurari, ori pentru situatiile in care exista contraziceri intre declaratiile facute de inculpat in instanta si cele date anterior, legiuitorul stabileste prin art. 325 alin.1 C.pr.pen. o regula completatoare, respectiv, presedintele, dupa terminarea relatarii libere, este indrituit a cere inculpatului explicatii, putand da citire, in intregime sau in parte, declaratiilor anterioare. Daca inculpatul refuza sa dea declaratii in fata instantei, potrivit art. 325 alin.2 C.pr.pen., presedintele dispune sa fie citite declaratiile date de inculpat in faza de urmarire penala. O noua norma procedurala, cu caracter de procedeu sau regula tactica, este cea prevazuta de art. 323 alin.2 teza II C.pr.pen., care stabileste ca, dupa terminarea relatarii libere, incepe faza de punere a intrebarilor si primire a raspunsurilor, intrebari care se pot pune de catre presedinte, de catre procuror, partea vatamata, partea civila, partea civilmente responsabila, de catre ceilalti inculpati, precum si de catre aparatorul inculpatului a carui ascultare se face (in situatiile in care ceilalti participanti la proces au aparatori, intrebarile sunt puse, de regula, de catre acestia). Intrebarile sunt puse prin intermediul presedintelui de

complet, iar instanta are abilitarea sa respinga acele intrebari pe care nu le considera necesare in cauza (art. 323 alin.3 C.pr.pen.). Prin art. 323 alin.4 C.pr.pen. se mai stabileste ca inculpatul poate fi supus unei ascultari repetate ori de cate ori este necesar. O alta norma procesuala cu caracter tactic este si cea prevazuta de art. 324 alin.1 C.pr.pen., care, diferit de regula generala instituita prin art. 71 alin.2 C.pr.pen., prevede ca la cercetarea judecatoreasca, cand sunt mai multi inculpati in aceeasi cauza, fiecare este ascultat in prezenta celorlalti. Observam aici o deosebire de reglementare intre modalitatea stabilita pentru ascultarea in faza de urmarire penala si in faza cercetarii judecatoresti, in aceasta din urma faza accentul punandu-se pe verificarea si completarea probelor administrate in faza de urmarire penala, verificare si completare care au loc in sedinta publica, cu participarea tuturor subiectilor oficiali si neoficiali ai procesului penal prezenti la judecata, astfel ca ascultarea coinculpatilor se face in prezenta tuturor, realizandu-se publicitatea si contradictorialitatea sedintei de judecata. Pentru situatiile in care aceasta regula de principiu ar impiedica insa o buna ascultare, legiuitorul a prevazut prin art. 324 alin.2 C.pr.pen. ca atunci cand interesul aflarii adevarului o cere, instanta poate dispune ca unul sau unii dintre inculpati sa fie ascultati fara ca ceilalti sa fie de fata. Aceasta reglementare are si ea caracter tactic, permitand dispunerea, la cererea oricarui participant la proces sau din oficiu, a unei ascultari care sa aiba o mai mare eficienta. In acest caz, in sala de sedinta ramane doar inculpatul ce se asculta, ceilalti fiind indepartati din sala. Consideram necesar ca pentru realizarea eficientei acestei ascultari separate, dupa ascultarea unui inculpat si introducerea pentru ascultare a altui coinculpat, cel anterior ascultat sa fie tinut separat de cei care inca nu au fost ascultati (si apoi fata de cei deja ascultati) pentru a nu-si comunica ce au declarat ori a se pune de acord cu anumite aspecte ale faptei. In cazul in care nu se realizeaza aceasta separare, ascultarea separata isi poate pierde utilitatea. Exemplificam in acest caz ascultarea realizata in dosarul 990/1986 in care au fost trimisi in judecata un numar de 9 inculpati pentru comiterea infractiunii de incaierare. Din ascultarile inculpatilor efectuate in cursul urmaririi penale nu s-a putut stabili precis care dintre inculpati a aplicat lovitura care a cauzat decesul unei victime si care a aplicat lovitura care a produs vatamarea corporala grava a unei alte victime, toti cei sapte inculpati din primul grup fiind trimisi in judecata pentru incaierare in forma agravata prevazuta de art. 322 alin. 3 C.pen. In fata instantei s-a dispus ascultarea separata a inculpatilor luandu-se masuri si pentru ca cei indepartati din sala sa nu comunice intre ei , si, dupa o audiere care a durat peste sase ore , doar din cele declarate de inculpati s-a putut stabili cu precizie autorul uciderii victimei, respectiv a vatamarii corporale grave a celeilalte victime si actele de complicitate a restului inculpatilor. Tot din aceasta ascultare s-a desprins si un alt aspect important privind incadrarea juridica a faptelor, respectiv modalitatea in care s-au comis faptele si vinovatia fiecarui inculpat, ulterior schimbandu-se incadrarea juridica din incaierare in infractiune de omor si vatamare corporala grava.

Consideram ca, daca nu s-ar fi procedat la aceasta ascultare separata, rezultatul audierii ar fi fost departe de a contribui la aflarea adevarului. Pentru realizarea deplina a contradictorialitatii, legiuitorul a stabilit insa, prin art. 324 alin.3 C.pr.pen., obligatia instantei ca, dupa ascultare, in prezenta tuturor coinculpatilor, sa fie citite declaratiile luate separat, dupa care coinculpatii care nu au fost prezenti, pot pune intrebari inculpatului ascultat separat. In alin. 4 al art. 324 C.pr.pen. se mai instituie si posibilitatea ca inculpatul ascultat separat sa poata fi ascultat repetat in prezenta celorlalti inculpati sau a unora dintre ei. Pentru ca pot apare situatii in care inculpatul nu-si mai aminteste anumite fapte sau imprejurari la care s-a referit in declaratiile anterioare date in faza de urmarire penala ori intre acele declaratii si declaratia data in faza cercetarii judecatoresti, exista neconcordante, contraziceri ori se retracteaza total cele declarate anterior, s-au prevazut prin art. 325 C.pr.pen. alte dispozitii procesuale cu caracter tactic, respectiv instanta sa ceara explicatii cu privire la neconcordantele ivite, putand da citire, daca e cazul, in intregime sau in parte, declaratiilor date anterior (alin.1), aceeasi citire a declaratiilor anterioare fiind facuta in mod obligatoriu atunci cand inculpatul refuza sa dea declaratii in fata instantei (alin.2). Lectura in instanta a declaratiilor scrise date anterior este mijlocul prin care se satisface principiul oralitatii judecatii. Prin necunoasterea sau nesocotirea acestor dispozitii legale se mai practica uneori in instanta inceperea audierii inculpatului cu citirea declaratiilor sale date in faza de urmarire penala ori se renunta complet la audierea inculpatului prezent, inlocuind aceasta prin citirea declaratiilor anterioare. Aceasta practica, gresita din punct de vedere procedural, este cu atat mai gresita din punct de vedere al tacticii criminalistice, intrucat propriu-zis se exclude o faza deosebit de importanta a procesului penal - ascultarea inculpatului in instanta.

4.Pregatirea ascultarii inculpatului


Orice activitate umana, cu cat este mai bine pregatita inainte de a se trece la desfasurarea ei, cu atat mai mult va duce la finalitatea dorita. Si in cazul ascultarii inculpatului, o buna pregatire a acesteia va duce in mod negresit la obtinerea unor declaratii care sa contribuie hotarator la aflarea adevarului. Necesitatea unei bune pregatiri a ascultarii inculpatului este de esenta reusitei in aceasta activitate. Atentia indreptata spre studierea detaliata a faptei savarsite, sub toate aspectele ei, trebuie corelata cu cunoasterea infractorului, a personalitatii acestuia, a mobilurilor care l-au determinat sa comita o asemenea fapta, a eventualelor situatii conflictuale anterioare, a contributiei victimei infractiunii, a conditiilor concrete in care s-a desfasurat activitatea infractionala. In raport de toate aceste aspecte, se va putea stabili si tactica de pregatire in vederea ascultarii, modalitatea in care vor fi studiate probele administrate in faza

de urmarire penala, stabilirea importantei dovezilor cauzei, aspectele de natura psihologica care vor trebui avute in vedere in derularea acestei activitati. Pregatirea ascultarii inculpatului are o sfera ampla si este necesar a fi desfasurata sub mai multe aspecte:

a)

Studierea dosarului cauzei

Momentul sesizarii prin rechizitoriu a instantei cu judecarea unei cauze presupune un ansamblu de probe administrate deja, ascultari ale inculpatului, martorilor, partilor vatamate, partilor civile realizate in faza de urmarire penala (cazul sesizarii instantei prin plangere prealabila il vom analiza intr-un capitol urmator). Studierea temeinica a tuturor actelor si probelor din dosar constituie o indatorire de prima importanta pentru magistrat. Prin acest studiu, cel care va efectua ascultarea poate sa obtina suficiente date cu privire la fapta (sau faptele) pentru care inculpatul este trimis in judecata, precum si cu privire la persoana inculpatului. In aceasta faza, studiul aprofundat, atent, trebuie sa duca in mod necesar la aflarea modalitatii de comitere a faptei, a imprejurarilor concrete in care s-a comis, la contributia activitatii inculpatului in conexitate cu imprejurarile favorizatoare care au facilitat savarsirea ei, iar in cazul cand exista mai multi inculpati contributia fiecaruia dintre acestia. Acest studiu trebuie facut cu obiectivitate, atat a probelor in acuzare, cat si a celor administrate in aparare, precum si asupra circumstantelor atenuante sau agravante ale raspunderii inculpatului. In timpul studierii probelor se impune a fi notate pe fisa de ascultare toate elementele importante cu privire la cauza si la persoana inculpatului, aspectele neprobate ori cu un probatoriu insuficient, eventualele alibiuri invocate, intrebarile ce se impun a fi puse, aspectele de lamurit, neconcordantele dintre declaratiile luate inculpatului in timpul urmaririi penale ori intre declaratiile acestuia si alte probe. Deosebit de importanta in aceasta faza este si consultarea literaturii juridice si a practicii judiciare cu referire la infractiunea pentru care inculpatul este trimis in judecata, intrucat cu prilejul ascultarii vor trebui lamurite aspecte ale continutului infractiunii, mai ales privitoare la latura obiectiva si la latura subiectiva, de multe ori stabilirea corecta prin intrebari si raspunsuri a actiunii inculpatului in concret si a intentiei sau culpei ori a lipsei de vinovatie cu care a actionat, determinand reusita activitatii de infaptuire a justitiei. In situatiile cand ascultarea urmeaza a se face cu privire la o infractiune intrun anumit domeniu cu un aspect special, spre exemplu o infractiune economica, comisa intr-un anumit sector productiv, pregatirea ascultarii presupune studierea actelor normative si a reglementarilor speciale referitoare la acel sector, cunoasterea sferei atributiilor de serviciu ale inculpatului.

In activitatea practica de pregatire a ascultarii regula este realizarea temeinica a acestei activitati, studiul aprofundat, atent. Nu putem insa sa nu aratam ca, uneori, aceasta pregatire se face superficial ori nu se face deloc, ajungandu-se ca direct, in sala de sedinta, fara a fi studiata cauza, sa se procedeze la ascultare. Situatiile in care ascultarea nu este pregatita se pot datora increderii celui ce va efectua aceasta activitate in experienta sa, in capacitatea sa de a sesiza rapid aspectele cauzei, lipsei de interes si de respect pentru activitatea ce o desfasoara, lipsei de timp pentru a studia dosarele in situatiile unui rol deosebit de incarcat. Indiferent de motivatie, consideram ca este de neacceptat o asemenea atitudine care duce la o activitate de ascultare desfasurata la intamplare, fara eficienta, la prelungirea in timp a ascultarii, care nu rareori trebuie repetata, nu ca regula tactica, ci ca rezultat al felului defectuos in care a fost pregatita. Magistratul care conduce ascultarea este necesar sa pregateasa cu minutiozitate aceasta ascultare. In pregatirea ascultarii mai trebuie retinut si faptul ca judecatorii trebuie sa stie sa se pregateasca si in raport de cei care participa la ascultare, si care, in realizarea indatoririi pe care o au sau a interesului in proces, vor pregati si ei ascultarea si vor incerca sa releve doar aspectele care le sunt favorabile . Astfel, procurorul va pregati ascultarea pentru a mentine invinuirea si a demonstra ca aceasta este de netagaduit, iar inculpatul si aparatorul sau vor cauta sa acrediteze ideea nevinovatiei inculpatului ori unei vinovatii cat mai reduse a acestuia. Prin urmare, fiecare proba administrata trebuie bine studiata pentru ca se poate incerca folosirea ei doar in parte, respectiv exploatarea doar a unui anumit aspect care confirma acuzarea ori o infirma, iar prin anumite intrebari care se vor pune in timpul ascultarii, daca studiul a fost superficial, se poate ajunge la absolutizarea si dezvoltarea exagerata a acelui aspect, in realizarea interesului aratat. Cunoasterea de la inceput a oricarei probe in amanuntime si in conexiune cu toate probele din dosar fac ineficiente incercarile trunchierii adevarului, pentru ca, dupa fiecare intrebare cu privire la un aspect rupt din context, se va putea continua - de cel ce conduce ascultarea - cu intrebari complementare care sa reconstituie intregul probei. Am putea exemplifica sub acest aspect situatia in care, in declaratiile de la urmarire penala, inculpatul arata ca am primit de la coinculpat bunurile despre care stiam ca sunt sustrase, le-am valorificat si i-am remis coinculpatului contravaloarea pentru ca bunurile erau ale acestuia, eu neretinand nici o suma'. La instanta inculpatul isi schimba declaratia aratand ca am primit de la coinculpat bunurile, le-am valorificat si i-am remis coinculpatului contravaloarea pentru ca bunurile erau ale acestuia, eu neretinand nici o suma. Consemnarea doar a acestei declaratii la instanta transforma recunoasterea infractiunii de tainuire in faza de urmarire penala intr-o fapta care nu mai intruneste elementele constitutive ale infractiunii, lipsindu-i sub aspectul laturii subiective cerinta esentiala subiectiva, respectiv cunoasterea de catre faptuitor ca bunurile primite pentru valorificare provin din savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Faptul insa ca

declaratia de la urmarire a fost bine studiata, trebuie sa declanseze imediat intrebarea cu privire la faptul daca cel ascultat a cunoscut provenienta bunurilor ce le-a primit. In cazul in care inculpatul va arata ca stia ca aceste bunuri au fost sustrase, nu se mai pun alte intrebari, iar daca va arata ca nu stia ori ca erau ale coinculpatului, se va intreba pentru ce motiv la urmarire a declarat altfel, putandu-ise citi si acea declaratie. Daca insa presedintele completului de judecata nu sesizeaza schimbarea esentiala din declaratie, aceasta ar trebui sesizata de catre reprezenantul Parchetului pentru ca aparatorul inculpatului, chiar sesizand, nu are interesul relevarii acestui aspect, ci, dimpotriva, va constui intreaga aparare pe acest aspect. Observam, deci, ca o pregatire minutioasa a ascultarii trebuie sa fie facuta si de catre procuror, precum si de catre avocat. Fiecare dintre ei isi pot intocmi fise de ascultare in care sa-si noteze aspectele importante ce trebuie elucidate. Actul de trimitere in judecata - rechizitoriul - aseaza intr-o anumita ordine inculpatii (atunci cand sunt mai multi coinculpati), precum si martorii care se propun a fi audiati. (Regula in actele de trimitere in judecata este ordonarea inculpatilor dupa gravitatea faptei retinute in sarcina lor, dupa vinovatie, dupa antecedentele acestora, dupa faptul ca recunosc fapta, iar a martorilor de la cei care confirma invinuirea pana la cei care au fost propusi in aparare). Atunci cand se face pregatirea ascultarii, apreciem ca fiind de o deosebita importanta faptul ca atat inculpatii, cat si martorii sa fie asezati in ordine tactica necesara aflarii adevarului in cauza si sa nu se respecte intotdeauna ordinea propusa in rechizitoriu. Astfel, dupa studiul declaratiilor inculpatilor, a antecedentelor lor (atunci cand exista) judecatorul isi poate ordona succesiunea ascultarii acestora si altfel decat s-a propus de organul de urmarire penala. Este recomandabil sa se inceapa cu cei fara antecedente penale, si dintre acestia cu cei care declara in concordanta cu concluzia generala ce se poate trage din ansamblul probelor administrate in faza de urmarire penala, apoi cu inculpatii recidivisti care declara in acelasi sens, si, doar in final, cu cei care au declaratii ce nu se coroboreaza cu probele administrate, indiferent ca ansamblul probatiunii duce la confirmarea unei fapte sau la infirmarea comiterii ei, intrucat sarcina judecatorului este aflarea adevarului si nicidecum confirmarea unei invinuiri. Se poate intampla ca, in cazuri exceptionale, in timpul urmaririi penale inculpatul sa refuze a face declaratii ori sa declare doar ca isi va face apararea in fata instantei de judecata, asa incat sa nu existe la dosar nici o pozitie a inculpatului de confirmare ori de infirmare a vinovatiei sale. In aceste situatii, pregatirea ascultarii trebuie sa se faca cu multa atentie, in amanuntime, cu prevederea oricarora din pozitiile pe care le-ar adopta inculpatul. Chiar in situatiile in care la urmarirea penala inculpatul a recunoscut fapta ce i se imputa, aceasta nu trebuie sa duca la un studiu superficial al declaratiilor sale ori al probatoriului administrat, pentru ca nu rareaori in instanta acesta revine la cele declarate, aducand o noua versiune, prezinta un alibi credibil,

iar studiul insuficient al probelor, necunoasterea temeinica a dosarului pot duce la o ascultare ineficienta, cu greseli tactice, la indepartarea de adevar. Ordinea studierii materialului de urmarire penala apartine, de asemenea, alegerii fiecaruia dintre cei care vor participa la ascultare, legea nestabilind vreo anumita prioritate. In practica, din pacate, de multe ori se citeste rechizitoriul, apoi eventual cateva declaratii de martori care sunt indicati a confirma invinuirea, considerandu-se, in acest fel, ca suficienta studierea dosarului. Nici in ce priveste aceasta ordine de studiu nu se pot da retete, personalitatea fiecaruia, precum si experienta profesionala, determinand alegerea ordinii proprii. Consideram totusi ca este indicat ca studiul sa inceapa cu citirea si analizarea declaratiilor martorilor, a partii vatamate, a inculpatului, cu analiza probelor stiintifice adminstrate in cauza (cand acestea exista) si doar apoi, dupa ce deja magistratul si-a format o concluzie, sa se studieze referatul de terminare a urmaririi penale si rechizitoriul pentru a se compara concluzia reiesita din probe cu actul de sesizare a instantei.Aceasta ordine de studiere are si avantajul inlaturarii pericolului plecarii in studiu cu o parere preconceputa privind vinovatia inculpatului, asa cum este relevata in rechizitoriu, si lasarii libere a posibilitatii de apreciere a probelor de catre magistrat. O data cu studierea fiecarei probe din dosar, a fiecarui act procedural intocmit, este recomandabil ca pe fisa de ascultare sa se noteze problemele ce trebuie clarificate (mai ales ca unele dintre ele pot fi clarificate numai cu ajutorul inculpatului), aceasta ajutand in mare masura la intocmirea planului de ascultare. Atunci cand problemele pentru care va fi ascultat inculpatul au legatura cu alte dosare, este recomandabil ca studiul sa fie extins si asupra acestora.

b) Cunoasterea inculpatului
Intr-o activitate de ascultare bine pregatita, un rol hotarator pentru obtinerea unor declaratii corespunzatoare adevarului revine cunoasterii personalitatii inculpatului si a trasaturilor psihice specifice acestuia, evident alaturi de cunoasterea in concret a faptei savarsite. De multe ori insa, preocuparea judecatorilor se opreste la studiul probelor privind fapta imputata inculpatului, considerandu-se in mod gresit ca ascultarea fiecarui inculpat nu ridica probleme deosebite, toti fiind persoane care sunt in conflict cu legea penala si prin urmare nu se prea deosebesc. Realitatea insa este cu totul alta: fiecare inculpat este o persoana unica, irepetabila, cu trairi psihice specifice, cu conduite sau manifestari personale, tributar mai mult sau mai putin mediului in care s-a dezvoltat si in care traieste, mai mult sau mai putin labil psihic. Cunoasterea componentelor psihologice ale personalitatii -temperamentul, caracterul, aptitudinile- este deosebit de necesara, pentru ca activitatea de ascultare, asa cum s-a aratat, constituie o lupta pe taram psihologic in care se

incearca aflarea adevarului de catre instanta de judecata, iar inculpatul, de cele mai multe ori, este preocupat sa ascunda, ori cel putin sa diminueze participarea sa la savarsirea faptei. In legatura cu personalitatea inculpatului trebuie sa se cunoasca, cel putin in linii generale, pregatirea lui profesionala, locul de munca, situatia familiala, preocuparile extraprofesionale, prieteniile sale, gradul de cultura, temperamentul si caracterul sau, mobilul care l-a determinat sa comita fapta pentru care este trimis in judecata, starea sanatatii, viciile, antecedentele penale (atunci cand exista), felul in care inculpatul a conceput si a savarsit fapta penala etc. Toate aceste date se pot obtine de organul de urmarire penala si doar o mica parte pot fi obtinute de instanta de judecata. Din dosarul cauzei, instanta poate afla date in acest sens din extrasul de cazier judiciar (cu privire la eventualele condamnari anterioare, pentru ce fapte, persistenta in comiterea acestora), din unele declaratii de martori, din declaratiile inculpatului (ori coinculpatilor cand acestia exista), din procesul - verbal de cercetare la fata locului (intr-o masura mai redusa), din ancheta sociala, care se efectueaza doar pentru inculpatii minori, din 'notele de cunoastere' intocmite de catre lucratorul de politie in unele dosare in mod cu totul exceptional. Aceste relatii pe care lucratorul de politie le prezinta in 'nota de cunoastere' ar trebui sa fie deplin obiective, insa nu arareori ele contin aprecierea personala a politistului, influentata de eventualele situatii anterioare in care inculpatul a fost in relatii mai bune sau mai rele cu respectivul lucrator. La dosar mai sunt atasate si 'caracterizari' ale inculpatului emise de conducerea locului de munca in care inculpatul si-a desfasurat activitatea, acesta fiind prezentat ca o persoana plina de calitati, cu o buna comportare, muncitor sarguincios si corect, chiar si in situatii in care inculpatul este trimis in judecata pentru unele sustrageri de la acest loc de munca. Consideram ca o lacuna in efectuarea urmaririi penale faptul ca nu exista preocupare pentru a oferi instantei date cat mai complete cu privire la persoana inculpatilor. In lucrari de data recenta, cu caracter teoretic si indrumator mai ales pentru organele de urmarire penala, se specifica activitatile pe care organele de urmarire penala le pot desfasura, cu posibilitatile lor multiple, pentru a se realiza cunoasterea invinuitului sau inculpatului in faza de pregatire a ascultarii la urmarirea penala. Astfel organul de urmarire penala poate obtine date despre invinuit pe cale indirecta, cat si in mod direct. Activitatile indirecte prin care se pot obtine date privind temperamentul, caracterul si aptitudinile persoanei cercetate constau in investigatii cu privire la persoana invinuitului, cercetarea la fata locului, studierea

unor inscrisuri emanate de la invinuit, investigatii privind comportarea in familie, la locul de munca, comportamentul dupa savarsirea infractiunii. Apoi activitatile directe ale organului de urmarire penala prin care se pot obtine date despre personalitatea invinuitului sau inculpatului constau in efectuarea perchezitiei (corporale, domiciliare), constatarea atitudinii in timpul aplicarii sechestrului, in momentul retinerii ori arestarii. In toate aceste activitati organul de urmarire penala observa si constata o multitudine de atitudini, de trairi ale inculpatului, poate obtine date de la orice persoana, iar in momentul in care face ascultarea va folosi cele mai potrivite reguli tactice. Din pacate insa, toate aceste constatari ale organului de urmarire penala nu reies din actele intocmite. Spre exemplu, daca in timpul perchezitiei corporale efectuate la o surprindere in flagrant a comiterii unei infractiuni lucratorul de politie il observa pe faptuitor ca tremura, transpira, plange etc. ori sta imperturbabil, iar apoi la efectuarea ascultarii deja stie cum sa procedeze tactic, toate aceste manifestari de atitudini nu apar niciodata in procesul-verbal de consemnare a efectuarii perchezitiei, cum, de altfel, niciodata nu rezulta din dosar cum a decurs arestarea, unde s-a efectuat, mandatul de arestare neexprimand nimic in acest sens. De asemenea, la cercetarea locului faptei, organul de urmarire penala poate observa manifestarile faptuitorului (cand acesta este prezent), poate lua relatii despre el de la orice persoana cu care vine in contact direct, insa nu vom gasi nicicand in procesul-verbal vreo mentiune despre aceste stari ale inculpatului si, cu totul intamplator, se va administra vreo proba cu martori pentru a se dovedi comportamentul faptuitorului. Stiut fiind ca in faza cercetarii judecatoresti prima activitate a instantei consta in ascultarea inculpatului, dupa care se administreaza apoi toate celelalte probe, singura care poate oferi date folositoare pentru pregatirea ascultarii este activitatea din faza de urmarire penala, pentru ca obtinerea unor probe in acest domeniu, dupa ascultare, devin ineficiente cu privire la tactica ce se putea adopta cu prilejul ascultarii.

c) Stabilirea modului de desfasurare a ascultarii si elaborarea planului de ascultare


In timpul studierii dosarului penal cu care instanta a fost investita si pentru judecarea caruia s-a fixat un termen la care se va proceda la ascultarea inculpatului (sau a inculpatilor), aceasta activitate de ascultare este necesar a fi pregatita si organizata. Pregatirea in vederea ascultarii inculpatilor se va face de catre fiecare dintre cei ce vor participa la ascultare (judecatori, procurori, aparatori, parti in proces), insa organizarea modului de desfasurare a ascultarii este in atributul judecatorului membru al completului de judecata. Ascultarea nu se va face la intamplare, dupa inspiratia de moment a presedintelui completului de judecata, ci ea trebuie anterior organizata, respectiv dupa studiul aprofundat al declaratiilor inculpatului date in faza de urmarire penala si a altor probe administrate in acea faza, se vor stabili din punct de vedere tactic

cateva aspecte de urmarit, respectiv problemele neclare ce trebuie lamurite (spre exemplu: inadvertentele privind momentul exact al comiterii faptei rezultate din declaratiile succesive din faza de urmarire penala ale inculpatului si ale unora dintre martori, date ce nu concorda etc.), ce mijloace de proba pot sau trebuie folosite in timpul ascultarii (inscrisuri, declaratii de martori, procese-verbale de reconstituire, fotografii judiciare etc.), ordinea de ascultare in situatia existentei mai multor inculpati, daca vor fi ascultati separat sau nu. Fata de faza urmaririi penale in care cel ce organizeaza ascultarea poate asculta anterior martori, administra probe cu inscrisuri, ori efectua cercetari la fata locului, reconstituiri, iar abia apoi sa treaca la ascultarea invinuitului sau inculpatului, si aici avand posibilitatea citarii la date si ore diferite a eventualilor coinculpati, la ascultarea lor chiar si la locul comiterii faptei (pentru crearea unui eventual soc psihic care sa-i determine sa recunoasca mai usor fapta) ori la locul de munca sau la domiciliul inculpatului (in conditiile sale de viata obisnuite acesta fiind predispus la un contact psihologic mai usor), in faza de cercetare judecatoreasca aceste posibilitati sunt ori limitate ori excluse. In aceasta faza ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecatoreasca este legal stabilita prin normele procedurale, prima activitate ce urmeaza a se desfasura fiind ascultarea inculpatului ori inculpatilor, apoi se asculta celelalte parti, dupa care se procedeaza la ascultarea martorilor, expertului ori interpretului, la administrarea altor probe. Instanta poate dispune unele schimbari ale ordinii doar dupa ascultarea inculpatului (art. 321 alin.3 C.pr.pen.), astfel ca organizarea acestei ascultari trebuie facuta anterior, cu mare atentie, pentru a-si releva eficacitatea, fiind obligatoriu, deci, ca inculpatul sa fie ascultat inainte de administrarea oricarei probe. In cadrul unei bune organizari tactice a acestei activitati, in situatiile in care inculpatul, prin declaratile sale in faza de urmarire penala, a refuzat cooperarea ori a avut o cooperare redusa in cele declarate cu privire la fapta ce i se imputa ori a negat comiterea ei, desi ansamblul probelor administrate in acea faza anterioara confirma savarsirea faptei de catre el, la ascultarea sa in fata instantei este bine sa nu se insiste in mod deosebit, sa nu se incerce decat obtinerea unei declaratii sumare, pentru ca din punct de vedere tactic nu s-ar obtine rezultate, ci ar fi mai potrivit sa se procedeze la ascultarea celorlalte parti, apoi a martorilor (eventual a expertilor si interpretilor cand acestia sunt necesari in cauza) si, dupa ce toate probele s-au administrat in prezenta inculpatului, sa se procedeze la reascultarea inculpatului (conform art. 323 alin.4 C.pr.pen.), de aceasta data impunandu-se o ascultare amanuntita cu invocarea aspectelor relevate in fata sa, aceasta reascultare avand si avantajul ca, se va face dupa ce inculpatul a putut fi studiat de instanta in timpul administrarii probelor, s-au putut obtine date despre persoana sa, date care anterior primei ascultari nu era posibil a fi obtinute. Tot in cadrul organizarii si pregatirii ascultarii inculpatului, un loc important il ocupa planificarea felului in care urmeaza a se face ascultarea, aceasta urmand a se materializa in scris intr-un plan de ascultare, schita de ascultare sau fisa de

ascultare. Indiferent de denumirea ce i se poate da, acest plan de ascultare trebuie sa fie dinamic, flexibil si sa se acomodeze cu realitatea faptelor, sa contina problemele de clarificat si succesiunea de abordare a lor, intrebarile de fond sau de amanunt la care va trebui sa raspunda cel audiat. In ce priveste cerinta flexibilitatii planului de ascultare, trebuie precizat ca , in nici o situatie, acest plan nu trebuie considerat ca este imuabil, ci intotdeauna trebuie sa existe disponibilitatea de a fi modificat in functie de desfasurarea ascultarii, de relatarile celui ascultat. Planul de ascultare reprezinta pentru fiecare dintre cei care participa la aceasta activitate (judecator, procuror, avocati, chiar si parti fara pregatire juridica) o expresie a personalitatii fiecaruia. In cele mai multe cazuri este o schita cu diferite semne, notatii, sublinieri, care uneori poate fi inteleasa doar de cel care a intocmito. Consideram ca nu se pot da retete pentru intocmirea unui plan de ascultare, importanta fiind doar utilitatea acestuia. Sunt cazuri cand persoana care va efectua ascultarea nu-si intocmeste scris nici macar aceasta schita, bazandu-se pe o memorie deosebita, cu rezultate cel putin la fel de bune ca si cele obtinute de alte persoane cu un plan intocmit in amanunt. Asemenea cazuri, insa, le consideram de exceptie si de aceea regula trebuie sa fie intocmirea unui plan de ascultare in care problemele de lamurit sa fie concret stabilite, mai ales in situatiile complexe, cu varietate mare de probe, cu mai multi inculpati, cand s-au savarsit mai multe infractiuni in concurs etc. . Planul de ascultare trebuie intocmit indiferent daca in faza de urmarire penala inculpatul a recunoscut sau nu fapta, pentru ca nu arareori in fata instantei inculpatul revine partial sau total asupra acestei recunoasteri cu cele mai diverse motivatii (nu a inteles ce i se imputa, nu a declarat cum s-a consemnat, a recunoscut pentru ca a fost violentat etc.). Mai ales pentru situatiile in care inculpatul nu a recunoscut fapta (desi aceasta reiese din ansamblul probelor administrate) planul de ascultare trebuie sa fie intocmit in amanunt; pentru situatiile in care se considera ca tactic este mai potrivit sa nu se faca de la inceput o interogare in amanunt, se vor intocmi doua planuri, cel pentru prima ascultare in mod mai sumar, si cel pentru reascultarea acestuia in detaliu (putand fi completat si dezvoltat dupa administrarea in fata instantei a tuturor probelor cauzei). In cauzele cu mai multi inculpati pentru fiecare inculpat, cu abordarea contributia inculpatului in comiterea activitatea infractionala, recunoasterea ale inculpatului. se vor intocmi planuri de ascultare distincte specificului fiecarei ascultari in raport de faptei, momentul in care si-a inceput sau nu a faptei, aspectele de personalitate

d) Alte activitati auxiliare de pregatire a ascultarii


Pentru realizarea ascultarii inculpatului la termenul de judecata stabilit, acesta trebuie incunostiintat prin citarea sa (citare care trebuie efectuata si fata de celelalte parti din proces), stiut fiind ca, potrivit art. 291 alin.1 C.pr.pen., judecata poate avea loc numai daca partile sunt legal citate si procedura este indeplinita (neprezentarea acestora nu impiedica insa judecata - art. 291 alin.2 C.pr.pen.).

Nu vom insista aici pe aspectele procedurale privind citarea inculpatului aflat in diferite situatii (arestat, in stare de libertate, minor, militar etc.), retinand doar ca, spre deosebire de faza de urmarire penala in care citarea se poate face pentru inculpat, coinculpati, parti vatamate, martori, la date diferite, pentru a fi ascultati in locuri diferite, realizandu-se astfel cerinta tactica de a nu le lasa timp sa se pregateasca, sa ia legatura, sa se puna de acord etc., in faza de cercetare judecatoreasca citarea tuturor trebuie facuta pentru acelasi termen si, doar daca procedura este indeplinita, se poate proceda la ascultare. Si locul ascultarii in aceasta faza este, de regula, sediul instantei, in sala de dezbateri, loc accesibil oricarei persoane in realizarea principiului publicitatii care guverneaza intreaga activitate de judecata. Prin exceptie, ascultarea sau mai ales reascultarea inculpatului se poate realiza la locul faptei (cu prilejul efectuarii unei reconstituiri) ori la un alt loc (localitatea in care domiciliaza ori la locul sau de munca,cu prilejul judecarii cauzei cu publicitate largita). De asemenea, instanta este datoare, in cazuri expres prevazute de lege, sa asigure prezenta unui avocat pentru apararea inculpatului (in cazurile prevazute de art. 171 alin.2 C.pr.pen., precum si in cauzele pentru care legea prevede pentru infractiunea imputata inculpatului pedeapsa inchisorii de 5 ani ori mai mare sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea art.171 alin.3 C.pr.pen. ). In situatiile in care inculpatul nu cunoaste limba romana sau nu se poate exprima, instanta trebuie sa ia masuri de a i se asigura un interpret. Daca inculpatul este minor care nu a implinit 16 ani, pentru audiere se va asigura prezenta reprezentantului Autoritatii tutelare, a parintelui, a tutorelui sau curatorului ori a persoanei in a carei ingrijire sau supraveghere se afla. Prezenta acestor persoane este indicata si din punct de vedere tactic pentru crearea unui cadru de siguranta a celui ascultat si pentru a se evita dificultatile ce pot apare pe parcursul ascultarii datorate , eventual, unui sentiment de frustrare, de insecuritate care prejudiciaza contactul psihologic.

5. Desfasurarea ascultarii inculpatului


Ascultarea inculpatului, in intreaga sa desfasurare, parcurge trei etape principale, care, de altfel, sunt parti componente ale unui proces unic, ce se intrepatrund si se completeaza reciproc[1], in ansamblul sau aceasta fiind un mijloc de aflare a pozitiei inculpatului fata de fapta ce i se imputa, de cunoastere a inculpatului in vederea stabilirii elementelor de personalitate, a vinovatiei sau nevinovatiei sale, a conditiilor in care s-a comis fapta. In literatura de specialitate sunt stabilite trei etape ale ascultarii inculpatului, respectiv etapa verificarii identitatii civile si a discutiilor prealabile, etapa relatarilor libere si etapa adresarii de intrebari si primire a raspunsurilor.

A. Etapa verificarii identitatii inculpatului si a discutiilor prealabile Verificarea identitatii inculpatului este prevazuta de art. 318 C.pr.pen. in mod imperativ si consta in intrebari cu privire la nume, prenume, porecla, locul si data nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, ocupatie, locul de munca, domiciliul, antecedente penale, starea civila (casatorit, necasatorit), numarul copiilor, actul de identitate, averea. Aceasta cerinta de natura procesuala prezinta interes pentru cercetarea criminalistica in sensul ca prin luarea acestor date se ajunge la obtinerea de relatii despre inculpat, care, chiar de mica intindere, pot contribui la cunoasterea acestuia, la stabilirea mediului in care isi petrece viata, unde munceste, eventualele incalcari anterioare ale legii penale, situatia sa familiala. Dupa verificarea identitatii inculpatului, potrivit art. 322 C.pr.pen., presedintele dispune ca grefierul sa dea citire actului de sesizare a instantei. In practica, uneori, acest moment nu este respectat, citirea actului de sesizare fiind facuta de presedintele completului de judecata, care, in continuare, isi indeplineste si obligatia de a explica inculpatului in ce consta invinuirea ce i se aduce. Consideram ca respectarea dispozitiei art. 322 C.pr.pen. nu este doar o obligatie de natura procesuala, ci are si caracter de norma tactica criminalistica, pentru ca in momentele verificarii identitatii inculpatului si citirii actului de sesizare a instantei, sunt primele prilejuri, ce trebuie exploatate la maximum, in care se poate studia comportamentul inculpatului fata de situatia in care se afla, modul in care reactioneaza la invinuirea ce i se aduce, starea de liniste sau de agitatie pe care o traieste. Apoi studiul va continua cand presedintele completului ii explica inculpatului in ce consta invinuirea, drepturile pe care le are in timpul procesului. Observarea atenta a inculpatului in aceste momente ajuta la stabilirea procedeelor tactice de ascultare, la usurarea realizarii acestei ascultari. Este de retinut ca in fata instantei nu exista o etapa a discutiilor prealabile ca in faza de urmarire penala, o posibilitate de a stabili in timp un contact psihologic, de a castiga increderea inculpatului, de a discuta lucruri ce nu au legatura cu cauza, ci trebuie respectate intru-totul normele procesual penale aratate. Totusi, am putea afirma ca, in sine, o asemenea etapa exista, insa ea nu se desfasoara prin discutii, ci prin observarea reciproca, dar mai ales din partea inculpatului. Argumentam aceasta prin faptul ca inca inainte de inceperea procesului, inculpatul se afla, de regula, in sala de dezbateri, fie fiind adus in boxa impreuna cu alti inculpati anterior inceperii dezbaterilor, fie, daca este liber, venind in sala inaintea momentului in care cauza sa ajunge pe rol. In acest timp inculpatul asista la dezbaterea altor cauze, la ascultarea altor inculpati, percepe modalitatea

in care instanta si procurorul desfasoara activitatea judiciara, stabileste - dupa capacitatea sa de intelegere - personalitatea fiecaruia dintre cei cu care va veni in contact, felul in care acestia procedeaza la ascultare, manifestarile lor, poate cantari si aprecia cum trebuie sa se prezinte in momentul in care va fi si el audiat. Prin urmare, este deosebit de important ca, stiind acest lucru, magistratii sa manifeste o atentie sporita pentru felul in care se exteriorizeaza in momentul desfasurarii cercetarii judecatoresti, in toate cauzele, pentru ca de aceasta depinde stabilirea ulterioara, in timpul ascultarii inculpatului, a unui contact psihologic, de incredere ori neincredere, de teama ori liniste, de retinere sau nu in declararea faptei si a imprejurarilor in care s-a comis. De la primul contact cu inculpatul, si apoi pe tot parcursul ascultarii, trebuie sa se foloseasca un ton obisnuit, sa se creeze o atmosfera linistita, calma, fara tensiune nervoasa sau de intimidare, care sa creeze un cadru prielnic declararii adevarului. Dupa verificarea identitatii inculpatului si crearea cadrului aratat mai sus, dupa ce i s-a citit cuprinsul actului de sesizare a instantei si s-au dat lamuririle necesare cu privire la invinuirea ce i se aduce, inculpatului i se cere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea sa, din acest moment trecandu-se in etapa urmatoare. B. Ascultarea relatarii libere In aceasta etapa inculpatul are posibilitatea de a se referi la fapta (sau faptele) ce i se retin in sarcina prin rechizitoriu, fara a fi intrerupt si fara a i se limita timpul de expunere. Spre deosebire de faza de urmarire penala, in care prima ascultare este, de regula, marcata de posibilitatea de a surprinde invinuitul cu aratarea faptei si a probelor, situatie pe care acesta fie nu o cunostea, fie nu se astepta sa fie cunoscuta de catre organul de urmarire penala, la ascultarea in fata instantei de judecata inculpatul cunoaste invinuirea, probele ce stau la baza ei, are experienta unor ascultari anterioare, este, mai intotdeauna, mult mai echilibrat psihic, conditii in care relatarea libera decurge in conditii superioare, de fluenta si calitate a exprimarii (evident ca aceasta va diferi in functie de pregatirea intelectuala a diversilor inculpati). Este momentul in care presedintele completului de judecata, procurorul, aparatorii (inculpatului, partii vatamate etc.) au posibilitatea de a-l studia pe inculpat, de a-l observa in reactiile sale exprimate prin gestica, modulatii ale vorbirii, ritmul vorbirii, descoperind trairile emotionale de satisfactie, multumire, mahnire, indignare, furie, spaima, frustrare. Nu trebuie uitat insa ca, in aceasta faza, inculpatul poate veni bine fortificat psihic, pregatit, dupa ce si-a repetat de mai multe ori ce va spune, in urma unor consultari cu specialisti in domeniul juridic sau psihologic, si astfel sa mascheze adevaratele trairi emotionale, exprimand trairi neadevarate care sa-i induca in eroare pe cei ce asculta.

Pe langa aceasta observare a inculpatului in vederea cunoasterii persoanei, care foloseste pentru alegerea celor mai utile procedee tactice de ascultare, inculpatul trebuie ascultat cu atentie si cu privire la continutul relatarii sale, notandu-se omisiunile, ezitarile, aspectele cu privire la care apar contraziceri, alibiurile invocate, toate aceste aspecte urmand a fi apoi lamurite in faza urmatoare a ascultarii. Atitudinea inculpatului fata de invinuirea adusa poate sa imbrace una dintre urmatoarele forme: - sa recunoasca complet invinuirea si sa faca declaratii sincere, care, pentru cercetarea criminalistica si pentru stabilirea adevarului, sunt foarte pretioase; - sa nu recunoasca invinuirea adusa si totodata sa faca declaratii sincere despre nevinovatia sa; - sa recunoasca in intregime invinuirea, dar sa faca declaratii nesincere, fie pentru a-si acoperi alte fapte mai grave, fie in vederea ascunderii altor infractiuni; - sa nu recunoasca invinuirea si sa faca declaratii nesincere, propunand in acelasi timp administrarea unor probe false, prin care spera sa-si dovedeasca nevinovatia; - sa refuze a face declaratii.

Indiferent care dintre pozitiile de mai sus va fi adoptata de catre inculpat, pe langa cerintele de a nu fi intrerupt ori oprit, acesta nu va fi admonestat, intimidat, aprobat ori dezaprobat, nu i se vor face promisiuni de atenuare a raspunderii sale, ci se va pastra acelasi cadru solemn, de seriozitate, de calm, lipsit de duritate ori aroganta sau de o apropiere ori familiaritate ce nu isi au locul. Posibilitatea mentinerii acestui cadru propice ascultarii, evitarii sau inlaturarii acelor situatii nerecomandabile, o are presedintele completului de judecata care, potrivit art.298 C.pr.pen., poate lua masurile necesare in acest scop. De aceea, el trebuie sa manifeste maxima atentie si sa nu permita nici reprezentantului acuzarii, nici reprezentantului apararii, nici vreuneia dintre parti sa intervina in vreun fel in aceasta faza ori sa-si manifeste atitudini de ostilitate sau de aprobare fata de inculpat sau de cele relatate de acesta. Oricare dintre participanti are aceeasi posibilitate, ca si instanta, de a-l studia pe inculpat, de a-si nota aspectele neclare din expunere, omisiunile, contrazicerile, pe care sa le valorifice in continuarea procesului de ascultare. Nu arareori in timpul relatarii sale cu privire la invinuirea ce i se aduce, inculpatul studiaza si el efectul celor declarate asupra instantei, procurorului, aparatorului, celorlalte parti, cautand sa observe din mimica ori gesturi daca este

crezut sau nu, daca este aprobat sau nu, uneori manifesta accese de nemultumire, de contestare a felului in care s-a efectuat urmarirea penala, revine la recunoasterile facute in acea faza, alteori are atitudini lingusitoare, spasite, de castigare a simpatiei celor care il asculta. Si in aceste situatii, o buna pregatire psihologica a celor care efectueaza ascultarea va face ca atitudinea lor sa nu tradeze nimic din cele dorite de inculpat, sa nu se poata descoperi pozitia acestora fata de cele exprimate de el, prin pastrarea unei atitudini pline de echilibru. Trebuie retinut ca persoanele care desfasoara activitatea de ascultare a inculpatului sunt obligate a se conforma normelor procesual penale (art. 323-324 C.pr.pen.) care constituie prin ele insele reguli tactice de ascultare, insa modul de aplicare a acestora poate diferi in functie de pregatirea profesionala, de personalitatea acestora, de talentul cu care le aplica. Fata de regula aratata, ca inculpatul nu va fi intrerupt in timpul relatarii sale libere asupra invinuirii, trebuie aratat ca, prin exceptie, acesta poate fi totusi intrerupt din relatare atunci cand se indeparteaza de la obiectul ascultarii, atragandu-i-se atentia de a reveni la ceea ce constituie fondul problemei. In situatia in care inculpatul este trimis in judecata pentru mai multe fapte in concurs sau pentru o infractiune continuata este necesar ca acesta sa declare cu privire la fiecare fapta sau moment al faptei si in acest scop, daca inculpatul nu relateaza complet, poate fi provocat sa declare despre toate faptele. Pentru atitudinea inculpatului de refuz de a face declaratii cu privire la invinuirea ce i se aduce, aceasta etapa a relatarii libere lipseste, fiind suplinita procedural de dispozitiile art. 325 alin.2 C.pr.pen. care prevad ca instanta va dispune citirea declaratiilor pe care acesta le-a dat anterior, insa ramane fara eficienta in ce priveste cercetarea criminalistica. In cauza in care inculpatii - tata si fiu - au fost trimisi in judecata pentru comiterea unei infractiuni de omor, acestia au refuzat sa dea in instanta vreo declaratie si imediat dupa prezentarea invinuirii s-au intors cu spatele la instanta, spunand doar ca doresc sa fie judecati de un tribunal militar. In aceasta situatie (pe langa constatarea infractiunii de audienta conform art. 299 C.pr.pen) instanta a procedat la citirea declaratiilor inculpatilor date in faza de urmarire penala, insa din punct de vedere criminalistic nu s-a mai putut realiza nimic, retinandu-se doar atitudinea lor care ii caracteriza sub aspectul personalitatii infractionale. Probele administrate in cauza au demonstrat vinovatia inculpatilor . Este total gresit procedeul unor magistrati judecatori care trec peste etapa relatarii libere intreband inculpatul doar daca recunoaste fapta sau nu, dupa care consemneza pozitia inculpatului (recunosc fapta si o regreta sau nu recunosc fapta ) si ii solicita se semneze acest rezultat al ascultarii. La fel, este impotriva oricaror reguli de tactica criminalistica exprimarea de catre procuror a nemultumirii

sau de catre aparator a satisfactiei fata de faptul ca inculpatul nu mai recunoaste fapta asa cum a declarat la urmarirea penala, iar o astfel de atitudine din partea unui membru al completului de judecata este de neadmis. Reamintim ca si in aceasta etapa a relatarii libere trebuie apreciat daca aceasta se va face in fata celorlalti coinculpati (in cauzele in care exista mai multi inculpati) ori se va dispune ascultarea separata a fiecarui inculpat. Ascultarea relatarii libere a fiecarui inculpat in prezenta celorlalti se impune uneori cand inculpatul nu recunoaste fapta (in timp ce ceilalti o recunosc) pentru ca sa se creeze si tensiunea psihica necesara care sa determine pe inculpat de a declara adevarul. In momentele in care relateaza, acest inculpat se va simti privit, ascultat si dezaprobat de ceilalti coinculpati si trairile sale emotionale, in cele mai multe cazuri, il vor face sa-si revina la o relatare a faptelor intamplate in mod real. Daca totusi persista intr-o declaratie contrara, cu atentie se va putea observa reactia celorlalti inculpati din care se poate trage concluzia daca, in adevar, inculpatul este sau nu implicat in fapta. In situatiile in care toti coinculpatii nu recunosc faptele este potrivit din punct de vedere al tacticii criminalistice ca fiecare sa fie ascultat separat in faza relatarii libere, solicitandu-i-se cat mai multe amanunte mai ales in situatiile in care invoca un alibi. Astfel va fi solicitat ca in relatarea sa libera sa dea cat mai multe date si detalii precise privind locul in care s-a aflat in timpul savarsirii infractiunii, cum a ajuns in acel loc, cand a plecat, respectiv ce persoane au cunostinta despre prezenta sa acolo, daca a discutat cu ele, ce anume, cerandu-i-se si sa propuna probe in dovedirea celor sustinute. In situatiile in care inculpatul omite sa dea astfel de amanunte in timpul relatarii libere, aceste detalii ii vor fi solicitate in etapa urmatoare de adresare a intrebarilor. Prin aceste relatari libere amanuntite in situatiile de nerecunoastere a invinuirii si de invocare a unui alibi, interesul unei corecte activitati criminalistice tactice este realizat, pentru ca se vor putea stabili jaloanele tactice ale unei activitati judiciare viitoare prin care se va urmari lamurirea acestor aspecte obtinandu-se in final fie confirmarea vinovatiei inculpatului, fie infirmarea acesteia. Relatarea libera obtinuta in conditiile respectarii normelor procesuale si cu folosirea unor procedee tactice criminalistice, chiar si in situatiile in care declaratiile obtinute nu sunt sincere sau complete, prezinta cateva avantaje pentru justa solutionare a cauzei, respectiv: - posibilitatea cunoasterii sau verificarii cu exactitate a modului in care s-a comis infractiunea si a mobilului acesteia; - obtinerea de date noi, de amanunt, despre fapta si imprejurarile in care s-a comis; - studierea si cunoasterea inculpatului, a pozitiei acestuia in raport de fapta imputata;

- relatarea libera este, de regula, mai sincera decat relatarea din etapa ce urmeaza cand se raspunde la intrebari. C) Adresarea de intrebari si ascultarea raspunsurilor inculpatului Aceasta a treia etapa a ascultarii este cea mai importanta si reprezinta momentul de maxima incordare al ascultarii inculpatului, pentru ca acum se vor pune intrebarile pregatite in urma studierii dosarului si se vor primi raspunsurile inculpatului. Reusita acestei activitati va depinde in mare masura de capacitatea profesionala, de calitatile innascute ori dobandite, de rabdarea, perspicacitatea, initiativa si mobilitatea in gandire a celor care participa la ascultare. Este adevarat insa ca intre participantii la ascultare (judecatori, procurori, avocati), desi toti au aceeasi pregatire juridica, din punct de vedere psihologic sau al pregatirii profesionale exista, totusi, unele diferente. Capacitatea profesionala este mai mult sau mai putin evidenta in raport cu o singura cauza, dar in ansamblu, si juristii, ca orice alta categorie socio-profesionala, prezinta persoane mai bine pregatite sau cu o pregatire modesta, lucru care trebuie recunoscut. Din pacate, acelasi dosar, datorita cunostintelor de specialitate mai ample sau mai reduse ale celor care il rezolva, poate primi solutionari diferite, motiv pentru care si legiuitorul a creat mai multe grade de jurisdictie, in vederea indreptarii eventualelor erori. Daca s-ar considera ca toti participantii la activitatea de infaptuire a justitiei sunt fara de greseala, instantele de control judiciar ar trebui inlaturate, insa ele exista si vor exista pentru totdeauna. In activitatea de ascultare a inculpatilor, unele calitati care se cer judecatorului, procurorului sau avocatului, pot fi innascute, altele dobandite pe parcursul vietii ori a activitatii judiciare. Asa cum o persoana este dotata prin nastere cu un talent muzical, sportiv etc., tot asa si un jurist poate sa aiba o inclinatie spre aceasta meserie ori calitati care sa-i asigure o mai mare reusita in activitatea respectiva. De aceea, consideram ca se poate vorbi si de calitati innascute pentru exercitarea unei profesii sau alteia, insa, in mod evident ca acestea pot fi si dobandite sau dezvoltate printr-o activitate de pregatire, prin studiu aprofundat, atat a domeniului juridic, cat si a celui social, psihologic etc. . Rabdarea, perspicacitatea, initiativa, gandirea logica, intuitia sunt de regula calitati cu care omul se naste ori, prin efort de vointa si pregatire, le poate dobandi. Se poate usor observa in salile de judecata, judecatori, procurori, avocati nerabdatori, impulsivi ori apatici, care cu greu sesizeaza aspectele importante ale cauzei, nu prezinta coerenta in gandire, nu intuiesc ce este esential sau nu in cauza concreta, toate aceste deficiente avand ca rezultat indepartarea posibilitatii de aflare a adevarului. Aceste lucruri, chiar daca nu convin, trebuie relevate si sa se incerce inlaturarea lor, pentru ca vremea in care toti erau egali in inteligenta, instruire, capacitate profesionala si psihica este apusa.

Pregatirea intrebarilor care urmeaza a fi puse inculpatului in aceasta faza este o activitate laborioasa, bine gandita, iar intrebarile care se pun inculpatului trebuie sa indeplineasca cu necesitate cateva conditii: - sa fie clare si precise; - sa fie formulate la nivelul de intelegere al celui ascultat; - sa nu fie sugestive ; - sa nu presupuna un raspuns scurt, afirmativ sau negativ, ci sa ofere inculpatului posibilitatea elaborarii unui raspuns propriu ; - sa nu fie puse in asa fel incat sa se releve ca instanta il considera pe inculpat vinovat sau nevinovat; - sa nu puna in incurcatura pe inculpat, mai ales cand acesta este bine intentionat si a declarat adevarul in etapa relatarii libere; - sa fie pertinente aflarii adevarului. Claritatea si preciziunea intrebarii ce se adreseaza inculpatului va impune un raspuns de aceeasi calitate, eventualele exprimari ambigue, alaturate intrebarii, justificand neincrederea in adevarul celor relatate, ceea ce va conduce la reluarea intrebarii, la atentionarea formularii de catre inculpat a unui raspuns concis. Uneori cel care adreseaza intrebarea (fie judecator, procuror, aparator, parte) se simte dator sa faca o introducere, o prezentare a ceea ce doreste sa intrebe, dupa care exprima intrebarea; alteori, dupa ce adreseaza intrebarea, incepe sa explice motivele pentru care a pus aceasta intrebare si sa justifice importanta deosebita a ceea ce a intrebat. Daca la aceste situatii se mai adauga si un stil de exprimare prolix, cu tonalitati ale vocii si gesturi nepotrivite, de multe ori se pierde esenta intrebarii, intrebarea nu mai este inteleasa ori nu mai este retinuta, sau in timpul explicatiilor inutile inculpatul poate sa-si pregateasca raspunsul, pierzandu-se astfel si spontaneitatea raspunsului (pe langa timpul ce s-ar fi putut folosi pentru alte intrebari). Calitatea unei intrebari de a fi formulata la nivelul de intelegere al celui ascultat este o conditie dintre cele mai necesare. Prin urmare, unui inculpat cu o pregatire scolara modesta i se vor adresa intrebari prin folosirea unor cuvinte obisnuite, uzuale si nu prin folosirea unei terminologii de specialitate. Spre exemplu, daca inculpatul in etapa relatarii libere a declarat doar ca a lovit victima cu un par, va fi intrebat in ce parte a corpului ai aplicat loviturile ? si nu ce zona vitala a craniului ai agresat-o: zona occipitala, parietala, temporala ?. Astfel de intrebari, pe langa ca dovedesc pretiozitate, infatuare, nici nu sunt folositoare activitatii ce se desfasoara.

Conditia ca o intrebare sa nu fie sugestiva este de esenta ascultarii inculpatului; sugerandu-i-se ce sa raspunda se va obtine acel raspuns, ceea ce exclude obiectivitatea de care trebuie sa dea dovada cei care participa la ascultare . In functie de gradul de sugestibilitate al intrebarilor, acestea se impart in: - intrebari determinative, care sunt lipsite de elemente de sugestibilitate (ex.Unde se afla victima ?); - intrebari incomplet sau complet disjunctive, care contin elemente de sugestie in sensul ca inculpatul trebuie sa aleaga intre doua variante exprimate (ex.Victima avea sau nu cutit ?, Victima dormea sau era treaza ?); - intrebari implicative, cu un mare grad de sugestibilitate in sensul ca prin intrebare i se sugereaza direct o imprejurare la care probabil nici nu s-a gandit s-o exprime in aparare (ex.Victima te-a lovit intai sau dumneata ai lovit prima data ?). Sugestia este cu atat mai mare cu cat s-ar pune o intrebare absolut implicativa (ex. Nu-i asa ca victima te-a lovit mai intai ?). Sugestibilitatea nu consta doar in cuvintele folosite in formularea intrebarii, ci poate fi realizata prin tonul folosit, modulatia vocii, expresia de pe fata celui care pune intrebarea. Prin urmare intrebarile trebuie formulate cu multa atentie, urmarindu-se excluderea sugestiei pe care ar putea sa o contina. De asemenea, conditia ca intrebarile sa fie astfel formulate incat sa nu impuna un raspuns scurt de genul da sau nu, ci sa oblige pe inculpat sa elaboreze un raspuns mai amplu, se impune in vederea realizarii unei ascultari corespunzatoare regulilor de tactica criminalistica. Asadar, inculpatul nu va fi intrebat Ai lovit ?, ci i se va adresa o intrebare de acest fel: Ce s-a intamplat in continuare, dupa ce victima s-a intors ?. Instanta nu trebuie sa-si exprime anterior parerea cu privire la solutia care ar putea fi data in cauza, prin niciunul dintre membri completului, aceasta constituind un motiv de incompatibilitate in judecarea unei cauze (art. 47 alin.2 C.pr.pen.), care atrage fie abtinerea (art.50 C.pr.pen.), fie recuzarea (art.51 C.pr.pen.): Aceste dispozitii ale Codului de procedura penala stabilesc obligatia judecatorilor din complet de a nu-si exprima pozitia cu privire la vinovatia sau nevinovatia inculpatului, obligatie ce trebuie respectata si cu prilejul adresarii de intrebari inculpatului, respectiv prin felul in care sunt formulate, acestea sa nu dezvaluie opinia judecatorului. (O intrebare profund gresita este de genul: Ai impresia ca te trimitea in judecata daca nu esti vinovat ?). Consideram necesar aici a releva si faptul ca exprimarea opiniei de catre cei care participa la ascultare se poate face si cand se adreseaza o intrebare in mod corect, dar in timpul ascultarii raspunsului se adopta atitudini ce exprima pozitia

fata de continutul acestuia, respectiv se afiseaza un zambet ironic, se ridica sprancenele a mirare, se da din cap aprobativ ori dezaprobativ etc. Inculpatului i se pot adresa intrebari in legatura cu invinuirea ce i se aduce, astfel ca cele care sunt exterioare cauzei, nefiind pertinente, vor fi excluse, instanta fiind cea care le apreciaza si, poate dispune in sensul respingerii acestora. Aceste cerinte privind intrebarile ce se pun trebuie sa fie respectate de toti participantii la activitatea de ascultare a inculpatului, indiferent de pozitia sau interesul pe care il au in proces. Pentru respectarea acestei necesitati de ordin tactic criminalistic, presedintele completului de judecata, care conduce ascultarea inculpatului, va acorda atentie felului in care sunt formulate intrebarile de catre ceilalti participanti si in cazul in care va constata formulari care incalca cerintele de mai sus, fie va reformula intrebarea pe care o va pune inculpatului in sensul corect, fie va putea dispune respingerea ei (in situatia in care intrebarile se pun prin intermediul presedintelui completului de judecata), ori va interveni solicitand reformularea intrebarii sau o va respinge cerand inculpatului sa nu raspunda (in situatia in care intrebarile se adreseaza in mod direct inculpatului de catre procuror, aparator, parti). In aceasta etapa se adreseaza intrebarile stabilite in planul de ascultare intocmit cu prilejul studierii dosarului, care se pot completa cu intrebari notate pe parcursul ascultarii libere ori rezultate din unele raspunsuri ale inculpatului la intrebari anterioare ce i-au fost adresate sau generate de pozitia inculpatului si de problemele nou aparute in timpul ascultarii. O clasificare a intrebarilor ce se adreseaza inculpatului le imparte in trei categorii: - intrebari cu caracter general sau intrebari tema, care se refera la fapta ce constituie obiectul invinuirii sau imprejurarile cauzei, privite in totalitatea lor; - intrebari problema, cu un caracter mai limitat decit cele dintai, care se pun pentru lamurirea unor aspecte care apar in timpul ascultarii si care se formuleaza pentru a restrange sfera raspunsurilor ce ar putea fi date de inculpat (ex.Cum ati intrat in locuinta victimei); - intrebari de detaliu prin care se urmareste precizarea unor anumite detalii pentru a se putea face verificarea celor declarate de inculpat in etapa relatarii libere (sau in declaratiile date in faza de urmarire penala ) ori pentru verificarea unor aspecte care au fost neglijate in ascultarile anterioare. Aceste intrebari de detaliu pot duce - daca sunt bine pregatite, sunt puse cu pricepere si la momentul oportun - la incurcarea inculpatului in propriile afirmatii inexacte facute mai inainte. Intrebarile de detaliu sunt de mai multe feluri: de completare, de precizare, de control, ajutatoare, alternative, suplimentare etc. Dintre aceste categorii de intrebari, cele cu caracter general (sau intrebarile tema) sunt puse de presedintele completului de judecata care conduce ascultarea,

intrebarile problema pot fi puse de oricare dintre participantii la ascultare, la fel ca si intrebarile de detaliu. Sustinerea de mai sus se bazeaza pe normele de natura proceduala care confera presedintelui completului de judecata conducerea activitatii ce se desfasoara in instanta. Asadar, presedintele completului trebuie, initial, sa lamureasca aspectele privitoare la fapta care constituie obiectul invinuirii, la imprejurarile in care s-a comis si, daca in faza relatarii libere inculpatul nu a relevat aceste aspecte, el trebuie intrebat asupra lor. Intrebarile problema sau de detaliu pot fi puse tot de presedintele completului de judecata, insa, datorita faptului ca acestea se refera la unele aspecte de amanunt si ar putea fi omise sau nesesizate de catre presedinte, interventia celorlalti participanti la proces se materializeaza mai ales pe astfel de intrebari, care se considera a fi necesare in apararea sau acuzarea inculpatului, relevante sub aceste aspecte. Ordinea in care se pot adresa inculpatului intrebarile este stabilita de dispozitiile art. 323 alin.2 C.pr.pen., respectiv presedintele, apoi procurorul, partea vatamata, partea civila, partea responsabila civilmente, ceilalti inculpati si aparatorul inculpatului a carui ascultare se face. In timpul adresarii intrebarilor nu exista o ordine a punerii acestora in functie de categoria din care face parte intrebarea, ci acestea vor fi puse in ordinea tactica gandita de fiecare participant la ascultare. Daca in timpul adresarii intrebarilor, prin raspunsurile primite de la inculpat se ivesc imprejurari noi care impun adresarea si a altor intrebari, oricare dintre partcipanti poate solicita presedintelui completului permisiunea de a adresa si alte intrebari, dupa care acesta, in respectarea dreptului la aparare a inculpatului ce se asculta, va trebui sa intrebe pe aparatorul inculpatului daca mai are si el de pus vreo intrebare. Intrebarile trebuie alese si folosite si in raport cu atitudinea inculpatului cu privire la invinuire, respectiv de recunoastere a faptei, de nerecunoastere a invinuirii, de incercare de atenuare a vinovatiei ori de refuzul de a face declaratii. Prin urmare, cind se recunoaste fapta, se vor mai pune intrebari de completare, de precizare si de control pentru a se forma convingerea deplina a instantei ca, in adevar, fapta s-a comis in imprejurarile relatate. Atunci cand inculpatul neaga comiterea faptei ori incearca sa-i dea un nou continut, care ar putea duce la o calificare juridica diferita, intrebarile de completare, de precizare si de control vor fi puse spre a stabili in detaliu cele sustinute de inculpat, verificandu-se astfel veridicitatea pozitiei adoptate de acesta. Pentru situatia in care inculpatul refuza sa dea orice declaratie si in etapa relatarii libere nu s-a putut obtine de la acesta nici o pozitie fata de fapta imputata, se va insista cu intrebari care sa-l provoace pe inculpat ori se vor pune intrebari care sa determine pe inculpat sa explice motivele refuzului de a da declaratii, care sa-l convinga de necesitatea intrarii in dialog. Daca se va reusi ca inculpatul sa motiveze pentru ce refuza sa dea declaratii, va fi un prim pas care, folosit cu abilitate si cunoscand personalitatea si

psihologia celui ascultat, va putea sa duca la continuarea ascultarii cu privire la fapta imputata. Se pot intalni cazuri in care inculpatul nu face declaratii, nu din ostilitate, ci pentru ca nu isi mai aminteste. In aceasta situatie, trebuie reactivata memoria inculpatului, in sensul de a-si aminti fapta. Aceasta se va face prin adresarea unor intrebari de natura sa-i mobilizeze memoria, admitandu-se chiar intrebari de o minima sugestibilitate pentru inceput, dupa care, daca inculpatul incepe sa-si reaminteasca, conditiile pe care trebuie sa le intruneasca intrebarile vor fi respectate. Este evident ca pot surveni si alte situatii pentru ca inculpatii ajunsi in fata instantei pot avea manifestari ce difera de la o persoana la alta, de la o situatie la alta, astfel ca intrebarile care se pun sau care sunt necesare pentru aflarea adevarului, in afara celor pregatite anterior, apar spontan, ca necesitate imediata, situatii in care calitatile personale ale celui ce efectueaza ascultarea, cunostintele sale juridice si psihologice pot determina rezultate diferite, chiar in situatii identice. In ascultarea inculpatului in instanta, mai ales in situatiile de nerecunoastere a invinuirii, de declaratii anterioare contradictorii, incomplete (in faza de urmarire penala), in situatiile in care exista suspiciuni cu privire chiar la declaratiile anterioare prin care s-a recunoscut fapta ori cand s-a refuzat a se face declaratii, sunt necesare a fi folosite unele procedee tactice de ascultare. Aceste procedee tactice se folosesc si in faza de urmarire penala, doctrina prezentandu-le si dezvoltandu-le pentru aceasta faza a procesului penal, insa, consideram ca ele isi gasesc aplicabilitate si in faza de judecata, evident cu o anume specificitate. 1. Tactica ascultarii repetate Ascultarea repetata consta in reaudieri ale inculpatului cu privire la aceeasi fapta, la anumite imprejurari in care s-a comis, la amanunte considerate importante pentru lamurirea faptei in ansamblul ei. Aceasta reascultare se face la anumite intervale de timp fata de prima ascultare, necesitatea ei fiind stabilita in planul de ascultare inca de la realizarea primei ascultari ori devenind necesara spontan ca rezultat al administrarii unor alte probe. Ascultarea repetata se bazeaza din punct de vedere al normelor legale procedurale pe dispozitiile art. 323 alin. 4 C.pr.pen., iar din punct de vedere al tacticii criminalistice se va realiza la termenul de judecata considerat cel mai potrivit (fata de derularea cercetarii judecatoresti) pentru a se obtine rezultatul urmarit. Inca din etapa relatarii libere, inculpatul poate sa refuze sa faca declaratii, sa declare in mod succint si sa nu vrea sa detalieze cele exprimate (ex. eu am ucis victima sau nu eu am sustras bunurile), sa declare o versiune elaborata privitoare la fapta dar in care evita implicarea sa, ori incearca sa acrediteze o versiune care sa-i diminueze raspunderea, sa omita unele imprejurari esentiale ori anumite amanunte care il incrimineaza etc., apoi in etapa intrebarilor si raspunsurilor sa evite lamurirea oricaror aspecte sau sa refuze sa raspunda. Pe langa atitudinea inculpatului, este posibil ca cei care participa la ascultare sa nu fi

pregatit temeinic acesta activitate, sa nu fi sesizat anumite aspecte importante si acestea sa ramana nelamurite ori insuficient investigate. In aceste situatii se impune ca din punct de vedere tactic sa nu se insiste in timpul primei ascultari (situatiile in care inculpatul refuza sa coopereze, prezinta faptele incomplet ori prezinta noi versiuni) si inca in acel moment sa se noteze in planul de ascultare necesitatea reaudierii in momentul in care s-au administrat si alte probe. Atunci cand se observa, dupa terminarea ascultarii inculpatului, ca anumite aspecte nu au fost lamurite, de asemenea se va nota necesitatea reaudierii cu stabilirea precisa a ceea ce trebuie sa mai fie intrebat si lamurit. In timpul derularii cercetarii judecatoresti, in timpul administrarii unei probe (ex.ascultarea unui martor) poate apare evident o nepotrivire intre cele relatate de inculpat la audierea sa in fata instantei sau o omisiune a lamuririi anumitor aspecte, ceea ce impune cu necesitate reascultarea inculpatului. Este posibil ca si la o noua studiere a dosarului, inaintea unui termen de judecata, sa se constate ca unele amanunte declarate nu concorda, situatie care impune o repetare a ascultarii inculpatului. Cu prilejul reascultarii inculpatului pot fi lamurite aspectele sesizate, se poate completa declaratia cu cele omise la ascultarea primara in fata instantei, se pot verifica eventualele nepotriviri, contraziceri intre cele relatate in declaratiile date in faza de urmarire penala si declaratia data in instanta. Daca inculpatul a dat declaratii care nu reflecta adevarul, intre acestea vor apare inevitabil neconcordante si cu toate incercarile inculpatului de a reproduce cele declarate anterior, se va incurca in detalii, pentru ca este imposibil sa le memoreze in intregime pe toate, astfel ca la repetarea ascultarii, efectul psihologic al acestei situatii il va face nu arareori sa revina si sa declare adevarul. In acest sens tactic a procedat instanta dupa o prima audiere a celor opt inculpati trimisi in judecata pentru mai multe infractiuni de delapidare, complicitate de delapidare, fals s.a., savarsite la date diferite, in participatii diferite. Pentru ca o parte din infractiuni nu erau recunoscute de catre unii inculpati, iar despre aceeasi fapta se prezentau versiuni diferite, dupa trecerea a mai multe termene si administrarea probelor necesare in cauza, instanta a hotarat ca parte din inculpati sa fie din nou ascultati, in pregatirea acestei ascultari intocmindu-se un plan minutios cu notarea tuturor aspectelor ce trebuiau clarificate si a intrebarilor corespunzatoare. In timpul desfasurarii acestei activitati s-a observat ca unii inculpati (cei carora li se imputau fapte mai grave si aveau calitatea de autori) declarau diferit de prima ascultare, omiteau anumite aspecte si relevau alte situatii. Abia dupa terminarea relatarii libere si a intrebarilor pregatite in planul de ascultare s-a adus la cunostinta inculpatilor existenta unor neconcordante intre declaratia primara si cea din acel moment, li s-a cerut sa explice aceste nepotriviri, autorul delapidarii incurcandu-se tot mai mult in explicatii si, dandu-si seama de situatie, a renuntat a-si mai sustine apararea (care consta in afirmatia ca nu el a dat din gestiune bunurile care au fost apoi comercializate de alti inculpati, primind o parte

din banii obtinuti). De altfel, pe parcursul cercetarii judecatoresti desfasurate anterior aceste aspecte fusesera relevate partial de unii inculpati si de catre martori . Ascultarea repetata poate fi dispusa de instanta atunci cand considera ca aceasta activitate se impune, dar poate fi solicitata de procuror ori de partile in proces, instanta urmand a aprecia oportunitatea si necesitatea ei. Pentru situatiile in care la prima ascultare inculpatul a refuzat sa faca declaratii, a facut declaratii succinte ori a acreditat o versiune noua a faptei, cu prilejul repetarii ascultarii este posibil ca acesta sa intre in dialog cu instanta, sa dezvolte declaratiile relevand fapta cu amplitudine, aceasta in situatia in care pe parcursul cercetarii judecatoresti completul de judecata s-a manifestat in asa fel incat a castigat increderea inculpatului (prin corectitudine, tinuta, profesionalism etc.). De altfel, insasi ascultarea primara in instanta a inculpatului este o ascultare repetata, intrucat ea are loc dupa cel putin o ascultare a acestuia in faza de urmarire penala. Mai mult, chiar normele legale prevad aceasta ascultare repetata a inculpatului atunci cand stabilesc (sub sanctiunea nulitatii) prin art. 341 C.pr.pen. ca inculpatului i se acorda ultimul cuvant inainte de incheierea dezbaterilor, prilej cu care acesta face, de regula, o ultima declaratie cu privire la fapta ce i se imputa. 2. Tactica ascultarii sistematice Ascultarea sistematica presupune audierea inculpatului cu referire la desfasurarea cronologica a momentelor infractiunii, la interventia unor alti participanti si la contributia concreta a acestora, la ordinea in timp sau in functie de gravitate a infractiunilor savarsite de acelasi inculpat, cu explicarea eventualei legaturi intre acestea, la ordinea tactica a ascultarii inculpatilor in caz de participatie . Ascultarea sistematica trebuie sa caracterizeze, din punct de vedere al tacticii criminalistice, orice ascultare a inculpatului in instanta, indiferent de pozitia adoptata de acesta, de recunoasterea ori nerecunoasterea faptei. Mai ales in cauzele mai complexe ori cu mai multi inculpati, acest procedeu tactic este indispensabil. O tactica bine stabilita impune o relatare libera amanuntita, apoi intrebari problema, care il obliga pe inculpat sa explice ori sa clarifice cum a conceput si a pregatit infractiunea, modul de desfasurare a acesteia, persoanele care au participat la activitatea infractionala, contributia efectiva a fiecareia. In situatiile in care inculpatului i se jaloneaza ascultarea prin intrebari bine pregatite si puse la momentul potrivit, acestuia i se impune darea de explicatii logice si cronologice cu privire la toate aspectele ce privesc invinuirea.

Tot ca necesitate tactica in cadrul ascultarii sistematice, in situatia cand celui ascultat i se imputa mai multe infractiuni comise la diferite intervale de timp, cel care conduce ascultarea, in functie de cunoasterea elementelor de personalitate ale infractorului si bazandu-se pe cunostintele psihologice acumulate, va stabili daca ascultarea va incepe in legatura cu infractiunea cea mai usoara sau cea mai grava . Pentru existenta in cauza a mai multor inculpati, ascultarea sistematica presupune explicatii ale fiecarui inculpat cu privire la propria sa activitate infractionala, dar si, separat, explicatii cu privire la activitatea fiecarui coinculpat. De asemenea, tactica ce urmeaza a se folosi in ordonarea ascultarii inculpatilor presupune adaptarea pentru fiecare situatie. In cazul inculpatilor care nu recunosc faptele, inca din momentul studierii dosarului trebuie stabilita ordinea de ascultare (care nu trebuie sa respecte ordinea fixata prin rechizitoriu), in sensul ca se va incepe ascultarea cu inculpatul care este mai labil psihic, deci trebuie cautata veriga cea mai slaba a grupului, care in declaratiile sale din faza de urmarire penala a relevat aspecte partiale referitoare la fapta, continuand apoi cu ceilalti coinculpati pana la cel care neaga total fapta si este cel mai puternic din punct de vedere psihic. In cazul in care majoritatea inculpatilor recunosc fapta si doar cativa sau numai unul se posteaza pe atitudinea de negare, ordinea ascultarii va aseza la inceput pe cel care a relatat cele mai multe amanunte si a recunoscut complet fapta. In situatiile in care inculpatul care nu recunoaste invinuirea este cunoscut din activitatea anterioara a instantei, din judecarea de catre acelasi complet a altor cauze, in care inculpatul respectiv s-a mentinut pe pozitia de negare, indiferent de probatoriul administrat, este potrivit din punct de vedere tactic sa se inceapa ascultarea cu acesta, sa nu se insiste in mod deosebit, iar apoi sa se continue ascultarea cu ceilalti inculpati si, in timpul ascultarii acestora, sa fie urmarit (fara ostentatie) spre a fi observat care sunt reactiile sale de natura psihica, exteriorizarile sale raportat la cele ce declara ceilalti (in aceste situatii nefiind indicata ascultarea separata a inculpatilor). Daca inculpatii vor fi ascultati separat, toti participantii la ascultare vor putea obtine unele date, amanunte, detalii, care, fata de necunoasterea continutului declaratiei anterioare a unui coinculpat, vor putea fi folosite in adresarea unor intrebari care sa convinga pe cel ascultat ca, in absenta sa, s-au relevat date importante in acuzarea sa si astfel, de multe ori sa-l determine a considera ca nu mai are rost sa nege si drept consecinta sa recunoasca fapta. 3. Tactica ascultarii incrucisate In faza de urmarire penala acest procedeu este des folosit pentru a infrange sistemul de aparare al invinuitului care, in mod nesincer, neaga in totalitate invinuirea si consta in ascultarea aceluiasi invinuit de catre doi sau mai multi anchetatori care s-au pregatit in mod special in acest scop, fiecare punand inculpatului intrebari in mod alternativ, intr-un ritm sustinut. Consideram ca se impune inlaturarea acestui procedeu din activitatea de urmarire penala pentru ca, in esenta, acesta este un mod de constrangere psihica a

invinuitului sau inculpatului care se asculta. Aflat singur in camera de ancheta in fata mai multor persoane care se straduiesc sa-i dovedeasca vinovatia (eventual asistat doar de avocat), cel anchetat, in conditiile aratate, suporta cu greu presiunea psihica la care este supus si pe care de altfel se mizeaza prin folosirea acestui procedeu, iar obtinerea de declaratii prin violenta de natura psihica poate constitui infractiunea de cercetare abuziva prev.art. 266 C.pen. sau chiar de tortura prev.art.267/1 C.pen. (in raport de suferintele psihice la care este supus, de intensitatea si durata in timp a acestora). In fata instantei de judecata ascultarea incrucisata se poate realiza la oricare ascultare a inculpatului insa are un continut si o desfasurare specifica. In aceasta faza, la ascultarea inculpatului, participa judecatorul, procurorul, aparatorul inculpatului si uneori reprezentantii partilor civile, vatamate, responsabile civilmente ori aceste parti personal. Fiecare participant la ascultare isi pregateste aceasta activitate prin stabilirea intrebarilor ce se vor pune pentru elucidarea aspectelor de interes, apoi in timpul ascultarii au posibitatea adresarii acelor intrebari ori a altora a caror necesitate apare in timpul desfasurarii ascultarii. Normele procedurii penale nu permit insa adresarea de intrebari in alternanta rapida, ci fiecare va pune intrebarile dorite prin presedintele completului de judecata ori direct, cu permisiunea acestuia. 4. Tactica complexului de vinovatie Acest procedeu tactic consta in adresarea alternativa a unor intrebari care contin cuvinte afectogene (critice) privitoare la fapta si la rezultatele ei si a unor intrebari care nu au legatura directa cu cauza si se foloseste cu rezultate deosebite in cazul persoanelor mai sensibile. De la inceput trebuie precizat ca in faza cercetarii judecatoresti prin acest procedeu tactic nu se urmareste stabilirea vinovatiei inculpatului, in sensul de a-l determina sa recunoasca fapta ce i se imputa, ci scopul folosirii procedeului este altul: prin adresarea unor intrebari bine gandite se pot declansa in constiinta inculpatului procese psihice de remuscare, de cainta, de autonemultumire, de regret etc. (atunci cand a savarsit fapta si evita sa o recunoasca) ori procese de revolta, de compatimire a victimei, de dorinta de a oferi relatii pretioase care sa duca la stabilirea adevaratului autor (atunci cand nu el este autorul faptei). Prin urmare, daca in timpul adresarii de intrebari inculpatului, despre care sau luat relatii si se stie ca are un puternic sentiment patern, este sensibil la orice aspect privind proprii lui copii, i se adreseaza o intrebare de genul: Cum credeti ca au reactionat copiii victimei cand au gasit-o moarta in locuinta? si apoi Stiti ca acesti copii si-au pierdut si mama in urma cu un an? Ce credeti ca se va intampla cu ei acum ?, reactiile inculpatului nu vor intarzia sa apara in mimica, in gesturi, in tremuratul vocii, in orice alta exteriorizare ce trebuie atent urmarite si corect interpretate. De o mare importanta este si tonul folosit de catre cel care pune intrebarile, atitudinea sa in general, care trebuie sa fie obisnuita, fara duritate, fara gesturi sau exprimari teatrale.

Pe langa trairile intense ale inculpatului este necesar a se observa si felul in care acesta va raspunde la astfel de intrebari, cursivitatea in expunere care continua exprimarea anterioara din faza relatarii libere ori la raspunsurile la intrebarile anterioare, schimbarea ritmului exprimarii, ridicarea sau coborarea tonului, graba de a raspunde ori intarzierea in a-si exprima pozitia . Toate aceste aspecte de natura psihologica pot conduce la crearea impresiei ca inculpatul ascultat a savarsit sau nu fapta care i se imputa, chiar in situatiile in care cele declarate verbal sunt contrarii acestor stari. De regula, insa, inculpatul va exprima si verbal ceea ce se poate observa din atitudinile emotionale pe care le incearca. Nu trebuie uitat totusi ca diversitatea psihologica a oamenilor poate duce la exteriorizari diferite de la individ la individ in aceleasi conditii date, astfel ca nu trebuie absolutizat, ci privit cu atentie fiecare gest, cu stiinta ca nu intotdeauna manifestarea aparenta este si cea adevarata. Concluziile trase din exteriorizarile in gestica, in mimica, in felul de exprimare trebuie pastrate in rezerva, fiind necesara confirmarea lor de cele ce declara inculpatul ori de ansamblul probelor care se administreaza in cauza. Exemplificam folosirea acestui procedeu printr-un caz practic. Inculpatul, trimis in judecata pentru infractiunea de omor calificat care consta in lovirea cu un cutit a propriului fiu, si care urmare leziunii toracice a decedat, in timpul ascultarii libere a relevat faptul ca cei doi fii (de 15 si 17 ani) l-au agresat, iar el, fiind bolnav si pensionat datorita starii de sanatate, s-a aparat de agresiunea acestora si in timp ce tinea cutitul in mana, victima s-a repezit spre el taindu-se in acest cutit. In faza intrebarilor si raspunsurilor, dupa cateva intrebari privitoare la starea lui de sanatate, felul in care era ingrijit de sotie (la care inculpatul a raspuns ca este grav bolnav si ca sotia il neglija, nu il ingrijea), inculpatul a fost intrebat cine din familie tinea la el si il ingrijea cel mai mult (acest aspect rezulta din unele probe administrate in faza de urmarire penala), moment in care inculpatul a inceput sa planga si a raspuns ca aceasta era victima, fiul sau pe care l-a omorat si care era singura lui nadejde. Dupa acest moment inculpatul a revenit si a recunoscut ca victima il rugase anterior sa nu mai tipe (pentru ca nu-si gasea ochelarii) si el, fiind nervos, l-a lovit cu cutitul care se afla langa el pe masa din bucatarie. Aceasta declaratie era concordanta cu ansamblul probelor administrate in cauza . 5. Folosirea probelor de vinovatie In fata instantei acest procedeu se foloseste mai des in situatiile cand inculpatul nu recunoaste fapta sau o recunoaste partial, desi din ansamblul probelor administrate in faza de urmarire penala s-ar putea trage concluzia vinovatiei acestuia. Respectarea prezumtiei de nevinovatie impune instantei comandamentul de a nu considera pe inculpat vinovat pana la pronuntarea hotararii, insa instanta are si obligatia de a administra toate probele pentru aflarea adevarului, asa incat in timpul ascultarii inculpatului va putea fi folosit si acest procedeu tactic, in limitele legale. Alaturat activitatii completului de judecata isi indeplinesc sarcinile si ceilalti paraticipanti la proces, indeosebi procurorul, partea civila si partea vatamata fiind

interesati in folosirea acestui procedeu, care, in cele mai multe cazuri, are drept rezultat recunoasterea faptei de catre inculpat. Pentru utilizarea acestui procedeu tactic trebuie cunoscuta exact pozitia de nerecunoastere a invinuirii de catre inculpat, pozitia rezultata din declaratiile date de acesta in faza de urmarire penala, trebuie studiate temeinic toate probele din dosar cu aprecierea anticipata a valorii fiecareia dintre acestea si stabilirea tactica a momentului in care vor fi prezentate inculpatului, a ordinii de prezentare, precum si intrebarile necesare ce vor trebui puse raportat la fiecare proba. Daca in faza de urmarire penala acest procedeu are calitatea de a putea surprinde inculpatul cu prezentarea de probe deja administrate anterior ascultarii si care sa nu fie cunoscute de acesta, in faza cercetarii judecatoresti surpriza prezentarii unei probe este, in principiu, inlaturata. Aceasta pentru ca la terminarea urmaririi penale organul de urmarire trebuie in mod obligatoriu sa prezinte inculpatului materialul de urmarire penala (art. 250 C.pr.pen.), prilej cu care inculpatul ia cunostinta de continutul probelor administrate, le poate aprecia puterea probatorie, afla in ce masura invinuirea sa este dovedita sau nu. Prin exceptie, aceasta prezentare a materialului de urmarire penala nu va fi facuta in situatiile in care inculpatul este disparut, s-a sustras de la chemarea inaintea organului de cercetare penala sau nu locuieste in tara (art. 254 C.pr.pen.), asa incat, in aceste situatii, daca inculpatul se va prezenta in fata instantei de judecata spre a fi audiat, procedeul de prezentare a probelor de vinovatie va putea fi folosit cu mai mari sanse de reusita. Nici in aceste situatii nu trebuie uitat ca inculpatul poate studia dosarul la grefa instantei anterior primei audieri, astfel incat sa ajunga a cunoaste probele care il acuza. Literatura juridica in materie recomanda pentru faza de urmarire penala ca probele de vinovatie sa fie prezentate dupa metodele: frontala si progresiva. Prima metoda presupune prezentarea in mod neasteptat, de la inceput a probelor care dovedesc vinovatia, iar cea de-a doua metoda (mai frecvent folosita) presupune prezentarea in mod gradat a acestor probe, incepand cu cele mai putin importante, apoi a altora mai importante si sfarsind cu prezentarea probelor celor mai puternice (despre care invinuitul nici nu stia ca se afla in posesia organului de urmarire penala). In fata instantei de judecata aceste metode nu pot fi folosite, cel putin nu in aceasta acceptie, tocmai pentru ca probele se cunosc de catre inculpat. Totusi, probele de vinovatie pot fi folosite ca procedeu tactic in vederea aflarii adevarului in modul urmator: dupa ascultarea relatarii libere (in care inculpatul nu recunoaste invinuirea sau o recunoaste in parte), inculpatul va fi intrebat cu privire la imprejurarile dovedite cu fiecare dintre probele care il incrimineaza, dupa care i se va arata ca in cuprinsul unei declaratii de martor ori a unei expertize criminalistice etc. se confirma activitatea infractionala ce i se imputa, solicitandu-i-se explicatii in acest sens.

Spre exemplu, inculpatul acuzat de un furt din locuinta unui cetatean , in faza de urmarire penala a negat a fi autorul acelei fapte, iar in instanta, dupa prezentarea invinuirii din rechizitoriu, a continuat sa nege savarsirea faptei. In dosar exista declaratia unui martor care afirma ca in seara respectiva a fost vizitat de inculpat, martorul locuind in acelasi imobil cu partea vatamata, apoi in raportul de constatare tehnica dactiloscopica s-a concluzionat ca urma papilara gasita in locuinta partii vatamate a fost creata de degetul inelar stang al inculpatului. In aceasta situatie, prin folosirea procedeului tactic de care ne ocupam, presedintele completului de judecata a intrebat pe inculpat daca il cunoaste pe martor, cand l-a vazut ultima data, daca in acea seara a fost in locuinta partii vatamate. Mentinandu-se pe pozitia de negare a faptei, inculpatul a raspuns ca nu il cunoaste pe martor, ca nu a fost in locuinta partii vatamate. In acest moment presedintele completului i-a adus la cunostinta ca martorul declara ca a fost vizitat de inculpat in seara comiterii faptei si ca raportul de constatare tehnica dactiloscopica a stabilit existenta unei urme papiliare care ii apartine pe un obiect din locuinta partii vatamate, in tot acest timp urmarind reactiile inculpatului si cerandu-i sa explice existenta acestor probe. In aceasta situatie inculpatul a inceput sa zambeasca si a raspuns ca nu are explicatii . Din punct de vedere tactic, exploatarea mijloacelor de proba in instanta trebuie realizata rational si la momentul oportun, Prin urmare, anterior momentului in care vor fi folosite, declaratiile martorilor date in faza de urmarire penala trebuie temeinic studiate apreciindu-se valoarea lor. Daca in acestea vor fi sesizate discordante sau inexactitati nu este potrivit a fi folosite in realizarea acestui procedeu, pentru ca inculpatul ar putea sa le sesizeze si apoi sa profite de ele folosindu-le in favoarea sa. Oricare dintre cei care participa la ascultarea inculpatului va putea alege anumite paragrafe din declaratiile martorilor audiati in faza de urmarire penala si apoi sa i le prezinte in instanta solicitandu-i sa-si exprime pozitia fata de ce acestia au afirmat despre comiterea faptei si, eventual, despre autorul acesteia. S-a apreciat ca un impact deosebit asupra inculpatului pot avea declaratiile prietenilor intimi sau ale persoanelor in care acesta are incredere sau fata de care acesta este atasat. Tinem sa precizam ca judecatorului ii este cu desavarsire interzis sa comenteze sau sa faca aprecieri in sensul ca aceste probe dovedesc vinovatia inculpatului, ci acesta trebuie doar sa releve inculpatului existenta probelor si sa-i consemneze cu exactitate raspunsurile. Tactica prezentarii probelor de vinovatie poate fi utilizata in instanta in orice cauza, chiar daca este de presupus ca inculpatul ar cunoaste aceste probe . Practica a demonstrat ca nu intotdeauna inculpatii cunosc aceste probe, desi li s-a prezentat materialul de urmarire penala. In timpul prezentarii acestui material, inculpatii, de regula, nu il studiaza indeajuns, sau doar semneaza procesul-verbal care confirma ca au luat la cunostinta, uneori nu dau importanta unor probe, ori nu le inteleg puterea probatorie, cert este ca in fata instantei surpriza prezentarii unei probe

poate sa existe. Alteori, desi inculpatul cunoaste proba, aplicarea procedeului poate sa-l determine sa renunte la pozitia sa anterioara, dandu-si seama ca instanta detine aceasta proba si ca nerecunoasterea sa ii va putea atrage o pedeapsa mai grea. 6. Folosirea mijloacelor materiale de proba Mijloacele materiale de proba sunt constituite din obiectele care contin sau poarta o urma a faptei savarsite, obiectele care au fost folosite sau care au fost destinate sa serveasca la savarsirea unei infractiuni, obiectele care sunt produsul infractiunii, precum si orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevarului. In majoritatea cazurilor aceste mijloace materiale de proba sunt supuse activitatii distructive a faptuitorului ori activitatii de ascundere ori modificare, mai ales dupa ce infractorul isi da seama ca prin gasirea acestora va fi mai usor descoperit. Totusi, pe parcursul cercetarii criminalistice, mare parte din acestea pot fi descoperite. In faza urmaririi penale prezentarea acestor mijloace materiale de proba se efectueaza intotdeauna prin prezentare directa ori, avand in vedere aspectele de personalitate ale invinuitului, prin lasarea lor in zone vizibile, ca fiind uitate din neglijenta, mai ales obiectele compromitatoare si pe care acesta le credea bine ascunse, mizandu-se pe surpriza deosebita si reactia normala a faptuitorului care va recunoaste in acest fel mult mai usor fapta comisa. Intre mijloacele materiale de proba ce vor putea fi folosite se cuprind obiectele sau inscrisurile uitate sau pierdute de inculpat la locul savarsirii infractiunii, bunuri care sunt ridicate de la domiciliul sau si care au apartinut persoanei vatamate, instrumentele care au fost folosite sau puteau fi folosite la comiterea infractiunii, obiecte ridicate de la alte persoane carora le-au fost predate de inculpat si care apartineau partii vatamate etc. In fata instantei de judecata acest procedeu este mult mai rar folosit, tocmai pentru ca inculpatului i-a fost deja prezentat mijlocul material de proba in faza urmaririi penale, surprinderea psihica nu se mai poate realiza si, de regula, nerecunoasterea obiectului la urmarire nu se va schimba in faza cercetarii judecatoresti, inculpatul pregatindu-si in timp si explicatii in legatura cu acest aspect. Consideram ca acest procedeu se poate folosi si in fata instantei, in anumite cazuri si dupa o temeinica pregatire a tacticii de urmat. In primul rand este necesar a se studia in amanunt caracteristicile respectivului mijloc de proba, sa se stabileasca daca exista sau nu o legatura sigura intre acesta si infractiune (prin verificarea valorii probante a mijlocului material) si in ce masura obiectul respectiv se poate dovedi ca a apartinut inculpatului, victimei etc. Daca acest studiu conduce

la concluzia eficientei prezentarii mijlocului de proba respectiv, in timpul ascultarii inculpatului, cu alegerea momentului tactic cel mai potrivit, se va putea prezenta respectivul obiect, mizandu-se nu pe surpriza vederii obiectului, ci pe trairile psihice ce le poate declansa inculpatului, care, observate cu atentie, pot fi exploatate in continuarea ascultarii. In practica am constatat ca, in multe cazuri, prezentarea dintr-o data a obiectului folosit pentru cauzarea mortii victimei provoaca stari de agitatie, de disconfort psihic majoritatii inculpatilor, o evitare a privirii acestui obiect. Raspunsul la intrebarea referitoare la obiect se da fara a-l privi, iar uneori inculpatul se grabeste sa dea un raspuns chiar fara a fi intrebat. In situatiile in care inculpatul este o persoana mai putin sensibila, care prin declaratiile date anterior dovedeste o anumita incrancenare in a-si mentine pozitia de nerecunoastere a faptei si in cauza exista un mijloc material de proba care ii apatine si cu ajutorul caruia s-a savarsit fapta, se va putea proceda la o eroare voita in sensul ca se va prezenta inculpatului un alt obiect asemanator partial cu cel constituit ca si corp delict (ex. un cutit) cerandu-i-se sa declare daca il cunoaste, daca ii apartine si daca stie unde a fost gasit, constatandu-se, de regula, in manifestarile inculpatului o stare de multumire, de linistire, bazata pe credinta ca sa pierdut adevaratul obiect, declaratia sa de nerecunoastere fiind facuta cu vadite accente de satisfactie. Imediat insa i se va prezenta adevaratul obiect corp delict alaturand o intrebare scurta (dar acesta ?), reactia inculpatului exprimand aproape intotdeauna surpriza, teama, uneori furia si insasi tonalitatea vocii va fi diferita. Toate reactiile inculpatului in ambele momente trebuie atent urmarite si interpretate cu obiectivitate. Din pacate, uneori, in instanta se prezinta corpul delict urmarindu-se reactia salii, a celor care asista la dezbateri, fara a fi privit inculpatul, realizandu-se cel mult o activitate de preventie generala, care nu intereseaza activitatea de ascultare criminalistica concreta. In timpul citirii actului de sesizare a instantei s-ar mai putea proceda la asezarea in zona vizuala a inculpatului a mijlocului material de proba, dupa care sa se treaca la ascultarea inculpatului fara a se face nici o referire la acesta, urmarindu-se eventualele reactii emotionale ale acestuia. In majoritatea cazurilor se va constata ca, fara sa fie intrebat, chiar in faza relatarii libere, inculpatul se va simti dator sa faca anumite referiri la acest obiect, sa explice ceva in legatura cu provenienta ori apartenenta acestuia, iar in cazuri mai rare, crezand ca tocmai acest obiect dovedeste comiterea faptei, va reveni si va recunoaste fapta. 7. Ascultarea inculpatului despre activitatea celorlalti participanti la savarsirea infractiunii In cauzele cu mai multi inculpati se mai poate folosi ca procedeu tactic si ascultarea unui inculpat cu privire la activitatea infractionala desfasurata de ceilalti inculpati.

Pentru reusita acestui procedeu o prima cerinta consta din cunoasterea a cat mai multe date de natura psihologica despre fiecare dintre inculpati, despre contributia fiecaruia la savarsirea faptei, despre atitudinea lor fata de fapta comisa, materializata in recunoasterea ori nerecunoasterea acesteia. Se va stabili apoi care dintre inculpati va fi primul ce se va asculta si ordinea in care se va proceda la audierea celorlalti. Pentru ascultarea inculpatilor in fata instantei, cu referire la aceasta ordine, se poate adopta una din urmatoarele variante pe care le propunem: - inceperea ascultarii cu inculpatul care recunoaste cel mai complet si mai amanuntit fapta si apoi in descrestere pana la cel care nu recunoaste fapta; - inceperea ascultarii cu inculpatul care nu recunoaste fapta si apoi, in crestere, pana la cel care recunoaste fapta in intregime . Avantajele tactice ale primei variante pot consta in aceea ca, fiind ascultat in prezenta celorlalti coinculpati, sa-i determine implicit sa recunoasca si ei fapta ori sa duca la naruirea esafodajului cladit in ideea nerecunoasterii si in credinta ca fapta sa nu va fi dovedita. Aceasta tactica se va putea folosi doar atunci cand cei care nu recunosc faptele sunt infractori primari, cu o sensibilitate sporita, legati afectiv intr-o anumita masura de catre cel care face recunoasterea. In timpul ascultarii, ca procedeu tactic, se va cere inculpatului ce se audiaza primul sa faca referiri mai ales la activitatea celorlalti inculpati, lasandu-se impresia ca persoana lui intereseaza mai putin instanta, astfel ca, de regula, cel audiat va vorbi cu mai putine retineri, va releva amanunte importante despre activitatea infractionala a celorlalti coinculpati, in final fiind provocat spre a face si declaratii despre propria activitate. Dezavantajul audierii acestuia in prezenta celorlalti coinculpati ar putea consta in unele retineri in declaratii, situatie care, imediat ce va fi sesizata, va impune dispunerea ascultarii separate. In situatia in care se sesizeaza ca intre coinculpati a intervenit o intelegere anterioara cu privire la cele ce vor declara, inca de la inceput ascultarea acestora se va face separat, iar in timpul ascultarii fiecaruia se poate lasa sa se inteleaga ca cel audiat anterior a declarat adevarul, lucru care poate sa-l determine pe cel ascultat sa declare cum s-a intamplat fapta, pentru ca el nu are de unde sa stie ce s-a declarat de catre cei ascultati mai inainte. Pentru cea de-a doua varianta propusa, potrivit careia ascultarea se va incepe cu inculpatul care nu recunoaste fapta, regula tactica ce se impune este ascultarea separata si incitarea celui audiat sa declare despre activitatea celorlalti, putandu-se chiar afirma ca acestia au recunoscut participarea lor. Se poate obtine in acest fel o declaratie despre participarea coinculpatilor in care sa apara elemente care vadesc prezenta la fata locului a celui audiat, eventuala sa implicare. In timp ce inculpatul relateaza despre ceilalti, este recomandabil sa nu fie intrerupt, pentru ca asa, crezand ca, invinuindu-i pe ceilalti, el ar putea sa scape, cel audiat ofera date care nu arareori il implica si pe el fara a-si da seama. Sesizate, aceste

date vor putea face obiectul intrebarilor ulterioare ce se vor adresa inculpatului, intrebari care trebuie puse in asa fel incat sa i se dea sa inteleaga ca s-a desconspirat, situatie in care cel ascultat isi pierde increderea in el, isi da seama de greselile facute si poate sfirsi prin a recunoaste contributia sa la comiterea faptei. In cauza, inculpatii B.V. si B.E., sot si sotie, au fost trimisi in judecata pentru comiterea infractiunii de omor calificat constand in aceea ca au luat in intretinerea lor pe minora F. in varsta de 3 ani (in ideea ca ulterior sa o infieze) si dupa cateva luni au inceput sa o supuna unor maltratari prin bataie, scoaterea pe balcon in frig, ca pedeapsa, agresiuni repetate care au produs decesul minorei la data de 3 dec. 1995, cauza decesului stabilita medico-legal fiind expunerea la frig (constatanduse si echimoze si escoriatii pe trupul minorei, care insa nu au cauzat decesul) Pentru ca inculpatii nu recunosteau fapta, iar martorii relatau doar aspecte indirecte referitoare la cauza, vazand-o doar anterior pe minora cu urme de lovituri si nimeni nu putea spune concret ce au facut inculpatii incat sa se produca decesul acesteia, instanta a hotarat ascultarea separata a inculpatilor incepand cu inculpatul B.V., din declaratiile anterioare rezultand ca acesta nu va recunoaste nimic. In timpul ascultarii inculpatul a aratat ca el nu a agresat-o pe minora si nici nu a expus-o la frig. Fiind intrebat de comportarea sotiei sale, de asemenea, a negat vreo agresiune a acesteia, cu precizarea ca uneori o mai lovea usor pe minora cand nu manca sau atunci cand plangea daca i se facea baie. Constatand ca inculpatul nu va declara mai mult, s-a trecut la ascultarea separata a inculpatei care, initial, a declarat in acelasi sens. In momentul in care i sa comunicat ca sotul ei afirma ca doar ea batea minora, inculpata, mai putin echilibrata psihic, a inceput sa declare despre violentele care le exercita sotul ei asupra minorei, tulburandu-se tot mai mult si declarand cum a lovit-o inculpatul pe minora in ziua decesului, cum a deschis geamul si a lasat minora in patul de langa fereastra (dupa ce tocmai fusese scoasa din baie), desi afara era frig etc. In momentul in care, in prezenta amandurora, instanta le-a citit declaratiile date, auzind ce a spus inculpata despre el, inculpatul a inceput sa declare despre violentele la care a supus-o sotia lui pe minora, confirmand si vinovatia acesteia. Chiar daca se mentine in atitudinea de nerecunoastere a faptei, din cele declarate de el, in confruntare cu cele declarate de fiecare coinculpat, completul de judecata poate trage unele concluzii privind sinceritatea fiecaruia dintre coinculpati si, in coroborare cu restul probelor administrate, sa creeze convingerea justa de participare sau nu la savarsirea infractiunii. In activitatea practica fiecare dintre cele doua variante tactice se pot folosi cu maxim de randament, insa alegerea variantei trebuie indelung gandita si este necesar a avea la baza o buna cunoastere a declaratiilor date in faza de urmarire penala precum si solide cunostinte de psihologie judiciara, la care trebuie intotdeauna si o mai mica sau mai mare doza de talent pentru realizarea ascultarii.

8. Verificarea alibiului si justificarea 'timpului critic' Prin alibi se intelege o proba prin care inculpatul dovedeste justitiei ca in momentul savarsirii infractiunii se gasea in alta parte. In oricare faza a procesului penal, inculpatul caruia i se imputa savarsirea unei fapte penale se poate apara invocand imprejurarea ca in momentul cand s-a comis aceasta fapta el se afla intr-un alt loc si, prin urmare, nu putea sa comita fapta respectiva. Atunci cand se face o astfel de afirmatie, in declaratia inculpatului se precizeaza si locul concret in care s-a aflat, precum si probele cu care poate dovedi aceasta sustinere. Este adevarat ca invocarea 'alibiului' se regaseste mai rar in apararea pe care inculpatii si-o fac in fata instantei, insa totusi aceasta situatie apare, iar justificarea invocarii acestei aparari doar la instanta consta in aceea ca au considerat ca instanta le va verifica atent cele sustinute. In alte situatii se sustine ca doar mai tarziu si-au amintit despre imprejurarea ca s-au aflat in alta localitate ori de persoanele care le-ar putea confirma apararea. Nu in rare cazuri, inculpatii care in faza comiterea faptei fara a da explicatii sau a motiva in care au recunoscut fapta), in fata instantei nerecunoastere a invinuirii, motivand ca in data localitate sau in aceeasi localitate, dar in alt loc. de urmarire penala au negat vreun fel (dar uneori chiar si cei se posteaza pe pozitia de respectiva se aflau intr-o alta

Fata de aceasta afirmatie, instanta trebuie imediat sa procedeze la o gama extinsa de intrebari care sa faca posibila obtinerea a cat mai multe amanunte referitor la ceea ce se afirma. Inculpatul va fi solicitat sa numeasca localitatea sau locul respectiv, sa arate precis cand a ajuns in acel loc, cu ce mijloc de transport, cu cine s-a intalnit pe drum, cu cine s-a intalnit in acea localitate, ce interes l-a determinat sa fie in acea localitate, orele la care s-a intalnit cu anumite persoane (i se va cere si sa le numeasca), cat a stat in localitate, cu ce s-a intors, cu cine s-a intalnit la intoarcerea in localitatea in care s-a intamplat fapta, de la cine a aflat de comiterea faptei etc. Abia dupa obtinerea acestor amanunte cat mai concrete si precise se va solicita indicarea probelor pe care intelege sa le propuna in dovedirea afirmatiilor sale. Omiterea ascultarii in amanunt cu privire la aceasta aparare si incuviintarea, iar apoi administrarea probelor propuse, constituie o greseala tactica de multe ori ireparabila, pentru ca, dupa ce probele s-au administrat in fata inculpatului, la o eventuala reaudiere, acesta isi va jalona expunerea pe cele afirmate de martorii propusi, nu se vor mai putea depista nepotriviri de timp si de loc sau evenimente, asa incat, chiar daca in adevar inculpatul a comis fapta, aceasta nu i se va mai putea retine in sarcina.

Consemnarea minutioasa a fiecarei etape, pe ore, minute, a fiecarui amanunt chiar aparent neimportant, constituie temeiul unei ascultari corecte a martorilor propusi care, cat de bine ar fi fost pregatiti, nu pot relata amanunte decat daca in adevar au fost prezenti si inculpatul si-a formulat o aparare sincera si corecta. In acest sens, inculpatul acuzat de comiterea unei infractiuni de talharie, constand in aceea ca a amenintat pe partea vatamata cu un pistol si i-a luat banii, dupa ce in faza de urmarire penala nu a recunoscut fapta, fara a da vreo explicatie, in fata instantei, mentinandu-se pe aceeasi pozitie, a declarat ca in acea zi nu a fost in municipiul M. ci se afla la sora sa in orasul C unde a plecat de dimineata si a stat intreaga zi, propunand in aparare pe concubina sa. Audiata, martora (concubina) a declarat ca a fost toata ziua cu inculpatul in municipiul S , asa incat alibiul invocat de inculpat nu a putut fi dovedit (in fata instantei de apel inculpatul si-a retras apelul, dandu-si seama ca apararea sa nu este credibila). O alta situatie de invocare si verificare a alibiului o desprindem dintr-un dosar in care doi inculpati au fost trimisi in judecata retinandu-se ca au comis o infractiune de furt calificat prin sustragerea unei vaci de la o ferma de animale. In timpul urmaririi penale ambii inculpati au recunoscut fapta aratand ca in timpul noptii s-au deplasat la acea ferma, au sustras animalul pe care l-au dus intr-un targ dintr-o localitate apropiata unde l-au vandut a doua zi. In fata instantei au revenit la recunoastere si au aratat ca nu au comis fapta, in acea noapte nefiind in localitate, unul afirmand ca a plecat cu doua zile inainte in jud. Tulcea, iar celalalt a sustinut ca era in alta localitate si nu s-a aflat in acea perioada in localitatea in care se afla ferma. S-a procedat de indata la o ascultare amanuntita a fiecaruia cu privire la cele sustinute, asa incat s-a consemnat in declaratii ca inculpatul care sustinea ca se afla in jud. Tulcea a plecat intr-o zi de joi cu autobuzul care avea plecarea in jurul orei 11 si care l-a dus la Sibiu de unde a luat trenul de ora 14,20 spre Bucuresti, ca avea la plecarea din sat un cos cu flori (imortele - flori de paie) pe care dorea sa le vanda in Tulcea , ce persoane l-au vazut in statia de autobuz. S-a consemnat si ora la care a ajuns la Tulcea, ce a facut in continuare pana s-a intors si cine l-a vazut la intoarcere. Pentru celalalt inculpat s-a consemnat ce a declarat, respectiv ca se afla in localitatea Marpod , jud. Sibiu , unde era angajat la numitul P.I. la paza oilor, ca a stat in data respectiva, noaptea si ziua urmatoare la oi in pasunea din afara satului. S-a mai consemnat si faptul ca la stana mai era si numitul D.G. , ca localitatea M se afla la 25-27 km. de localitatea in care s-a comis furtul, cum se poate ajunge dintro localite in alta , in cat timp etc. Dupa aceste insemnari ale declaratiilor inculpatilor s-au admis probe in verificarea alibiului urmand a se asculta ca martori persoanele indicate in declaratii, s-a solicitat un orar al circulatiei autobuzelor din acea localitate la Sibiu. La termenul urmator nici unul dintre martorii primului inculpat nu au putut confirma plecarea in ziua indicata de acesta ci, legat de sarbatorile de Pasti, au precizat o alta data, dupa comiterea faptei cand, in adevar, inculpatul a fost vazut plecand din localitate cu cosul cu flori. Fiind reaudiat, inculpatul, care a constatat ca nu i se confirma apararea, a recunoscut fapta comisa impreuna cu celalalt inculpat,

acesta din urma revenind si el si recunoscand comiterea faptei, mai ales ca la dosar existau probe privind prezenta celor doi in localitate in seara comiterii faptei. 'Timpul critic' reprezinta suma duratelor activitatilor care au precedat savarsirea infractiunii, a actiunilor care caracterizeaza savarsirea infractiunii si imediat post-infractionala. Procedeul tactic al justificarii timpului critic se poate folosi in faza cercetarii judecatoresti in situatiile in care in faza de urmarire penala nu a fost folosit si fata de inculpatii care nu au recunoscut fapta, au invocat un alibi, au dat declaratii cand de nerecunoastere a faptei, cand de recunoastere, au incercat sa acrediteze vinovatia unei alte persoane. Intrucat oricare dintre aceste situatii invocate pot sa reprezinte adevarul in cauza, la fel cum adevarul l-ar putea constitui si savarsirea faptei de catre inculpat, instanta este datoare sa se edifice asupra variantei adevarate inca de la ascultarea inculpatului. Prin folosirea acestui procedeu, inculpatului i se cere, de asemenea, sa declare in amanunt ce a facut in ziua in care s-a intamplat fapta, din momentul in care s-a trezit, in ce locuri a fost, la ce ore (chiar cu precizarea in minute), persoanele care l-au insotit, cu care s-a intalnit, ce a discutat cu acestea. Se vor folosi la interogare intrebari precise, concise, referitoare la momente concrete, cerandu-se raspunsuri de aceeasi calitate, tocmai pentru a nu lasa inculpatului timp sa se gandeasca ori sa declare ambiguu. Pregatirea intrebarilor trebuie facuta din timp, cu stabilirea alternantei acestora si respectarea succesiunii temporale, bazata pe cunoasterea in amanunt, pe ore sau minute, a modului in care fapta s-a savarsit si rezulta din celelalte probe ale dosarului, respectiv declaratiile martorilor, declaratia partii vatamate, probele stiintifice (ex.actul medico-legal care stabileste ora si data decesului victimei). Din declaratiile inculpatului date in faza de urmarire penala se va valorifica orice amanunt de timp pe care acesta l-a dat. Consemnarea celor declarate de inculpat nu trebuie sa omita nici un amanunt, chiar daca la o prima vedere ar parea ca este lipsit de importanta. Acest procedeu presupune in continuare verificarea tuturor datelor furnizate de inculpat in comparatie cu celelalte probe deja administrate in faza de urmarire penala, iar la administrarea lor din nou in fata instantei trebuie verificate toate datele care nu coincid. Se va putea observa de cele mai multe ori ca o parte din cele afirmate de inculpat nu corespund realitatii, fie ca in timpul precizat nu putea sa fie in acel loc, fie nu avea timpul fizic sa ajunga dintr-un loc in altul, fie ca raman perioade de timp neacoperite, locuri in care nu a fost, persoane care nu confirma ca s-au intalnit ori confirma intalnirea lor la cu totul alta ora. Vor putea fi administrate noi probe pentru lamurirea unor aspecte, iar dupa stabilirea cu precizie a tuturor nepotrivirilor se va proceda la o noua ascultare a inculpatului, prilej cu

care i se pot releva toate neconcordantele, solicitandu-i explicatii pentru fiecare. Este momentul de incordare psihica maxima, inculpatul, in nenumarate cazuri, vazandu-se prins in propriile afirmatii, cu intregul sistem de aparare descoperit, ceea ce il va determina fie la recunoasterea faptei, fie la incercarea unei noi versiuni. In acest ultim caz trebuie verificata in acelasi mod si noua varianta a petrecerii timpului, cu rabdare, atentie, lucru care nu arareori va fi dezarmant pentru inculpat. Se cuvine a face mentiunea ca intre procedeul analizat si procedeul verificarii alibiului nu exista identitate in sensul ca verificarea timpului critic se poate face pentru orice situatie de nerecunoastere (sau recunoastere partiala) a faptei, in timp ce verificarea alibiului se face doar atunci cand se invoca o aparare concreta. 9. Confruntarea Din punct de vedere procedural, confruntarea este un mijloc de proba si se efectueaza in situatiile in care se constata ca intre declaratiile persoanelor ascultate in aceeasi cauza exista contraziceri si atunci cand se apreciaza ca prin aceasta se vor lamuri unele aspecte in interesul aflarii adevarului (art.87 C.pr.pen.). Ascultarea in cadrul confruntarii se face cu privire la faptele si imprejurarile in privinta carora declaratiile date anterior se contrazic (art 88 C.pr.pen.). Modalitatea in care se efectueaza o confruntare trebuie sa se bazeze pe o tactica ce presupune abordarea criminalistica a desfasurarii ei, prin urmare constituie un procedeu de tactica criminalistica aplicabil la o ascultare repetata si simultana a celor care au mai dat declaratii in cauza, indiferent in ce calitate. O confruntare se poate realiza intre doi sau mai multi inculpati trimisi in judecata in aceeasi cauza, pentru fapte comise in calitate de coautori, complici sau instigatori, intre inculpat ori inculpati si partea vatamata sau civila, intre inculpat ori inculpati si martori (sau martori), dupa ce initial, in timpul cercetarii judecatoresti, au fost ascultati, iar intre declaratiile lor exista unele contraziceri, neclaritati, neconcordante si acestea nu pot fi inlaturate pe baza examinarii altor mijloace de proba. Confruntarea poate fi efectuata pentru lamurirea oricaror contraziceri, chiar de o importanta mai redusa, insa este absolut necesara in situatiile cand neconcordantele ori contrazicerile din declaratii privesc aspecte esentiale ale cauzei care trebuie lamurite pentru aflarea adevarului, chiar daca exista unele mijloace de proba, pentru a se realiza o cat mai buna dovedire a unei corecte stari de fapt. Cu prilejul confruntarii se pot obtine uneori noi date importante cu privire la unele aspecte ale cauzei, care fie inca nu erau cunoscute, fie se prefigurau neclar din probatoriul administrat. Folosirea acestui procedeu criminalistic al confruntarii prezinta interes in activitatea de ascultare a inculpatilor prin aceea ca este un nou prilej de a obtine date cu privire la aspectele psihologice si de personalitate ale celor ascultati, de a le verifica buna sau reaua credinta in legatura cu declaratia initiala ori cu declaratia

data in timpul confruntarii, de a se crea un nou moment in care cei care au omis fara rea credinta relatarea unor aspecte importante sa aiba posibilitatea, prin reactivarea memoriei, sa le relateze, iar pentru situatiile unor declaratii anterioare diametral opuse celorlalti ascultati, de a se crea un moment de incordare psihica in care cei nesinceri sa se autodemaste. Trebuie stiut insa ca nu intotdeauna se poate obtine rezultatul cel mai bun prin folosirea procedeului confruntarii intre inculpati. De aceea, inainte de a admite efectuarea unei confruntari se impune un studiu aprofundat al fiecareia dintre declaratiile celor ce vor fi confruntati, stabilirea exacta a contradictiilor din declaratii, notarea acestora, aprecierea cauzelor care au dus la relatarea diferita, contradictorie a unor imprejurari. In situatiile in care acest studiu duce la concluzia unei omisiuni neintentionate ori a unei receptari eronate urmate de o relatare in acelasi sens, se va renunta la confruntare si se va efectua o ascultare repetata doar a celui care a dat acea declaratie, doar apoi, daca se constata mentinerea celor declarate anterior, sa se apeleze la efectuarea confruntarii. Trebuie stabilit cu precizie care vor fi cei intre care se va face confruntarea, asupra caror aspecte, prin adresarea caror intrebari, a ordinii acestora. Pentru ca reusita unei confruntari scade, de regula, direct proportional cu numarul crescut al inculpatilor care urmeaza a fi confruntati, in raport de problemele care trebuie lamurite prin folosirea acestui procedeu, se vor stabili cu exactitate persoanele intre care se va face confruntarea, pentru care imprejurare anume, fiind recomandabil sa se efectueze confruntari doar intre doi inculpati pentru a se putea observa si reactiile fiecaruia in raport cu relatarea celuilalt. O confruntare intre trei sau mai multi inculpati disperseaza atentia celui care efectueaza confruntarea si reduce sansa obtinerii rezultatului dorit. Pregatirea confruntarii presupune si obtinerea de date despre personalitatea celor care vor fi confruntati, aceste date fiind adeseori mai bogate decat in momentul audierii primare. Desfasurarea cercetarii judecatoresti la termene succesive de judecata a creat deja posibilitatea ca inculpatii sa fie mai bine cunoscuti, prima lor ascultare, apoi administrarea probelor testimoniale, au oferit suficiente date pentru a sti ce structura psihica are fiecare dintre inculpati, care sunt manifestarile si exteriorizarile acestora. In situatiile in care deosebirile de ordin psihologic ar aduce fata in fata inculpati cu dominante psihice de emotivitate, de nesiguranta, de frica, iar pe cealalta parte inculpati puternici din punct de vedere psihic sau cu experienta in astfel de infruntari (recidivisti, persoane cu antecedente penale) ori persoane puternic legate afectiv (tata - fiu, soti etc.) ori persoane mult inegale prin pregatire intelectuala, statut social, pozitie interpersonala de ordin social (sef-subaltern), forta fizica, varsta (major-minor), confruntarea trebuie apreciata cu privire la utilitatea ei. Daca nu se va tine seama de aceste aspecte si se va trece la efectuarea confruntarii, rezultatele pot fi contrare celor urmarite, respectiv se va putea intampla ca inculpati anterior sinceri sa devina timorati, speriati, tematori, sa revina la cele declarate cu buna-credinta si sa accepte versiunea neadevarata a celor care ii domina psihic ori fizic. De retinut ca inculpatii care au actionat in grup la

comiterea unei fapte infractionale se cunosc intre ei, si-au stabilit anterior sarcinile, ierarhia in grupul infractional, sunt obligati material sau moral unul altuia, astfel ca aceste elemente, de multe ori, vor influenta rezultatele acestei activitati. Din punct de vedere tactic, confruntarea trebuie sa se bazeze pe elementul supriza. Admiterea efectuarii confruntarii prin incheierea instantei si mai ales stabilirea aspectelor care vor constitui obiectul confruntarii constituie o greseala tactica. Rolul activ de care trebuie sa dea dovada instanta implica si lamurirea aspectelor controversate din declaratiile inculpatilor, iar in realizarea tactica a confruntarii instanta va putea dispune la acelasi termen de judecata efectuarea confruntarii si imediat sa procedeze la aceasta, desigur ca dupa ce in prealabil a pregatit minutios desfasurarea ei. In acest fel, eventuala intelegere dintre inculpati nu va mai avea loc, iar efectul psihologic va fi deplin. Confruntarea, fiind o ascultare repetata si simultana a doua sau mai multor persoane, care urmeaza unei ascultari anterioare separate, determina o noua traire emotionala specifica acestui moment, care se adauga trairilor psihice din momentul unei ascultari obisnuite. Cu prilejul confruntarii, tensiunea psihica a celor confruntati este intensificata datorita temerii fata de reactiile celui cu care este confruntat, sentimentelor de compasiune sau afectivitate fata de acesta, complexului de vinovatie sau preocuparea de a nu fi invinuit pe nedrept, teama de a nu se descoperi adevarul (in cazul celor nesinceri), teama de a nu se desconspira ori a desconspira pe altul s.a. Pentru asigurarea unei confruntari eficiente este necesar ca presedintele completului de judecata, prin prerogativele sale legale, sa asigure o atmosfera de calm, de echilibru, de obiectivitate, sa evite orice incercare de intimidare a celor confruntati, fie din partea celui cu care este confruntat, fie din partea reprezentantilor acuzarii sau apararii. O data pregatita, potrivit aspectelor aratate mai sus, se va trece la confruntarea propriu-zisa. In literatura de specialitate, axata mai ales pe efectuarea confruntarii in faza de urmarire penala, se considera ca pentru inceput se va introduce persoana considerata mai sincera sau cea care a solicitat expres sa se recurga la confruntare, aceasta pentru a avea posibilitatea sa se obisnuiasca cu atmosfera creata, sa devina mai ferma pe pozitia sa, cealalta persoana urmand a fi introdusa ulterior pentru a fi surprinsa de situatie si astfel sa existe o mai mare sansa de a reveni la declaratia initiala. Sub un prim aspect, aceasta opinie nu poate fi primita pentru faza cercetarii judecatoresti pentru simplul motiv ca o data cu strigarea cauzei respective, partile trebuie sa fie prezente concomitent in sala de judecata, iar inculpatii (daca sunt

arestati) vor fi adusi deodata de catre escorta, iar daca sunt liberi, sunt deja prezenti in sala chiar inaintea luarii cauzei lor. Sub alt aspect, raportat la inculpati, si de altfel la intreaga desfasurare a judecatii, instanta nu poate porni cu idei preconcepute asupra vinovatiei sau nevinovatiei vreunui inculpat, respectiv nu se poate considera ca unul sau altul dintre inculpati recunoscand fapta este mai sincer decat un altul care nu recunoaste fapta. Apoi, o confruntare se desfasoara in scopul inlaturarii unor contradictii si este de presupus ca nu se cunosc cauzele acestor contradictii, pentru ca altfel, stiind anterior varianta adevarata, confruntarea nu s-ar mai impune. Totodata, nici in faza de urmarire penala si, cu atat mai mult in faza cercetarii judecatoresti, nu se poate permite ca un inculpat sa fie considerat nesincer si, in acelasi timp, crezandu-l sincer pe un alt inculpat, sa-i cream o situatie avantajoasa. Garantia aflarii adevarului prin inlaturarea contradictiilor din declaratiile date anterior de catre fiecare inculpat, se va putea realiza doar in desfasurarea unei confruntari fara avantaje acordate vreunui inculpat, in conditii de tratament identic. Pentru o buna desfasurare a confruntarii, inculpatii vor fi invitati sa ramana in fata instantei, orientati spre aceasta, insa uneori pot fi asezati si fata in fata, iar instanta ii va putea observa din lateral. Avantajul primei pozitionari consta in aceea ca toti inculpatii confruntati pot fi priviti cu atentie de catre instanta, spre a li se observa modul in care reactioneaza in momentul audierii, insa aceeasi pozitie dezavantajeaza pe aparatorii inculpatilor (raportat la actuala asezare in salile de judecata a instantei, procurorului si aparatorilor) si avantajeaza pe reprezentantul Parchetului. Cea de-a doua pozitionare a inculpatilor pentru realizarea confruntarii (fata in fata si lateral fata de instanta si aparatori) creeaza un avantaj pentru aparatori si dezavantajeaza pe reprezentantul Parchetului (care va putea observa doar pe unul dintre inculpati, celalalt fiind cu spatele), iar pentru instanta diminueaza posibilitatea de observare. Pentru situatia actuala de asezare in sala de judecata a instantei, a reprezentantului Parchetului si a reprezentantilor apararii, consideram ca inculpatii ce sunt supusi confruntarii vor trebui asezati in pozitie laterala fata de instanta, cu fata spre aceasta, asa existand posibilitatea de a fi observati de catre toti participantii la ascultare. Din punctul de vedere al inculpatilor confruntati, pozitia cu fata la instanta, unul langa celalalt, este mai potrivita pentru ca acestia sa nu se influenteze, sa poata da raspunsuri fara a observa reactia celuilalt. Pozitia inculpatilor fata in fata incomodeaza psihic, de regula, pe cel care este de rea credinta, acesta avand nevoie de mari eforturi pentru a-si controla expresiile, gesturile si fluenta vorbirii. Reamintim ca aceasta pozitie nu va dezavantaja intotdeauna pe cel care nu declara sincer, ci uneori va crea un puternic disconfort psihic celui de buna-credinta, insa cu o labilitate psihica sporita in raport cu persoana cu care este confruntat. De aceea, interpretarea manifestarilor emotionale ale celor confruntati trebuie facuta corect, cu perspicacitate si rabdare.

Primele intrebari adresate in cadrul confruntarii trebuie sa aiba caracter introductiv, sa se refere la faptul daca inculpatii se cunosc, de cand, care sunt relatiile dintre ei. Apoi se vor adresa intrebarile pregatite in vederea lamuririi neclaritatilor si contradictiilor. Aceste intrebari se vor adresa tuturor inculpatilor,urmand ca ordinea de primire a raspunsurilor sa fie cea stabilita anterior in planul de efectuare a confruntarii, potrivit tacticii preconizate (se vor solicita raspunsuri de la inculpatul care anterior a fost cel mai cooperant, care a dat cele mai multe amanunte etc.). Este impotriva cerintelor tactice sa fie citite declaratiile anterioare ale inculpatilor pentru ca acestia sa sesizeze nepotrivirile sau contradictiile intre cele declarate, iar la primirea raspunsurilor, oricare ar fi ele, cel care efectueaza confruntarea nu trebuie sa afiseze vreo atitudine de aprobare, dezaprobare, incredere ori neincredere, atitudini care pot sugestiona pe cei confruntati ori ii pot determina la tacere. Pe tot parcursul confruntarii nu trebuie pierdut din vedere modul in care inculpatii reactioneaza la punerea intrebarii, la raspunsul dat de coinculpat, starile psihice prin care trece fiecare dintre cei confruntati. Dupa epuizarea intrebarilor din planul de ascultare se vor putea pune intrebari si de catre reprezentantul Parchetului, aparatori, celelalte parti sau chiar inculpatii confruntati pot sa-si adreseze intrebari, prin intermediul instantei, ori, atunci cand se apreciaza chiar in mod direct. De precizat ca dupa fiecare intrebare si dupa ce s-au primit raspunsuri la aceasta, se va proceda la consemnarea raspunsului in procesul verbal. Toate aceste procedee tactice prezentate mai sus pot fi utilizate in ascultarea inculpatului in functie de cauza penala concreta, dar mai ales in raport cu persoana care va fi ascultata, cu ansamblul particularitatilor psihice ale fiecarui inculpat. Anumite procedee folosite in ascultarea unui inculpat cu cele mai bune rezutate pot fi ineficiente in ascultarea altui inculpat. Totodata un procedeu poate fi folosit cu mai mari sanse de reusita intr-un anumit moment al desfasurarii cercetarii judecatoresti, dar acelasi procedeu poate duce la neobtinerea vreunui rezultat atunci cand este folosit intr-un alt moment al ascultarii. Folosirea unuia sau altuia dintre procedeele tactice ramane intotdeauna la alegerea celui care efectueaza ascultarea, la fel ca si combinarea acestor procedee, perspicacitatea, talentul si pregatirea profesionala determinand, in cele mai multe cazuri, reusita sau nereusita activitatii de ascultare. De o importanta deosebita, indiferent de procedeele folosite, este capacitatea magistratului de a asculta cu rabdare si atentie intreaga relatare libera precum si raspunsurile la fiecare intrebare. Cel mai bine pregatit plan de ascultare, procedeele tactice cele mai eficiente, intrebarile cele mai potrivite pot sa nu duca la o reusita deplina a acestei activitati daca magistratul nu are capacitatea de a asculta fara prejudecati, fara

enervare, cu intelegere si discernamant tot ceea ce se declara de catre inculpat. Graba si superficialitatea, tocmai in momentul primirii raspunsurilor de la inculpat, sunt deficiente majore care trebuie inlaturate de la orice ascultare. In faza de urmarire penala se mai incearca in ascultarea invinuitilor sau inculpatilor, in mod experimental, folosirea unor tehnici de depistare a comportamentului simulat prin folosirea poligrafului, a detectorului de stres emotional in voce (PAG.S.E.), a detectorului de stres emotional in scris, existand preocupari sub acest aspect si in unele lucrari de psihologie, psihologie judiciara, de tehnica criminalistica. Pe langa faptul ca rezultatele obtinute in acest fel nu pot fi folosite ca mijloace de proba in justitie, nefiind prevazute ca atare in legislatia noastra penala si nici nu sunt prevazute printre modalitatile de ascultare a inculpatilor, aceste procedee au caracter tehnic si nu de tactica criminalistica. Singurul aspect ce retine atentia ar putea fi cel determinat de rezultatul modului de investigare a aspectelor de comportare psihiologica a inculpatului ce se inregistreaza pe banda de hartie, inregistrare care poate fi interpretata in sensul concluzionarii ca cel ascultat a declarat adevarul sau nu. Aceasta concluzie ar putea fi folosita doar ca punct de plecare in adoptarea unuia sau altuia dintre procedeele de tactica criminalistica, evident cu valoare relativa, pentru ca altfel, daca s-ar da credit total acestor tehnici de stabilire a emotiei (ce se considera tipica pentru un comportament simulat), ar exista pericolul producerii unor erori judiciare. Prin urmare, in fata instantei de judecata rezultatul investigarii prin aceste tehnici de depistare nu se va lua in considerare ca mijloc de proba, dar poate avea valoare pentru cunoasterea unor aspecte referitoare la personalitatea inculpatului care urmeaza a fi ascultat si la alegerea tacticii de ascultare cu cea mai mare eficienta.

6.Cazuri particulare de ascultare a inculpatilor

Daca in majoritatea cazurilor inculpatii ajunsi in fata instantei de judecata sunt ascultati potrivit tacticii prezentate in capitolele anterioare, exista si unele situatii in care anumite circumstante, mai ales legate de persoana inculpatilor, impun adoptarea unei tactici cu accente de particularitate. In judecarea unor cauze inculpatii ce urmeaza a fi audiati sunt persoane care au comis faptele in stare de recidiva, in timpul minoritatii, sunt afectati de anumite deficiente fizice ori psihice, nu cunosc limba romana in care se efectueaza ascultarea, doar in instanta s-a extins invinuirea fata de ei ori cu privire la alte fapte sau cu privire la acte materiale ce intra in cuprinsul infractiunii pentru care initial au

fost trimisi in judecata, sunt inculpati care urmeaza a fi ascultati in cadrul procedurii plangerii prealabile ori inculpati cu pregatire juridica. In toate aceste situatii, ascultarea se va desfasura, in principiu, in cadrul tactic obisnuit pentru realizarea acestei activitati, insa se impune o atentie deosebita raportat la cazul particular existent, cunoasterea in plus a aspectelor de personalitate ce caracterizeaza pe acesti inculpati, a normelor procedurale aplicabile, a cunostintelor mai ample ori mai reduse ale fiecarui inculpat cu privire la activitatea la care va fi supus. In cele ce urmeaza vom dezvolta cateva dintre situatiile speciale, particulare de ascultare a unor inculpati.

A. Tactica ascultarii inculpatilor recidivisti saucu antecedente penale

Intre inculpatii care se audiaza in fata instantei, o atentie speciala trebuie acordata inculpatilor care nu se afla la prima incidenta cu legea penala, respectiv a inculpatilor recidivisti ori a inculpatilor cu antecedente penale. Inculpatii recidivisti sunt acei inculpati care au savarsit una sau mai multe infractiuni intentionate, sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii mai mare de un an, fie singura, fie alternativ cu amenda, dupa care au fost condamnati definitiv pentru o alta infractiune intentionata la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, sau cel putin la trei condamnari de maxim 6 luni, ori dupa executarea unor asemenea pedepse. Inculpatii cu antecedente penale sunt toti aceia care au suferit condamnari anterioare, fie prin aplicarea de pedepse ori de masuri educative, ori de masuri de siguranta, chiar daca dupa inscrierea lor in cazierul judiciar, ulterior, au fost scosi din evidenta pentru ca faptele pe care le-au savarsit nu mai sunt prevazute de lege ca infractiuni, a intervenit reabilitarea, au savarsit fapte penale in timpul minoritatii ori au savarsit infractiuni din culpa. Toti acesti inculpati, spre deosebire de inculpatii aflati la prima incidenta cu legea penala, prin faptul ca s-au mai aflat in fata instantei de judecata, fiind obisnuiti cu aceasta ascultare, prezentand o anumita experienta in materie de ascultare, avand cunostinte mai reduse sau mai ample cu privire la infractiunea ce li se imputa, la persoana celor care ii vor asculta (in situatiile in care au fost judecati de aceeasi judecatori) si-au creat o anumita abilitate in a-si face apararea, in a-si ascunde starile psihice prin care trec in momentul ascultarii, situatia lor de fosti condamnati generand si un interes sporit de a nu fi din nou condamnati ori de a primi o pedeapsa cat mai usoara.

Prin urmare, ascultarea inculpatilor aflati in situatia de mai sus constituie un caz particular de ascultare, cu aspecte specifice, care o diferentiaza de modalitatea comuna de ascultare. Specificul ascultarii in instanta a inculpatilor se pastreza si in acest caz particular de ascultare: respectarea publicitatii dezbaterilor, a solemnitatii acestora, cunoasterea de catre inculpat a tuturor probelor dosarului, posibilitatea folosirii procedeelor tactice de ascultare etc. Din punct de vedere al psihologiei judiciare s-a constatat ca factorii preponderenti care isi aduc concursul la formarea personalitatii recidivistului sunt: factori de mediu ambiental negativ, factori temperamentali, influente ce s-au exercitat asupra lui etc. O asemenea persoana care, de regula, este exclusa din comunitatea in care traieste, ca o reactie fata de aceasta situatie, este usor predispusa la comiterea de acte infractionale, la alaturarea unor mici grupuri cu tendinte infractionale constituite din persoane de aceeasi factura. Recidivistul este, in general, un inadaptabil, un vanituos, egocentric, imatur pe plan intelectual sau afectiv, percepe realitatea din jur in mod deformat, considera ca societatea ii este un dusman, ceea ce il face sa se departeze tot mai mult spre periferia ei. Din perspectiva cercetarilor psihologice s-a mai stabilit ca recidivistii provin in multe cazuri din persoane care sunt incapabile de a se vedea pe sine in mod realist, cu manifestari permanente de indecizie si incertitudine interioara, care pe plan subiectiv sunt marcate de un sentiment de inferioritate, care, nefiind constient, genereaza o stare conflictuala intre el si restul societatii in care traieste. Cu privire la aspectele psihologice care trebuie cunoscute in raport de persoana inculpatului se mai impune si retinerea faptului ca, de regula, un infractor recidivist se prezinta in fata instantei exprimand o anume siguranta, o liniste aparenta bazata pe faptul ca nu se teme de situatii necunoscute, deseori isi mascheaza adevarata stare psihica prin simularea stapanirii de sine, a nedumeririi, a unei atitudini de protest sau revolta ori afiseaza o atitudine spasita, de recunoastere si regret incercand castigarea simpatiei instantei in speranta unei pedepse mai usoare. Mai intotdeauna inculpatii recidivisti isi pregatesc cu atentie declaratia pe care o vor da in fata instantei, in situatiile in care nu vor recunoaste fapta pregatindu-si argumente in acest sens sau alibiuri ori motivatii pentru faptul ca au recunoscut fapta in faza de urmarire penala (au fost agresati, au inteles gresit ce au fost intrebati etc.). In situatiile in care s-au decis sa recunoasca fapta isi vor pregati o expunere cat mai favorabila lor sau vor incerca sa acrediteze ideea unei incadrari juridice mai usoare, trecutul lor infractional oferindu-le un minim de cunostinte cu privire la sistemul de probatiune, la incadrarea juridica a faptelor. Anterior primului termen de judecata inculpatii recidivisti sunt preocupati de aflarea de informatii despre persoanele care ii vor asculta (de la alti inculpati care au fost ascultati anterior in alte cauze, de la rude, prieteni, aparator etc.), pentru a se pregati in consecinta. Uneori inculpatul a fost judecat anterior de acelasi complet de judecata, situatie in care inculpatul deja cunoaste aceste persoane si isi va

pregati pozitia si declaratia in consecinta, stiind ca va fi ascultat in amanunt sau superficial, ca i se vor descoperi usor sau greu nepotrivirile din declaratii, ca este potrivit sa recunoasca sau nu fapta in ideea usurarii sau agravarii situatiei sale ce se va exprima prin pedeapsa mai usoara sau mai grea care este posibil sa i-o aplice instanta. In sala de dezbateri, inculpatul va fi mult mai preocupat de a studia cu atentie pe cel care conduce ascultarea (dar si pe ceilalti participanti la judecata) urmarind felul in care procedeaza in alte cauze ce se dezbat inaintea cauzei sale, iar apoi urmarind ce impresie fac declaratiile sale si incercand sa deduca din expresii, gesturi ori alte manifestari, succesul sau insuccesul celor declarate. Din practica se poate observa ca, de regula, inculpatii recidivisti privesc instanta cu mai multa insistenta, sunt mai atenti, mai preocupati de ceea ce se desfasoara pe parcursul procesului, spre deosebire de infractorii primari care evita sa priveasca spre instanta, fac declaratii sumare, repetand mereu regretul de a fi savarsit o asemenea fapta. Inca de la introducerea in sala, inculpatul P.A. (trimis in judecata pentru mai multe infractiuni in stare de recidiva postcondamnatorie) dovedea mult interes pentru ce se intampla chiar si in alte cauze, iar la luarea cauzei sale s-a prezentat dezinvolt, a declarat in amanuntime aspectele privitoare la faptele care ii erau retinute in sarcina, cautand mereu privirea membrilor completului de judecata pentru a vedea ce impresie creeaza sinceritatea lui si modul in care se prezinta. Diferit insa s-a manifestat inculpatul V.I. care, fiind trimis in judecata pentru prima oara, in tot timpul ascultarii a privit in jos, neridicand privirea spre completul de judecata si, cand a fost invitat sa o faca, a reusit doar pentru scurt timp sa respecte aceasta cerere, in declaratie recunoscand fapta comisa si aratand ca regreta aceasta. Pregatirea ascultarii inculpatilor recidivisti trebuie sa tina seama de aceste aspecte de personalitate, studiul probelor din dosar urmand a se face cu si mai multa minutiozitate, cu prevederea situatiilor posibile de reactie a acestora. Trebuie stiut ca inculpatii recidivisti sunt in majoritatea lor imprevizibili in atitudinile pe care le vor adopta. Chiar daca in faza de urmarire penala acestia au recunoscut faptele, este foarte posibil ca in fata instantei sa revina la cele declarate, nu arareori surprinzand pe cei care participa la ascultare cu prezentarea unei variante noi, credibile, indelung gandite si pastrate tocmai pentru acest moment. Cunoasterea amanuntita a tuturor probelor dosarului va putea fi o baza solida pentru realizarea unei ascultari corecte in orice situatie. Consideram potrivit ca judecarea cauzelor in care sunt trimisi in judecata inculpati recidivisti sa fie repartizata cu atentie, mai ales unor magistrati cu mai multa experienta, bine pregatiti profesional, avand cunostinte de psihologie judiciara, meticulosi in realizarea activitatii de ascultare.

Studierea probelor cauzei trebuie sa se materializeze prin notarea in planul de ascultare a tuturor datelor importante si necesare in ascultare, a variantelor ce rezulta din ascultarile anterioare, precum si a posibilelor variante ce ar putea fi acreditate de inculpat, cu masurile care vor trebui luate in fiecare dintre aceste previzibile situatii. In ceea ce priveste posibilitatea instantei de a cunoaste persoana inculpatului recidivist, aceasta este limitata la datele de stare civila existente in dosar, la cele ce rezulta din fisa de cazier judiciar si la cateva date ce ar putea rezulta din eventuala nota de relatii intocmita de organele de politie de la domiciliul inculpatului, in situatia in care aceasta este depusa in dosar. Pregatirea ascultarii trebuie sa cuprinda studiul referitor la antecedentele penale ale inculpatului, respectiv trebuie sa urmareasca cunoasterea a ce infractiuni a mai comis acesta anterior, care a fost atitudinea lui atunci la ascultarea in instanta, in ce fel a declarat acum in timpul urmaririi penale, ce atitudine a adoptat (de recunoastere sau nerecunoastere a faptei), care este gradul sau de instruire, din ce mediu provine, ce ocupatie a avut, aceste din urma date putand fi desprinse din declaratiile inculpatului, din declaratiile de martori, confruntari, note de apreciere de la locul de munca etc. Tot in cadrul activitatii de pregatire a ascultarii, magistratul trebuie sa aprecieze si sa stabileasca tactica cea mai potrivita de ascultare a inculpatului respectiv. In situatiile in care sunt mai multi inculpati (unii recidivisti, altii fara antecedente penale ori toti sunt recidivisti) trebuie stabilita ordinea de ascultare raportata la cerintele tactice prezentate in capitolul anterior, de asemenea daca din punct de vedere tactic este indicata ascultarea inculpatului in prezenta celorlalti coinculpati sau se impune ascultarea separata. Ascultarea in instanta a inculpatilor recidivisti sau cu antecedente penale se realizeaza prin parcurgerea acelorasi trei etape ca la ascultarea oricarui inculpat: verificarea identitatii civile a inculpatului, ascultarea relatarii libere, adresarea de intrebari si primirea raspunsurilor. Verificarea identitatii civile a inculpatului presupune ca deosebire fata de ceea ce se efectueaza cu privire la orice inculpat, doar o atentie sporita la verificarea datelor personale ale inculpatului, aceasta pentru ca, de regula, inculpatii recidivisti sunt prezentati in fata instantei in stare de arest, nu prezinta acte de identitate si nu de putine ori, cand au fost prinsi, nu aveau asemenea acte fie ca le-au pierdut, fie ca nu s-au gasit. Chiar daca in practica, de multe ori, se trece cu usurinta peste aceasta etapa, importanta ei este covarsitoare pentru ca fara o identificare corecta se poate ajunge chiar la condamnarea unei alte persoane. Luarea fiecarei date de identificare poate inlatura o astfel de eroare, intrucat este putin probabil ca inculpatul sa retina toate datele de identitate ale unei alte persoane.

De asemenea, in aceasta etapa, cu toata presupusa capacitate de disimulare a trairilor psihice de catre inculpatul recidivist, exista posibilitatea observarii si surprinderii unor aspecte de personalitate ale acestuia, care sa poata fi folosite ulterior in realizarea ascultarii. Ascultarea relatarii libere a inculpatului recidivist sau cu antecedente penale presupune aceleasi cerinte generale de a nu fi oprit, intrerupt, admonestat, aprobat ori dezaprobat in aceleasi conditii de solemnitate. Atentia sporita a celui care asculta, surprinderea oricarei reactii emotionale a inculpatului, starile prin care trece acesta, eventualele neconcordante dintre afirmatii constituie avantajul pe care il poate avea magistratul ulterior in adresarea intrebarilor si castigarea duelului judiciar. Inculpatii care nu se afla la prima intalnire cu instanta de judecata relateaza, de regula, succint faptele pe care le recunosc, fara a se pierde in amanunte, au chiar o usurinta in relatarea acestor fapte, dar si o anume viclenie in a releva aspectele care le sunt favorabile, trecand sub tacere imprejurarile care lear atrage o raspundere sporita. Alti inculpati elaboreaza versiuni cat mai intortochiate si pline de amanunte inutile, tocmai pentru a deruta si a-i distrage atentia celui care asculta, in aceste situatii magistratul cu perspicacitate urmand sa retina doar ce considera important si in legatura cu cauza, eliminand relatarile neimportante sau lipsite de relevanta, si, totodata, poate intrerupe relatarea si sa ceara ca inculpatul sa se rezume la ceea ce intereseaza elucidarea cauzei respective. In timpul ascultarii inculpatul a relatat prin cateva fraze toata contributia sa infractionala la comiterea faptelor retinute, lasand sa se inteleaga ca ceilalti coinculpati au gandit si au executat actiunile de incalcare a legii, nerelevand nici macar o intelegere anterioara cu privire la savarsirea acestor fapte . Cu totul diferit s-a prezentat un alt inculpat ascultat in aceeasi zi intr-un alt dosar: acesta a inceput cu o lunga introducere referitoare la afacerile sale, la buna sa credinta, care l-a determinat sa incerce sa ajute partile vatamate in rezolvarea unor interese ale lor, a facut apoi referiri la faptele retinute dandu-le o interpretare proprie, folosind un limbaj pretios, cu multe completari adiacente, asa incat a fost necesara intreruperea acestuia si solicitarea de a reveni in concret la faptele care constituiau invinuirea. Dupa o relatare scurta, la obiect, inculpatul s-a lansat in noi divagatii, necesitand o noua interventie a presedintelui completului de judecata. Consemnandu-i-se cele relatate cu privire la fapta pentru care a fost ascultat s-a constatat ca acestea au fost deosebit de succinte. Sesizarea in concret a acestor situatii tine de atentia, de buna studiere anterioara a dosarului cauzei, de capacitatea nativa si de pregatirea profesionala a magistratului care, fara a se trada in vreun fel ca a sesizat anumite aspecte esentiale in timp ce se face relatarea libera, trebuie sa-si noteze (sau sa memoreze) fiecare dintre cele sesizate. Este recomandabil ca notarea sa nu se faca vizibil sau

ostentativ ori prin exprimarea unor gesturi interogative ori de neincredere, pentru ca infractorii recidivisti urmaresc, de obicei, tot ce se intampla in timpul declaratiei lor si surprind ca un anume lucru spus nu a fost crezut, astfel ca vor avea timp sa-si gandeasca un raspuns la aceasta pana la terminarea relatarii libere, fiind apoi pregatiti pentru faza intrebarilor si raspunsurilor. Trecand in aceasta ultima etapa, pentru a obtine raspunsuri concrete, folositoare in activitatea de stabilire a adevarului, inculpatilor recidivisti le vor fi adresate intrebarile pregatite in planul de ascultare, precum si cele care au rezultat din expunerea facuta in timpul relatarii libere, procedeele tactice ce se vor folosi urmand a fi alese in raport de persoana celui ce se asculta, de pozitia pe care a ales-o de recunoastere sau nerecunoastere a faptei pentru care este invinuit. De o mai mare eficienta se constata a fi folosirea procedeelor ascultarii repetate, folosirea ascultarii inculpatului despre activitatea celorlalti participanti la savarsirea faptei, iar in situatiile de totala nerecunoastere se vor folosi procedeele justificarii timpului critic si al verificarii alibiului. Se poate observa in activitatea practica ca procedeul ascultarii incrucisate nu duce la obtinerea unor rezultate corespunzatoare, inculpatii recidivisti fiind greu de surprins, mai ales ca intrebarile care se pun de participantii la ascultare, pe de o parte nu pot fi alternate rapid, nu pot fi pregatite anterior in comun, inculpatii avand ragazul gasirii raspunsului cel mai potrivit ori chiar pot sesiza cursul si succesiunea intrebarilor. La fel, folosirea tacticii complexului de vinovatie nu aduce rezultate in ce-i priveste pe inculpatii recidivisti, multi dintre acestia fiind persoane lipsite de afectivitate, mai mult sau mai putin inraite, cu obisnuinta situatiilor in care se afla, de cele mai multe ori fara regretul faptei savarsite, avand chiar justificari personale pentru fapta pe care au comis-o. In timpul audierii inculpatului C.V. trimis in judecata pentru comiterea infractiunii de talharie asupra unui minor, s-a relevat faptul ca banii luati acestui elev ii trebuiau pagubitului pentru a-si cumpara bilet de tren spre a se reintoarce acasa si ca erau ultimii bani ai acestuia. Inculpatul insa nu a fost impresionat, declarand ca nici el nu a avut bani pentru ca altfel nu ii lua si minorul tot s-a descurat si a plecat acasa. In mod evident, la ascultarea acestei categorii de inculpati trebuie folosita tactica ascultarii sistematice, procedeu care nu trebuie sa lipseasca din nici o ascultare. Ascultarea repetata o consideram de cea mai mare eficienta in ascultarea infractorilor recidivisti care nu recunosc faptele ori le recunosc partial sau incearca sa acrediteze o varianta cat mai favorabila lor, intrucat unele aspecte neconforme cu adevarul vor putea fi sesizate cu mai multa usurinta comparand cele declarate la date diferite, la anumite intervale de timp, chiar si cea mai elaborata versiune

prezentata prima data fiind greu de reprodus in mod identic dupa un timp. Mai trebuie mizat si pe faptul ca, intre prima si urmatoarea ascultare, inculpatul cauta noi justificari, noi variante favorabile sau care l-ar putea disculpa si acestea fie vor fi prezentate la urmatoarea ascultare ori vor scapa involuntar in intregime sau partial in timpul relatarilor sale. Inculpatii recidivisti, cunoscand ca situatia lor le va atrage o pedeapsa mai mare decat a coinculpatilor fara antecedente penale cu care au comis fapta, sunt doritori sa-si usureze propria situatie relevand o contributie mai mare a celorlalti in comiterea faptei. Pe aceasta se poate baza instanta folosind procedeul tactic al ascultarii inculpatului despre activitatea celorlalti participanti, prilej cu care inculpatul va relata mult mai usor cum s-a comis fapta, cine a avut initiativa comiterii ei (acuzandu-l pe coinculpat, incercand sa-si dovedeasca o culpa cat mai mica). In acest context, prins de ideea de a spune ce au facut ceilalti, inculpatul recidivist se va desconspira prezentand amanunte pe care logic nu le-ar putea sti decat daca el ar fi comis fapta in modalitatea aratata. Inculpatii F.A. si B.R. au fost trimisi in judecata pentru comiterea infractiunii de omor deosebit de grav constand in aceea ca in noaptea de 26.03.1990 au intrat in locuinta victimei D.A. (in varsta de 77 de ani), i-au aplicat mai multe lovituri cu corpuri contondente pentru a le spune unde tine valorile, cauzandu-i leziuni in urma carora victima a decedat (inculpatii i-au luat mai multe lucruri de valoare, inclusiv autoturismul din curte, si au parasit locul faptei). Inculpatul F.A. a declarat in fata instantei ca el a lovit victima doar cu pumnii si ca inculpatul minor B.R. , in lipsa lui din camera, a lovit victima de trei ori cu un cleste in zona craniana cauzandu-i decesul (potrivit Decr. 218/1977 minorului i se putea aplica o pedeapsa de maxim cinci ani internare in scoala de munca si reeducare, iar lui, conform art.176 C.pen. i se putea aplica o pedeapsa de pana la 20 ani inchisoare ori detentiune pe viata). Incercand prin aceasta declaratie sa-si creeze o situatie cat mai usoara si sa arunce vinovatia doar in sarcina minorului, inculpatul s-a desconspirat prin cele declarate, pentru ca, daca lipsea din camera si nu a vazut ce a facut minorul, nu putea sa stie ca acesta i-a aplicat exact trei lovituri in cap si cu ce anume obiect, asa incat, in momentul in care a fost intrebat cu privire la aceste nepotriviri, inculpatul nu a putut sa se explice. Acest procedeu tactic da cele mai bune rezultate in situatiile (mai rare, in adevar) cand inculpatul recidivist a participat la comiterea faptei alaturi de un minor care nu raspunde penal ori fata de o persoana lipsita de discernamant, care nu sunt trimisi in judecata. In aceste cazuri va incerca sa arunce vina pe aceste persoane, explicand in amanunt ce ar fi facut acestea (pentru ca oricum nu vor fi pedepsite), dar desconspirandu-si propria activitate infractionala. Chiar daca nu au o prea mare eficienta, tocmai datorita lipsei capacitatii de a surprinde un infractor recidivist, se va putea incerca folosirea procedeelor tactice de prezentare a probelor de vinovatie si a mijloacelor materiale de proba, iar efectul scontat a se realiza va putea fi zdruncinarea increderii inculpatului in pozitia sa de nerecunoastere a faptei, care ar putea declansa temerea ca fapta i se poate retine

in sarcina si ca va primi o pedeapsa mai mare, ceea ce il va putea determina sa declare in conformitate cu adevarul. In mod necesar, in situatia inculpatilor recidivisti care nu recunosc faptele, procedeele tactice ale verificarii alibiului (cand este invocat) si a justificarii timpului critic trebuie folosite in aceleasi conditii ca si la ascultarea oricarui inculpat, cu stiinta doar a trasaturilor de personalitate ale celui ascultat care poate influenta modul in care se vor folosi aceste procedee. Intre inculpatii recidivisti se pot intalni uneori si persoane obisnuite, cu un profil psihic normal, nerefractare la activitatea de ascultare, chiar cu o anume sensibilitate, care au comis faptele spontan si care regreta repetarea savarsirii actelor infractionale, fata de care se vor folosi regulile tactice generale de ascultare. Consideram ca sta in profesionalismul si capacitatea magistratului de a alege si de a folosi cel mai oportun procedeu tactic de ascultare ori combinarea cea mai potrivita a unora dintre aceste procedee, bazata pe cunoasterea caracteristicilor psihologice ale inculpatului recidivist aratate mai sus si a cauzei concrete dedusa judecatii. B. Tactica ascultarii minorilor

Chiar daca in marea lor majoritate infractiunile se savarsesc de infractori majori, unele infractiuni sunt savarsite si de infractori minori, fie singuri, impreuna cu alti minori ori impreuna cu infractori majori. Ascultarea inculpatilor minori in fata instantei de judecata constituie o activitate relativ diferita de ascultare a inculpatilor in general, un caz particular de ascultare, care justifica acordarea unei atentii speciale, o pregatire in amanunt a acestei ascultari, cu alegerea unei tactici de ascultare bazate pe o buna pregatire juridica si pe ample cunostinte de psihologie judiciara a celui care va realiza ascultarea. Ascultarea inculpatului minor este o activitate complexa, care presupune, printre altele, un contact direct, nemijlocit, in cadrul unui raport juridic procesual penal, intre minor, aparatorul acestuia, parintii minorului ca parti responsabile civilmente, procuror, parti vatamate sau civile, reprezentantul autoritatii tutelare si instanta de judecata. Intrucat obiectul activitatii de ascultare consta in stabilirea existentei sau inexistentei raportului juridic penal, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare pe teren psihologic intre persoana celui care a incalcat legea si autoritatea legala chemata sa stabileasca adevarul, confruntare care presupune stapanirea de catre organul judiciar a unor cunostinte temeinice de psihologie judiciara, cunostinte privitoare la personalitatea celui ce urmeaza a fi ascultat, la

gradul de inteligenta, de maturizare, la modalitatile psihice de formare a declaratiilor, la pozitia anterioara in fata organelor de urmarire penala, toate fiind imperios necesare pentru stabilirea celei mai potrivite tactici criminalistice de ascultare. Inca de la inceput, trebuie retinut ca in cadrul categoriei largi de minori sistemul nostru juridic face o diferentiere in ce priveste raspunderea lor penala: astfel, minorii pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, chiar daca ei savarsesc o fapta prevazuta de legea penala; minorii care au varsta intre 14 si 16 ani raspund penal numai daca se stabileste ca au savarsit fapta cu discernamant (acesta se stabileste prin expertiza medico-legala psihiatrica - art. 99 C.pag.); minorii care au varsta cuprinsa intre 16 si 18 ani raspund penal intrucat se presupune ca au discernamantul faptelor lor. Studiul conduitei delincvente a minorilor a dus la evidentierea unui profil psihologic al acestuia diferit de cel al unui infractor major, caracterizat prin urmatoarele: - inclinatia catre agresivitate, fie latenta, fie manifesta, ce se bazeaza pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate ; - instabilitate emotionala, generata de carente educationale si, in ultima instanta, de fragilitatea eului; - inadaptarea sociala, provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul cauta sa-l suprime, spre exemplu prin schimbarea frecventa a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viata si activitate; - duplicitatea conduitei, manifestata in discordanta dintre doua planuri: unul interior, ascuns, in care se gandeste si se pregateste infractiunea si celalat, exterior, de relatie cu societatea, in care isi tradeaza de cele mai multe ori infractiunea; - dezechilibru existential exprimat prin manifestari ale unor vicii, perversiuni etc. Mai trebuie stiut ca si la delincventii minori procesul formarii declaratiilor parcurge aceleasi momente principale ca si la persoanele majore (perceperea, memorarea si reproducerea), insa la minori mai intervin si alti factori ca: experienta redusa de viata, bagajul de cunostinte limitat, emotionalitatea ridicata, subiectivitatea, fantezia, sugestibilitatea, stransa legatura in psihicul minorului intre fictiune si realitate etc. Formarea psihica a unui minor este puternic influentata de evenimentele traite in familie, de modelul pozitiv sau negativ al parintilor, fratilor, rudelor, a

prietenilor din anturaj, a colegilor de scoala, de munca, de parcurgerea sau nu a procesului educational scolar. Pe parcursul cresterii lor, minorii parcurg stadii si perioade care au caracteristici diferite pana la deplina maturizare fizica, morala, emotionala si de dobandire a deprinderilor rationale. Delincventa minorilor, conflicul acestora cu normele legal-morale se caracterizeaza prin atitudini nefavorabile fata de legi, de munca, fata de parinti si de ei insisi, de alte persoane, o anume lipsa de respect fata de tot ceea ce ii inconjoara. Caracteristicile psihice specifice personalitatii minorului delincvent trebuie bine cunoscute pentru buna organizare si desfasurare a activitatii de ascultare a acelor minori care, incalcand legea penala, vor ajunge in fata instantei. Cauzele care determina aparitia unui comportament infractional in randul minorilor pot avea natura interna, individuala, ori o natura externa, sociala. Dintre cauzele de natura interna pot fi amintite afectiunile neuro-psihice, particularitati ale personalitatii in formare generate de influenta mediului familial, sentimentele de frustratie; cauzele externe pot consta in influenta colectivelor in care minorul se dezvolta (scoala , grup de prieteni etc.) care stabilesc anumite relatii sociale, economice, culturale, educationale si afective. Din intalnirea si influenta, mai mare sau mai mica, a unora dintre acesti factori va rezulta conduita delincventa a minorului. Afectiunile de natura neuro-psihica, care pot determina intarzieri in maturizare, tulburari de ordin psihologic, pot avea o cauza genetica, insa pot apare si datorita unor situatii conflictuale intense sau de durata. De regula, intre infractorii minori se intalnesc multi subiecti care prezinta carente majore in dezvoltarea lor psiho-intelectuala, cu o capacitate intelectuala redusa, ceea ce ii impiedica in intelegerea si anticiparea consecintelor faptelor pe care le savarsesc. Aceasta este asociata, de ele mai multe ori, cu perturbari emotionale ale personalitatii generate si de mediul in care s-au dezvoltat si traiesc, cu stari de dereglare a afectivitatii manifestate in sentimente de frustrare, instabilitate, indiferenta afectiva. Datorita acestor factori legati preponderent de varsta minorilor, cu ocazia audierii se pot ivi cazuri de denaturare a realitatii faptei prin declararea unor amanunte din imaginatie, declaratii de recunoastere a unor fapte pe care nu le-au savarsit (pentru a se face remarcati, admirati de colegi sau prieteni), declaratii de ascundere a faptei savarsite (de teama de a nu-si atrage razbunarea celor pagubiti, de rusinea sau teama de parinti), declaratii prin care, datorita emotiilor traite la locul infractiunii, amplifica pana la denaturare anumite secvente, iar pe altele nici nu le amintesc.

Cunoasterea aspectelor psihologice privitoare la varsta inculpatului minor in general trebuie completata cu un studiu asupra minorului ce urmeaza a fi ascultat din care cel care va efectua audierea trebuie sa traga concluzii juste, clare privitoare la tactica ce se impune a fi folosita. Persoana minorului poate fi cel mai bine cunoscuta din cuprinsul anchetei sociale care se efectueaza in mod obligatoriu in faza de urmarire penala, insa si din alte probe administrate in cauza (declaratii, procese-verbale de confruntare, note de relatii etc.). Pregatirea ascultarii minorului urmeaza aceleasi coordonate ca si ascultarea unui infractor major, insa cu un mai mare accent pe studiul comportamentului corespunzator varstei acestuia. In vederea ascultarii, in timpul studierii probelor administrate in faza de urmarire penala si a aspectelor de personalitate ale minorului, trebuie sa se incerce si stabilirea motivelor care ar putea determina un anumit comportament al acestuia atunci cand va fi ascultat si sa prevada, pe cat posibil, atitudinea minorului in fata instantei. Potrivit art .484 C.pr.pen., in fata instantei, la ascultarea minorului, trebuie sa participe autoritatea tutelara si parintii minorului, iar daca este cazul tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea careia se afla minorul, pe langa acestea instanta avand posibilitatea de a chema si alte persoane a caror prezenta o considera necesara. Aceasta prezenta a unor persoane ce se bucura de afectiunea minorului ori cu autoritate in fata acestuia dau un plus de incredere, de siguranta, dar si de respect si obligatia de a se destainui si de a spune adevarul. Din pacate insa, in majoritatea cazurilor, instanta nu are posibilitatea de a stabili si de a alege persoanele corespunzatoare care, prin prezenta lor, sa contribuie la reusita procesului de ascultare a minorului. Aceasta pentru ca in faza de urmarire penala nu exista o preocupare pentru identificarea acestor alte persoane, citandu-se doar parintii, eventual tutorele, curatorul (in situatiile in care acestia exista), dar nicaieri nu se face vorbire despre vreo persoana de care minorul este legat afectiv si care ar fi necesara alaturi de el. Chiar in cauze in care minorul a comis faptele cu asentimentul parintilor sau acestia au valorificat bunurile obtinute de minor prin comiterea infractiunii, la instanta sunt citati acesti parinti, desi minorul a fost crescut de bunici, este legat sufleteste de acestia. Dupa primul termen de judecata la care , de regula, s-a realizat si audierea inculpatului minor, chiar daca instanta identifica persoane a caror prezenta ar fi fost necesara, totul devine tardiv intrucat momentul ascultarii a trecut. Mai trebuie relevat si faptul ca daca in faza de urmarire penala infractorul minor poate fi ascultat fie la sediul organului de urmarire penala, fie la domiciliu, fie la locul de munca sau invatatura, in faza cercetarii judecatoresti ascultarea nu se poate realiza decat in sala de dezbateri. Chiar daca sedinta de judecata nu este

publica (art.485 alin.2 C.pr.pen.), cadrul solemn, neobisnuit pentru minor, va putea determina retineri din partea acestuia. Ascultarea propriu-zisa a inculpatului minor urmeaza si ea fazele oricarei ascultari: stabilirea identitatii civile si a discutiilor prealabile, relatarea libera si adresarea de intrebari si primire a raspunsurilor. Chiar daca din punct de vedere procedural nu este prevazuta o faza a discutiilor prealabile, in situatia minorilor, consideram, ca aceasta trebuie realizata ca cerinta a tacticii criminalistice. Apropierea psihica de minor, precum si apropierea minorului de instanta se impune in interesul aflarii adevarului. Aceasta faza se va putea materializa printr-o stabilire a identitatii civile a minorului in cadrul unor intrebari mai ample cu privire la datele personale (spre exemplu: cand va fi intrebat asupra ocupatiei si se va raspunde ca este elev, se va continua cu intrebari privind scoala, materiile preferate, prietenii de la scoala; cand va fi intrebat de numele parintilor se va putea continua discutia despre acestia, ce ocupatie au, unde lucreaza, ce meserii au etc.). Aceasta prelungire a discutiilor despre el si familia sa, despre preocuparile sale, despre colegi, prieteni va putea crea cadrul necesar stabilirii unei viitoare comunicari deschise, de apropiere, de incredere, bineinteles si prin folosirea unui ton adecvat, cu rabdare si intelegere. O data stabilit contactul psihologic, dupa prezentarea invinuirii se va putea trece la etapa urmatoare in care minorul va relata liber cu privire la fapta retinuta in sarcina sa. Daca cerinta de a nu fi intrerupt este necesar a fi respectata pentru orice inculpat, pentru inculpatul minor aceasta va trebui respectata cu strictete. In acest fel, fara a-l aproba sau a-l dezaproba, dar ascultat cu atentie, minorul se va elibera de emotii si, capatand incredere isi va face declaratia cat mai complet. In situatia in care minorul se va indeparta de obiect se va putea interveni spre a-l readuce la o relatare concreta, insa cu mult tact, fara schimbarea tonului, prin pastrarea aceleiasi atitudini. Este posibil ca unii inculpati minori, datorita mediului in care au trait, influentei parintilor, faptului ca au fost pregatiti anterior ce sa declare, sa afiseze o atitudine de bravada, obraznica, situatie in care cei ce participa la ascultare s-ar putea sa fie deranjati de aceasta atitudine. Judecatorului nu-i este permis sa exprime vreo atitudine de enervare (care ar da satisfactie minorului), insa pe un ton ferm, dar fara duritate, va trebui sa-l aduca la ordine pe inculpat, explicandu-i chiar ca o asemenea atitudine nu-i este favorabila, iar apoi sa-l invite sa-si continue relatarea cu privire la fapta, fara a face consideratii care nu si-ar avea locul. Pentru etapa intrebarilor si raspunsurilor pregatirea anterioara a ascultarii poate fi hotaratoare in obtinerea adevarului. Nu trebuie nici o clipa uitat ca minorii sunt mult mai influentabili decat adultii. Prin urmare, intrebarile ce se vor adresa acestora trebuie sa nu contina in nici un chip elemente de sugestibilitate, sa fie clare, precise, prin folosirea unor cuvinte pe intelesul minorului. Alegerea

intrebarilor ce se vor pune minorului trebuie sa se faca in functie de natura faptei si conditiile in care a fost savarsita, de caracteristicile de personalitate ale minorului studiate si observate pana in acel moment, de pozitia pe care minorul o are in proces (cu privire la fapta sau faptele ce i se imputa). Este potrivit ca intrebarile sa fie ordonate in trei categorii, respectiv intrebari referitoare la anumite activitati care au avut loc inainte de comiterea infractiunii, intrebari care urmaresc precizarea procesului concret al comiterii infractiunii si apoi intrebari referitoare la activitati intreprinse de anumite persoane dupa savarsirea faptei. Daca desfasurarea audierii minorului impune, intrebarile vor putea fi ordonate in succesiunea necesara pentru ascultarea in conditiile concrete, judecatorul fiind cel care va aprecia pe moment oportunitatea si necesitatea unor intrebari si a ordinii in care sa fie puse. In cauzele in care fapta sau faptele infractionale au fost savarsite de inculpati majori impreuna cu inculpati minori, ascultarea acestora din urma este de preferat a se face separat, in toate situatiile in care, in urma studierii declaratiilor date in faza de urmarire penala se constata neconcordante intre acestea ori ca cel putin unul dintre inculpati a declarat opus celorlalti, in sensul de recunoastere ori nerecunoastere a faptei. Aceasta regula tactica isi are motivarea in aceea ca minorul este mai usor influentabil, se poate teme de coinculpati, poate fi legat afectiv de vreunul dintre ei, poate avea unele retineri si astfel se poate ajunge sa declare altfel decat ar declara cand este singur si nu simte presiunea morala a coinculpatilor. Chiar si atunci cand in faza de urmarire penala toti inculpatii au recunoscut faptele (inclusiv inculpatul minor), in fata instantei se poate intampla ca unul sau mai multi sa revina la recunoastere, uneori aruncand vina pe minor, care, potrivit dispozitiilor legale, va suporta o pedeapsa mai redusa. De aceea, consideram ca din punct de vedere tactic nu este potrivit sa se inceapa cu ascultarea minorului si apoi sa se continue cu ascultarea inculpatilor majori (mai ales daca printre ei se afla si recidivisti), ci sa se inceapa cu un inculpat major, iar in situatia cand acesta isi schimba atitudinea, in sensul ca nu recunoaste fapta ori ii da o alta interpretare, regula ascultarii inculpatilor unul in prezenta celorlalti sa fie schimbata si sa se treaca la ascultarea separata. Pentru cazul in care intre cele declarate de inculpati exista contraziceri si se impune efectuarea unei confruntari in care inculpatul minor va fi in opozitie cu coinculpati majori, pregatirea acestei activitati necesita in primul rand cantarirea aspectelor de natura psihologica in amanunt, alaturi de pregatirea obisnuita a unei confruntari. Aspectele de personalitate legate de varsta celor ce vor fi confruntati trebuie bine stiute pentru ca scopul urmarit prin confruntare sa fie atins si nu deturnat. In pregatirea confruntarii trebuie stabilit daca minorul va rezista psihic acestei activitati, cu ce rezultate. Atunci cand vom constata ca minorul care va fi supus confruntarii are un psihic labil, este puternic influentat de coinculpatii majori, se teme de cei cu care va fi confruntat, este indicat a se renunta la aceasta activitate.

In situatiile in care nu exista nici un indiciu ca minorul s-ar afla in aceste situatii si confruntarea se va putea desfasura in mod normal, consideram ca, totusi, se impune adoptarea unor masuri speciale de natura tactica, respectiv pozitia in timpul confruntarii sa nu fie in nici un caz fata in fata, pentru ca aceasta l-ar timora pe minor, ar putea fi supus observarii unor semne, atitudini din partea celorlalti, pozitia optima fiind cea in care inculpatii nu se pot privi (toti cu fata spre instanta sau, in cazuri exceptionale, spate la spate, insa in asa fel ca minorul sa nu fie cu fata nici spre reprezentantul parchetului, nici spre aparator, apartinatori ori parti din proces). Inculpatii minori pot fi ascultati prin folosirea oricarora din procedeele tactice prezentate, insa nu trebuie pierdute din vedere aspectele de natura psihologica ale acestei categorii de inculpati care dau particularitate ascultarii. C. Ascultarea inculpatilor in cauzele care se solutioneaza conform procedurii plangerii prealabile De regula, punerea in miscare a actiunii penale si desfasurarea procesului penal se indeplineste din oficiu, afara daca prin lege se dispune altfel (art. 2 alin. 2 C.pr.pen. si art. 9 alin. 2 C.pr.pen.). De la aceasta regula, care consacra principiul oficialitatii, prin dispozitiile art. 279 - 286 C.pr.pen. s-a instituit o exceptie - procedura plangerii prealabile - care presupune posibilitatea conferita de lege persoanei vatamate de a opta intre a sesiza sau nu organul competent in vederea tragerii la raspundere a faptuitorului. In situatiile prevazute la literele b si c ale art. 279 alin. 2 C.pr.pen, tactica ce se va folosi in ascultarea inculpatilor este cea obisnuita, despre care am facut referire anterior. Situatia prevazuta la litera a din art. 279 alin. 2 C.pr.pen, cand plangerea se adreseaza direct instantei de judecata, care va si solutiona cauza, presupune tratarea in cadrul acestei lucrari ca un caz particular de ascultare, pentru ca primul contact si prima ascultare a inculpatului va fi realizata de catre instanta, in aceasta procedura neexistand o alta activitate anterioara ca cea din faza de urmarire penala. Prin urmare, ascultarea inculpatului de catre instanta va fi o ascultare primara, in sala de dezbateri, cu publicitate, in prezenta partii vatamate, a reprezentatului Parchetului, a reprezentantilor apararii fiecareia dintre parti, intr-un cadru solemn. Locul ascultarii, conditiile in care se desfasoara, faptul ca este ascultat pentru prima data cu privire la invinuirea ce i se aduce, creeaza inculpatului anumite trairi psihice deosebite, stari de neliniste, de disconfort emotional.

Pregatirea ascultarii, si apoi ascultarea propriu-zisa a inculpatului, trebuie sa se bazeze pe cunoasterea acestor premise, care sa fie exploatate la maximum in vederea aflarii adevarului. Handicapul audierii inculpatului in cadrul acestei proceduri consta insa in aceea ca instanta nu poate obtine anterior nici un fel de date despre inculpat, despre personalitatea acestuia, nu are nici un indiciu cu privire la atitudinea pe care acesta o va adopta in fata invinuirii. Mai mult, instanta este lipsita si de posibilitatea pe care o au organele de urmarire penala, in cauzele in care cercetarea primara este de competenta lor, de a se deplasa la locul faptei, de a culege informatii, de a identifica martori, de a administra probe si, abia apoi, de a asculta pe inculpat. In cadrul acestei proceduri, mai trebuie retinut ca cea care exercita rolul de acuzator este partea vatamata, datorita acestui fapt fiind interesata in dovedirea invinuirii, insa, de regula, mai ales cand nu este asistata de un aparator, este mai putin pregatita in acest sens, ceea ce face ca posibilitatile de aparare a inculpatului, prin elaborarea unei versiuni credibile pe care o prezinta cu prilejul audierii, sa creasca. Interesul partii vatamate este mult mai ridicat, in aceasta procedura, fata de interesul sau in cauzele in care actiune penala se pune in miscare din oficiu si participarea procurorului in instanta este obligatorie, pentru ca, in aceasta din urma situatie, procurorul este cel care va urmari dovedirea invinuirii, partea vatatmata avand un rol mult usurat, uneori axat doar pe dovedirea despagubirilor civile (in situatia in care s-a constituit parte civila). Cu totul alt interes dovedeste partea vatamata in cauzele in care, punand in miscare actiunea penala prin plangerea sa prealabila, iar procurorul nefiind obligat sa participe la judecare (art. 315 C.pr.pen.), sarcina dovedirii invinuirii ii revine doar ei, alaturi si de dovedirea eventualelor pretentii civile (pentru infractiunile prev.de art. 180 alin.1 si 184 alin.1 C.pen.). Reusita unei ascultari corecte si eficiente se bazeaza doar pe pregatirea psihologica a celui care efectueaza ascultarea, pe capacitatea acestuia de a sesiza reactiile inculpatului, de a sti cum sa procedeze in cazul concret, de talentul cu care realizeaza aceasta activitate. D. Ascultarea inculpatilor in cauzele care se solutioneaza conform procedurii de judecare a infractiunilor flagrante O procedura speciala de urmarire si judecare este stabilita cu privire la infractiunile flagrante, respectiv infractiunile descoperite in momentul savarsirii, imediat dupa savarsire, cand faptuitorul - imediat dupa savarsire - este urmarit de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public, ori este surprins

aproape de locul comiterii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune participant la infractiune (art.465-479 C.pr.pen.). Normele procedurale stabilesc ca organul de urmarire penala sesizat intocmeste un proces verbal in care consemneaza cele constatate cu privire la fapta savarsita, declaratiile invinuitului si ale celorlalte persoane ascultate, iar acest proces-verbal se citeste invinuitului precum si persoanelor care au fost ascultate (art.467 C.pr.pen). Urgenta acestei proceduri este deosebita: cercetarea trebuie finalizata de organul de urmarire penala in termen de cel mult trei zile, apoi, procurorul, primind dosarul va verifica lucrarile urmaririi penale si va putea dispune trimiterea in judecata (sau scoaterea de sub urmarire, incetarea urmaririi ori restituirea cauzei) in cel mult doua zile de la primire, dosarul se va inainta instantei de indata, instanta va judeca aceasta cauza in cel mult cinci zile de la primirea dosarului, iar pentru eventualitatea administrarii de probe noi poate acorda termene care in total nu trebuie sa depaseasca zece zile (exista si posibilitatea legala ca, atunci cand nu sunt intrunite conditiile pentru aceasta procedura speciala, sa se treaca la procedura obisnuita). Pentru faza de judecata procedura prevede (art.472 C.pr.pen.) ca inculpatul sa fie adus la judecata, precum si martorii, insa celelalte parti nu se citeaza. Judecarea cauzei se face ascultand pe inculpat, martorii prezenti, precum si persoana vatamata daca este de fata, judecata urmand a se face pe baza acestor declaratii si a lucrarilor din dosar (art.473 C.pr.pen.). Pentru pregatirea si realizarea ascultarii inculpatilor in cadrul acestei proceduri trebuie cunoscute si unele aspecte de natura psihologica privitoare la inculpatul aflat in aceasta situatie. In primul rand, momentul surprinderii in flagrant declanseaza in constiinta infractorului o stare psihica deosebita. Teama, spaima, frica, eventualele reactii de natura agresiva ale victimei ori ale celor care l-au surprins comitand fapta, produc inculpatului o puternica agitatie interioara, uneori chiar o abandonare a ideii de a se apara, care pot conduce la retinerea partiala a filmului evenimentelor ori la retinerea doar a unor secvente ale acestora. Starea psihica deosebita se mentine ca intensitate a trairilor si pentru etapele urmatoare, care se succed cu repeziciune. Stresul arestarii, al luarii declaratiilor, al trimiterii in judecata, il aduc pe inculpat la momentul ascultarii deosebit de agitat interior, in prezentari dintre cele mai diverse : abandonat in fata invinuirii ori indarjit, necooperant, nemultumit de 'nesansa' de a fi fost prins, uneori indignat de reactia agresiva a celor care l-au surprins comitand fapta s.a. . Toate aceste aspecte trebuie prevazute de cel care conduce audierea, precum si de ceilalti participanti la aceasta activitate, tactica aleasa pentru a se reusi intr-o buna ascultare fiind necesar a se jalona in functie de situatiile concrete ale momentelor savarsirii faptei si de persoana infractorului.

Urgenta cercetarii penale si a judecatii creeaza un oarecare avantaj pentru realizarea ascultarii inculpatului in instanta, acesta avand foarte putin timp pentru a cantari si a stabili felul in care sa acrediteze o versiune neadevarata, este inca sub efectul psihic al prinderii sale in flagrant, de multe ori este dezarmat moral. Dar aceasta urgenta poate constitui si o piedica in realizarea unei audieri eficiente, intrucat prin cuprinderea declaratiei sale de la urmarire alaturi de declaratiile martorilor, ale partii vatamate, apoi citirea acestor declaratii in prezenta celor care au declarat, poate constitui pentru un inculpat abil premisele unei aparari bazate pe eventualele neconcordante pe care le poate sesiza. In plus, martorii, chiar citati cu mandat, nu intotdeauna se prezinta spre a fi ascultati de instanta, iar partea vatamata nici nu se citeaza (art.472 alin.2 C.pr.pen.), asa incat, in momentul ascultarii in instanta, in lipsa acestora, presiunea psihica la care ar fi fost supus inculpatul prin prezenta acestora nu va mai exista. Cunoscand toate aceste aspecte de natura procedurala dar si psihologica, cel care efectueaza ascultarea trebuie sa pregateasca activitatea de audiere cu deosebita atentie, sa nu poata fi surprins de atitudinile care ar putea fi adoptate de inculpat, mai ales ca urgenta efectuarii urmaririi nu va permite obtinerea de date cu privire la personalitatea infractorului. In principiu, ascultarea inculpatului se va face potrivit regulilor tactice obisnuite ale acestei activitati, insa celeritatea judecatii necesita o pregatire superioara a ascultarii, o cunoastere in amanuntire a problematicii cauzei, spontaneitate si capacitate de adaptare urgentei solutionarii cauzei. E. Ascultarea inculpatilor cu anumite deficiente (auz, vaz, vorbire, de natura psihica, cu diferite handicapuri) In activitatea judiciara, persoanele cu anumite deficiente sunt intalnite mai ales in calitate de victima pentru ca posibilitatile lor de a se apara, de a se proteja sunt diminuate datorita infirmitatii. In cazuri mai rare, aceasta categorie de persoane apare si in calitate de inculpat. Pentru ascultarea unor asemenea inculpati si alegerea tacticii potrivite si eficiente trebuie pornit de la cunoasterea trasaturilor comportamentale specifice acestora. Studiile psihologice au constatat ca aceste persoane, respinse de societate (intr-o mai mare sau mai mica masura) ori puse in neputinta de a se integra, se manifesta uneori prin atitudini de frustrare sau de nepasare in fata justitiei, adopta o pozitie necuviincioasa, de indolenta, de obraznicie, de apatie sau abandonare ori de revolta pentru ca au fost deferiti justitiei si nu considera ca ceea ce au savarsit contravine legii. Nefunctionalitatea unora din simturi sau unele infirmitati de natura fizica, afectiunile psihice de care sufera conduc la o manifestare diferita a acestor

persoane, astfel ca este necesara si o conduita corespunzatoare din partea organului judiciar, ascultarea trebuind sa se caracterizeze, pe langa cunoasterea acestor aspecte, prin multa rabdare, tact, pe incercarea de apropiere fata de acestea, intelegerea lor, pentru a le determina sa fie sincere in ceea ce declara. La ascultarea inculpatilor surdo-muti se va incerca inca din etapa pregatirii ascultarii sa se cunoasca nivelul dezvoltarii psihice si al pregatirii lor intelectuale, iar daca aceasta nu rezulta din dosarul cauzei, in momentul inceperii ascultarii, al stabilirii identitatii civile, se va acorda timp purtarii unor discutii prealabile din care sa rezulte aceasta. Obligatoriu acestor inculpati li se va asigura un interpret, chiar si in situatiile in care acestia pot comunica singuri datorita pregatirii lor in scolile de specialitate. Interpunerea interpretului, intre inculpat si cel care efectueaza ascultarea, este benefica prin aceea ca inculpatul poate fi mai increzator intr-o asemenea persoana care ii intelege handicapul de care sufera, il considera ca pe o persoana apropiata, asa incat, de cele mai multe ori, are o atitudine mai deschisa, cooperanta. Neajunsul tactic consta insa in realizarea mai lenta a ascultarii, in faptul ca nu se pot pune intrebari cu rapiditate, care sa nu permita inculpatului sa-si gandeasca raspunsul in situatiile in care acesta incearca ascunderea adevarului. Ascultarea propriu-zisa, relatarea libera cu privire la fapta care se imputa inculpatului se desfasoara, de regula, mai greu, cu intreruperile necesare pentru ca interpretul sa expuna instantei ce s-a declarat, aceasta lipsind-o de cursivitate, iar uneori de exactitate, atunci cand 'traducerea' nu este deosebit de fidela. Accentul trebuie pus in aceasta ascultare pe intrebari, care trebuie sa fie foarte precise si clar exprimate, sa presupuna un raspuns cat mai scurt. In ascultarea acestei categorii de inculpati, cei care participa la ascultare au mai mari posibilitati de a observa pe inculpat si de a interpreta corect manifestarile acestora, eventuala stare de nervozitate care il caracterizeaza, de regula, pe un asemenea inculpat, urmand a fi corect apreciata daca este determinata de handicap sau de ceea ce este intrebat. Aceleasi aspecte trebuie avute in atentie si in situatiile ascultarii unor inculpati nevazatori, cu deosebirea ca acestia, putand expune verbal si fiind mai deschisi comunicarii, vor putea fi supusi procedeelor tactice obisnuite de ascultare, fara insa a se omite aspectele de natura psihologica determinate de afectiunea de care sufera. Trebuie, de asemenea, retinut ca aceasta categorie de persoane, in lipsa capacitatii de a vedea, au mult mai dezvoltate celelalte simturi (auzul, pipaitul - cu preponderenta) si astfel ascultarea sa se axeze mai mult pe ceea ce acesti inculpati puteau percepe in acest fel. Inculpatii care prezinta anumite afectiuni psiho-patologice sunt cu atat mai dificili in ce priveste ascultarea cu cat boala de care sufera este mai grava sau intr-o

forma mai avansata. In aceasta categorie intra inculpatii cu boli care le afecteaza partial discernamantul si care au responsabilitate penala. In timpul urmaririi penale acesti inculpati sunt expertizati medico-legal pentru a se stabili daca au discernamantul pastrat cu privire la fapta ce li se imputa, asa incat, cu prilejul pregatirii ascultarii pentru faza de judecata este imperios necesar a se studia cu atentie continutul acestui act si ar fi de preferat ca studiul sa se continue si cu privire la boala respectiva, la manifestarile acesteia, solicitandu-se chiar si sprijinul explicativ al unui medic specialist. Ascultarea inculpatilor cu afectiuni psihice va fi facuta cu accent mai ales pe relatarea libera, in timpul acesteia organul judiciar adoptand o atitudine de calm, intelegere, urmarind atent ce se declara precum si manifestarile inculpatului ce insotesc expunerea. Nu consideram recomandabil sa se insiste pe etapa intrebarilor, decat in cazuri cu totul exceptionale si cand sunt absolut necesare, pentru ca, datorita bolii psihice, inculpatul reactioneaza adeseori cu enervare ori se retrage in tacere, considerand exagerat ca i se pun intrebari pentru ca nu este crezut ori pentru ca i se vrea raul. Magistratul care conduce ascultarea va putea cere si celorlalti participanti la ascultare sa procedeze in acest sens. Cand intrebarile sunt absolut necesare, acestea vor fi puse intr-o formulare cat mai simpla, pe intelesul inculpatului, avandu-se grija ca ele sa presupuna si un raspuns simplu, precis. In fata instantei mai pot sa apara in calitate de inculpati persoane care, desi integre psihic, sunt afectate de diferite handicapuri (lipsa unui membru, paralizii partiale, cu cicatrici care le dau aspect grotesc etc.). Aceste persoane, datorita afectiunii de care sufera, in majoritatea cazurilor sunt cu mult mai irascibile, mai inraite decat o persoana sanatoasa, pentru ele existand credinta ca sufera destul de pe urma bolii, iar acum mai sunt supuse si raspunderii penale. Inculpatii care au o varsta inaintata sunt inconstanti in declaratii, trecand prin stari psihice diferite, deseori fiind deceptionati, blazati; mizeaza mult pe impresia pe care o face varsta lor. In pregatirea si apoi in desfasurarea ascultarii acestor categorii de inculpati, trebuie tinut seama de toate aceste aspecte de personalitate, de trairi psihice specifice, de particularitatile fiecaruia, pentru ca daca s-ar proceda la o ascultare obisnuita, ca in cazul celorlalti inculpati, rezultatul obtinut ar fi puternic viciat. Mai ales in aceste cazuri, cunostintele magistratului in materia psihologiei judiciare, alegerea procedeelor tactice criminalistice potrivite vor duce la realizarea unei ascultari de calitate. F. Ascultarea inculpatilor care nu cunosc limba romana

Ascultarea inculpatilor care nu cunosc limba romana se realizeaza prin mijlocirea unui interpret, acesta putand fi ori o persoana cu cetatenia romana, ori un cetatean strain. Interpunerea interpretului intre inculpat si cel care efectueaza ascultarea prezinta avantajele si dezavantajele despre care am vorbit la ascultarea inculpatilor surdo-muti. Spre deosebire insa de acesti inculpati, care prin deficienta de a auzi si de a vorbi sunt afectati in perceptia totala a ceea ce s-a intamplat, cel care nu cunoaste limba romana este (de regula) in deplinatatea capacitatilor psihosenzoriale, cu un intelect obisnuit. In pregatirea ascultarii acestei categorii de inculpati trebuie cunoscuta zona si tara de provenienta, particularitatile sistemului judiciar din acea tara (fapta este incriminata sau nu, in ce fel este incriminata), pentru ca in functie de aceste date se poate prevedea pozitia viitoare a inculpatului in timpul ascultarii: daca fapta comisa nu este incriminata in tara de origine a inculpatului acesta va adopta o atitudine de revolta, va fi necooperant la ascultare etc., iar daca fapta este incriminata si pedepsibila cu o pedeapsa mai mare, va adopta o pozitie obisnuita, chiar de recunoastere totala a acestei fapte, contactul psihologic din timpul ascultarii fiind mult mai usor de realizat. Este bine a se mai cunoaste gradul de instruire al inculpatului, tipul de educatie primit, faptul ca este pentru prima oara intr-o tara straina sau ca a trait si a muncit in mai multe tari, chiar religia careia ii apartine, ce limbi cunoaste, anturajul in care a trait in Romania pana la comiterea faptei. In cadrul discutiilor prealabile, inculpatului strain i se vor explica drepturile si obligatiile pe care le are potrivit legislatiei romane, urmarindu-se totodata, in timpul traducerii, daca a inteles, precum si starile psihice prin care trece, in ideea adoptarii tacticii de ascultare corespunzatoare. Regulile criminalistice ale etapei relatarii libere vor fi respectate, iar in etapa intrebarilor acestea trebuie formulate cu mai mare atentie, cu precizie si claritate. G. Ascultarea inculpatilor cu pregatire juridica Uneori, in fata instantei de judecata ajung si inculpati care, desi nu au pregatire juridica, au lucrat in domeniul juridic (grefieri, arhivari, executori judecatoresti etc.) sau persoane cu pregatire juridica, care o perioada mai lunga sau mai scurta de timp au desfasurat ei insisi activitati in care au efectuat ascultari ale unor persoane banuite, invinuiti, inculpati (fosti lucratori de politie, avocati, fosti procurori, fosti judecatori etc.). De la bun inceput, cei care vor proceda la ascultarea unor astfel de persoane trebuie sa aiba in vedere ca acestea sunt cel mai greu de ascultat, pentru

ca au cunostinte suficiente, iar uneori chiar mai ample decat cel care asculta, cunosc procedeele de ascultare, stiu sa-si ascunda mult mai bine trairile de natura psihica, stiu ce sa declare, cat sa declare si cum pot sa ajunga la o incadrare juridica mai favorabila. Experienta acestora in ascultare poate fi superioara experientei celor care ii asculta, la care se poate adauga o capacitate intelectuala deosebita. Pregatirea ascultarii se va face la cel mai inalt nivel atat de catre cel care asculta cat si de catre cel ascultat, castigator al duelului judiciar nefiind intotdeauna magistratul. Avantajul in posibilitatea de pregatire a ascultarii apartine totusi magistratului, care are in fata toate probele dosarului, in timp ce inculpatul, in situatia ca este arestat, va pregati audierea dupa ceea ce a memorat. In situatia in care inculpatul este in stare de libertate acest avantaj dispare pentru ca dosarul poate fi studiat de inculpat la grefa instantei, asa incat, deseori acesta obtine avantaj contra celor care il audiaza, motivat de interesul deosebit pentru propria sa cauza, de care se va ocupa in mod deosebit, in timp ce magistratii, avand mai multe cauze pe rol isi vor dispersa atentia si studiul. Un alt avantaj al inculpatului in raport cu instanta consta in faptul ca acesta, fiind adus cu alti inculpati in sala de dezbateri atunci cand este arestat, pana la luarea cauzei lui, poate studia din punct de vedere psihologic pe cel care conduce ascultarea, ii poate aprecia nivelul de pregatire profesionala, tactica pe care o adopta in alte cauze. La fel, inculpatul aflat in stare de libertate va putea veni in sala de dezbateri oricand, realizand acelasi studiu. Din pacate, acestor aspecte nu li se acorda de catre magistrati importanta cuvenita. Consideram ca pentru evitarea acestor situatii se impune, din punct de vedere tactic, sa se dispuna ca respectivul inculpat, daca este arestat, sa fie adus doar in momentul in care se ia cauza acestuia, iar pentru cel care se afla in stare de libertate sa fie identificat si sa nu i se permita accesul in sala de dezbateri decat in momentul luarii cauzei sale. Poate parea o masura de precautie exagerata, insa o consideram de importanta tactica. Increderea exagerata in propriile capacitati, infatuarea, credinta magistratului ca este superior oricarei persoane care se prezinta in fata sa, duc la rezultate negative cel mai adesea. In etapa relatarii libere inculpatul trebuie urmarit cu mare atentie, in vederea surprinderii eventualelor neconcordante intre ce se declara si ceea ce a declarat in faza de urmarire penala, precum si pentru a sesiza modul in care isi pregateste o aparare favorabila ori o stare de fapt potrivita pentru retinerea unei incadrari juridice cat mai usoare.

Adevarata 'lupta' pentru aflarea adevarului se va da in etapa de adresare a intrebarilor si de primire a raspunsurilor, cand cel mai bine pregatit psihic si profesional va avea castig de cauza. Intreaga activitate de ascultare a acestor inculpati trebuie sa se desfasoare cu calm, dar si cu fermitate, fara nici o manifestare de simpatie sau antipatie legata de comunitatea de pregatire juridica intre cel ce asculta si cel ascultat. Ascultarea martorului, expertului si interpretului. Ascultarea partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente. Din punct de vedere al procedeelor tactice de ascultare, in criminalistica acestea nu sunt diferite de ascultarea invinuitului sau inculpatului, astfel ca nu consideram necesar a face o tratare separata a acestora, ci facem trimitere la aspectele relevate cu prilejul tratarii ascultarii invinuitului sau inculpatului.

CAP. XII RECONSTITUIREA

Reconstituirea este o activitate procedurala si de tactica criminalistica prin care se realizeaza reproducerea unor fapte, secvente ale acestora, in imprejurarile si locul comiterii lor, pentru verificarea probelor administrate in cauza. Aceasta activitate este determinata de existenta unor probe cu privire la fapta cercetata care au fost administrate deja, de existenta unor neclaritati asupra veridicitatii acestor probe, de existenta unor probe contradictorii, de necesitatea verificarii in fapt a variantelor reiesite din probele administrate deja si de posibilitatea ca prin reconstituire sa fie obtinute noi probe. Prin efectuarea reconstituirii se va putea verifica daca persoana putea sa vada ori sa auda, sa intre printr-un anumit loc ori sa iasa, sa sara sau sa se ascunda in felul reiesit din probele administrate. In accidentele de circulatie se va putea verifica daca autovehiculul a depasit sau nu axa mediana, daca exista sau nu o inclinatie a drumului, defectiuni in carosabil etc. Totodata se va putea realiza un studiu nemijlocit al locului faptei in aceleasi conditii care au existat la momentul comiterii faptei. Pentru efectuarea reconstituirii va trebui refacut locul faptei in asa fel incat sa fie identic sau foarte asemanator, conditiile de timp si de loc urmand a fi aceleasi ca atunci cand s-a comis fapta, iar anumite elemente vor putea fi verificate experimental.

Activitatea de reconstituire nu se va efectua atunci cand se pune in pericol viata, sanatatea sau avutul persoanei ori atunci cand se lezeaza demnitatea si onoarea oamenilor. Prin urmare nu se vor efectua reconstituiri in cazul unor coliziuni de autovehicule, incendii, si nici atunci cand s-au comis fapte de viol, de perversiune sau coruptie sexuala. Atunci cand la comiterea faptei s-au folosit obiecte periculoase (cutite, arme etc) la reconstituire astfel de obiecte nu se vor da infractorului pentru a arata cum a procedat. Pregatirea si efectuarea reconstituirii Pregatirea reconstituirii se face dupa ce se stabileste scopul acesteia, conditiile in care va avea loc (care trebuie sa fie aproape identice, se convoaca participantii, se stabilesc obiectele, instrumentele si mijloacele necesare efectuarii reconstituirii si se stabileste modul in care va fi efectuata). Vor fi citati si martori asistenti necesari a participa la reconstituire, iar uneori se vor convoca experti ori specialisti pentru o anumita activitate. Inainte de inceperea efectuarii, la locul reconstituirii se vor intreba cei care au fost la locul faptei, daca s-au realizat aceleasi conditii, aceeasi asezare a obiectelor, consemnandu-se pozitia acestora si afirmatiile participantilor in procesul verbal. Efectuarea reconstituirii se face dupa ce locul acesteia intruneste toate conditiile si dupa ce celor care participa la reconstituire li se explica scopul acesteia, modul in care se va desfasura, locul in care se va afla fiecare si rolul pe care il au in reconstituire. Se va trece apoi la efectuarea propriu-zisa, derulandu-se fiecare secventa in parte din modul in care s-ar fi savarsit fapta in realitate. Pentru verificarea posibilitatilor de observare sau de comitere, fiecare persoana participanta va fi asezata in locul in care afirmativ s-a aflat in momentul comiterii faptei si se va constata daca din locul respectiv se putea percepe ce s-a relatat ori se putea desfasura actiunea in felul relevat. Aceasta activitate se va repeta de mai multe ori pentru a se forma convingerea ca in acest mod s-a petrecut fapta. Verificarea celor auzite sau vazute se realizeaza dupa ce conditiile de timp, vizibilitate, iluminare, de distanta au fost create in mod similar. Persoanele care au declarat perceperea unei anumite faze de desfasurare a faptei sau intreaga fapta nu vor putea fi inlocuite pentru ca fiecare persoana are o alta acuitate de perceptie atat auditiva cat si vizuala. Doar in caz exceptional (boala sau deces) persoana poate fi inlocuita insa cu o persoana asemanatoare cu persoana inlocuita, respectiv cu trasaturi psihice si fizice apropiate. Fixarea rezultatelor reconstituirii se va face prin descrierea in procesul verbal de reconstituire, prin fotografiere, prin filmare sau prin inregistrare audio, activitate care trebuie sa concretizeze in amanunt efectuarea reconstituirii cu mentionarea orei inceperii si a finalizarii acesteia, cu aratarea conditiilor de timp si de loc. Cercetarea la fata locului este o activitate asemanatoare si totusi diferita de reconstituire pentru ca, desi se urmaresc relevarea acelorasi imprejurari, in cazul

cercetarii nu trebuie sa existe toate persoanele si obiectele care au fost in momentul comiterii faptei.

CAP. XIII PERCHEZITIA


Perchezitia este o activitate tactica pe care organele judiciare o desfasoara pentru a descoperi si ridica documente, obiecte sau unele valori de interes pentru cauza cercetata, dar si pentru a fi descoperite persoanele care se ascund sau care se sustrag urmaririi penale. In mod aparent aceasta activitate constituie o incalcare a drepturilor cetatenilor cu privire la libertatea de a folosi o locuinta sau un spatiu, cu privire la intimitatea persoanei, asa incat ea va trebui efectuata cu atentie, doar in situatiile in care este necesara si cand sunt suficiente temeiuri ca ceea ce se cauta se afla in posesia persoanei sau in locuinta acesteia. Pentru pregatirea perchezitiei trebuie ca organul de cercetare sa aiba suficiente referinte despre obiectele, valorile sau actele cautate, despre persoanele urmarite si despre locul in care acestea s-ar afla. Din punct de vedere tactic trebuie bine pregatita anterior si este recomandabil a fi intocmit un plan de desfasurare, iar efectuarea ei este indicata a se face dimineata. Efectuarea acestei activitati trebuie tinuta in secret pana la momentul efectuarii pentru ca persoanele ce urmeaza a fi perchezitionate sa nu fie anterior prevenite, in caz contrar fiind posibil ca ceea ce se cauta sa dispara si eficienta activitatii sa fie compromisa. Dupa locul efectuarii perchezitiei, aceasta poate fi corporala, domiciliara, in locuri inchise sau accesibile publicului. O alta clasificare a acestei activitati poate fi facuta in perchezitia persoanei, in perchezitia in incaperi si perchezitia in loc deschis. Perchezitia persoanei se efectueaza asupra corpului persoanei, asupra imbracamintei, a bagajelor, a obiectelor de uz personal, a animalelor care insotesc persoana si a vehiculelor sau autovehiculelor cu care aceasta se deplaseaza. Pregatirea perchezitiei, in situatiile in care se cunoaste persoana care urmeaza a fi perchezitionata, se face dupa mobilizarea persoanelor care urmeaza sa participe la efectuare si ca martori asistenti si dupa ce s-au luat masuri ca persoana sa nu dispara sau sa nu doseasca obiectele care intereseaza cercetarea. Desfasurarea perchezitiei se face in asa fel incat sa nu-i fie incalcate drepturile, sa i se respecte viata intima, pudoarea, efectuarea urmand a fi facuta de persoane de

acelasi sex cu persoana perchezitionata. Pe timpul efectuarii perchezitiei organul judiciar trebuie sa aiba tinuta sobra, decenta, sa se abtina de a face aprecieri sau consideratii privitoare la persoana perchezitionata, la obiectele sale de imbracaminte, sau la alte aspecte. Atunci cand se cauta anumite obiecte, initial se cere persoanei sa le predea si doar dupa refuzul acesteia se va proceda la perchezitionare. Pentru a preveni eventuala violenta din partea persoanei perchezitionate aceasta trebuie asezata in pozitia cu mainile ridicate sprijinite de un perete, obiect de mobilier etc., in asa fel incat pozitia corpului sa aiba o inclinatie oblica, iar picioarele trebuie departate. In situatia in care perchezitia se efectueaza intr-un loc deschis si in preajma nu sunt obiecte de sprijin se va cere persoanei sa stea in genunchi cu mainile ridicate. Aceste pozitii limiteaza posibilitatea vreunui atac agresiv din partea persoanei perchezitionate. Pentru inceput se va realiza o palpare a hainelor, a buzunarelor acestora si a intregului corp al persoanei perchezitionate pentru a fi descoperite eventualele arme si a se inlatura sursa vreunui atac, apoi persoana este condusa la sediul organului unde se va efectua perchezitia propriu zisa prin cautare amanuntita asupra obiectelor de imbracaminte, de incaltaminte. Se va cauta, de asemenea, in bagajele persoanei, in automobilul cu care efectua deplasarea, in alimente, asupra eventualelor animale de companie. In anumite situatii se vor folosi detectoare sau chiar caini dresati. In afara de cercetarea exteriorului corpului acesta va fi cercetat si in interior, in orificiile naturale sau prin radiografiere. Perchezitia in incaperi este o activitate mult mai complexa si care trebuie mai bine pregatita. In acest sens, va trebui cunoscuta anterior topografia incaperilor si stabilirea obiectelor care se cauta si a caracteristicilor acestora. Este bine sa fie cunoscute cat mai multe date despre persoana care ar putea ascunde bunurile cautate, respectiv varsta, pregatirea profesionala, temperamentul, anumite trasaturi de caracter. Fixarea datei si a orei efectuarii perchezitiei trebuie tinuta secret si anterior efectuarii acesteia trebuie stabilite si procurate mijloacele tehnice necesare, convocarea expertului criminalist, a politistilor care participa la perchezitie si a martorilor asistenti. Pana la efectuarea perchezitiei este recomandabil a se asigura paza locului ce urmeaza a fi perchezitionat, in mod discret, pentru ca altfel obiectele cautate ar putea fi mutate sau sa dispara. Efectuarea perchezitiei va incepe cu solicitarea ca persoana sa prezinte obiectele cautate, iar in caz de refuz se va trece la cautarea acestora. Fiecare persoana care participa la perchezitie va primi sarcini precise cu privire la ceea ce trebuie sa efectueze in activitatea de perchezitie. Obiectele, care se cauta in situatia in care au fost ascunse, trebuie stiut in ce locuri eventuale ar fi putut fi ascunse. Dupa pregatirea profesionala persoanele ascund obiectele in locuri diferite, respectiv tamplarul ascunde obiectele in mobila, intelectualul in carti,

zidarul in zidul constructiei etc, astfel de cunostinte fiind folositoare pentru reusita perchezitiei. Una din persoanele care fac parte din echipa de cercetare este recomandabil a nu participa la cautarea propriu-zisa ci a primi sarcina de a observa persoana care se banuieste ca a ascuns bunul. Aceasta va putea observa schimbari de fizionomie, stari de liniste sau neliniste ori incercari de indepartare de un anumit loc, in functie de faptul ca cei care cauta se apropie sau se departeaza de locul unde obiectul este ascuns. In baza acestor observatii se va insista la cautarea obiectelor in locurile care au generat o reactie din partea persoanei cercetate. In momentul gasirii obiectului cautat se vor realiza fotografii ale ascunzatorilor si ale obiectelor descoperite. Perchezitia in loc deschis trebuie pregatita din timp in sensul cunoasterii topografiei locului si a caracteristicilor obiectelor ce urmeaza a fi cautate. Astfel de perchezitii se realizeaza in curti, gradini, terenuri cultivate, paduri etc. Efectuarea perchezitiei se va realiza prin cercetarea pe portiuni, pe fasii, prin folosire de detectoare, de caini dresati, in functie de ceea ce se cauta. In timpul cercetarii trebuie observate eventualele suprafete proaspat sapate sau batatorite, locurile care creaza impresia ca au fost acoperite sau care prezinta semne de obiecte mutate. In faza urmatoare se vor executa fotografii, schite ale locului perchezitionat, se vor descrie in proces verbal felul in care s-a desfasurat perchezitia si ce obiecte au fost descoperite. Ridicarea de acte sau obiecte este o activitate asemanatoare perchezitiei insa ea se deosebeste prin faptul ca organul judiciar are cunostinta la cine se afla obiectul sau actul cautat, iar persoana care il detine recunoaste acest lucru. Pentru ridicarea acestora, initial, se solicita pe cale de adresa ce anume act sau obiect urmeaza a fi predat aratandu-se caracteristicile acestuia si cerand a fi predat la organul judiciar. Doar in situatia in care persoana nu da curs solicitarii se va proceda la ridicarea obligatorie in prezenta martorilor asistenti. La ridicarea actului sau obiectului va trebui efectuata o verificare cu privire la autenticitatea acestuia, la starea sa de functionare, iar activitatea de ridicare se va consemna intr-un proces verbal in care se trec toate detaliile cu privire la activitatea efectuata si la starea actului sau obiectului ridicat.

CAP. XIV PREZENTAREA PENTRU RECUNOASTERE

Prezentarea pentru recunoastere este o alta activitate de tactica criminalistica care urmareste stabilirea identitatii unei persoane, animal sau obiect, de catre acele persoane care le cunosteau anterior. Aceasta activitate se desfasoara prin activitatea de examinare nemijlocita a obiectelor, animalelor sau persoanelor, respectiv prin prezentarea acestora pentru recunoastere persoanelor care fac recunoasterea, insa se poate face recunoasterea si numai dupa fotografiile acestora. Aceasta activitate poate fi desfasurata in orice faza a procesului penal. Pentru reusita acestor activitati organul judiciar trebuie sa investigheze persoana care face recunoasterea in sensul de a afla cum aceasta a cunoscut persoana, unde a vazut-o, ce anume trasaturi sau particularitati a memorat. Apoi este necesar ca persoana sau obiectul ce urmeaza a fi recunoscute sa fie prezentate in grup de cel putin trei persoane sau obiecte, la persoane acestea trebuie sa fie de acelasi sex, de varsta apropiata, de aceeasi inaltime, de aceeasi culoare a tenului, cu obiecte de imbracaminte asemanatoare. Obiectele vor fi prezentate la fel in grup si acestea trebuie sa aiba caracteristici asemanatoare. Intreaga activitate de prezentare pentru recunoastere se va desfasura in prezenta martorilor asistenti, iar activitatea va fi consemnata in procesul verbal la care se vor atasa fotografiile judiciare efectuate. Prezentarea pentru recunoastere a persoanelor se va face dupa ce persoana care va efectua recunoasterea va fi ascultata anterior si va preciza dupa ce trasaturi sau activitate ar putea descrie persoana, aratand distanta, luminozitatea sau alte elemente prezente in momentul in care a receptionat persoana care va fi recunoscuta. Organul judiciar va trebui apoi sa constituie grupul in care va introduce persoana ce se urmareste a fi recunoscuta, careia i se lasa alegerea pozitiei in care se va aseza in grup. Pentru corectitudinea desfasurarii acestei activitati trebuie ca persoanele din grup sa fie aproximativ de aceeasi varsta, inaltime, cu imbracaminte asemanatoare, de acelasi sex, fara elemente de diferentiere (cum ar fi persoane care poarta sau nu mustata, cu culori diferite ale parului, cu tunsuri diferite etc). Se va introduce apoi persoana care face recunoasterea, care va trebui ulterior sa justifice datorita caror elemente a identificat o anume persoana. Este admisa si prezentarea persoanelor in mod succesiv persoanei care face recunoasterea, iar aceasta va putea sa precizeze a cata persoana din cele prezentate este cea recunoscuta. Prezentarea cadavrului pentru recunoastere se efectueaza in cazurile in care, dupa sesizarea disparitiei unor persoane, se descopera cadavre necunoscute. Cei care urmeaza a face recunoasterea vor declara in prealabil cu privire la trasaturile si caracteristicile persoanei disparute, iar atunci cand au cunostinta vor preciza anumite elemente de identificare cum ar fi cicatrici, tatuaje, anumite malformatii etc.

Cadavrele ce urmeaza a fi identificate se prezinta individual si dupa ce prin toaletare eventualele deformari, rani, au fost remediate in asa fel incat cadavrul sa aiba o infatisare cat mai apropiata de cea care ar fi putut sa o aiba anterior. Persoana care recunoaste cadavrul va trebui sa precizeze dupa ce anume trasaturi, caracteristici sau semnalmente a recunoscut si in ce masura aceste elemente se potrivesc cu cele din descrierea anterioara. Prezentarea obiectelor si animalelor pentru recunoastere se realizeaza in aceeasi modalitate, respectiv dupa o ascultare prealabila a persoanei, care va arata natura obiectelor, forma, dimensiunile, culoarea, gradul de uzura sau anumite caracteristici specifice. Obiectul care va fi prezentat pentru recunoastere se va alatura unui grup de alte obiecte asemanatoare, iar persoana va trebui sa identifice acest obiect. Prezentarea animalelor pentru recunoastere este o activitate cu o frecventa redusa, acestea putand fi recunoscute dupa culoare, varsta, obiceiuri, anumite semne accidentale sau facute in scop de identificare, dupa numele la care raspund. Persoana va declara anterior dupa ce elemente ar putea identifica animalul, iar apoi ii va fi prezentat si daca il recunoaste va trebui sa arate in baza caror trasaturi a recunoscut respectivul animal. La toate prezentarile pentru recunoastere desfasurarea acestora va fi descrisa in procesul verbal caruia i se vor atasa fotografiile efectuate in timpul acestei activitati.

CAP. XV ARESTAREA,URMARIREA PERSOANELOR SI A BUNURILOR


Arestarea consta in privarea de libertate a unei persoane in temeiul unei ordonante de retinere sau a unui mandat de arestare emis de organele competente. Aceasta lipsire de libertate nu poate fi luata decat impotriva unei persoane impotriva careia sunt suficiente date si temeiuri ca ar fi savarsit o infractiune si exista pericolul ca persoana ar urma sa se sustraga urmaririi penale sau executarii unei pedepse, atunci cand persoana a fost condamnata printr-o hotarare definitiva. In mod normal executarea unei arestari nu ar trebui sa ridice probleme atunci cand cel impotriva caruia se va efectua nu va manifesta impotriviri sau acesta nu va incerca sa se sustraga executarii.

Cand exista indicii sau banuieli ca va exista impotrivire la executare, organul judiciar va trebui sa pregateasca din timp arestarea prin culegerea de informatii despre persoana care urmeaza a fi arestata si locurile in care aceasta s-ar putea afla, fiind mobilizate si persoane si tehnica necesara pentru a se reusi arestarea. Atunci cand se apreciaza ca persoana se va ascunde sau va incerca sa fuga ori ca aceasta ar putea fi inarmata, din punct de vedere tactic va trebui sa se procedeze la inconjurarea locului in care aceasta persoana se afla, dupa care sa i se adreseze o cerere pentru a se preda. Daca persoana da curs acestei cereri nu va exista nici o dificultate in executarea arestarii. In caz de refuz insa, va trebui ales momentul patrunderii in incapere sau locul in care aceasta persoana se afla, moment care se va baza pe cele cunoscute despre personalitatea celui urmarit, pe obiceiurile acestuia, pe existenta posibilitatii de opunere sau de atac. In tot acest timp eventualele iesiri sau posibilitati de fuga vor fi pazite in continuare. In momentul patrunderii se vor putea folosi gaze lacrimogene, gaze iritante, furtunuri cu apa, dar aceasta doar daca exista date certe ca respectiva persoana este inarmata sau deosebit de violenta. Uneori, anterior incercarii de patrundere se vor face incercari de negociere sau de convingere a persoanei sa se predea, prin presiuni psihice care pot consta in aducerea unei persoane dragi care sa ii solicite a se preda. In cazurile in care arestarea trebuie efectuata fata de mai multe persoane care apartin unui grup infractional se poate alege tactica efectuarii arestarii in acelasi moment in toate locurile in care membrii grupului s-ar putea afla. Poate insa a fi apreciata ca utila tactic o arestare a acestora pe rand sau a numai o parte din ei atunci cand s-ar putea ca prin lasarea unora in libertate inca o perioada sa poata fi gasite bunuri, ascunzatori sau alte persoane care pot face parte din acelasi grup. Pentru aceasta din urma situatie cei asupra carora inca nu a operat arestarea vor fi atent supravegheati pentru ca acestia sa nu dispara sau sa distruga eventualele mijloace de proba. Urmarirea persoanelor si a bunurilor este o activitate tactica necesara pentru stabilirea locului unde sunt ascunse si pentru recuperarea lor. Urmarirea persoanelor se va face in situatia cind acestea se sustrag de la urmarirea penala sau de la executarea pedepsei si nu se cunoaste locul in care se afla. Urmarirea se va face doar dupa ce s-a stabilit ca persoana respectiva se ascunde, dupa care vor fi culese informatii despre posibilele locuri de ascundere, despre persoanele care le-ar putea ascunde, despre ocupatia persoanei, eventualele sale vicii sau boli. Urmarirea va incepe de la domiciliul persoanei, va continua cu posibilele adrese din aceeasi localitate unde se gasesc rude sau cunoscuti, adresele din alte localitati unde s-ar putea ascunde. Pentru usurarea desfasurarii activitatii si pentru ca persoana sa poata fi recunoscuta de catre eventuale persoane care au vazut-o se vor folosi si fotografii de identificare ale persoanei sau o schita cu portretul robot. Bunurile sustrase sau disparute, dupa ce vor fi identificate in caracteristicile acestora, vor fi urmarite in urma descrierii acestora facuta de persoanele pagubite in sensul cautarii la domiciliul infractorului, la prieteni, cunostinte.