Tema 12.

Tactica audierii persoanelor (4 ore)

12.1. Noțiunea, genurile și regulile generale de audiere a persoanelor în procesul penal. 12.2. Tactica
audierii martorului și a părții vătămate. 12.3. Particularități tactice privind audierea bănuitului și a
învinuitului

12.1. Noțiunea, genurile și regulile generale de audiere a persoanelor în procesul penal

Audierea în cadrul urmăririi penale și judiciare prezintă - o activitate procesuală ce
constă în obţinerea şi fixarea conform cerinţelor legii a declaraţiilor martorilor, părţii
vătămate, bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor privind faptele ce au importanţă pentru cauză..
Această acţiune este una din cele mai fregvent întîlnite și totodată una din cele mai
complexe. Efectuarea ei cere de la organul de urmărire penală o înaltă cultură generală şi
profesională cunoaşterea profundă a psihologiei omului, deţinerea procedeelor tactice de audiere.
CPP reglementează detaliat ordinea pregătirii şi efectuării audierii. Legea stipulează că:
- Toate persoanele invitate pe o cauză se audiază separat. Organul de urmărire penală trebuie să
ia măsuri ca acestea să nu comunice între ele (al.4 art.104., al.2 art.105). Acestea nu pot fi forţate
să mărturisească împotriva sa, sau a rudelor sale ori să-şi recunoască vinovăţia.
- Audierea se efectuiază la locul desfăşurării urmăririi penale dar în caz de necesitate această
acţiune poate fi executată şi la locul aflării persoanei de regulă, în timpul zilei.
- Audierea oricărui subiect al procesului, în fapt se divizează în 3 stadii:
1) stabilirea datelor personale; 2) relatarea liberă; 3) stadia de întrebări-răspunsuri.
Genurile audierii: în funcţie de: - statutul procesual al persoanei (audierea martorului,
bănuitului, învinuitului etc.); - vîrsta persoanei (audierea unui adult, a minorului sau a unui
copil); - competenţa participanţilor (fără participarea persoanelor terţe, cu participarea lor); -
locul audierii; - caracterul situaţiei (conflictuală sau nonconflictuală); - dacă persoana a fost sau
nu anterior audiată (audierea primară, repetată, suplimentară). Un gen specific de audiere este
conruntarea. Ea se efectuiază pentru a înlătura divergenețele în declarații.
Regulile generale ale audierii:
Legalitatea audierii, adică, în primul rînd, că acţiunea are suficiente temeiuri de a o efectua,
dar și respectarea tuturor garanţiilor procesuale: audiereaa bănuitului, învinuitului numai în
prezenţa unui apărător (art.104 al.1); - fiecare persoană se audiează separat; - propunerea de a
face în scris declaraţii cu mâna proprie; -ne admiterea audierii în timpul nopţii, doar în cazuri
excepţionale cu indicarea motivelor în procesul-verbal; -durata audierii martorului nu poate
depăşi 4 ore, iar durata generală în aceiaşi zi, nu poate depăşi 8 ore (art.107); - este interzisă
folosirea mijloacelor de constrîngere (violenţă, ameninţări ect.); -audierea fără a fi prezent fizic
la audiere (art.110).
Obiectivitatea şi plenitudinea audierii. Organul de urmărire nu este în drept să scurteze, să
simplifice declaraţiile obţinute, să le modifice conform închipuirilor sale. O garanţie a
obiectivităţii este restricţia de a nu formula persoanei audiate întrebări sugestive, iar a
plenitudinii - dreptul să scrie cu mîina propie declaraţiile.
Obiectivitatea audierii constă şi în faptul că trebuie obţinută toată informaţia. Selectarea ei
subiectivă, tendeţioasă este inadmisibilă.
Caracterul activ al audierii, ceea ce înseamnă că ofiţerul de urmărire penală deţine iniţiativa,
foloseşte procede tactice validate ştiinţific şi aprobate în practică. Asta însă nu înseamnă
constrîngerea fizică sau psihică.
Stabilirea contractului psihologic cu persoana audiată, adică crearea relației când se oferă
benevol informații importante. Contractul psihologic se stabileşte prin autoritatea ofiţerului de
urmărire penală, comportamentul şi manierele lui adecvate, tonalitatea discuţiei, aspectul exterior
al anchetatorului etc.
Pregătirea minuţioasă a organului de urmărire pentru audiere, adică: 1) Colectarea datelor
incipiente pentru audiere; 2). Alcătuirea planului de audiere; 3). Alegerea timpului şi a locului de
audiere; 4). Asistenţa tehnico-criminalistică. Datele incipiente se referă la studierea materialelor
dosarului şi a datelor despre persoana în cauză. Stuiind dosarul, stările de fapt, analizînd datele
operative de investigaţie organul de urmărire trebuie să-şi închipuie clar împrejurările ce trebuie
stabilite şi prin care probe.
Organul de urmărire penală studiază literatura, terminologia, procesele tehnologice,
consultă specialiştii respectivi, se aranjează locul unde va avea loc audierea, se pegătesc probele,
se studiază antecedentele persoanei, trecutul lui, nivelul de cultură, caracterului, relaţiile.
În plan se indică împrejurările ce constituie obiectul audierii, consecutivitatea stabilirii lor,
se schiţează întrebările orientive, se indică probele care vor fi folosite la audiere.
Sistemul de operaţii din care se compune activitatea organului de urmărire se divizează în
cîteva stadii: - prealabilă; - relatarea liberă; - întrebări-răspunsuri; - redactarea rezultatelor în PV.
Stadia prealabilă cuprinde stabilirea identităţii persoanei ce s-a prezentat la audiere, a datelor
biografice, consemnarea datelor de anchetă în procesului-verbal al audierii.
Martorii şi paretea vătămată, conform art.312 CP, se previn despre răspunderea penală
pentru refuz, precum şi pentru declaraţii minciunoase, făcute cu bună ştiinţă, se stabileşte
relaţiile lor cu bănuitul, învinuitul.
Bănuitului i se lămureşte esenţa bănuirilor, iar invinuitului i se anunţă ordonanţa de
învinuire, se stabileşte atitudinea audiatului faţă de bănuieli sau de învinuirile înaintate.
Dacă bănuitul acceptă să facă declaraţii, anchetatorul î-l întreabă dacă recunoaşte bănuiala
sau învinuirea ce i se impută, î-i propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia.
Anume aici, la această etapă, organul de urmărire penală apreciază poziţia prezumtivă a
audiatului şi schiţează mersul activităţilor ulterioare, corigînd planul audierii.
Pentru crearea unor relaţii corecte cu audiatul, ofiţerul de urmărire penală trebuie să-i
cucerească încrederea. Aceasta se obţine prin corectitudinea sa, manifestarea unei poziţii
constructive, tact, atenţie, obiectivitate, delicateţe, un respect accentuat faţă de lege şi adevăr.
Familiarismul, aroganţa (înfumurarea), nervozitatea, indiferenţa față de audiat influenţează
negativ mersul și rezultatele audierii.
Audierea propriu-zisă se începe cu relatarea liberă despre împrejurările cauzei. În cursul
relatării, nu este bine să-l întrerupem fără necesitate. Oricum, î-i oferim posibilitatea să-şi expună
gîndurile liber şi numai când evident s-a abătut de la temă, printr-o întrebare scurtă î-l readucem
în albia obiectului ascultării. Dacă relatatrea liberă cuprinde un cerc îtreg de probleme, este
oportun a le diviza după anumite epizoade.
După terminarea relatării libere, organul de urmărire penală formulează întrebări: - de
precizare; - de detalizare; - de verificare a declaraţiilor.
Întrebările trebuie să fie clare, scurte şi concrete. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive
şi care în mod evident urmăresc scopul insultării, umilirii persoanei audiate. În ele nu trebuie să
se conţină afirmaţii şi aprecieri ale organului de urmărire penală, sau care nu se referă la premisa
probelor. Întrebările trebuie formulate astfel, încât să se răspundă limpede şi clar, fără echivoc.
Autenticitatea declaraţiilor se stabileşte prin verificarea lor ulterioară. Însă, chiar în cadrul
audierii, organul de urmărire apreciază declaraţiile şi dacă aceste aprecieri se dovedesc a fi
corecte, atunci el are posibiltatea de a selecta cele mai eficiente procedee tactice de audiere.
De notat că chiar şi în cazul în care declaraţiile ni se par a fi autentice, logice, convingătoare,
acestea trebuie apreciate critic, trebuie confruntate cu alte materiale considerate absolut veridice.
Coincidenţa deplină, în detalii a declaraţiilor audiatului cu cele, depuse de alte persoane
trebuie să pună în gardă organul de urmărire penală.
O astfel de coincidenţă poate mărturisi depre o înţelegere prealabilă a acestor persoane de a da
depoziţii false.
Declaraţiile se consemnează într-un proces-verbal în condiţiile art.260, 261 CPP RM. Toate
depoziţiile se fixează de la prima persoană pe cât posibil cuvânt cu cuvânt.
Procesul-verbal, după încheerea audierii se prezintă persoanei audiate pentru a fi citit sau
i se citeşte de către anchetator. Obiecţiile apărute se consemnează în procesul-verbal.
12.2. Tactica audierii martorului și a părții vătămate

Preliminarii. Dacă audierea la general este cea mai frecventă acțiune procesuală, atunci
audierea martorilor constiuie una din cele mai răspândite varietăți ale ei. Legea (art.90, 59 CPP)
prevede obligativitatea martorului și a părții vătămate de a face declarații veridice. Partea
vătămată se deosebește de martor prin faptul că prin infracțiune i s-a adus prejudiciu moral, fizic
sau material, i s-au încălcat drepturile și interesele ocrotite de lege. El are interes juridic în cauză,
de aceea poate uneori opune rezistență în mersul cercetărilor.
Nu sunt rare și cazurile când și martorul de bună-credință nu face declarații despre
împrejurările verificate din motiv că nu le-a memorizat, alteori depune declarații neconforme
adevărului din motiv de eroare cu bună-credință (perseperea greșită a împrejurărilor).
Cât privește partea vătămată, eroarea poate fi cauzată de pericolul la care a fost supus. În
cauzele de viol aceste persoane retrăiesc sentimente de rușine, deaceea ele nu totdeuana sunt
sincere la audiere.
Uneori, sub influența învinuiților și a rudelor, atât martorii cât și partea vătămată prezintă
declarații false cu bună-știință. Conform art.312, 313 CPP pentru refuz sau eschivarea de a face
declarații, darea de declarații false cu bună-știință aceste persoane poartă răspundere penală.
Pregătirea către audiere. Mai întâi este necesar a stabili relația dintre martor, partea
vătămată față de învinuit. Privitor la martor verificăm:
- dacă acesta este sau nu interesat în cauză;
- dacă are sau nu cazier judiciar;
- cum se caracterizează la serviciu și acasă.
Dacă pe aceiași cauză se audiază câțiva martori, este necesar a decide în ce consecutivitate
aceștea trebuie citați. Oricum, printre primii se invită martorii, declarațiile cărora pot fi folosite la
audierea învinuitului și demascarea martorilor de rea-credință. Alteori, primii se audiază
persoanele ce dețin informații despre faptele mai timpurii comparativ cu altele. În ultimul rând se
audiază martorii interesați în cauză, dacă audierea lor este oportună.
Audierea propiu-zisă:
1) În conformitate cu al.(3), art.105 CPP, îninte de a începe audierea, se constată identitatea celui
audiat (numele, prenumele, vârsta, domiciliu, ocupația). Martorul surdomut este audiat cu
participarea interpretului care cunoaște semnele acestuia. Dacă martorul suferă de o boală psihică
sau o altă boală gravă, audierea se va realiza doar cu consimțământul medicului și în prezența
lui.
2) Martorului i se explică drepturile și obligațiile, prevăzute de art.90 CPP și se previne de
răspunderea penală pentru refuz de a face declarații, precum și pentru declarații minciunoase,
făcute cu bună știință.
3) Se trece la faza relatării libere, adică martorului i se aduce la cunoștință obiectul cauzei
pentru elucidarea căror împrejurări el este chemat și î-i propune să declare despre aceste fapte.
Dacă martorul declară că nu cunoaște nimic despre fapta în cauză sau depozițiile lui sunt
controversate, alogice, nu se coroborează cu alte materiale din dosar nu trebuie de făcut concluzii
pripite despre persoana dată ca de rea-credință.
În astfel de cazuri sunt posibile următoarele situații:
a) martorul pe bune nu cunoaște nimic despre împrejurările verificate, el persoanal nu le-a
perceput și nici n-a auzit despre ele.
b) martorul prezintă declarații adevărate însă ele nu sunt autentice, întrucât le-a perseput în
condiții nefavorabile.
c) declarațiile lui sunt de bună-credință, însă contravin altor materiale din dosar din motiv că
ultimele sunt false.
d) martorul a perseput circumstanțele ce se verifică dar le-a uitat (a trecut mult timp, defecte de
memorie).
e) martorul face declarații false sau intenționat lasă în umbră unele împrejurări cunoscute de
dânsul. Toate aceste presupuneri trebuie verificate prin formularea de întrebări de precizare, de
control, demonstrarea depozițiilor altor martori.
Etapa relatării libere este necesară și trebuie respectată întrucât organul de urmărire penală nu
totdeauna cunoaște ce informații deține martorul sau partea vătămată.
Pe de altă partea, nu apare riscul de a-i sugestiona prin întrebările înaintate, răspunsul dorit,
nu se fac cunoscute și probele pe care le deține ofițerul de u/p. Nu se recomanda să întrerupem
relatarea liberă prin replici sau întrebări, să manifestăm nervozitate, nerăbdare sau aroganță.
Nu este bine să protocolăm declarațiile, pot fi făcute doar unele notițe. Deci este bine să-i
acordăm o maximă atenție, tact, delicatețe, corectitudine, respect față de persoana audiată și față
de lege.
După încheierea relatării libere, prin întrebări de precizare și de completare scoate în
evidență fapte noi, ajută persoana audiată să-și amintească unele date. Dacă depozițiile obținute,
după aprecierile o/u se dovedesc a fi neconforme adevărului, atunci, în cazul erorii de bună-
credință, audiatul trebuie ajutat să-și repare greșeala.
Dar, în situația când declarațiile sunt de rea-credință, false, persoana audiată urmează a fi
demascată de fals și determinată să facă depoziții veridice.
Pentru reanimarea memoriei audiatului se aplică diverse procedee:
1) Audierea cu aplicarea legăturilor asociative, adică amintirea unui fapt poate
genera reamintirea altora legate temporal sau spațial cu primul, care au precedat, asociat sau
succedat acest fapt, precum și reanimarea faptelor asemănătoare sau cu caracter contrastant față
de inițialul fapt.
2) Familiarizarea persoanei audiate cu unele materiale ale dosarului (declarațiile altor
persoane, extrase din pr.verbal al cercetării la fața locului, fotoanexele, plan-schița locului
faptei), prezentarea unor obiecte, aspectele cărora poate conduce la reanimarea unor fapte.
3) Audierea repetată pe un anumit cerc de împrejurări, care poate complementa
omisiunile audierii inițiale.
4) Verificarea declarațiilor la locul infracțiunii (art.114 CPP), reconstituirea faptei
(art.122 CPP), experimentul în procedura de urmărire penală (art.123 CPP) ș.a.
În cazul demascării declarațiilor de rea-credință, organul de urmărire penală adoptă unele
procedee deosebite. Mai întâi însă trebuie să ne convingem că martorul face depoziții false și să
stabilim modivul lor.
Demascarea martorului de rea-credință se realizează cu ajutorul:
1) mărturiilor altor persoane;
2) prin prezentarea de probe materiale;
3) realizarea unor confruntări cu alte persoane;
4) audiere repetată cu detalizare maximă a declarațiilor;
5) punerea unei întrebări neașteptate;
6) crearea unei imagini supraestimate la persoana audiată despre volumul de probe pe care î-l
deține organul de u/p;
7) demonstrarea posibilităților contemporane ale expertizei judiciare;
8) referire la poligraf;
9) ”amprenta cerebrală” – o nouă realizare a criminalisticii mondiale.
Audierea persoanei vătămate deține anumite particularități, determinate de statutul
procesual al părții vătămate, starea lui psihică în momentul comiterii infracțiunii. Ea are interes
juridic în cauză, cunoaște suficient o bună parte din materialele dosarului și în acest sens poate fi
influențată de ele. De aceea, este necesar ca partea vătămată să fie audiată la momentul oportun
ca să evităm impactul negativ la acestor influențe.
Aprecierea declarațiilor acestuia trebuie făcute cu luarea în considerare a stării psihice la
momentul evenimentului infracțional. Nu de puține ori aceștea sunt înclinați a exagera pericolul
real al atentatului, uneori inconștient denaturează unele împrejurărial faptei.
12.3. Particularități tactice privind audierea bănuitului și a învinuitului

Conform art.64, 66 a legii procesual penale, bănuitul și învinuitul au dreptul însă nu și

obligația de a depune declarații. Însă organul de u/p nu trebuie să adopte o atitudine indiferentă
față de faptul dacă aceștea depun declarații autentice. Persoana audiată urmează a fi convinsă că
ascunderea adevărului este ineficientă și inutilă.
La audierea învinuitului și bănuitului se aplică tezele generale ale tacticii de audiere, însă se
iau în considerare și unele particularități:
1) Către audierea învinuitului și bănuitului ofițerul de urmărire penală trebuie să se
pregătească deosebit de minuțios. În prezența mai multor învinuiți este important a stabili
pe cine î-l vom audia în primul rând. Se va lua în considerare rolul fiecăruia în activitatea
infracțională și ce pedeapsă î-l amenință pentru cele comise, pe cât convingătoare sunt
probele de învinuire, în ce relații el s-a aflat cu alți coparticipanți.
2) Audierea învinuitului și bănuitului se realizează în prezența unui apărător, imediat după
reținerea bănuitului sau după caz, după punerea sub învinuire dacă acesta acceptă să fie
audiat. Nu se permite audierea lor în stare de oboseală, în timpul nopții decât doar la
cererea lor. La audiere sunt inadmisibile minciuna sau dezorientarea intenționată a
audiaților.
3) Dacă învinuitul, bănuitul acceptă să facă declarații, ofițerul de u/p î-l întreabă dacă
recunoaște bănuiala sau învinuirea ce i se impută și î-i propune să facă în scris explicații
asupra acesteia. Dacă refuză să scrie personal, se ascultă povestirea orală și detaliată a
acestuia, însă înainte de aceasta î-i explicăm minuțios esența învinuirii, sancțiunea CPRM
Relatarea liberă. În funcție de situația de audiere (nonconflictuală sau conflictuală) se
folosesc diverse procedee de audiere.
În situația nonconflictuală momentul principal în planul de audiere îl formează relatarea
liberă cu respectarea anumitor reguli tactice:
- nici o informație relatată de învinuitul sau bănuit nu trebuie lăsată fără atenție și verificare. Ân
acest sens, se solicită de la audiat date ce confirmă sau infirmă cele relatate.
- ca depozițiile să fie obținute pe deplin, relatarea trebuie orientată judicios după o anumită
consecutivitate – cronologică, logică sau tactică.
- dacă evenimentul este complex, tema relatării se divizează în episoade separate care asigură
plenitudinea declarațiilor. Dacă unele date, împrejurări s-au uitat, în scopul reanimării lor,
folosim procedeele legăturilor asociative.
Situația conflictuală.
1) În caz de refuz de a prezenta declarații, încercăm a-l convinge pe învinuit de poziția incorectă
adoptată de el. Folosim faptul dării de declarații a complicilor învinuitului, care î-l demască în
comiterea infracțiunii. Utilizăm și contradicțiile dintre diverși coparticipanți, dar și cele din
propriile declarații.
2) În cazul dării de declarații false, urmează a stabili motivul lor pentru al înlătura. Astfel de
motive pot fi:
a) dorința de a evita raspunderea penală sau să-și asigure o pedeapsă mai blândă.
b) dorința de a diminua vinovăția complicilor în virtutea unor legături de prietenie, familiale,
motive de profit etc.
c) defaimarea complicilor săi din motiv de răzbunare.
d) învinuire de sine din lăudăroșenie sau pentru a acoperi un comportament condamnabil a unei
rude sau altei persoane apropiate ori datorită unor defecte ale psihicii.
Demascarea falsului în depoziții se realizează prin aplicarea următoarelor procedee:
1) procedee de influență emoțională;
2) procedee de influență logică;
3) combinații tactice.
1. Procedeele de influență asupra emoțiilor presupune:
 - înclinarea audiatului spre sinceritate și căință prin lămurirea consecințelor grave ale
depozițiilor false cât și celor favorabile în cazul recunoașterii vinovăției;
- invocarea trăsăturilor pozitive ale persoanei audiate, a autorității lui, a atașamentului față de
cineva etc.;
- folosirea antipatiei persoanei audiate față de unul din coparticipanți, dependența lui de
acesta, umilindu-i demnitatea;
- aplicarea factorilor neașteptați, când persoana audiată este deja relaxată, calmată,
demobilizată prin pista inofensivă de audiere, din punctul lui de vedere. Procedeul punerii unor
întrebări frontale pe fondalul slăbirii atenției.
2. Procedeele de influență asupra logicii se reduc la prezentarea de probe ce infirmă
declarațiile audiatului. Există 2 posibilități de a le prezenta:
a) graduat, în funcție de puterea lor probantă – de la cele mai puțin convingătoare la cele mai
ponderabile, puternice, însă ele trebuie să fie bine verificate.
b) prezentarea încă din primul moment, pe neașteptate a probelor celor mai importante din care
rezultă clar vinovăția audiatului.
c) prezentarea de probe ce infirmă declarațiile făcute de audiat, care arată poziția fără sens a lui.
3. Combinațiile tactice, adică crearea situației menite de dinainte a fi incorect apreciată de
persoana audiată. Aceasta nu este minciună, nu se comunică audiatului informații false sau
denaturarea faptelor veridice. Acestea sunt situații create pe baza faptelor adevărate, care pot fi
interpretate dublu, anbiguu: corect sau incorect. În acest sens, se folosesc:
1) crearea la persoana audiată o imagine exagerată despre informațiile deținute de organul de
u/p, privind împrejurările cauzei;
2) ascunderea de persoana audiată a cunoștințelor anchetatorului despre unele împrejurări
concrete ale cauzei;
3) metoda audierii despre fapte secundare ce camuflează întrebarea principală despre
implicația persoanei în infracțiune.
4) aplicarea procedeelor de audiere repetată despre unele și aceleași fapte
5) folosirea contradicțiilor în declarații;
6) folosirea datelor operative.
În combinațiile tactice este important a aplica procedeul ”pe neașteptate” (întrebări neașteptate,
probe prezentate pe aneașteptate etc.). Uneori, dacă audiatul insistă că spune adevărul, să i se
propună să-i spună și unia dintre complicii lui doar o singură frază: ”Eu am spus anchetatorului
tot adevărul, spune și tu”.
Când învinuitul prezintă declarații false, el foarte vag, schematic lămurește împrejurările
cauzei. Aceasta se explică nu numai prin faptul că este complicat a ”umple” golul cu detalii ce
trebuie născocite, dar și de teama că aceste detalii sunt mai ușor a le verifica.
De aceea, uneori învinuitul se demască pe sine prin faptul că nu este în stare să detalizeze
declarațiile. Nu este recomandabil a prezenta toate probele adunate. Un efect mai puternic î-l are
tactica prezentării lor graduate, consecutiv, de la cele mai slabe la cele mai puternice sub aspect
probant, când tensiunea psihică crește pas cu pas.
Procedeul prezentării de la bun început a celei mai puternice probe este bine să-l aplicăm
când învinuitul ezită să prezinte declarații.
Bănuitul se audiază cu respectarea a acelorași reguli și procedee tactice ca și în cazul
învinuitului. Aici însă, înainte de a începe audierea bănuitului i se anunță drepturiel și i se
lămurește esența bănuelii. Dacă bănuitul este reținut el trebuie audiat imediat.
Bănuitul, de regulă nu știe dacă toate circumstanțele faptei î-i sunt cunoscute organului de
urmărire penală, de aceea de multe ori el alege o tactică de așteptare.
Tactica anchetatorului se bazează pe folosirea probelor despre care bănuitul până ce nu le
cunoaște.
ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE: 1. Care sunt procedeele de reanimare a
memorie martorului și de demascarea celui de re-credință? 2. Argumentați necesitatea fazei de
relatare liberă 3. Care sunt procedeele de demascare a falsului în depoziții a învinuitului?