TRASEOLOGIA CRIMINALISTICĂ

1. Noţiuni generale. Clasificarea urmelor şi importanţa lor criminalistică.

2. Urmele lăsate de corpul uman (antroposcopia).

3. Urmele create de unelte, instrumente şi mecanisme de producţie.

4. Stabilirea întregului după părţile componente.

5. Urmele mijloacelor de transport.

6. Micro-obiectele şi sursele de miros ca surse criminalistice de identificare.

1. Noţiuni generale. Clasificarea urmelor şi importanţa lor criminalistică

Traseologia este o ramură a tehnicii criminalistice, în care se studiază bazele teoretice ale mecanismului
de formare a urmelor, legităţile apariţiei urmelor ce oglindesc mecanismul infracţiunii. Tot ea,
elaborează recomandări privind aplicarea metodelor şi mijloacelor de descoperire, fixare, ridicare şi
cercetare a urmelor, în scopul stabilirii împrejurărilor importante pentru descoperirea şi cercetarea
infracţiunilor.

În criminalistică, urmele sunt tratate în aspect larg şi îngust al cuvîntului. În accepţia largă a cuvîntului,
urmele sunt consecinţele materiale ale infracţiunii, modificările obiectelor şi a stărilor de fapt,
rezultatele contactului unui obiect cu un alt obiect, obiecte abandonate sau pierdute, precum şi
rămăşiţe ale obiectelor deteriorate.

Astfel de urme pot fi clasificate în limita a III mari grupe:

I. Urme formă;

II. Urme obiecte;

III. Urme resturi de substanţe.

Urmele formă sunt urme în sensul îngust al cuvîntului, care sunt studiate cu preponderenţă de către
traseologie. Acestea sunt:

a) Amprentele digitale;

b) Urmele de spargere, create de unealta infracţiunii, etc.

Urmele obiecte ale infracţiunii, la fel reflectă caracteristicile obiectului, precum şi caracterul acţiunilor
comise de infractor.

Urmele resturi de substanţe, pentru traseologie, au o însemnătate auxiliară şi se cercetează doar pentru
a stabili mecanismul de formare a acestora şi caracteristicile de grup. În dependenţă de obiectele care
au lăsat urmele formă, acestea pot fi divizate în cîteva grupe, şi anume:
1. Urmele create de corpul uman (antroposcopia);

2. Urmele lăsate de unelte, instrumente şi mecanisme de producţie (mecanoscopia);

3. Urme ale mijloacelor de transport (traseologia transportului).

Principalele principii care stau la baza teoriei criminalistice despre urme, sunt următoarele:

1. Individualitatea obiectelor lumii materiale, inclusiv a construcţiei exterioare a obiectului;

2. Aspectul exterior al obiectului, inclusiv şi caracteristicile lui particulare, care se pot reflecta în anumite
condiţii, suficient de exact pe alte obiecte, în formă de urme reflectate. Cu cît obiectul primitor este mai
plastic iar structura lui compoziţională este mai fină, cu atît mai clar şi mai ilustrativ reflectă detaliile
obiectului creator;

3. Reflectarea construcţiei exterioare a obiectului în urme este întotdeauna negativă, adică obiectul cu o
structură proeminentă lasă o urmă concavă în materialul plastic, deci urmele formă care prezintă
obiectul principal al studiului traseologic, se formează în rezultatul contactului a două obiecte. Obiectul
pe care rămîne urma poartă denumirea de obiect primitor de urmă, iar obiectul care formează această
urmă, se numeşte obiect creator de urmă.

Zonele suprafeţelor care contactează în procesul de formare a urmelor, poartă denumirea de suprafeţe
de contact. Raportate la condiţiile de formare, urmele se clasifică în următoarele grupe:

I. Statice şi dinamice;

II. De adîncime şi de suprafaţă;

III. Locale şi periferice.

Urmele statice sunt acelea care se formează în cazul cînd fiecare punct al obiectului creator, lasă o
replică adecvată a sa pe obiectul primitor, ca de exemplu: reflectarea tălpii încălţămintei cînd persoana
este nemişcată.

Urmele dinamice apar în cazul strămutării unor puncte a suprafeţei obiectului creator pe suprafaţa
obiectului primitor, ca de exemplu: urmele de tăiere sau de sfredelire.

Atît urmele statice cît şi cele dinamice, pot fi urme:

a) în volum;

b) urme de suprafaţă.

Urmele în volum sunt acele adîncituri, care se formează în cazul apăsării obiectului creator pe suprafaţa
obiectului primitor cu structură mai moale, care se formează sub această acţiune. Ca de exemplu:
urmele lăsate de cauciucul unui automobil pe suprafaţa de nisip.

Urmele de suprafaţă apar în cazul cînd ambele obiecte, şi anume creator de urmă şi primitor de urmă,
sunt aproximativ egale după duritatea lor. În rezultat se formează urme plane, ca de exemplu: urma
lăsată de degetele făptuitorului pe suprafaţa sticlei ferestrei.
 În dependenţă de locul aflării modificărilor care au înlesnit apariţia urmelor, acestea se împart în:

a) urme locale;

b) periferice.

Urmele locale sunt formate de însăşi suprafaţa de contact. Exemplu: urma de încălţăminte este formată
ca urmare a modificării suprafeţei solului, în limitele acţiunii asupra lui a tălpii încălţămintei.

Urmele periferice apar din cauza schimbărilor produse în afara suprafeţei de contact. Exemplu: partea
de sus a încălţămintei infractorului este murdărită cu praf din tavanul deteriorat.

După gradul de percepere, urmele se împart în:

a) urme vizibile,

b) slab vizibile,

c) invizibile.

Cele vizibile se depistează fără a utiliza procedee speciale, acestea fiind observate cu ochiul neînarmat.

Urmele slab vizibile şi cele invizibile, pot fi detectate prin mijlocirea unor procedee speciale.

2. Urmele lăsate de corpul uman

Urmele lăsate de corpul uman ce prezintă importanţă traseologică sunt urmele de mîini, picioare,
încălţăminte, urmele de sînge, etc.

În scopul cercetării infracţiunilor, mai frecvent şi mai efectiv se folosesc urmele de mîini. Valoarea
acestor urme este determinată de calităţile deosebite ale pielii de pe palmele mîinilor. Identificarea
persoanei poate fi realizată chiar şi după un fragment mic de urma lăsată de palmă. Însă, mai frecvent în
aceste scopuri, se folosesc urmele lăsate de falange. Desenele papilare ale falangelor sunt destul de
suficient studiate şi clasificate.

Clasificarea acestora se foloseşte pentru înregistrarea persoanelor cu antecedente penale şi în cazurile

de efectuare a expertizelor dactiloscopice.

Urmele picioarelor şi a încălţămintei, la fel de des, rămîn la faţa locului, devenind obiect de studiu al
cercetării traseologice. În practică, mai frecvent se întîlnesc urmele de încălţăminte, şi respectiv, mai rar,
urmele lăsate de picioarele goale. Acestea sunt statice şi dinamice, în volum şi de suprafaţă.

O însemnătate identificatoare mai pronunţată o deţin urmele în volum, lăsate static de către
încălţăminte. Acestea se formează de regulă în solul moale sau în stratul de zăpadă. Urmele de suprafaţă
se formează de regulă de încălţămintea cu talpa murdară pe suprafeţe plane curate. În cazul cînd este
descoperită o urmă de încălţăminte sau o urmă de picior neîncălţat, acestea se măsoară şi se
consemnează în procesul verbal al acţiunii procesuale.

După urma de picior, este posibil a stabilit statura orientativă a individului şi mărimea încălţămintei pe
care acesta o poartă. Urmele de dinţi, mai frecvent se descoperă pe produsele alimentare, precum şi pe
corpul victimei sau a infractorului. După urmele de dinţi, se poate judeca despre unele împrejurări ale
infracţiunii, ca de exemplu, despre caracterul luptei dintre victimă şi infractor. Tot după acestea, uneori
este posibil de a identifica şi autorul infracţiunii. În practică, mai frecvent se întîlnesc urme lăsate de
dinţii dinainte şi de sus. Acestea, de regulă, sunt de 2 feluri:

a) De muşcătură, cînd în urmă se reflectă suprafeţele de tăiere şi mestecare a dinţilor şi de rupere, cînd
urma se formează de către suprafeţele dinţilor de dinainte. Aceste urme se fixează după regulile
generale, dar cu luarea în calcul a caracterului obiectului primitor şi a obiectului creator de urmă.
Examinarea prealabilă a acestor urme ne poate oferi informaţii preliminare privind sexul sau vîrsta
subiectului. Se atrage atenţie şi la modificările patologice ale dinţilor şi ale aparatului dentar care se pot
reflecta în urmă. Se atrage atenţia la modificările patologice ale dinţilor şi ale aparatului dentar, care se
pot reflecta în urmă.

Printre cele mai însemnate caracteristici în acest sens, sunt:

Prezenţa şi localizarea intervalului dintre dinţi;

Lipsa unor dinţi;

Prezenţa şi tipul eventualelor proteze;

Anomalii dimensionale;

Anomalii ale formei coroanei dentare;

Particularităţi ale dinţilor, etc.

Urmele de unghii se întîlnesc mai cu seamă pe corpul uman, avînd o însemnătate identificatoare
moderată. După modul spaţierii acestor urme, numărul şi caracterul lor, se poate judeca circumstanţele
infracţiunii, despre caracterul luptei dintre victimă şi infractor. De aceea, urmele de unghii se recomandă
a fi descrise minuţios şi fotografiate. În cazul cînd se presupune că la bănuit sub unghii ar fi putut să se
păstreze particule de piele ale victimei sau alte microparticule de substanţă, unghiile se taie şi se trimit
la expertiză.

Urmele de sînge prezintă urme resturi de substanţe, însă în aceste cazuri este vorba de însemnătatea
criminalistică a formei unor astfel de urme şi nu despre particularităţile biologice ale acestora. Studierea
traseologică a formei urmelor de sînge depistate la faţa locului, permit a stabili mecanismul formării lor.
Urmele de sînge pot fi depistate în formă de:

a) Băltoace;

b) Stropi;

c) Picături;

d) Ştersături;

e) Amprente, etc.

Băltoacele se crează în locurile unde se concentrează mai mult sînge, acestea indicînd la locul aflării
victimei sau strămurării ei în alt loc. Urmele de sînge în formă de picătură se formează în cazul căderii
libere sub greutatea lor. În cazul în care înălţimea nu este prea mare, de obicei pînă la 1 metru, acestea
au formă rotundă şi margini netede. Dacă înălţimea de la care au picat este mai mare de 2 metri, apar
stropi suplimentari, iar marginile petelor sunt zimţate.

În cazul căderii picăturilor de la o persoană ce se mişcă, petele au formă alungită, apropiată semnului de
exclamare, partea ascuţită a căruia este orientată în sensul mişcării. Stropii de sînge se formează în cazul
în care sunt vătămate vasele sangvine şi sîngele zboară sub presiunea arterială. După urmele de sînge,
se stabileşte locul aflării sursei de unde a apărut sîngele, distanţa pînă la ea şi cauza prezumtivă a
apariţiei acestor stropi.

Scurgerile de sînge apar pe suprafeţele oblice sau verticale, direcţia lor indicînd în ce poziţie se afla
corpul din care s-a scurs sîngele. Schimbarea direcţiei de scurgere a picăturilor de sînge, mărturiresc
despre faptul că poziţia corpului victimei a fost schimbată. Trăsăturile de sînge se pot întîlni sub formă
de amprente, care sunt urme statice, lăsate de obiectele însîngerate.

În totalitatea lor, urmele de sînge permit a restabili tabloul general al evenimentului infracţional,
acestea fotografiindu-se fiecare în parte şi în ansamblul lor.

6. Micro-obiectele şi sursele de miros ca surse criminalistice de identificare

Un suport important în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor îl prezintă aşa numitele micro-obiecte.

Acestea sunt obiectele materiale, legate cauzal cu infracţiunea, căutarea, detectarea, ridicarea şi
cercetarea cărora este imposibilă sau problematică, din cauza dimensiunilor, a masei reduse, fiind
imposibile de a fi observate cu ochiul neînarmat.

Caracteristicile micro-obiectelor cuprind:

a) Legătura lor cu evenimentul infracţional;

b) Imposibilitatea sau dificultatea căutării şi detectării cu ochiul neînarmat;

Fixarea, ridicarea şi cercetarea acestora este imposibilă fără mijloace tehnice speciale, parametrii
cantitativi şi dimensionali extrem de mici ai micro-obiectului. În scopuri practice, micro-obiectele în
criminalistică, se clasifică după diferite criterii:

a) În dependenţă de starea lor, ele se divizează în:

Lichide;

Solide;

Gazoase.

b) După natura apariţiei, micro-obiectele sunt:

Organice;

Neorganic, fiind împărţite la rîndul lor în:

Naturale;

Produse ale activităţii umane;

c) Ţinînd cont de sursa de provenienţă, micro-obiectele se divizează în:

 Provenite de la făptuitor,

Provenite de la victimă,

De la uneltele infracţiunii sau mijloacele de transport;

Din cîmpul infracţional.

d) Raportate la mecanismul apariţiei, micro-obiectele pot apărea:

Prin dezmembrare mecanică;

Prin dezmembrare mecanică.