Modul I.

Armele de foc
Armele de foc sunt clasificate, după diferite criterii:
- după destinaţie, sunt arme militare, arme de apărare (pistoale, revolvere), arme de vânătoare,
arme sportive şi arme cu destinaţii speciale
- după modul de funcţionare, sunt arme simple (neautomate), semniautomate şi automate;
- după canalul ţevii, sunt arme cu ţeava lisă şi cu ţeava ghintuită;
- după calibru, sunt arme de calibru mic, mijlociu şi mare;
- după lungimea ţevii, sunt arme cu ţeavă lungă (puşti, carabine), mijlocit (pistoale mitraliere)
şi scurtă (pistoale, revolvere);
- după modul de fabricaţie, sunt industriale sau artizanale (de construcţie proprie sau
modificate);
- arme atipice (mascate) de timp special, disimulate (stilouri, bastoane, brichete)
Urmele armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe
diferite obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împuşcăturii cu ocazia
săvârşirii unei infracţiuni.
Armele de foc sunt construite cu ajutorul a trei componente principale: ţeava, mecanismul de
tragere şi patul sau mânerul.
Lungimea ţevii asigură precizia şi distanţa de tragere, ţeava putând fi prevăzută cu ghinturi
(şanţuri care asigură glonţului o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe şi care imprimă viteza
glonţului) sau lisă. În interiorul mecanismului de tragere,se introduce cartuşul, asigurându-se
plecarea glonţului şi scoaterea tubului rămas cu ajutorul componentelor sale – închizător,
percutor, cameră de explozie, ejector, gheara extractoare şi fereastra de ieşire. Toate aceste
componente vor lăsa urme caracteristice pe tuburile cartuşelor. Deplasarea glonţului de la
ieşirea din ţeavă până la ţintă (sau punctul de cădere) se face in linie curbă (datorită
gravitaţiei) şi se numeşte traiectorie.

Urmele de natură piloasă

Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de pe corpul uman în procesul
săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.Anatomic, firul de păr se compune din
rădăcină şi tijă care prezintă caracteristici de identificare, cum sunt: lungimea, grosimea,
culoarea, ondulaţia, gradul de deteriorare datorat unor factori externi ori modificări
patologice.
Caracteristicile firului de păr sunt diferite în raport cu regiunea corpului, sexul persoanei,
starea de sănătate a persoanei (existenţa unor substanţe toxice în organism).Prin cantitatea,
starea şi locul unde sunt descoperite, raportul lor cu alte urme aflate la faţa locului urmele de
natură piloasă pot furniza informaţii asupra modului în care a fost săvârşită infracţiunea şi
uneori a identităţii persoanei de la care provin.
La faţa locului, urmele de natură piloasă sunt relativ greu de descoperit, datorită dimensiunilor
reduse, a formei şi culorii lor, a posibilităţii de a le confunda cu obiectele pe care se află şi
dificil de fixat din aceleaşi motive.
Prin interpretarea urmelor da natură piloasă, se pot obţine date privind regiunea corporală de
provenienţă, culoarea şi dacă aceasta este naturală, modalitatea şi împrejurările încare s-a
produs detaşarea, vârsta, sexul şi mediul profesional al persoanei, gradul de igienă corporală,
unele stări de boală, timpul aproximativ ce s-a scurs de la crea urmei, instrumentul tăietor
folosit.
Pentru a obţine modelele de comparaţie firele de păr se recoltează, în laboratoarele de
medicină legală, prin smulgere sau tăiere în aceeaşi regiune a corpului cu cea din care provine
urma ridicată de la faţa locului.
În urma examinării criminalistice a firelor de păr în laboratoarele de medicină legală sau
criminalistice, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urma:
- dacă firele de păr prezentate sunt de natură umană;
- dacă firele de păr sunt vopsite şi care este culoarea lor naturală;
- care este zona sau partea din corp de unde provine firul de păr;
- dacă firul de păr prezintă distrugeri, alteraţii patologice, urme de sânge sau de paraziţi;
- care este modul de detaşare a firului de păr;
- care este sexul persoanei;
- care este vârsta probabilă a persoanei;
- ce substanţe sunt ataşate pe firele de păr
b) ) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă firul de păr descoperit la
faţa locului prezintă aceleaşi caracteristici generale şi individuale cu firul de păr ridicat pentru
comparaţie.

Urmele de mâini
Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înţeleg modificări aduse elementelor
componente ale locului faptei, ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului şi victimei cu
aceasta în procesul săvârşirii infracţiunii. În procesul identificării criminalistice, urmele de
mâini ocupă un loc important, având în vedere prezenţa lor relativ frecventă la locul faptei,
precum şi posibilitatea de identificare certă şi rapidă a persoanei care le-a creat, având în
vedere numeroasele elemente de comparaţie ce le oferă. Urmele de mâini conferă două
posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat: una prin utilizarea caracteristicilor
desenului papilar şi a doua prin utilizarea moleculelor organice conţinute de urmă în stabilirea
ADN-ului. Mâna este formată din degete şi palmă. Degetele sunt împărţite în trei zone,
departajate de şanţuri de flexiune şi anume: falangeta, falangina şi falanga. Palma este
compusă din regiunea digito-palmară, tentară şi hipotenară. După plasticitatea materiei pe care
se creează, urmele de mâini pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Urmele de suprafaţă pot fi, la
rândul lor, vizibile şi invizibile.
Pentru relevarea urmelor digitale invizibile (latente), în practica criminalistică se folosesc
frecvent următoarele metode fizice:
a) prăfuirea (pudrarea) care se aplică pentru colorarea urmelor digitale invizibile
folosindu-se, în acest scop, diferite substanţe (carbonat bazic de plumb roşu de sudan,
pulbere de carbon).
b) pulverizarea se aplică suprafeţelor care nu pot fi aduse în poziţie orizontală şi
constă într-o prăfuire la care, în locul pensulei, se foloseşte un pulverizator care aruncă
substanţa pe urmă pe care se lipeşte. Ulterior, urma este corectată.
c) relevarea urmelor digitale latente se face şi prin metode chimice: vaporizarea cu iod
şi relevarea cu reactivi chimici propriu-zişi.

Urmele de picioare
Prin urmele de picior de înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu acestea în procesul săvârşirii
infracţiunii. Şi suprafaţa plantară este împărţită pe regiuni (metatorsofalangiană, metatorsiană
şi cea a călcâiului). Urmele de picioare confirmă posibilităţi de identificare a persoanei care
le-a creat prin utilizarea caracteristicilor desenului papilar (cel puţin din punct de vedere
teoretic), dar şi pentru utilizarea moleculelor organice conţinute de urmă în stabilirea ADN-
ului persoanei creatoare a urmei. De asemenea, urmele de picioare pot indica direcţia de unde
a venit infractorul şi în ce direcţie s-a îndreptat după săvârşirea infracţiunii. La locul faptei
urmele de picioare ce pot fi descoperite sunt ale piciorului desculţ, ale piciorului semiîncâlţat
sau cu ciorap ori ale piciorului încălţat, care sunt şi cele mai frecvente. Ele pot fi descoperite
ca urme singulare sau izolate ori sub forma cărării de urme ca succesiune de urme formate
consecutiv în timpul mersului sau în alergare.
Cu ocazia descoperirii urmelor de picioare acestea vor fi descrise în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului. Un procedeu de fixare a urmelor de picioare este fotografierea care se
execută în ansamblu, a obiectelor principale, şi în detaliu a fiecărei urme şi la scară. Urmele
de picioare de suprafaţă mai pot fi fixate şi cu ajutorul unei pelicule adezive, iar cele de
adâncime cu ajutorul mulajului.
Interpretarea urmelor de picioare în câmpul infracţiunii poate furniza trei mari categorii de
informaţii:
a) Informaţii care pot ajuta la cunoaşterea şi reconstituirea activităţilor întreprinse de
persoanele care au lăsat urme.
b) Informaţii care ajută la identificarea persoanei care a lăsat urmele privind: sexul persoanei,
vârsta, unele anomalii fizice în mersul persoanei, afecţiuni neuropsihice, caracteristicile
călcăturii, determinarea înălţimii persoanei.

Urmele de dinți
Prin urme de dinţi se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei
ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu
aceasta. Urmele dinţilor se formează ca urmare a acţiunii persoanelor asupra obiectelor
primitoare – acţiuni care pot consta în: muşcarea din diferite produse alimentare, producerea
de muşcături pe corpul victimei ca rezultat al agresiunii făptuitorului sau pe corpul acestuia
etc. În funcţie de natura obiectului primitor şi de forma cu care dinţii acţionează asupra sa,
urmele formate pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Alături de urma dinţilor, se evidenţiază
urmele de salivă, care trebuie ridicate înaintea acestora în vederea exploatării pentru stabilirea
ADN-ului persoanei creatoare a urmei. Fixarea urmelor de dinţise realizează prin descrierea
lor în procesul-verbal, fotografiere şi pentru cele de adâncime prin mulaje.
Pentru examinarea comparativă, organul de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia
expertului, pe lângă obiectul purtător sau urmă, fotografii şi/sau mulaje şi model de
comparaţie. În realizarea modelului, este necesară intervenţia odontologului criminalist sau a
unui dentist care va examina în prealabil dantura suspectului.
Efectuând expertiza, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urma:
- dacă urma a fost creată de dantura umană;
- care sunt sexul sau vârsta aproximativă a persoanei care a creat urma;
- care sunt caracteristicile danturii persoanei ce a creat urma;
Se mai poate solicita expertului reconstituirea fizionomiei persoanei după urmele de dinţi.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma de dinţi a fost creată
de persoana de la care s-a prelevat modelul pentru comparaţie

Urmele buzelor
Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor create pe
diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii. Datorită faptului că amprentele buzelor se
creează prin depunerea pe obiectul primitor a secreţiilor de natură biologică ce se găsesc în
permanenţă pe tegument, pe lângă caracteristicile de identificare proprii buzelor, acestea pot
oferi şi posibilităţi de determinare a ADN-ului persoanei. Atât la fixare, cât şi la ridicarea
urmelor de buze deja evidenţiate se aplică procedeele folosite la urmele de mâini, adică
descrierea lor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fotografierea, luarea de mulaje,
unde este cazul, folosindu-se pentru ridicare pelicula adezivă. Pentru examenul comparativ,
organul de urmărire penală va trebui să pună la dispoziţia expertului modele de comparaţie.
Amprentele de buze se iau pe bucăţi de sticlă plane, curate şi sterilizate, precum şi pe
suporturi similare celor pe care s-a descoperit urma. Pentru urme lăsate de ruj, suportul
modelului de comparaţie se obţine pe coli albe de hârtie.
Persoana suspectă va trebui să-şi apese buzele în mod repetat pe suport, sub unghiuri şi cu o
intensitate diferită. La faţa locului, prin interpretarea urmelor de buze, pot fi obţinute unele
date referitoare la sexul, vârsta, tipul antropologic, înălţimea persoanei, precum şi la
activitatea desfăşurată de ea în câmpul infracţiunii.
Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, urmele de genunchi şi
de cot, urmele regiunii fesiere.
Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care le-a lăsat, iar
în anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la faţa locului, ele contribuie
la stabilirea apartenenţei de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală.
Prin această categorie de urme se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale
locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi corpului
uman cu ele, în procesul săvârşirii unei infracţiuni.
Făcând parte din categoria urmelor formă, acestea pot fi: statice sau dinamice, de adâncime
sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare, vizibile şi invizibile.
În privinţa modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare, ambalare şi transport
cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se aplică în mod similar.
Prin interpretarea la faţa locului a acestor urme, se pot obţine date privind: vârsta, înălţimea,
sexul, numărul persoanelor, activităţi care au avut loc în câmpul infracţional.
Modelele de comparaţie pentru urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpului uman vor fi
obţinute în raport cu situaţia concretă în care acestea au fost descoperite, folosind procedee
similare cu cele utilizate în cazul urmelor de buze.
În cazul dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei criminalistice, specialistul va
putea fi întrebat:
a) Când se prezintă doar urma sau obiectul în litigiu:
- dacă urmele existente la locul cercetat sau pe obiectul prezentat au fost create de un
corp uman şi de care anume parte a acestuia (buze, ureche, nas, genunchi, coate, etc.);
- dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
- dacă urmele respective prezintă suficiente elemente de identificare;
- care sunt înălţimea aproximativă, vârsta şi sexul persoanei ce a creat urmele;
- care este mecanismul de formare a urmei şi vechimea ei;
- dacă partea din corpul uman creatoare de urmă prezintă malformaţii sau vreo maladie
congenitală.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma şi modelul pentru
comparaţie au fost create de aceeaşi persoană.

Urmele de sange
La faţa locului, urmele de sânge pot fi prezente ca urmare a vătămării persoanelor şi pot fi
găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol, pe drumul parcurs de către
persoane cu leziuni sângerânde, pe corpuri şi îmbrăcămintea personală,sub formă de picături,
bălţi, împroşcări, cruste, mânjituri, în funcţie de mecanismul de formare. Forma urmelor de
sânge este influenţată de înălţimea de la care acesta a căzut, de unghiul de incidenţă, de
vechime, regiunea anatomică din care provine, de influenţa factorilor de mediu exterior, de
suportul pe care a căzut.
Urmele de sânge sunt observabile cu ochiul liber, utilizându-se când se apreciază ca necesar
surse puternice de lumină, cu menţiunea că, în funcţie de factorii externi şi de vechime,
culoarea sângelui poate evolua de la roşu la cenuşiu, brun închis şi chiar negru. Mai dificilă
este căutarea urmelor de sânge în cazul în care s-a încercat îndepărtarea lor prin spălare.
Urmele de sânge pot fi găsite pe îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului (suspectului), la
locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi în cel în care se găseşte victima pe traseul urmat de către
victimă sau autor, pe obiectul vulnerant etc.
Sângele lichid se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi, după care se introduce în
recipiente curate şi închise ermetic.
În urma examinării urmelor de sânge, se pot formula ipoteze cu privire la:
- numărul făptuitorilor, contribuţia fiecăruia la crearea leziunilor, deprinderile pe care
le posedă unele persoane în producerea leziunilor, uneori profesia făptuitorilor;
- obiectul creator, felul, natura, numărul, gradul de ascuţire a instrumentelor utilizate,
forma şi mărimea obiectelor contondente, direcţia din care s-a tras cu arma de foc, locul unde
se găsea făptuitorul;
- vechimea urmei;
-acțiuni de stergere,spalare.
Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie, recoltarea probelor de sânge se efectuează de
către mediul legist sau un alt cadru de specialitate.
La dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor, specialiştii vor putea
răspunde la întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urme de sânge:
- care este natura urmei, dacă sângele este uman;
- care este grupa sanguină
- care este vechimea probabilă a urmei de sânge;

Urmele de saliva
Prin urmă de salivă de înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus pe diferite
suporturi, în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu acesta.
Descoperirea urmelor se face, după caz, prin examinarea cu ochiul liber, prin folosirea unor
mijloace optice (lupa, radiaţiile ultraviolete etc.) sau prin ridicarea obiectelor pe care se
presupune că există urma de salivă şi trimiterea lor la laborator în vederea descoperirii şi
examinării.
Prin interpretarea urmelor de salivă la faţa locului, se pot obţine informaţii cu privire la modul
în care au fost create, numărul de persoane de la care provin urmele, vechime, starea de
sănătate a persoanei care le-a creat, dacă este fumător, unele obiceiuri ale acesteia (folosirea
scobitorilor, băutul direct din sticlă).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie se va apela la medicul legist, mai puţin pentru
mucurile de ţigară care pot fi recoltate prin fumatul în prezenţa organului de cercetare penală.
Cu ocazia examinării de către specialist a urmelor de salivă, acestuia i se vor putea adresa
întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există
această urmă:
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de salivă;
- dacă urma de salivă este de natură umană;
- care este grupa sanguină a persoanei de la care provine urma de salivă;
- starea de sănătate a persoanei care a creat-o, eventuale tratamente medicamentoase, unele
vicii, mediul profesional al persoanei creatoare şi vechimea urmei.
b) Când se prezintă urme de salivă şi modele pentru comparaţie:
- dacă urma de salivă are aceeaşi grup sanguină cu cea a persoanei de la care s-au recoltat
modelele pentru comparaţie;
- dacă există indicii de asemănare între urma de salivă şi modelele luate pentru comparaţie.
1. Definiți criminalistica.
Ținta procesului penal este de a constata la timp faptele care constituie infracțiune, ca
persoana care a săvârșit-o să fie pedepsită pentru aceasta. Strângerea probelor este cel mai
important fapt al probațiunii. În vederea aceasta, ramura ce ține direct de dreptul penal și
procesual penal vine în ajutor. Criminalistica este știința care elaborează mijloace și metode
tehnico-științifice, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării,
examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor tehnico-
științifice, în scopul prevenirii și descoperirii infracțiunilor, identificării făptuitorilor și
administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar.
2. Enumerați și detaliați ramurile crim
inalisticii.
Criminalistica este o știință unitară și din acest motiv se disting trei mari ramuri ale acesteia.
a) Tehnica criminalistică. Aici vom include toate metodele utilizate pentru descoperirea,
fixarea, ridicarea, examinarea și interpretarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă.
Aici vine și aportul științelor exacte, cum ar fi fizica, chimia, genetica. De asemenea,
includem aici și fotografia, traselogia (urmele lăsate de oameni, animale, obiecte),
dactiloscopia (amprente), grafoscopia (scrisul), expertiza tehnică a documentelor, portretul
vorbit (identificarea persoanelor/ cadavrelor semnalmente) și balistica (curpinde elaborarea
metodelor și a mijloacelor tehnico-științifice de studiere a armelor de mână, a urmelor de
împușcături lăsate de infractor, pe armă, pe victimă). Tot aici ar fi și poligraful, care este o
tehnică psihofiziologică, de bio-detecție a comportamentului simulat. Examinarea la poligraf
presupune și elemente de tactică criminalistică și psihologică.
b) Tactica criminalistică. Aceasta presupune un sistem de reguli și procedee științifice prin
care se asigură efectuarea procedeului planificat. Aici se cuprinde și tactica ascultării
diferitelor categorii de participanți la procesul penal (martor, victimă, inculpat). Tot aici sunt
specificate regulile utilizate în cercetarea locului faptei, organizarea și planificarea cercetării
penale, efectuarea unor acte de urmărire penală, precum ar fi percheziția sau ridicarea de
obiecte și înscrisuri.
c) Metodologia criminalistică. Implică aplicarea regulilor de cercetare a diferitor genuri de
infracțiuni.

3. Enumerați principiile criminalisticii.

Cele mai importante principii se dezleagă din prevederile Constituției, ale Codului Penal și de
procedură penală, cum ar fi cel al legalității, al prezumției de nevinovăție sau cel al aflării
adevărului.
Trebuie de remarcat și faptul că criminalistica fiind o știință unitară are și propriile principii:
- procesul cercetării infracţiunilor este un caz particular de cunoaştere al realităţii obiective;
- orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în timp şi spaţiu; - consumarea unui
fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte;
- examinarea în criminalistică se realizează, în principal, prin comparaţie;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei
poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi;
- există un raport invers proporţional între timpul scurs de la data săvârşirii faptei şi şansele de
descoperire a autorului.
De asemenea, menționez de principiul conspirativității, care vizează păstrarea secretului
referitor la activitățile desfășurate și a rezultatelor acestora; principiul necesității, care impune
executarea activităților strict necesare aflării adevărului; principiul oportunității, care se referă
la alegerea momentului în care respectivele activități vor fi declanșate.
4. Care sunt metodele generale de cercetare și cele specifice altor domenii ale științei pe
care le utilizează criminalistica? Dar cele proprii?
În realizarea obiectivului său, criminalistica utilizează metode generale de cercetare ştiinţifică,
metode specifice altor domenii ale ştiinţei adoptate necesităţilor de cercetare ale obiectivului
său, precum şi metode proprii.
Dintre metodele generale utilizate de criminalistică care constituie şi modalităţi generale de
cunoaştere, amintim: observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia.
Alături de metodele menţionate, criminalistica a preluat şi adaptat metode specifice altor
ştiinţe, cum sunt cele de analiză fizico-chimică pentru urme şi microurme, metode biologice
de examinare a urmelor caracteristice corpului uman, metode antropologice sau de examinare
optică în radiaţii vizibile sau invizibile, etc.
Pe lângă metodele generale de cercetare ştiinţifică şi cele adaptate din alte ştiinţe, specificul
obiectivului de cercetare al criminalisticii a impus şi elaborarea unor metode proprii cum sunt:
a) cea a examinării comparative utilizată în descoperirea şi examinarea urmelor;
b) stabilirea apartenenţei de gen a unei persoane ori a unui obiect şi identificarea;
c) metode de cercetare a falsurilor;
d) procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală; - metode de prevenire a
săvârşirii infracţiunilor.
5. Prezentați caracterele criminalisticii.
1. Judiciar. Fiind impus de strânsa legătură a criminalisticii și a activității de urmărire penală
și cea de judecată.
2. Autonom. Nicio altă ştiinţă din cadrul celor juridice sau judiciare nu are acelaşi obiect,
adică cel de elaborare de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, ridicare şi
examinare a urmelor infracţiunii sau de identificare a autorilor şi nici cel de a prelua sau
adopta procedee sau metode folosite de alte ştiinţe pentru a fi folosite în vederea clarificării
împrejurărilor de fapt în care s-a comis actul ilicit ori pentru prevenirea infracţiunilor.
3. Unitar. Aici se are referire că cel mai important este realizarea principalului obiectiv de
aflare a adevărului urmărit ca finalitate.
4. Pluridisciplinar. Criminalistica este în strânsă legătură între științele naturii și științele
juridice, care se aplică în procesul judiciar.

Modulul II.
1.Una dintre problememele esențiale la care trebuie să răspundă criminalistica este
aceea a identificării personelor și obiectelor. Definiți noțiunea de identificare
criminalistică și prezentați elementele specifice identificării criminalistice.
Identificare criminalistică reprezintă activitate de cercetare a obiectelor, ființelor sau
fenomenelor prin care se stabilesc însușirile comune ale acestora dar și deosebirile dintre ele.
Un element specific a identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are
întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei, fapt care determină
reconstituirea lui prin decodificarea informațiilor conținute în reflectările sale.
Un alt element este constituirea necesității stabilirii concret individuale a obiectelor și
persoanelor.
Și încă un element al identificării ar fi cel al stabilirii neidentității, cu semnificație deosebită
în eliminarea sau infirmarea ipotezelor sau variantelor de investigare.
2. Prezentați felurile identificării criminalistice.
Pentru a avea loc identificarea, urmele descoperite, în general la locul săvârșirii infracțiunii
vor trebui să fie comparate cu mostre sau modele de comparație care trebuie puse la dispoziția
specialistului de către organul de urmărire penală.
a) după memorie. Aceasta se realizează pe baza caracteristicilor esențiale ale unui obiect, sau
ființe, percepute anterior de către o persoană, în anumite condiții de loc și de timp și reținute
până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect/ fenomen/ ființă.
b) după descrierea trăsăturilor esențiale. Se face de către o persoană care nu a perceput
anterior obiectul, fenomenul ori ființa subiect al identificării, dar i-au descris trăsăturile
acestora. Finalitatea ei va fi dependentă în special de neconcordanța trăsăturilor subiectului de
identificat în raport cu celelalte persoane, obiecte, fenomene de același fel.
c) după urmele lăsate. Are loc prin cercetarea științifică a urmei de către un specialist ori
expert și se materializează printr-un raport de constatare tehnico-științifică sau expertiză.
3. Prezentați elementele identificării criminalistice.
Elementele de fapt în baza cărora se poate face identificarea sunt:
a) structurale – care redau morfologia suprafeței obiectului
b) substanțiale – care exprimă compoziția materială a obiectului
c) funcționale – care apar în interacțiunea cu mediul înconjurator.

4. Prezentați caracteristicile de identificare.

Identificarea criminalistică nu poate fi concepută pe baza unei singure caracteristici, iar
ponderea diverselor caracteristici este diferită unele jucând un rol de seamă, altele minore, iar
altele niciunul. Din punct de vedere criminalistic, nu se iau în considerație absolut toate
caracteristicile constatate la un obiect sau mai mult obiecte comparate, ci doar acelea care sunt
esențiale.
Caracteristicile sunt:
a) generale, care sunt aspecte ale obiectului care exprimă trăsăturile cele mai comune,
însușirile proprii tuturor obiectelor de același gen.
b) individuale, care deosebesc un obiect de celelalte asemănătoare lui.
5. Care sunt etapele identificării? Prezentați pe scurt fiecare etapă.
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor şi fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei,
grupei, subgrupei, tipului, modelului etc. până când se ajunge la individualizare, scopul final
al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de
identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenţei generice şi identificarea
individuală. Ambele etape trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de
identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua. În practica de
expertiză, există cazuri în care sunt parcurse cele două etape ale expertizei. Astfel, atunci când
din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce priveşte genul, concluzia va
fi de excludere a identităţii şi cercetarea se opreşte la prima etapă. În acelaşi stadiu se rămâne
şi atunci când caracteristicile individualizatoare sunt insuficiente, urma este defectuos
imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absenţa particularităţilor necesare
identificării individuale. În fapt, identificarea apartenenţei generice se realizează prin
stabilirea, în procesul examinării a trăsăturilor esenţiale comune mai multor obiecte, fiinţe şi
fenomene, excluzându-se acelea care nu îndeplinesc criteriul şi restrângându-se astfel sfera
căutărilor. Atunci când obiectul mijloc prezintă suficiente detalii individuale, se trece la etapa
identificării individuale când caracteristicile de detaliu ale obiectului scop sunt comparate cu
cele ale obiectului mijloc. Numărul mai mare al caracteristicilor identificate va spori precizia
identificării. În procesul identificării examinarea se face prin aplicarea analizei şi sintezei.
Analiza făcută asupra obiectelor mijloc şi obiectelor scop conduce la stabilirea detaliilor
acestora, iar cu ajutorul sintezei se stabilesc trăsăturile comune, prin care biectele respective
se clasifică. Metoda folosită în procesul identificării
constă în examinarea comparativă a obiectului scop cu fiecare dintre obiectele mijloc.

Modulul III.
1. Prezentați clasificarea urmelor.
Prin urmă se înțelege orice modificare produsă la locul faptei ca rezultat material al activității
persoanelor implicate în comiterea acesteia și utilă cercetării criminalistice. Prin natura lor,
modul de formare, dimensiuni, formele sub care se prezintă la locul faptei, urmele sunt o
amplă varietate. O clasificare unică este foarte dificilă.
Cea mai simplă, dar și cea mai veche clasificare s-a realizat pe:
a) criteriul naturii obiectului creator: mâini, picioare, dinți, buze, instrumente de spargere,
mijloace de transport, de animale. Acestea sunt urme de reproducere creat de contactul
nemijlocit a două obiecte.
b) amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale) și urme (fire de păr,
instrumente de spargere, obiecte lăsate de autor).
O altă clasificare prezumă:
a) urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini,
picioare, încălțăminte, instrumente de spargere)
b) urme formate cu resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de
îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice)
O clasificare mai amplă făcută de specialiștii de poliție este:
a) după factorul creator – urme ale omului, animalelor
b) după esență – urme formă, urme materie și urme poziționate
c) după factorul primit – primite de om, animale, obiecte
d) după mărime – macro și micro
e) după posibilitatea ce o oferă în procesul identificării – urme care furnizează elemente
pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârșirii infracțiunii, urme care ajută la stabilirea
apartenenței de gen, urme care permit identificarea factorului creator
Și încă o clasificare este:
a) urme de reproducere create prin venirea în contact direct cu două corpuri dintre care unul a
creat urma, iar celălalt a receptat-o.
b) urme formate din diferite obiecte ori substanțe și anume create prin pierdere, deteriorare ori
schimbare de poziție
c) urme de incendiu.
2. Cu ce se ocupă dacticloscopia?
În sens criminalistic, urmele mâinilor sunt modificările aduse elementelor componente ale
locului faptei, ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului și victimei cu aceasta în
procesul săvârșirii infracțiunii. Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi, și
anume epidermul, dermul și hipodermul. Dermul prezintă ridicături conice permanente care
printr-un canal elimină transpirația. Astfel, transpirația este formată din apă, substanțe
organice și săruri minerale care reprezintă unul dintre cele mai importante elemente de
formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a venit în contact.
În procesul identificării criminalistice, urmele de mâini ocupă un loc important, având în
vedere prezenţa lor relativ frecventă la locul faptei, precum şi posibilitatea de identificare
certă şi rapidă a persoanei care le-a creat, având în vedere numeroasele elemente de
comparaţie ce le oferă. Urmele de mâini conferă două posibilităţi de identificare a persoanei
care le-a creat: una prin utilizarea caracteristicilor desenului papilar şi a doua prin utilizarea
moleculelor organice conţinute de urmă în stabilirea ADN-ului.
Astfel, dactiloscopia este o metodă de identificare a persoanelor, folosită în medicina legală și
criminologie. Aceasta se bazează pe analizarea caracteristicilor reliefului papilar (amprente
digitale).
3. Precizaţi conţinutul proprietăţilor desenului papilar.
Utilizarea desenului papilar în identificarea persoanei care a creat urma a fost posibilă datorită
proprietăţii acestuia care-l fac apt pentru atingerea acestui scop.
Exemplificarea proprietăților:
- fixitatea desenului papilar manifestată prin menţinerea trăsăturilor iniţiale, fără nici un fel de
schimbare de-a lungul întregii existenţe.
- unicitatea înţeleasă prin faptul că fiecare persoană are relieful papilar propriu, ca existenţă
unică, irepetabil la alt om
- inalterabilitatea desenului papilar, proprietate ce constă în faptul că relieful nu poate fi
modificat sau înlăturat.
4. Care sunt procedeele de relevare a urmelor de mâini?
În cadrul cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală va desfăşura activităţi de
descoperire a urmelor de mâini, de relevare, interpretare, fixare şi ridicare a acestora în raport
cu modul în care acestea s-au format.
Prin relevarea urmelor de mâini, se ințelege procedeul de tehnică criminalistică prin care
urmele invizibile (latente), sunt puse în evidență cu ajutorul mijloacelor optice, ori a unor
substanțe sau procedee fizice ori chimice.
Relevarea urmelor este operaţiunea tehnico-criminalistică prin care urmele invizibile sunt
puse în evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee fizice ori chimice. Pentru relevarea
urmelor digitale invizibile (latente), în practica criminalistică se folosesc frecvent următoarele
metode fizice:
a) prăfuirea (pudrarea) care se aplică pentru colorarea urmelor digitale invizibile folosindu-se,
în acest scop, diferite substanţe (carbonat bazic de plumb roşu de sudan, pulbere de carbon).
b) pulverizarea se aplică suprafeţelor care nu pot fi aduse în poziţie orizontală
c) prin metode chimice
5. Ce posibilităţi oferă prin identificare expertiza dactiloscopică?
Cea mai importantă posibilitate pe care o ofera identificaera prin expertiza dactiloscopică este
cea de probațiune. Astfel, prezența amprentelor poate demonstra vinovăția, cât și nevinovăția
inculpatului.
De asemenea putem remarca faptul că prin această expertiză se pot identifica cadavrele
necunoscute (găsite fără acte asupra lor).
Posibilitățile științifice oferite de expertiză în examinarea urmelor de mâini sunt multiple, însă
ele sunt în funcție de faptul dacă expertului i se prezintă numai urma sau și modelele de
comparație.
6. În ce mod se prezintă la faţa locului urmele de picioare?
Prin urmele de picior se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculțe cu aceasta în procesul săvârșirii
infracțiunii. Urmele de picioare pot indica direcţia de unde a venit infractorul şi în ce direcţie
s-a îndreptat după săvârşirea infracţiunii, iar în baza interpretării formei, dimensiunii şi
funcţiei locomotorii, se pot formula ipoteze cu privire la trăsăturile fizice ale creatorului lor.
Urmele pot fi descoperite ca urme singulare sau izolate sub forma cărării de urme ca
succesiune de urme formate consecutiv în timpul mersului sau în alergare. După mecanismul
de formare, urmele de picioare pot fi de suprafaţă sau bidimensionale (la care pot fi măsurate
două dimensiuni, respectiv lungimea şi lăţimea) care rămân pe suprafaţa unor suporturi dure
prin stratificare şi de adâncime sau tridimensionale (cele care permit măsurarea a trei
dimensiuni: lungimea, lăţimea şi adâncimea) şi se formează prin imprimarea piciorului într-un
material a cărui plasticitate permite mularea şi păstrarea fidelă a formei sale. Tot după criteriul
modului de formare urmele de picioare sunt statice (care redau volumul sau suprafața
obiectului primilor din urmă trăsături generale) şi dinamice.
7. Cum se ridică/fixează urmele de picioare formate in adâncime?
Când se găsesc urmele de picioare, acestea vor fi descrise în procesul verbal de cercetare la
fața locului. Fiecare urmă va fi măsurată, și anume linia mersului, lungimea pasului, lățimea
pasului, unghiul pasului. Înca un procedeu de fixare este fotografierea. Urmele de suprafață
mai pot fi fixate și cu ajutorul unei pelicule adezive, iar cele de adâncime cu ajutorul
mulajului. Ridicarea urmelor de picioare se face aidoma urmelor de mâini, prin fotografiere,
transferare pe pelicula adezivă, cu ajutorul mulajelor și prin ridicarea obiectelor purtătoare de
urme, dacă dimensiunea acestora permit acest lucru.
8. Ce posibilităţi oferă pentru identificare expertiza urmelor de picioare?
Posibilitățile oferite de identificarea expertizei urmelor de picioare sunt:
a) cunoașterea și reconstituirea direcției de amplasare a infractorului
b) se va ști dacă persoana care a lăsat urmele se afla în mers sau staționa
c) viteza de deplasare, stabilirea punctului de oprire și a duratei de staționare.
d) aprecierea numărului de persoane care au acționat la locul faptei
e) după adâncimea pasului se poate aproxima greutatea persoanei care a lăsat urmele.
f) se poate stabili starea de obezitate sau de sarcină avansată.
De asemenea, urmele picioarelor mai pot oferi asa informație, ca:
a) dacă a fost târât cadavrul dintr-o parte în alta
b) dacă au fost efectuate pânde în apropierea locului faptei.
c) dacă au fost controlate sau percheziționate încăperi în care se găseau bunurile sau valorile
ce constituie obiectul material al infracțiunii
d) escaladarea unui gard, balcon, ferestre.
Informaţii care ajută la identificarea persoanei care a lăsat urmele privind: sexul persoanei,
vârsta, unele anomalii fizice în mersul persoanei, afecţiuni neuropsihice, caracteristicile
călcăturii, determinarea înălţimii persoanei. Toate aceste informații oferă posibilitatea de a
contribui la strângerea pachetului probatoriu pentru identificarea infractorului.
9. Cum se prezintă urmele de dinţi in funcţie de natura obiectului primitiv?
Prin urme de dinţi se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei
ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu
aceasta. Forma şi dispunerea aparatului alveolo-dentar diferă de la individ la individ,
constituind o bază sigură de identificare a persoanei. Este de menţionat că, în procesul de
identificare, cele mai valoroase elemente sunt furnizate de anomaliile aparatului dentar care
afectează numărul, dimensiunea sau forma dinţilor.
în funcţie de natura obiectului primitor şi de forma cu care dinţii acţionează asupra sa, urmele
formate pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund în masa obiectului primitor,
urmele de adâncime sunt, în acelaşi timp, şi dinamice, mai ales când prin muşcare s-a desprins
o parte din obiectul respectiv, cum se întâmplă în cazul unor produse alimentare. Pe corpul
omenesc, dinţii creează urme de adâncime care devin de suprafaţă din cauza elasticităţii pielii,
iar dacă muşcătura a fost mai intensă lezând şi derma, acestea cresc în volum depăşind nivelul
epidermei. De asemenea, pielea, din cauza elasticităţii, se strânge, micşorând dimensiunile
reale ale dinţilor şi ale tiparului muşcăturii, posibilităţile de folosire a urmei în identificarea
criminalistică fiind diferite, în raport cu zona din corp care a fost muşcată şi stratul următor al
ţesutului.
10. Fixarea urmelor de dinţi se face doar prin fotografiere?
Fixarea urmelor de dinți nu se face doar prin fotografiere. Fixarea urmelor de dinţise
realizează prin descrierea lor în procesul-verbal, fotografiere şi pentru cele de adâncime prin
mulaje.
11. Ce posibilităţi oferă pentru identificare expertiza odontologică?
Expertiza odontologică implică în principal identificarea făptuitorului prin compararea
imaginii dentiţiei din fişele medicale cu imaginea urmei lăsate pe corpul victimei. 
Expertiza urmelor de dinți sau expertiza odontologică poate oferi organului judiciar
răspunsuri la întrebări privind natura umană sau animală a urmei, sexul, vârsta și tipul
antropologic al persoanei, mecanismul de formare și caracteristicile dinților reflectate de
urmă. De asemenea, dacă expertului i se pun la dispoziție și modele de comparație, acesta
poate stabili identitatea sau neidentitatea persoanei.
12. Caracterizaţi urmele de buze, de urechi, de nas.
Urmele de buze reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor. Pentru
identificarea acestora trebuie să se realizeze pe un obiect primitor neted apt de păstrarea
detaliilor desenului labial. Conturează imposibilitatea identificării faptul că:
a) dacă a avut loc suprapunerea urmelor pe aceeași suprafață
b) dacă buzele sunt îmbâcșite cu substanțe chimice străine sau alimentare sau rujoase.
Urmele de buze se descoperă cu uşurinţă dacă este sunt vizibile, iar pentru cele latente se
aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de mâini.
Urmele de urechi pot ajuta la recunoașterea infractorului prin metoda comparației. De
exemplu pe camerele de luat vederi în apropierea blocului locativ, din apropiere, se remarcă
doar o ureche, fiindcă infractorul poartă ochelari și chipiu. În caz de avem o persoană suspectă
că a comis infracțiunea, se poate de comparat urma de ureche.
Urmele de nas
Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care le-a lăsat, iar
în anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la faţa locului, ele contribuie
la stabilirea apartenenţei de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală. Urmele
izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul identificării, dar asociate cu
alte elemente anatomice ale figurii, pot servi la acestea. În acelaşi scop, pot fi folosite şi
urmele cotului, genunchiului, ale regiunii fesiere, bărbiei şi ridurilor etc., cel puţin în vederea
delimitării cercului de persoane care le puteau crea. Prin această categorie de urme se înţeleg
acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului
urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi corpului uman cu ele, în procesul săvârşirii unei
infracţiuni. Făcând parte din categoria urmelor formă, acestea pot fi: statice sau dinamice, de
adâncime sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare, vizibile şi invizibile. În
privinţa modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare, ambalare şi transport cele
expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se aplică în mod similar.
Prin interpretarea la faţa locului a acestor urme, se pot obţine date privind: vârsta, înălţimea,
sexul, numărul persoanelor, activităţi care au avut loc în câmpul infracţional
Descrierea urmei nu constituie întotdeauna punctul forte al organului de urmărire penală, fapt
pentru care recomandăm colaborarea cu medicul legist sau specialistul criminalist aflat la faţa
locului care cunosc părţile componente a fiecărui element creator de urmă.
13. În cadrul expertizei criminalistice a urmelor de buze, urechi, nas atunci când
expertului i se prezintă atât urma cât si modelul de comparaţie, la ce răspuns se poate
ajunge?
În cadrul expertizei criminalistice a urmelor de buze, urechi, nas atunci când expertului i se
prezintă doar urma se poate ajunge la următoarelor concluzii:
a) dacă urmele existente la locul cercetat sau pe obiectul prezentat au fost create de un corp
uman şi de care anume parte a acestuia (buze, ureche, nas, genunchi, coate, etc.);
b) dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
c) dacă urmele respective prezintă suficiente elemente de identificare;
d) care sunt înălţimea aproximativă, vârsta şi sexul persoanei ce a creat urmele;
e) care este mecanismul de formare a urmei şi vechimea ei;
f) dacă partea din corpul uman creatoare de urmă prezintă malformaţii sau vreo maladie
congenitală.
Dacă expertul primește atât urma, cât și modelul de comparație, acesta poate să compare
urmele pe care le are cu cele ale suspecților. Prin aceasta, el poate atesta că omul a contribuit
la infracțiune sau nu.

Modulul IV.
1. După ce criterii se clasifică urmele biologice?
Urmele biologice sunt urmele de natură umană, și anume sânge, salivă, spermă, păr și de
țesuturi, care sunt exploatate criminalistic și în baza unei componente comune: molecule de
sânge. Această descoperire are o aplicabilitate de identificare criminalistică, comparabilă cu
cea a utilizării amprentelor digitale. Urmele biologice sunt produse de secreție, excreție și
resturi de țesuturi rezultate în procesul săvârșirii unor fapte de natură penală sau în legătură cu
acestea.
După frecvența la fața locului și posibilitățile de valorificare criminalistică, urmele biologice
pot fi clasificate:
a) urme de sânge
b) urme de salivă
c) urme de spermă
d) urme de natură piloasă, care sunt urmele de păr
e) urme de natură osteologică
f) urme ale unor țesuturi moi
g) urme de miros
2. Cum se obţin modelele de comparaţie in cazul urmelor de sânge şi sub forma firului
de păr?
În cazul unei infracțiuni, urmele de sânge pot fi prezentate ca urmare a vătămării persoanelor
și pot fi găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol, pe drumul parcurs de către
persoana lezată, pe haine și sunt prezentate în formă de picături, bălți, împroșcări, cruste,
mânjituri. Forma urmelor de sânge depinde de înălțimea de la care a căzut, de vechime, de
influența factorilor externi și acestea sunt observate cu ochiul liber. Atunci când ele au
încercat să fie șterse, atunci ele sunt văzute cu substanțe relevante, cum ar fi luminolul. Pentru
obținerea modelelor de comparație, recoltarea probelor de sânge se efectuează de către
medicul legist sau un alt cadru de specialitate și acestea se obțin prin recoltare cu ajutorul unui
pipete în cazul sângelui lichid, iar în cazul sângelui uscat – se ridică prin răzuire sau
solubilizare cu ajutorul unui tifon îmbibat cu apă. Pentru a contura modelul de comparație,
este nevoie de recoltarea a probelor de sânge și de efectuarea unei analize.
Urmele de păr ajută la identificarea persoanei și caracteristicile acestuia diferă în raport cu
regiunea corpului, sexul persoanei și starea de sănătate a persoanei. La fața locului este foarte
complicat de observat părul din cauza dimensiunilor minuscule a acestuia. Pentru obținerea
modelelor de comparație, firele de păr se recoltează în laboratoarele de medicină legală, prin
smulgere sau tăiere în aceeași regiune a corpului cu cea din care provine urma ridicată de la
fața locului. Din cauza că părul are lungime și rădăcină, foliculul conține ADN și se poate
efectua analiza de comparație după ADN.

3. Ce este odorologia judiciară?

Odorologia judiciară este o parte a criminalisticii care se ocupă cu metodologia de căutare,
descoperire și examinare a urmei de miros lăsate de infractor. Urma de miros se formează prin
deplasarea unei persoane, care rămâne mirosul specific al corpului, îmbrăcămintei,
încălțămintei care poate fi remarcat prin simțul uman simplu. Fixarea acestuia se face în
procesul – verbal și a schiței traseului urmat de câinele de urmă, cu mențiunea punctelor
principale pe unde a trecut, urmele și corpurile delicte descoperite.
4. Dar câinele de urmarire?
Un câine de urmărire este un tip de câini care vânează în primul rând după miros, mai degrabă
decât prin vedere. Aceste rase sunt câini de vânătoare și sunt în general considerate ca având
unele dintre cele mai sensibile nasuri dintre câini. Ei sunt antrenați de la naștere pentru
dezvoltarea simțului mirosului.
5. Ce ştiţi despre A.D.N şi importanţa determinării profilului A.DN, pentru identificarea
criminalistică?
A.D.N. sunt niște molecule care sunt necesare pentru organismele vii. Este un material
ereditar la om și la majoritatea organismelor. Aproape fiecare celulă din corpul unei persoane
are același ADN. Aceasta conține un cod genetic unic al fiecărei persoane și ca cea mai
importanță funcție este realizarea transmiterii genelor, de la o generație la alta. Pentru
criminalistică este foarte important acest ADN, fiindcă permite identificarea persoanei prin
metode de comparație. Conține ADN rădăcina părului, spermă, sânge, salivă și permite la
identificarea persoanei, care poate ajuta ca suspectul în crimă să fie dovedit că este infractor
sau să fie dovedit că nu are nici o contribuție la crimă.
6. Sunteți expert criminalist. La ce răspunsuri ajungeți în cazul expertizei sângelui,
firului de păr şi salivă?
În cazul expertizei sângelui, firului de păr și salivă se poate ajunge la următoarele concluzii:
Sânge:
- obiectul creator, numărul faptuitorilor, vechimea urmei, traseul parcurs de persoana care
sângerează, acțiuni de ștergere sau de spălare, punctul din care a țâșnit sângele.
Fire de păr:
- Vârsta și sexul persoanei, zona de unde provine părul, dacă sunt de natură umană, dacă
sunt vopsite sau nu, substanțele atașate pe firele de păr

Salivă:
- grupa sanguină a persoanei, starea de sănătate, proviniența dacă urma este de natură umană

7. Prezentați ipotezele ce se pot formula în urma examinării urmelor de sânge.

În urma examinării urmelor de sânge se poate ajunge la concluzia : se permite a soluţiona un
rând de probleme precum, spre exemplu:
— a stabili condiţiile în care s-au format urmele, pornindu-se de la forma, numărul şi
localizarea lor pe obiectele purtătoare sau în spaţiul locului faptei;
— a diferenţia sângele după grupele biologice în baza metodelor tradiţionale, ceea ce permite
a restrânge grupul de suspecţi, printre care trebuie căutat făptuitorul crimei sau, aplicând
metoda genetico-moleculară (ADN) să stabilim cu un grad sporit de verosimilitate apartenenţa
urmei de sânge expertizat unei persoane concrete;
— a determina implicaţia unui individ anume în comiterea infracţiunii prin depistarea pe
corpul lui sau pe obiectele ce-i aparţin a urmelor de sânge;
— a decide dacă urma de sânge provine de la bărbat sau femeie, unei persoane adulte sau unui
copil de faşă;
— a stabili apartenenţa sângelui anumitui gen de animale 

Modulul V
1. Ce se înţelege prin act scris sau document, în criminalistică?
Examinarea criminalistică se cuvine la distincția dintre cercetarea propriu-zisă a falsului în
înscrisuri și cercetarea altor categorii de falsuri cum sunt cele de monede, timbre sau alte
valori. Actul scris și înscris sau document înseamnă orice scris tipărit, dactilografiat,
manuscris, schiță, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea
școlară ori profesională, felurile de declarații, precum și biletele de călătorie.
2. În ce scop se face cercetarea judiciară a actelor scrise?
Cercetarea judiciară a actelor scris se face în scopul identificării unui manuscris, a examinării
materialului din care este confecționat actul, al reconstituirii unui act deteriorat, al stabilirii
vechimii acestuia. Ramura criminalisticii care se ocupă cu studiul scrisului în scopul
identificării scriptorului sau al stabilirii falsului se numește grafoscopie judiciară.
3. Ce se înţelege prin grafoscopie? Dar prin grafologie?
Grafoscopia este ramura criminalisticii care se ocupă de studierea caracterelor generale ale
grafiei în scopul identificării scrisului.
Grafologia este studiul care se ocupă cu particularitățile individuale ale scrisului, pentru
stabilirea autenticității unor acte, iscălituri, a caracterului unei persoane.
4. Care sunt caracteristicile scrisului de mână?
Scrisul de mână are o individualitate a unui om, care reprezintă acea calitate a scrisului care îi
stabilește apartenența la o anumită persoană. Caracteristicile generale ale scrisului de mână
sunt: dimensiunea scrisului, înclinarea literelor, viteza scrisului, presiunea scrisului, coeziunea
și continuitatea scrisului, orânduirea scrisului, spațierea și direcția și forma rândurilor. De
asemenea, caracteristicile se referă la modul de începere și finalizare a semnelor grafice,
modul de scriere a unor componente sau mențiuni.
5. Ce răspunsuri poate da expertul în urma expertizei scrisului cursiv? Dar în urma
examinării scrisului dactilografiat?
Scrisul cursiv se referă la scrierea de mână. Expertul, în urma expertizei, poate răspunde la
următoarele întrebări: în cadrul examinării pentru stabilirea vechimii expertul îşi va concentra
atenţia asupra formei şi conţinutul, caracteristicile de fabricaţie ale hârtiei şi ale cernelii
(pastei sau creionului), precum şi gradul lor de îmbătrânire. Pentru stabilirea autenticităţii
actului scris, specialistul va avea în vedere:
- îndeplinirea cerinţelor legale privind forma şi conţinutul actului scris;
- corespondenţa dintre actul autentic şi cel în litigiu sub aspectul formei şi conţinutului;
- stabilirea termenului real de valabilitate a actului scris;
- concordanţa între înfăţişarea persoanei şi fotografie;
- stabilirea realităţii datelor de identificare înscrise în document;
- starea elementelor de protecţie (securitate) conţinute de actul scris;
- autenticitatea ştampilei.
Identificarea persoanei după scris se bazează pe caracteristicile scrisului de mână şi anume
stabilitatea şi individualitatea sa.
Scrisul dactilografiat este scrierea unui text pe o tastatură. Expertul, în urma expertizei, poate
răspunde la următoarele întrebări: prin ce procedură a fost cules textul; dacă textul provine
dintr-o lucrare tipărită sau reprezintă un șpalt; dacă clișeele zincografice sunt autotipii sau
liniare; care este tipul, marca și modelul mașinii de scris folosite; ce uzură specifică prezintă
mașina de scris; dacă textul a fost scris în întregime la aceeași mașină sau o parte a fost
executat pe o altă mașină; dacă textul prezintă ștersături sau adăugiri și prin ce procedee
tehnice au fost executate acestea.

6.Care sunt metodele prin care se realizează falsul în înscrisuri?

Activitatea organelor judiciare evidentiaza o mare varietate de falsuri in inscrisuri, faptuitorii

recurgand la diverse metode de comitere, de la cele mai simple pana la cele mai perfectionate.
Din punct de vedere criminalistic, pornind de la intinderea actiunii faptuitorului, falsul poate
fi clasificat in: fals partial și fals total.

Fals partial – consta in aceea ca, in activitatea faptuitorului nu are in vedere alterarea
intregului continut al inscrisului, ci numai a unei parti a acestuia.

Falsul total este cunoscut si sub denumirea de „contrafacere” Spre deosebire de falsul partial,
acesta consta in faptul ca inscrisul este afectat in totalitetea sa.

Contrafacerea scrierii presupune plasmuirea, respectiv confectionarea unui inscris similar –

din punct de vedere al continutului – cu un inscris oficial1.
Si in cazul falsului total sunt folosite diverse metode, cele mai frecvent intalnite fiind
urmatoarele: scrierea libera; imitarea, fie libera, fie servila; copierea; completarea
formularelor de inscrisuri, sustrase in alb.
Pentru realizarea falsului se folosesc diferite metode:

a) Falsul prin înlăturarea de text. Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de
falsificare care se realizează pe cale mecanică sau pe cale chimică.

b) Falsul prin adăugare de text. Porneşte de la simpla modificare a unor caractere (cifre, litere)
până la introducerea unor rânduri întregi.

c) Falsul prin imitarea, deghizarea ori copierea scrisului, omiterea scrisului constă în
reproducerea caracteristicilor grafice specifice aparţinând altei persoane.
Modulul VI.
1. Care sunt avantajele fotografiei judiciare?
Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează și elaborează
metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor și modului de desfășurare a unor activități
de urmărire, precum și modelele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale.
Importanța și avantajele fotografiei judiciare sunt de a înregistra informația completă, rapidă
și evidentă despre obiectul cercetat, despre activitatea procedurală. Fotografia judiciară are
calitatea de influență psihologică asupra suspectului, a inculpatului sau a instanțelor de
judecată.
2. Care sunt procesele de fotografiere operativă?
Fotografierea operativă permite fixarea tuturor probelor și materialelor care sunt necesare.
Acestea sunt fotografiile executate de organul de urmărire penală cu ocazia cercetării la locul
faptei. Aspectul procesual ale acestora, ele sunt o parte integrantă din procesul-verbal de
cercetare la fața locului. Metodele de fotografiere operativă sunt: metoda fotografiei unitare
(poate fi redat într-o singură poză), metoda fotografiei panoramice (nu poate fi redat într-o
singură poză), metoda stereometrică.
3. În ce constă fotografia semnalmentelor?
Fotografia semnalmentelor reprezintă un ansamblu de procedee fotografice în vederea
înregistrării imaginii persoanelor care au săvârșit infracțiuni precum și a cadavrelor
necunoscute în vederea identificării lor ulterioare. De asemenea, în această categorie intră și
fotografia de urmărire care are drept scop surprinderea pe pelicula a unor acte cu caracter
infracțional, fotografii care sunt efectuate numai în condițiile legii.
4. In ce condiţii se relizează fotografia de urmărire (de supraveghere)?
Fotografia de umărire sau de filaj sau de supraveghere constă în înregistrarea prin fotografiere
sau filmare în condițiile prevăzute de lege a unor activități cu caracter infracțional, a
contactelor dintre participanții la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, inclusiv cu
subiectul pasiv al infracțiunii în vederea probării acestor activități. Fotografia se execută fără
știrea persoanei urmărite. Se folosesc în acest caz radiații infraroșii pentru fotografierea în
întuneric sau ceață. Condițiile în care se efectuează fotografia de urmărire sunt: X
5. Prezentați tipurile de fotografii efectuate în cadrul fotografiei judiciara de la fața
locului.
Fotografia judiciară reprezintă un ajutor indispensabil pentru organele de anchetă. Este foarte
important ca să fie respectate atât cerințele tehnice privitoare la obținerea unor imagini de
bună calitate, cât și regulile pentru evidențierea împrejurărilor, detaliilor sau a urmelor ce pot
avea o anumită semnificație în soluționarea cauzei. În categoria de fotografie judiciară se
includ: fotografia de orientare; fotografia – schiță; fotografia obiectelor principale; fotografia
de detaliu; fotografia digitală: fotografia de fixare; fotografia la percheziție; fotografia la
reconstituire; fotografia semnalmentelor.
6. prezentati fotografia judiciară de reconstituire.
Fotografia de reconstituire se face de către organul de urmărire penală cu ocazia efectuării
reconstituirii în scopul fixării locului respectiv reproduse artificial. Fotografia locului
reconstituirii în ansamblul său va fi sau nu necesară, în funcţie de faptul că în cauza cercetată
s-a efectuat sau nu cercetarea locului faptei. Fotografia secvenţelor reconstituirii are ca scop
redarea celor mai importante momente ale activităţilor prin care se realizează scopul
percheziţiei, cel de verificare a unor probe sau pentru descoperirea unor noi probe. Fotografia
reconstituirii va trebui să cuprindă secvenţe privind locul pătrunderii, traseul urmat şi locul de
ieşire din perimetrul infracţional, precum şi activităţile a căror verificare sa întreprinde.
Reconstituirea nu este numai un mijloc de verificare a probelor de la dosar, ci si un izvor de
noi probe, prin procesul – verbal care se incheie cu aceasta ocazie. Fotografia locului
reconstituirii oglindeste intregul loc in care se desfasoara procesul de reproducere artificiala a
comiterii infractiunii. In esenta, ea este o fotografie ce cuprinde aceleasi elemente ca si
fotografia schita a cercetarii locului faptei, avand insa ca scop redarea locului reconstituirii cu
toate caracteristicile sale. In cursul efectuarii reconstituirii, organul de urmarire penala,
trebuie sa fixeze numai acele secvente din momentul reproducerii artificiale a comiterii
infractiunii, prin care se confirma sau se infirma anumite sustineri ale faptuitorilor, martorilor
ori ale victimelor, sau prin care se stabilesc ce ar putea duce la descoperirea de probe noi.

Modulul VII.
1. Ce este constatarea tehnico-ştiinţifică? Dar expertiza?
Organul de urmărire penală dispune de efectuarea constatării tehnico-științifice stabilește
obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă și termenul în care
urmează a fi efectuată lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra
materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală.
Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi
atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control.Specialistul sau tehnicianul
însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la dispoziţie ori datele
indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea
completării lor.
Expertiza se utilizează pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, ce prezintă importanța în vederea aflării adevărului. La dispunerea
expertizei, organul judiciar este obligat să cheme părţile, subiecții procesuali principali
precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat, părţile putând face observaţii cu privire la
întrebări, în sensul modificării sau completării lor.
2. Cum definiţi expertiza complexă?
Expertiza complexă se folosește în cazurile în care pentru elucidarea faptelor sau
circumstanțelor cauzei sunt necesare concomitent cunoștințe din mai multe domenii ale
științei, tehnicii sau din alte domenii ale activității umane. Ea poate fi efectuată fie de către o
comisie de experți calificați în diferite genuri de expertiză, fie de către un singur expert
calificat în mai mult genuri de expertiză.
3. Care sunt regulile ce stau la baza dispunerii constatărilor/expertizelor?
Constatarea este o activitate de cercetare a unei probleme specifice, de către un specialist, care
nu trebuie să fie numaidecât expert, atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de
probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte
sau împrejurări ale cauzei. La fel ca și expertiza, constatarea este dispusă de organul de
urmărire penală prin ordonanță.
Dispunerea constatărilor reprezintă finalul unui proces de apreciere a probelor existente în
cauză și a utilizării expertizei sau constatării tehnico-științifice în cazul respectiv.
Organul judiciar va întocmi actul prin care dispune efectuarea expertizei sau a constatării
tehnico-ştiinţifice şi care va avea următorul conţinut:
- o parte introductivă ce cuprinde denumirea organului judiciar, numărul cauzei, denumirea
laboratorului de expertiză sau numele şi prenumele expertului numit;
- o parte descriptivă, conţinând descrierea faptei pe scurt, a materialelor puse la dispoziţia
expertului, menţionându-se data descoperirii, condiţiile ridicării, ce schimbări a suferit din
momentul ridicării până la momentul înaintării spre examinare;
- o parte dispozitivă, cuprinzând întrebările la care specialistul va trebui să răspundă, precum
şi termenul de depunere a raportului.
4. Ce unităţi cu activitate de expertiză criminalistică cunoaşteţi?
Institutul Național de Criminalistică este o unitate cu activitate de expertiză criminalistică.
5. care sunt părţile raportului de expertiză?
Un raport de expertiză are următoarea structură:
a) partea introductivă unde sunt specificate date despre data și organul care a dispus
efectuarea constatării tehnico-științifice, numele și prenumele expertului, data și locul
efectuării lucrării, data întocmirii raportului, obiectul și întrebările la care au fost dispuse,
materialele puse la dispoziție
b) partea descriptivă conține mijloace și metode de lucru folosite, analiza obiecțiilor și
explicațiile de către părți
c) partea finală prezintă concluziile specialistului prin răspunsul la întrebările stabilite.
Modulul VIII
1. Ce se înţelege prin loc al faptei?
Dacă să luăm din punct de vedere fizic, locul faptei este o suprafață de teren sau o anumită
incintă, legată spațial și temporal cu infracțiunea cercetată. Prin locul faptei se înțelege acea
suprafață unde au fost descoperite urmele și probele infracțiunii. Dar trebuie să realizăm că
infracțiunea putea fi săvârșită în altă parte. Literatura de specialitate face diferența între locul
săvârșirii faptei (casa infractorului) și locul faptei (fântâna unde a fost găsit cadavru). De
asemenea prin locul faptei se prezumă locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională în
total sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia.
2. Ce măsuri pregătitoare se întreprind înaintea cercetării la faţa loculi?
Înaintea cercetării la fața locului este nevoie ca ofițerii de poliție să asculte martorii oculari, să
identifice victima, să efectueze investigații. Dacă mai sunt victime, medicul legist le va
verifica starea și vor lua măsurile necesare. Dacă este cazul unui deces, medicul legist va
stabili cauza morții, ora aproximativă și ridică urmele de natură biologică în scopul verificării
și comparației. În cazul participării câinelui de urmă, conducătorul acestuia va urma traseul
urmei olfactive. Iar specialiștii criminaliști vor efectua toate operațiunile necesare de căutare,
fixare, ridicare și transport a urmelor găsite.
3. Care sunt fazele cercetării la fața locului?
Cercetarea la fața locului cuprinde două faze:
1. faza statică care ajută la constatarea stărilor de fapt, a urmelor și mijloacelor materiale de
probă, fără schimbarea poziției acestora. În această fază vor fi întreprinse următoarele
activități:
1.1. orientarea de ansamblu care are drept țel delimitarea locului faptei, stabilirea procedeelor
tactice și tehnice ce vor fi folosite.
1.2. stabilirea și marcarea drumul de acces la locul săvârșirii infracțiunii. Marcarea suprafeței
unde a avut loc infracțiunea este delimitat cu ajutorul unei benzi. Aceasta va fi fotografiată
juridic.
1.3. sectorizarea locului faptei. Acest procedeu este folosit când suprafața unde a avut loc
infracțiunea este foarte mare și este nevoie de delimitare pe sectoare.
1.4. examinarea cu prioritate. Aici se referă la urmele, probele și materialele care se pot
modifica sau dispărea.
1.5. descoperirea și fixarea prin fotografiere. Fără atingerea obiectului acesta este fotografiat.
1.6. interpretarea urmelor. Pe măsură ce sunt găsite are loc stabilirea unei corelații între ele.
1.7. ridicarea topografică. Cel mai des este folosită pentru accidente rutiere pentru a fi
identificate caracteristicile de relief pentru efectuarea schiței locul faptei.
2. faza dinamică, care se folosește la examinarea amănunțită și în mișcare a fiecărei urme.
Pentru aceasta sunt folosite următoarele tehnici:
2.1. excluderea prin compararea la faţa locului, a urmelor ce aparţin victimei sau altor
persoane, dacă este posibil;
2.2. înaintarea urgentă a urmelor. Se folosește la identificarea făptuitorului și obiectelor.
2.3. ridicarea și ambalarea obiectelor. Se folosește pentru trimiterea lor la laboratorul de
expertiză criminalistică.
4. Prezentați situațiile în se reia cercetarea la faţa locului.
Situațiile în care se reia cercetarea la fața locului sunt:
a) prima cercetare a avut loc în condiții neprielnice
b) este necesară verificarea unei noi ipoteze
c) în caz că în timpul primei cercetări nu au fost găsite urme și mijloace de probă
5. Ce trebuie să cuprindă procesul verbal ce cercetare?
În procesul verbal de cercetare trebuie de menționat:
a) acesta este întocmit la fața locului sau la sediul organului judiciar
b) se înscriu doar constatările, fără concluzii și ipoteze
c) sunt notate toate activitățile desfășurate în ordinea lor
d) descrierea va fi detaliată, clară, exactă și organizată.
 Modulul IX
1. În ce constă procesul formării declaraţiilor?
Declarațiile sunt mărturisiri, afirmări deschise a unor convingeri, opinii. Declarațiile, în cazul
unui proces penal, le dau martorii, inculpații, suspecții, victimele. Pentru a fi în siguranță de
declariile făcute, criminalistica apelează la cunoștințele din psihologie judiciară. Pentru
formarea unor declarații vine în ajutor percepția, memorarea și reproducerea momentelor ce
țin de o anumită situație. Tot ceea ce este văzut cu ochii, auzit cu urechile, simțit pe propria
piele pot forma declarații ce vor ajuta anchetatorii la descoperirea crimei. De asemenea, felul
de atenție, ereditatea, vârsta și starea sănătății influențează fenomenul de percepție a
informației și de transmitere a acesteia. Pe tot parcursul formării declarațiilor, un rol important
îl are procesul de memorare. Foarte complicat este, pentru majoritatea martorilor, anume
memorarea cifrelor și a figurilor, ceea ce ar contribui esențial la conturarea unei imagini clare
a infracțiunii.
2. Care sunt fazele ascultării primare?
Ascultarea primară permite atingerea a două obiective, și anume rapiditatea și calitatea. În
prima fază, cea a discuțiilor prealabile, are loc prezentarea și legitimarea persoanei. Apoi se
inițiază discuții cu totul colaterale infracțiunii care face obiectul ascultării. Aceste discuții au
drept scop ca cel al cunoașterii personalității prin propriile simțuri și de completare a celor
cunoscute deja; și cel de stabilire a raportului psihologic. Pentru desfășurarea acestei ascultări
este important ca persoana ascultată să fie aptă fizic și psihic. Oboseala, emoționalitatea,
consumarea anterior a unor medicamente din gama tranchilizantelor, alcoolului sau a altor
substanțe poate face persoana inaptă pentru această activitate și ascultarea poate fi amânată pe
o perioadă de timp.
Cea de a doua fază poartă denumirea de relatare liberă, în care organul de urmărire penală
sesizează, prin discuții libere, că persoana este aptă și poate trece la obiectul ascultării. În
unele cazuri se impune și intervenția organului de urmărire penală pe parcursul relatărilor
persoanei.
O a treia fază este cea a întrebărilor și răspunsurilor, care ajută propriu-zis la descoperirea
infracțiunii. Faza întrebărilor şi răspunsurilor poate să lipsească în situaţia în care persoana
vătămată a făcut declaraţii complete, dar şi în cazul în care s-a folosit în ascultare procedeul
progresiv prin punctarea relatării libere din loc în loc cu întrebări ale căror răspunsuri au
lămurit toate aspectele.
3. Ce tehnici de ascultare se folosesc in cazul persoanelor vatamate minore?
Minorii nu au capacitate de verbalizare necesară povestirii evenimentului de la un capăt la
altul fără intervenția celui care îl ascultă. La ascultarea minorilor trebuie reținut că aceștia sunt
meșteri în a minți, sofistică adevărul din propria pornire sub influența unor sugestii directe sau
indirecte. Cu această ocazie, organul de urmărire penală va trebuie să țină cont de
sugestibilitatea marcată a copiilor care aderă cu ușurință la relatările celor interesați într-o
stare conflictuală oarecare. Examenul psihologic sau psihiatric al minorului este câteodată
necesar, raportul specialistului fiind un instrument de valoare în mâna organului de urmărire
penală pentru alegerea unei tactici de ascultare corespunzătoare cazului pe care îl
instrumentează. Întrebările pentru minori trebuie să ţină seama de faptul că aceştia sunt mai
puţin capabili să îşi aducă aminte în mod spontan evenimentele trăite, iar evaluatorul trebuie
să pună întrebări pertinente, dar nesugestive. Nu trebuie în niciun caz să fie puse întrebări care
se referă la un agresor, la un act sau un detaliu particular, decât după ce copilul a mărturisit
spontan şi trebuie evitate întrebările al căror răspuns este afirmativ sau negativ.
În cazul persoanelor vătămate minore, ascultarea se face în prezența unui psiholog sau
reprezentat legal. Când este observat că minorul este afectat de întrebările puse, interogarea va
fi întreruptă.
4. Ce reprezintă ascultarea repetată? Prezentați inconvenientele folosirii acestei metode
de ascultare.
O ascultare repetată este o activitate nerecomandată, dar uneori necesară când se află
circumstanțe noi a cazului. Inconvenientele apărute în momentul folosirii metodei de ascultare
sunt: posibilitatea apariției a fenomenului de repetiție prin care informațiile stocate inițial în
memoria de scurtă durată sunt trecute spre memoria de durată medie sau lungă prin realizarea
noilor conexiuni.
5. C este tehnica poligraf? Detaliați procedură de ascultare prin această tehnică.
Tehnica poligraf sau poligraful este un dispozitiv care măsoară și înregistrează un număr de
parametri fiziologici ai unui om, așa cum ar fi tensiunea arterială, pulsul, respirația și
conductivitatea pielii în timp ce i se adresează o serie de întrebări. Se presupune că aceste
măsurători sunt indicatori ai unei stări de anxietate care s-ar manifesta odată cu spunerea unui
neadevăr. Cu toate acestea, dacă subiectul manifestă anxietate din alte motive sau își poate
controla în mod voluntar nivelul anxietății, atunci măsurătoarea poate duce la rezultate total
neconcludente sau chiar diametral opuse. Deoarece majoritatea celor specializați în domeniul
științific de care ar aparține nu au putut fi convinși de faptul că ar avea întemeiere științifică,
poligraful nu este considerat ca fiind un instrument științific, ci este considerat ca fiind parte
a pseudoștiinței fiind „bazat pe premize naive și implauzibile”.
6. Care sunt mijloacele de fixare a declaraţiilor?
Mijloacele de fixare a declarațiilor unei persoane diferă în dependență cu locul și mijloacele
tehnice aflate la dispoziția organului de urmărire penală. Principalul mijloc de fixare a
declaraţiilor persoanelor audiate într-o cauză penală, de altfel, ca şi a rezultatelor altor acte de
cercetare, constituie procesul-verbal, prevăzut din trei părţi componente: introductivă,
descriptivă şi finală sau de încheiere. Partea introductivă cuprinde: a) referiri cu privire la
organul în faţa căruia martorul sau victima au fost chemaţi să depună mărturii, locul şi data
ascultării lor; b)răspunsurile acestora la întrebările specificate de formularul -tip privind
numele, prenumele şi numele după tată, locul şi anul naşterii, domiciliul, starea familială,
studiile şi sfera socială în care activează; c) menţiunile respective referitoare la participarea
interpretului, în situaţia în care cei audiaţi nu cunosc limba de stat, şi privind avertizarea în
vederea răspunderii penale în cazul sustragerii de la obligaţia de a declara adevărul, precum şi
pentru depuneri mincinoase.

Modulul X.
1. Care sunt factorii ce pot denatura declaraţia martorului?
Declarația martorului, uneori, este decisivă în cazul unui proces penal. Este foarte important
să percepem o mărturisire sinceră, căci sunt și factori care le pot denatura. Sunt factori care
pot influența percepția, memoria și redarea informației.
Martorul poate fi ascultat din indicația persoanei vătămate sau identificate de organul de
urmărire penală prin desfășurarea activităților de cercetare.
Sunt factori de distorsiune care pot influența calitatea recuperării informațiilor ce ar putea fi
redate de martori. Unul dina acestea este anume trecerea timpului. Din acest motiv, este foarte
important ca declarațiile martorilor formate să fie stabilite și ascultate într-un moment optim
al ascultării. Vârsta înaintată a acestuia, trecerea unei perioade timp de la momentul perceperii
până la momentul audierii, sunt elemente care trebuie avute în vedere atunci când este
consemnată o declarație. Uneori, martorul își poate aminti foarte bine toate informațiile, însă
nu menționează anumite aspecte importante întrucât nu are de unde să știe ceea ce consideră
esențial organul judiciar. Nu trebuie să ne așteptăm ca oamenii să înțeleagă de la sine ceea ce
dorim să aflăm de la ei, dacă nu știm să le explicăm acest lucru. Din păcate, în lipsa unei
pregătiri de specialitate sau a experienței necesare, nici organele judiciare nu știu întotdeauna
să recupereze toate informațiile înmagazinate de martor.
2. Care sunt cauzele care pot determina mărturia de rea credinţă?
Mărturia de rea credință presupunerea ascunderea, tăinuirea intenționată a unor momente care
sunt importante și decisive în prinderea infractorului. Cauzele care pot determina mărturia de
rea – credință ar fi:
a) martorul poate avea un disconfort psihic deteriorat
b) martorul poate avea sentimente față din infractor sau infracțiunea comisă. El intenționat va
ascunde toate detaliile importante, doar ca infractorul să nu fie prins.
c) dacă martorul a fost și participantul infracțiunei comise, în special în faza inițială a
cercetărilor când încă nu s-a stabilit cu precizie calitatea fiecărui participant. După clarificarea
tuturor lucrurilor, organul de urmărire penală va avea la dispoziție argumente de convingere a
martorului în adoptarea unei atitudini sincere.
d) martorul are sentimente față de organul judiciar sau persoana care îl reprezintă. În cazul
organului judiciar, acesta va fi schimbat cu altul.
e) sentimentul de frică față de suspect, inculpat sau de alți participanți. Aceștia pot primi
amenințări de sănătate, viață, muncă sau bani. Această teamă poate fi diminuată de organul de
urmărire penală prin apărarea și ascunderea identității acestuia.
Când martorul este ascultat repetat, organul de urmărire penală, din punct de vedere
psihologic, îi remarcă micile diferențe de mărturisiri. Orice persoană care denunță ceva
minciunos va purta răspundere penală.
3. Prezentaţi elementele specifice psihologiei martorului.
Psihologia martorului permite perceperea unor declarații de adevăr sau false. Elementele
specifice psihologiei martorului sunt:
a) momentul depunerii jurământului. Prin aceasta martorul se avertizează, că va fi tras la
răspundere penală pentru mărturisire mincinoasă. Martorului i se cere, prin acest jurământ, să
se refere la împrejurările pe care chiar le știe și să nu ascundă nimic. De asemenea, mărturia
unui martor are o funcție juridică, fiindcă reprezintă un element al probei într-un caz din
ședința de judecată.
b) momentul psihologic al citării persoanei. Când persoana este citată, aceasta declanșează o
anumită stare emoțională. Cel mai des, martorii sunt chemați prin citare sau mandate de
aducere. Ascultarea martorilor niciodată nu vor fi ascultați simultant, pentru a nu se crea o
tensiune și o schimbare în declarații.
4. Ce procedee tactice sunt aplicate în ascultarea martorului?
Ascultarea martorului se desfășoară în trei faze, cu mențiunea necesității stabilirii relațiilor în
care se află martorul cu inculpatul și persoana vătămată. Tactica ascultării martorului
presupune folosirea unor procedee asemănătoare cu cele utilizate în ascultarea suspecților sau
inculpaților, cu scopul forțării capacității de redare a memoriei. Întrebările, în acest caz, vor fi
clare, precise, concise și vor viza strict faptele percepute.
Capitolul XI
1. Care sunt motivele ce pot determina un suspect sau înculpat să își recunoască fapta?
Ce poate determina pe un suspect sau un inculpat să îşi recunoască fapta în condiţiile în care
în mod obiectiv această mărturisire va fi folosită în primul rând împotriva lui şi numai
probabil ca circumstanţă atenuantă în viitoarea hotărâre a unei instanţe de judecată? Câteva
variante de răspuns, după cum urmează: a) nevoia de a-şi găsi pacea sufletească pierdută din
cauza remuşcării, regretului, părerii de rău sau mustrărilor de cuget; b) nevoie de a explica şi a
se explica, atunci când recunoaşterea este făcută în scop defensiv, cu intenţia de a atenua
consecinţele faptei; c) mărturisirea provocată din raţiuni logice, atunci când infracţiunea
săvârşită este evident probată, iar nerecunoaşterea, pe lângă faptul că este inutilă, ar crea o
discrepanţă între probatoriul administrat şi atitudinea făptuitorului faţă de fapta comisă; d)
mărturisirea provocată din considerente strategice sau de apărare a altuia, când unul dintre
participanţi recunoaşte săvârşirea întregii acţiuni sau inacţiuni a laturii obiective, inclusiv
acţiunile celuilalt (celorlalţi) participant, făcută în scopul de a sustrage pe acela de la tragerea
la răspundere penală. Această mărturisire o întâlnim când sentimentele sau raporturile dintre
participanţi sunt apropiate din motive de rudenie sau altele, nefiind exclus interesul ca
participantul rămas în libertate să-l sprijine material pe timpul executării pedepsei; e)
mărturisirea poate fi făcută şi din cauza orgoliului sau vanităţii, când făptuitorul, prin
recunoaştere, vrea să îşi pună în valoare personalitatea de „profesionist” în domeniu sau
pentru ca fapta sa să poată fi cât mai bine mediatizată.
2. Ce prevederi tactice sunt aplicabile în cazul ascultării suspectului sau inculpatului?
Pentru o reușită ascultare a supectului sau inculpatului este important a se crea o atmosferă
adecvată, raporat la factorii: locul în care va se va dewfasura ascultarea, tinuta organului
judiciar si cel mai important modul în care organul judiciar va reusi sa predispună suspectul /
inculpatul, pentru ulterioara sa colaborare. Cu privire la locul ascultării, regula o constituie
sediul organului judiciar, însă daca suspectul nu are posibilitatea de a se prezenta la organul
competent, ascultarea se va efectua în locul în care se gaseste inculpatul. Dacă ţinuta pe care o
poartă organul de urmărire penală cu ocazia ascultării persoanei vătămate trebuie să răspundă
anumitor rigori instituţionale, în cazul ascultării suspecţilor sunt necesare unele corecţii.
Ţinuta poate constitui un element de apropiere psihologică între organul judiciar şi persoana
suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, de intimidare, umilire, îndepărtare a acestuia încă
de la primul contact. Stabilirea cadrului adecvat ascultării, anume, - organul judiciar care
efectuează ascultarea persoanei întreprinde această activitate în scopul obţinerii unor
 informaţii cât mai complete cu privire la infracţiunea comisă şi, în nici un caz, în scopul de a
trage la răspundere suspectul sau inculpatul pentru fapta comisă, pe parcursul ascultării,
suspectul sau inculpatul trebuie să fie cât mai relaxat, sens în care organul de urmărire penală
va evita ca prin comportarea sa să îl intimideze sau să îl enerveze, pe timpul ascultării, organul
de urmărire penală trebuie să evite orice promisiune făcută în scopul de a obţine o
recunoaştere sau pentru realizarea unor alte obiective ale cercetării, organul de urmărire penală
nu trebuie să se prezinte cu atitudinea celui care ştie tot, întrucât, dacă este crezut, ascultarea
suspectului sau inculpatului devine fără sens pentru acesta, şi pe parcursul ascultării
colaborarea va fi redusă, limbajul folosit de către organul de urmărire penală trebuie să fie la
nivelul celui folosit de suspect sau de inculpat. Pe parcursul ascultării, nu se folosesc termeni
juridici sau tehnici, necunoscuţi suspectului şi nici cuvinte din argoul infractorilor, ci un
limbaj simplu, adaptat comunicării, schimbului de idei.
3. Care este valoarea probantă a declaraţiei?
Declarațiile suspectului sau inculpatului cunoscute și sub denumirea de mărturisire, reprezintă
un mijloc important de probă care servește, mai mult sau mai puțin direct la aflarea adevărului
în procesul judiciar. Chiar și în eventualitatea unei mărturisiri nesincere, aceasta are o anumită
utilitate permițând cunoașterea atitudinii fată de fapta comisă. La rîndul său, declaraţiei
suspectului nu trebuie să i se acorde o premisă de valoare probatorie superioară celorlalte
declaraţii ale persoanelor ascultate în procesul penal, ele putând avea o valoare probatorie
deosebită numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări desprinse din
ansamblul probelor existente în cauză.

4. Care este scopul audierii suspectului sau inculpatului?

Scopul ascultarii susoectului sau inculpatului este obținerea de informații pe baza cărora
anchetatorul: 1) stabilește prezența sau absența împrejurărilor de interes; 2) stabilește sursele
din care se pot obține informații, 3) verifică fiabilitatea probelor disponibile în cauză.
5. Ce intrebări se pun suspectului/inculpatului? 2 puncte.
Pentru a-l determina pe inculpat/suspect să se angajeze în discuţia de fond, se pun întrebări de
genul „ce nu am înţeles este de ce aţi procedat aşa, şi nu …”, iar dacă suspectul sau inculpatul
se angajează în discuţie, organul de urmărire penală îşi va păstra atitudinea neutră, continuând
să întrebe dacă acesta nu începe să declare din proprie iniţiativă. Pentru învinuiţii sau
inculpaţii în stare de şoc, surescitaţi, agitaţi, tulburaţi, organul de urmărire penală trebuie să
acţioneze în sensul calmării lor, după care, prin întrebări, să ajungă la problemele de interes,
calmând în permanenţă discursul şi încercând să obţină cât mai multe amănunte cu privire la
ceea ce s-a întâmplat în fiecare moment (ce au văzut, simţit, culori, mirosuri, zgomote, cu ce
erau îmbrăcaţi etc.).
6. Este obligatorie audierea suspectului sau inculpatului în prezența unui avocat? Detaliați.

Capitolul XII
1. Ce este percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri?
Prin stricta interpretare a art. 157 aln.1 din C. proc. pen., percheziţia se efectueaza atunci când
există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori
la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se presupune că
percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la această
 infracțiune, a conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori
inculpatului. Percheziţia reprezintă o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică,
constând în căutarea în locuinţă sau asupra unei persoane, la locul ei de muncă ori în locurile
deschise publicului etc. a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror experienţă sau deţinere
este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare unei juste soluţionări
a cauzelor penale Aceasta consta in căutarea asupra persoanei, în locuinţa sau locul ei de
muncă, în autoturism ori în locurile deschise publicului, a obiectelor, valorilor şi înscrisurilor a
căror existenţă ori deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor
necesare soluţionării juste a cauzelor penale.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri reprezinta activitatea prin intermediul căreia organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată asigură obiectele şi documentele care pot servi ca
mijloc de probă în procesul penal. Este o instituţie de sine stătătoare şi nu trebuie confundată
cu percheziţia, dar nici cu activitatea de căutare, relevare, fixare şi ridicare a urmelor
desfăşurată cu ocazia cercetării faptei. La ridicarea de obiecte şi înscrisuri se cunoaşte obiectul
căutat, persoana care îl deţine şi, câteodată şi locul unde este amplasat. activitatea de ridicare
de obiecte şi înscrisuri, precum şi cea de cercetare la faţa locului, pot fi executate şi pe
parcursul actelor premergătoare în vederea începerii urmăririi penale
2. Care sunt criteriile după care se clasifică percheziţia?
Perchezitia se clasifica dupa cum urmeaza:
după natura locului în care se efectuează, percheziţia se clasifică în percheziţia locurilor deschise
şi percheziţia locurilor închise sau a spaţiilor locuite;
- în funcţie de numărul de persoane care urmează să fie percheziţionate, ea poate fi
individuală sau de grup, aceasta din urmă fiind întâlnită în special la infracţiunile săvârşite în
participaţie;
- avându-se în vedere locul efectuării percheziţiei, se distinge percheziţia corporală,
domiciliară, la locul de muncă sau în locurile publice sau într-un vehicul;
- după temeiul legal, pot exista percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emise de procuror,
percheziţii efectuate în baza consimţământului scris al persoanei percheziţionate şi
percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantă;
- după temeiul legal, există percheziții dispuse de judecaătorul de drepturi și libertăți în
cadrul urmăririi penale în baza cererii procurorului, percheziții dispuse în cursul judecății de
judecătorul care judecă cauza pe fond, din oficiu sau la cererea procurorului.
- după calitatea persoanelor participante, putem delimita percheziţii la care participă numai
organele de urmărire penală, dar şi percheziţii la care alături de acestea vor lua parte şi specialişti
din diferite domenii necesari descoperirii unor anumite categorii de bunuri, valori sau înscrisuri;
- după numărul persoanelor la care se efectuează percheziţia, sunt percheziţii efectuate la o singură
persoană sau mai multe persoane, în ultimul caz acestea putând fi executate simultan
3. Ce reguli tactice se aplică în desfăşurarea acesteia?
Deplasarea şi pătrunderea echipei la locul percheziţiei Deplasarea echipei la locul de efectuare a
percheziţiei se va pregăti cu multă atenţie, avându-se în vedere asigurarea caracterului de surpriză al
acţiunii, justificat prin cerinţa de a nu i se da timp persoanei percheziţionate să înlăture obiectele sau
înscrisurile vizate de către organul judiciar ori să dispară de la domiciliu. Preliminari înaintea
începerii Înainte de inceperea percheziţei, organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a
mandaului emis de judecător persoanei la care se va efecua percheziţia, reprezentantului acesteia sau
unui membru al familiei, iar, în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care
cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul, custodelui. Desfăşurarea
percheziţiei. Percheziţia se efectuează cu minuţiozitate, întinderea şi profunzimea cercetării fiind
dependente de natura obiectelor care trebuie descoperite. Într-un fel se procedează în ipoteza unor
obiecte furate, de genul autoturismelor, motocicletelor, casetofoanelor etc., şi altfel în ipoteza unor
obiecte de volum foarte redus sau a unor înscrisuri. Percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, fapt
ce presupune cercetarea detaliată a fiecărei încăperi, a oricărei piese de mobilier, instalaţii sanitare sau
obiecte casnice care ar putea servi ca ascunzătoare potrivit particularităţilor fizico-chimice ale
obiectelor căutate. Comportamentul persoanei percheziţionate va fi permanent observat. Observarea va
fi făcută de către organul de urmărire penală care conduce percheziţia, iar în cazul în care se constată
accentuarea tensiunii emoţionale sau o anumită deconectare, se va insista la cercetarea locurilor
respective. Percheziţia trebuie efectuată în strictă conformitate cu prevederile legii, începând cu
pătrunderea la faţa locului şi terminând cu ridicarea obiectelor şi fixarea rezultatelor, organul de
urmărire penală sub conducerea căruia se desfăşoară activitatea fiind cel care va urmări îndeplinirea
acestor cerinţe.
4. Cum se fixează rezultatele percheziţiei?
Potrivit prevederilor art.108 Cod procedură penală, despre modul de efectuare a percheziţiei şi
rezultatele sale se întocmeşte un proces-verbal. Alături de procesul-verbal, ca mijloace auxiliare
de fixare a rezultatelor percheziţiei, se mai folosesc: fotografierea, înregistrarea video-magnetică,
filmare şi, atunci când este cazul, schiţe sau desene ale locului percheziţionat.Locul în care se
desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziționării pot
fi fotpgrafiate ori inregistrate audiovideo. Înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt
anexate procesului-verbal de percheziție și fac parte integrantă din acesta. Procesul-verbal
constituie principalul mijloc de consemnare a modului în care s-a desfăşurat percheziţia, precum şi
a rezultatelor la care s-a ajuns, fiind întocmit de către organul judiciar aflat la locul percheziţiei,
imediat după terminarea acestei activităţi. Procesul verbal va cuprinde o parte descriptiva si o
parte introductive. În cadrul procesului-verbal se consemnează situaţiile în care în cursul efectuării
percheziţiei, au fost forţate anumite obiecte ori s-au spart încuietori, uşi, ziduri, motivând
necesitatea efectuării acestora. se vor înscriere observaţiile persoanei percheziţionate privind
activitatea desfăşurată, se notează dacă persoanele prezente au fost supuse unei noi percheziţii
corporale şi rezultatele acesteia, precum şi menţiunea dacă în cursul percheziţiei s-au ivit
incidente, arătându-se modul în care au fost soluţionate. Finalul procesului-verbal va cuprinde
menţiuni cu privire la ora de începere şi terminare a percheziţiei, obiectele ridicate, menţionându-
se şi acele obiecte, care din diferite motive (cantitatea, greutatea, dimensiunile) au fost lăsate în
păstrarea persoanei percheziţionate sau a unui custode, în urma aplicării sechestrului.
5. Care sunt deosebirile dintre percheziție și procedura de ridicare de obiecte si înscrisuri.
Un prim criteriu de diferenta între acestea doua ar fi scopul: Scopul percheziţiei este acela dea se
descoperii obiecte care poartă urmele infracţiunii, obiecte care au fost folosite sau destinate să
servească la săvârşirea infracţiunii, de găsirea obiectelor rezultat al infracţiunii, de găsirea
obiectelor rezultat al infracţiunii, descoperirea bunurilor, valorilor proprietate a suspectului,
inculpatului sau părţii civilmente responsabile care urmează a fi indisponibilizate pentru
asigurarea recuperării pagubelor materiale cauzate prin infracţiune, găsirea obiectelor procurate cu
ajutorulsumelor de banisau a bunurilor însuşite 114 prin aceasta, descoperirea unor bunuri deţinute
contrar legii, descoperirea suspecților sau inculpaţilor care se sustrag da la urmărirea penală sau
judecată, ori a condamnaţilor evadaţi, precum şi găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a
cadavrelor sau a părţilor din acestea. Scopul ridicării de obiecte şi înscrisuri este mult mai restrâns
 în comparaţie cu cel al percheziţiei, referindu-se doar la obiectele şi înscrisurile care au folosit ori
au fost destinate săvârşirii infracţiunii, obiectele rezultat al acesteia, înscrisurile sau obiectele care
poartă urmele faptei comise, precum şi orice alte obiecte sau înscrisuri necesare pentru aflarea
adevărului în cauza cercetată sau judecată. Cunoastera obicetului. Percheziţia se referă la orice
obiecte, câteodată necunoscute iniţial organului de urmărire penală, iar alteori care nu au nicio
legătură cu cauza penală care se cercetează, pe când în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri,
obiectul, persoana şi, câteodată, locul sunt de la început cunoscute, şi priveşte strict obiecte,
înscrisuri sau valori necesare cauzei concrete aflate în cercetare sau judecată.

Modulul XIII
1. În ce constă prezentarea pentru recunoaştere?
O tactică proprie a criminalisticii apărută ca necesitatea identificării unei persoane sau a unui
obiect de oamenii care le-au văzut anterior se numește prezentarea pentru recunoaștere.
Aceasta apare în orice faza a procesului penal ori de câte ori este nevoie și are loc în baza
identificării după memorie. Prezentarea pentru recunoaștere se bazează pe metoda
comparației. Persoana care a văzut anterior persoana, obiectul, animalul și văzându-l încă o
dată poate să recunoască, dacă a fost acesta sau nu. În acest caz trebuie sporită atenția pentru a
fi sigur în comparația și prezentarea dată. Prezentarea pentru recunoaştere, nu se face imediat
după ascultarea persoanei care a perceput anterior fiinţa sau obiectul care trebuie recunoscut,
ci după scurgerea unei perioade mai mari sau mai mici de timp, depinzând de găsirea
persoanei sau obiectului, de identificat.
2. Cum se efecuează această activitate, după ce reguli tactice?
Regulile tactice sunt folosite pentru a fi în siguranță de prezentarea dată. Prezentarea pentru
recunoaştere, constituind o forţare a memoriei, trebuie făcută în condiţii cât mai apropiate de
cele existente în momentul percepţiei, condiţii care sunt cel mai frecvent artificial create, ceea
ce necesită o pregătire din partea organului de urmărire penală. Regulile tactice a prezentării
spre recunoaștere sunt:
1. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere. Pregătirea respectivă
presupunerealizarea anumitor activităţi, dintre care menţionăm:
a) ascultarea prealabilă a persoanei ce urmează sa recunoască;
b) asigurarea condiţiilor necesare bunei desfăşurări a recunoaşterii;
c) alegerea persoanelor şi obiectelor pentru a fi prezentate împreună cu cele care trebuie
recunoscute.
2. Desfăşurarea prezentării spre recunoaştere şi materializarea rezultatelor obţinute.
Prezentarea spre recunoaştere se desfăşoară în patru etape: preliminară sau introductivă, de
recunoaştere propriu-zisă, de detalizare şi de fixare. La etapa introductivă se realizează un şir
de operaţii de natură să contribuie la crearea unui cadru procesual-tactic favorabil desfăşurării
cu succes a acestei activităţi. A doua etapă - de recunoaştere propriu – zisă - începe cu
invitarea persoanei chemate sărecunoască la un studiu al persoanelor sau obiectelor înfăţişate,
pentru a stabili dacă printre acestea seaflă persoana sau obiectul despre care a făcut declaraţii.
Invitaţia spre recunoaştere trebuie formulatăclar, concis şi să nu sugereze răspunsul. Totodată,
persoanei chemate să recunoască i se vor creacondiţiile cerute pentru examinarea grupului de
persoane sau obiecte prezentate. Astfel, dacă ea cereca persoanele prezentate în grup să-şi
schimbe poziţia, această cerinţă va fi satisfăcută, organul decercetare solicitându-le celor
prezentaţi să facă aceasta, în cazul prezentării pentru recunoaştere aobiectelor materiale, a
lucrurilor, ele vor fi ridicate şi studiate sub toate aspectele lor caracteristice. Etapa detalizării,
când cel ce recunoaşte este chemat să se refere la elementele caracteristice de care s-a folosit
La etapa de fixare se întocmeşte procesul-verbal de prezentare iprc recunoaştere,
care,conform legii, constituie sursă de probă şi ca toate procesele-verbale încheiate cu prilejul
efectuării actelor de urmărire penală, în cele trei părţi constitutive (introductivă, descriptivă
şiconcludentă), trebuie să cuprindă date privind: data, locul şi împrejurările în care s-a
efectuat prezentarea spic recunoaştere; numele, calitatea şi instituţiile din care fac parte
organul de cercetare şi alte persoane participante; numele, prenumele, locul de muncă şi
domiciliul martorilor asistenţi;motivele care au impus prezentarea spre recunoaştere;
caracteristicile persoanei sau obiectului prezentat spre recunoaştere, ale obiectelor şi
persoanelor ce constituie grupul de prezentat: datele personale şi calitatea procesuală (martor,
victimă) a celui chemat să recunoască.
3. Care sunt factorii ce pot influența rezultatul prezentării pentru recunoaștere?
Factorii ce influențează rezultatul prezentării pentru recunoaștere sunt
4. Cum se face recunoaşterea după fotografie?
De asemenea, recunoașterea după fotografie este un mijloc foarte important care stă la
îndemâna organului de urmărire penală. Codul de procedură penală, și anume art. 134 alin. (1)
enunță: ” persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6
persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face
identificarea.„ alin. (2) spune: ” dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în
situația identificării persoanelor după fotografii„. Procesul de recunoaștere după fotografie se
face mai ușor atunci când pe poză sunt văzute niște semne unice a persoanei, fie un tatuaj sau
cicatrice. Procesul verbal trebuie să cuprindă numele, prenumele și adresa persoanelor care au
fost introduse în grupul de identificare sau ale căror fotografii au fost prezentate persoanei
care face identificarea, numele și prenumele persoanei identificate, precum și ordonanța sau
încheierea prin care s-a dispus efectuarea identificării de persoane.
5. Cum se desfășoară prezentarea pentru recunoaștrea a obiectelor? Dar a cadavrelor?
Pentru a răspunde la această întrebare iarăși apelăm la codul de procedură penală. Pentru acest
caz, ne ajută art. 135 alin. (1) ”Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea
adevărului în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificării,
după ce persoana care face identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi
aduse pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se
află obiectele.„. Obiectul va fi prezentat împreună cu alte 2-3 obiecte de același gen și
asemănătoare între acestea.
Recunoașterea cadavrelor este una din cele mai complicate recunoașteri. În acest caz este
foarte important să se țină cont de specificul locului în care aceasta urmează să fie întreprinsă
și că unii oameni pot pierde cunoștința sau pot avea șoc când văd un cadavru. Pentru a
diminua aceste consecințe, se aplică la metoda de recunoaștere a cadavrului după fotografie a
acestuia. Fotografia va prezenta detaliile specifice și existente pe cadavru. Este și situația în
care recunoașterea cadavrului poate fi efectuată. Aceasta va avea loc după niște reguli,
precum ar fi că el nu va fi prezentat în grup de cadavre și nu va fi prezentat tuturor
persoanelor care l-ar putea recunoaște.

Modulul XIV

1. Cum definiţi reconstituirea?

Expertizele medico-legale și criminalistice, constatările au niște rezultate extrem de utile
pentru a afla adevărul. Totuși, în unele cazuri este nevoie de reconstituire care are aceeași
importanța ca și cea a cercetărilor la fața locului. Acestea au niște rezultate fenomenale și pot
contribui la lămurirea unor probleme care se considerau imposibil de explicat. Reconstituirea
a fost legată, în teorie, de cercetarea locului faptei, fiind considerată ca o formă auxiliară a
acesteia, prin care se poate verifica dacă faptele sau împrejurările infracţiunii care formează
obiectul cercetării s-au săvârşit sau nu într-un anumit m
2. Care sunt diferențele dintre cercetarea la fața locului și reconstituire?
Cercetarea la fața locului are o importanță deosebită, deoarece permite strângerea probelor,
schițarea infracțiunii. Totuși, ambele sunt importante în realizarea scopului procesului penal,
în aflarea și verificarea unor constatări pentru aflarea adevărului.
Cercetarea la faţa locului, ca activitate probatorie, este cea de percepere nemijlocită a locului
unde s-a săvârşit fapta, a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, spre a fi în măsură să
desprindă o concluzie justă cu privire la modul în care infracţiunea a fost comisă şi la
identitatea făptuitorului. Cercetarea locului faptei îşi propune să rezolve următoarele sarcini:
examinarea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea; căutarea,descoperirea, fixarea,
ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă; determinarea drumului
parcurs de infractor, a obiectelor asupra cărora a acţionat şi a instrumentelor folosite;
determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în aparte anumitefaze ale
săvârşirii infracţiunii; identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta cercetată;adunarea
altor date care se referă la obiectul probaţiunii de natura infracţiunii săvârşite; efectuarea unor
constatări tehnico-ştiinţifice de specialitate; luarea unor măsuri de limitare a pagubelor şi de
prevenire a altor urmări dăunătoare.
Reconstituirea nu este întotdeauna în mod necesar legată de locul faptei. Principalele categorii
de reconstituiri nu au întotdeauna legătură cu locul faptei, ci cu verificarea pe cale
experimentală a împrejurărilor, a faptelor sau episoadelor privind o anumită acţiune.
Reconstituirea trebuie să fie efectuată doar în situaţia în care necesităţile de verificare a unor
probleme o impun, pe când cercetarea locului faptei este obligatorie la toate infracţiunile la
care este posibilă. Reconstituirea se realizează prin reproducere artificială a unor secvenţe ale
infracţiunii folosind ca metodă experimentul, iar suprapunerea sensului celor doi termen
creează confuzia dintre o instituţie procedurală şi procedeul sau metoda prin care acesta se
realizează. Reconstituirea, ca activitate procedurală auxiliară, este un procedeu probator
destinat realizării scopului procesual penal, prin a cărei utilizare anumite probe îndoielnice
sau simple indicii pot să fie reţinute ca probe serioase sau lipsite de valoare.
3. Care sunt măsurile pe care trebuie sa le ia organul judiciar atunci când pregătește
reconstituirea?
Atunci când se pregătește reconsitituirea, organul de urmărire penală va lua următoarele
măsuri:
1) se va asigura că sunt prezenți martorii asistenți.
2) se va asigura măsurile de pază a locului reconstituirii. În acest sens va fi desemnat locul pe
care îl va ocupa fiecare participant și sarcinile pe care va trebui să le realizeze.
3) va verifica locul în care se face reconstituirea. Pot apărea modificări în timp, dar trebuie să
fie îndeplinite condițiile care au existat în momentul săvârșirii infracțiunii.
4) va stabili modul în care participanții vor ține legătura între ei.
4. Cum se desfășoară reconstituirea?
Când totul este pregătit în poziția stabilită, și anume suspectul, inculpatul, martorul, persoana
vătămată, putem remarca și condițiile de la locul desfășurării reconstituirii care vor
corespunde cu cele de la data săvârșirii infracțiunii.
În cazul reconstituirii efectuate pentru stabilirea posibilităţilor de observare, percepere,
memorare sau reproducere a unui fapt sau fenomen, sunt importante condiţiile de vizibilitate,
audibilitate, meteo care trebuie să fie similare cu cele existente cu ocazia primei perceperi.
Toate condițiile vor fi menținute în procesul-verbal.
În desfăşurarea reconstituirii, se pune problema ritmului în care se va derula activitatea şi cea
a numărului de repetări necesare pentru ca rezultatul să fie edificator. Ritmul în care trebuie
desfăşurate activităţile trebuie să asigure observare optimă, permiţând emiterea unor concluzii
obiective.
5. Ce cuprinde procesul verbal în care se fixează rezultatele reconstituirii?
Orice procedură îndeplinită de organul de urmărire penală trebuie fixată în detalii clare și
certe în procesul verbal.
Reconstituirea poate fi fixată, pe lângă procesul verbal, și cu ajutorul fotografiei juridice
operative și a filmărilor video.
Procesul verbal va avea forma și conținutul consacrat proceselor verbale, având mențiuni
specifice care vizează scopul și locul reconstituirii. De asemenea, se includ în mențiuni și
toată activitatea desfășurată, numărul de repetări, rezultatul acestor repetări, condițiile de
vizibilitate, condițiile meteo, metodele utilizate, observațiile făcute și măsurile luate.