Sunteți pe pagina 1din 7

IV.

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR

1. Definiţia şi clasificarea urmelor


1.1. Definiţia urmei
În literatura de specialitate, noţiunea de urmă este definită în două accep-
ţiuni:
• în sens larg: „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul în-
conjurător, ca rezultat al acţiunilor infractorilor” (S.A. Golunski); „orice modi-
ficare materială produsă la locul săvârşirii faptei şi care poate fi utilă cercetării
criminalistice” (Ion Mircea);
• în sens restrâns: „urmele formate prin reproducerea construcţiei exterioa-
re a unui obiect asupra altui obiect” (Camil Suciu).
Într-o definiţie cuprinzătoare, „prin urmă se înţelege orice modificare mate-
rială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de
acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea
infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot condu-
ce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lă-
murirea împrejurărilor cauzei” (Gheorghe Păşescu, în Tratat practic de crimi-
nalistică, vol. I, 1976).
Iată şi definiţia dată de prof. Emilian Stancu: „Prin urma infracţiunii se în-
ţelege orice modificare materială intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte
penale, între faptă şi modificarea produsă existând un raport de cauzalitate.”

1.2. Clasificarea urmelor


Edmond Locard distingea:
• amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.);
• urme (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.).
Reţinem şi o clasificare modernă a criminalisticii franceze, în: urme indeter-
minante (care pot fi de natură chimică, biologică sau nebiologică, dar nu indică
autorul, şi urme determinante, de natură fizică, produse prin apăsare, frecare sau
smulgere, care permit identificarea.
În criminalistica românească, urmele au fost clasificate după mai multe cri-
terii:
1.2.1. După factorul creator:
• urme ale omului, cuprinzând modificări create de mâini, picioare, frunte,
nas, buze, urechi, precum şi urme biologice de natură umană: sânge, salivă, păr,
spermă;
• urme ale animalelor: urme create de gheare, coarne, colţi, copite, aripi,
păr; produse biologice; miros;
• urme ale plantelor: urme create de frunze, crengi, tulpini, seminţe;
• urme ale obiectelor şi instrumentelor folosite la comiterea infracţiunii:
urme ale încălţămintei; ale mijloacelor de transport; ale instrumentelor de lovire,
spargere, de tăiere; urme ale armelor de foc;
• urme create de unele fenomene (incendii, explozii, catastrofe, folosirea ra-
diaţiilor).
1.2.2. După factorul primitor de urme: urme primite de om, de animale, de
vegetale, de obiecte.
1.2.3. După esenţa lor: urme formă, urme materie, urme poziţionale.
a. Urmele formă se subclasifică astfel:
• În raport cu procesul de mişcare în care s-au format:
- urme statice, create prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafeţele
să alunece între ele (urmele de încălţăminte, urmele papilare, conturul dinţilor pe
pielea victimei, conturul instrumentelor de spargere etc.);
- urme dinamice, care se formează în procesul de alunecare şi frecare a suprafe-
ţelor corpului creator şi corpului primitor de urmă (urme în formă de striaţii; urme de
derapare a roţilor autovehiculelor; urme de alunecare şi frecare etc.).
• În raport cu modificările aduse corpului primitor:
- urme de adâncime, când obiectul creator este dur şi pătrunde în masa obiec-
tului primitor;
- urme de suprafaţă, când obiectul creator şi cel primitor sunt de aceeaşi duritate
şi apar ca rezultat al depunerilor de pe obiectul creator pe suprafaţa obiectului primitor
şi invers, fără a se schimba formele celor două obiecte.
Urmele de suprafaţă pot fi:
- de stratificare, când obiectul creator depune pe cel primitor un strat de sub-
stanţă (urme de încălţăminte, urme ale pneurilor pe asfalt etc.);
- de destratificare, atunci când obiectul creator primeşte un strat subţire de
substanţă din suprafaţa obiectului primitor (stratul depus pe degetele aşezate pe un
toc de fereastră).
Urmele de stratificare şi de destratificare pot fi:
- vizibile, când sunt detectate de ochiul omenesc;
- invizibile (sau latente), care nu pot fi detectate decât dacă sunt privite sub
anumite unghiuri de lumină, prin transparenţă, pentru a căror vizibilitate, fiind ne-
cesară relevarea lor prin folosirea unor surse dirijate de lumină sau a radiaţiilor
ultraviolete.

b. Urmele materie, care cuprind substanţe sau particule de natură organică


sau anorganică (produse biologice de natură animală şi vegetală şi substanţe chi-
mice de natură organică; cioburi de sticlă, particule de sol, pelicule de vopsea etc.).

1.2.4. Clasificarea urmelor după mărime:


• macrourmele, care includ toate modificările vizibile cu ochiul liber;
• microurmele, urme formă sau materie, care nu pot fi percepute decât cu
ajutorul aparatelor optice de mărit.
1.2.5. După posibilităţile pe care le oferă în procesul identificării:
• urme apte, care permit identificarea obiectului creator;
• urme inapte, care nu permit identificarea, dar contribuie la stabilirea apar-
tenenţei de gen.

1.2.6. Într-o altă concepţie (prof. Emilian Stancu), urmele sunt clasificate
astfel:
• După factorul creator: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fe-
nomene cum sunt incendiul şi explozia.
• După tipul sau natura urmei:
a) urme care reproduc forma suprafeţei de contact (urme de mâini, de picioa-
re, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.);
b) urme sub formă de pete sau resturi de materii organice şi anorganice, in-
clusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge, firul de păr, praful, ciobul,
pilitură, peliculă de vopsea, resturi vegetale) denumite generic şi urme materie;
c) urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotul obiectelor) şi urme olfactive;
d) urme vizibile şi urme latente;
e) macro şi microurmele.
• După modul de formare a urmelor:
a) urme statice;
b) urme dinamice;
c) urme de suprafaţă;
d) urme de adâncime.
• După alte criterii:
a) urme locale şi periferice (negative), care redau conturul obiectelor;
b) urme care permit identificarea obiectului sau doar apartenenţa de grup;
c) urme poziţionale (modificări survenite în poziţia unor obiecte: scaune răs-
turnate, veioză aprinsă, dulap deschis).

1.2.7. O clasificare interesantă a urmelor în sens larg o face Lucian Ionescu,


astfel:
Urme de contact, produse prin contactul (atingerea) dintre obiectul creator,
care trebuie identificat şi obiectul primitor, denumite urmă formă, urmă marker
sau urmă reproducere.
Urmele de contact, în funcţie de modul de formare, se clasifică în:
a) urme de suprafaţă şi urme de adâncime;
b) urme de stratificare (imagine pozitivă) şi urme de destratificare (imagine
negativă);
c) urme statice şi urme dinamice;
d) urme vizibile şi urme latente.
Nu există şi nu poate exista egalitate de imagini până în cele mai mici detalii
între «original» (obiectul creator) şi «copie» (urmă). În realitate apar diferenţe,
respectiv modificări ale configuraţiei suprafeţei redate în urmă, datorită unor fac-
tori cum ar fi:
• imprimarea defectuoasă sau/şi incompletă (presiunea redusă, alunecare pe
suport);
• deformări (proiectile ricoşate, tamponări în accidentele de circulaţie);
• plasticitate şi aderenţă insuficiente a suportului urmei (pământ zgrunţuros,
suprafaţă rugoasă sau cu denivelări);
• îmbâcsirea urmei cu substanţe de stratificare (sânge, noroi);
• caracteristici «false» (pietricele încastrate între profilul tălpii de cauciuc
sau ale anvelopei)”.
În funcţie de natura obiectului creator, urmele de contact (formă) se împart
astfel:
Urme lăsate de persoană (urme ale omului):
• amprente ale degetelor, amprente palmare şi plantare;
• urme de dinţi;
• urme de buze;
• urme de urechi;
• urme de unghii;
• urme produse de alte elemente anatomice (proeminente) ale corpului uman
(nas, bărbie, genunchi etc.).

Urme lăsate de obiecte

a) instrumente de lovire:
• instrumente contondente (piatră, rangă, băţ, măciucă, box, pat de armă);
• instrumente tăietoare-înţepătoare (cuţit, briceag, foarfece, bisturiu);
• instrumente tăietoare-despicătoare (topor, satâr, târnăcop);
• instrumente înţepătoare (sulă, ac, andrea, furcă).
b) Instrumente de spargere, altele decât cele de lovire (cleşte, patent, levier, bur-
ghiu, şurubelniţă, bomfaier, ferăstrău).
c) Instrumente de deschidere a încuietorilor (şperaclu, cheie falsă, cheie potrivită,
dispozitive artizanale).
d) Obiecte de îmbrăcăminte (haine, încălţăminte, ciorapi, mănuşi).
e) Mijloace de transport:
• auto (anvelope, faruri, mască, bară de protecţie);
• cu tracţiune animală (roţile, lada şi oiştea căruţei);
• propulsate de forţa omului (roţile, ghidonul, pedalele bicicletei).
f) Arme de foc (interiorul ţevii, piedica închizătorului, camera detunătorului, pin-
tenul aruncător, fereastra de ejectare, proiectilul, tubul cartuşului).
g) Instrumente de scris (caracterele maşinii de scris, matriţe, fax, imprimantă de
computer, periuţă, creion, pix, ştampilă, sigiliu, parafă, şablon, poansoane, im-
primator de timbru sec).

Urme substanţă: substanţe sau produse, de obicei fragmentare (microurme


sau macrourme), care s-au desprins dintr-un corp finit (particule, granule, pelicule,
aşchii, fibre) sau dintr-o masă amorfă (pulverulentă, lichidă sau gazoasă). Acestea,
de fapt, sunt probe materiale, fiind urme, în sensul restrictiv al noţiunii, atunci
când au rolul de substanţe de stratificare (urme lăsate de mâna îmbibată cu sânge).

Urme deprinderi
„Este vorba de manifestările cu caracter de stereotip dinamic care se exterio-
rizează într-o formă concretă, materială, cum ar fi scrisul, vocea, mersul, diverse
deprinderi manuale (facerea nodurilor, mânuirea unor instrumente, aplicarea tuşe-
lor la vopsire). De remarcat că şi acest gen de urme sunt expertizabile, conducând
uneori la identificarea persoanei” (Lucian Ionescu).
Alte genuri de urme (urme asimilate):

• Urme create de un fenomen, de exemplu, cele de propagare a focului într-


un incendiu sau explozie, urmele de electrocutare (aşa-numita „marcă electrică”),
urmele produse de scurtcircuite sau de scurgerea curenţilor de înaltă tensiune etc.
• În categoria urmelor de contact (formă) se includ şi urmele lăsate static de
obiecte pe suportul pe care s-au aflat (urma de ardere a unui fier de călcat încins pe
o stofă; conturul unui tablou desprins de pe perete).
• Urme poziţionale, care, în contextul general al locului faptei, oferă informa-
ţii importante pentru anchetă: mobile răsturnate, sertar tras, urme de sânge, ceasul
spart oprit la o anumită oră, cioburi de far etc.
• Urme de animale, de picioare şi de dinţi, care interesează atât în legătură cu
infracţiunile de furt şi braconaj, cât şi cu elucidarea unor situaţii dintre cele mai di-
verse (de exemplu, la determinarea naturii leziunilor constatate la cadavrele găsite
pe câmp sau în pădure).

Recapitulăm schema clasificării urmelor după Tratat practic de criminalistică: