Ministerul Afacerilor Interne


Academia,,Ștefan cel Mare”


Dactiloscopia
TIPURILE, SUBTIPURILE SI
VARIETATILE DESENELOR
PAPILARE
TIPURILE, SUBTIPURILE SI VARIETATILE DESENELOR PAPILARE
Tipurile8 sunt grupe mari de desene papilare impartite dupa forma generala a crestelor
care alcatuiesc regiunea centrala. Dupa acest criteriu, toate desenele papilare se impart in cinci
tipuri fundamentale:
1) tipul arc (adeltic);
2) tipul lat (monodeltic);
3) tipul cerc (bideltic);
4) tipul combinat (polideltic);
5) tipul amorf.
Cele cinci tipuri fundamentale ale desenelor papilare prezinta, la randul lor, multiple
particularitati care permit ca unele dactilograme sa poata fi deosebite cu usurinta de altele, desi
ca forma generala sunt de acelas aspect.

Luandu-se in considerare si alte criterii ca nucleul, pozitia sau numarul deltelor fiecare tip
se divide la randul sau in grupe mai mici numite subtipuri si varietati.
1. Tipul arc (adeltic)2
Tipul arc, cunoscut si sub numele de adeltic, este cel mai putin raspandit, insumand circa
7,1% din totalul dactilogramelor. El are o forma foarte simpla.
La desenele de tipul arc, crestele papilare pornesc de la o margine
a _________________________________________________________
8Prima definitie a tipurilor de desene papilare a fost facuta de Jean Evangheliste Purkinje. El a categorisit noua tipuri de desene papilare. Tipurile de dactilograme
digitale definite de Purkinje au stat Ia baza tuturor clasificarilor si a clasificarilor adoptate mai tarziu pentru divizarea dactilogramelor in grupuri cat mai mici. (J.E
Purkinje, Gomentatio de examine psyhologicoorgani visuset sistematis cutanei Breslau. 1823)

9In greceste "a" = fara "delta" = delta

falangetei spre cealalta, urmand aceeasi directie cu crestele ce se afla in regiunea bazala
din dreapta catre stanga.
Cu cat creste departarea fata de regiunea bazala, cu atat crestele papilar se curbeaza mai
puternic formand oconvexitate catre varf fara a se intoarce catre marginea de unde au plecat,
fiind asemanatoare arcurilor de cerc de unde sidenumirea de tip arc.
Datorita faptului ca dactilograma de acest tip nu are decat doua feluri de creste papilare
(usor curbate si puternic curbate), in zona centrala nu se vor gasi laturi, cercuri si spirale iar cele
trei regiuni specifice ale desenului papilar digital nu pot fi distinct limitate intre ele. Din aceasta
cauza tipul arc nu are nici delte, fapt pentru care se mai numeste tip adeltic.
 Tipul arc se imparte la randul sau in doua subtipuri:
➢ arc simplu;
➢ arc pin (piniform).
La subtipul arc simplu, denumit pe scurt arc, crestele papilare au forma unor linii curbate.
formand o convexitate mai pronuntata catre varful falangetei. Crestele papilare de la baza
desenului sunt aproape paralele cu santul de flexiune ce desparte falangeta de falangina. La acest
subtip se pot intalni in functie de forma generala a crestelor ce-l formeaza, cinci varietati:
➢ arcuri paralele; (fig. 15)
➢ arc lipit dreapta; (fig. 16)
➢ arc Iipit stanga; (fig. 17)
➢ arc cu lat lipit dreapta; (fig. 18)
➢ arc cu lat lipit stanga. (fig. 19)
Latul se considera in dreapta sau stanga in functie de partea in care el isi are sectorul
rotunjit. Arcuri paralele se considera atunci cand in campul papilar nu se formeaza nici o figura
in afara acestor creste, care au traiectorie regulata de arc de la o margine la cealalta a falangetei.
Arcul lipit (dreapta sau stanga) se formeaza in situatia cand una din crestele centrale este usor
oblica si pe ea se sprijina alte creste. Aceste creste sunt lipite la capatul din dreapta de creasta de
sprijin arc lipit dreapta sau aceasta creasta se afla situata in stanga si ele sunt lipite de ea la
capatul lor din partea stanga arc lipit stanga.
In cazul arcului cu lat in centrul campului papilar apare o creasta ce are traiectoria unui
lat care nu este liber, ci lipit de crestele invecinate.

!
!

Fig.15 Fig.16 Fig.17

Fig.18 Fig.19
Examinand un desen papilar din subtipul arc pin (piniform) se constata ca un numar de
creste de la baza au o orientare paralela cu santul de flexiune, iar o anumita creasta situata mai
spre centrul dactilogramei, dupa un anumit drum. capata brusc o traiectorie verticala ca un ax.
Urmatoarele creste papilare ocolesc aceasta creasta sau se sprijina pe ea printr-o convexitate
foarte accentuata si astfel intreaga figura ia forma unui pin sau brad, de unde si denumirea
specifica.
La subtipul arc pin (ca si la arcul cu lat lipit dreapta sau stanga) se creeaza uneori o figura
in forma de triunghi, care nu trebuie confundata cu delta, pentru ca laturile ei nu reprezinta liniile
marginale a trei regiuni distincte (limitantele). Aceasta forma de delta se numeste delta falsa.
La arcul pin, regiunea centrala poate fi mai usor delimitata, existand un inceput de desen
central intre creasta paralela cu santul de flexiune situata la baza axului vertical si cea care-l
inconjoara pe la varf. Subtipul arc pin se prezinta in trei varietati:
 ➢ arc pin (fig. 20);
➢ arc pin cu ax in dreapta (fig. 21);
➢ arc pin cu ax in stanga (fig. 22).

!
Fig. 20 , Fig. 21 , Fig. 22
2. Tipul lat (monodeltic)
Acest tip al desenelor papilare este cel mai raspandit insumand 59,7% din totalul
dactilogramelor.
Este denumit tip lat acel desen papilar in care una sau mai multe creste din regiunea
centrala pornesc dintr-o margine a desenului papilar de pe falangeta, se indreapta catre marginea
opusa, fara sa o atinga, se inconvoaie, formand o bucla (lat) si se intorc la marginea de unde au
plecat. Deci, denumirea vine de la forma generala a crestelor papilare din regiunea centrala, care
sunt asemanatoare unor laturi introduse unul in altul. In literatura de specialitate dactilogramele
de acest fel se mai numesc si bucle¹.
Examinand un lat in mod izolat, se disting la el urmatoarele parti componente: (fig. 23.).
!

! a
! ! Fig. 23 - Structura unui lat: b
a) capul latului (partea rotunjita);
! b) bratele
latului; c
c) deschizatura latului;

Laturile pot fi orientate vertical, oblic sau orizontal si totodata, pot avea bratele lungi
scurte.
La tipul lat se disting destul de usor cele trei regiuni specifice desenului papilar digital, precum si
cele doua limitante. In punctul unde se intalnesc aceste regiuni se formeaza numai o singura
delta, astfel ca acest tip de dactilograme se mai numeste si tip monodeltic. Delta se gaseste
intotdeauna in partea opusa deschizaturii latului.
__________________________________________________________
1In greceste "monos" = singur, "delta" = delta.
11Dr.
Constantin urai Elemente de criminalistica si tehnica criminala - Politie stiintifica.
Bucuresti 1947. pag.125
Pentru ca un desen papilar sa fie incadrat in tipul lat, este suficient sa aiba in regiunea
centrala cel putin un singur lat liber, cu conditia ca acesta sa nu fie lipit de una din limitante.
In cazul cand in centrul desenului se gaseste un singur lat si acesta nu este liber, atunci
dactilograma respectiva face parte din tipul arc, subtipul arc simplu sau arc pin, varietatea cu lat
in dreapta sau in stanga.
Desenul papilar de tip lat, in functie de cele doua pozitii posibile ale deltei si ale
deschizaturii latului are doua subtipuri:
➢ Subtipul lat dextrodeltic12;
O dactilograma se considera ca face parte din acest subtip, atunci cand in desenul papilar
delta se afla in partea dreapta, iar deschizatura latului se afla in stanga. Deci, latul porneste din
partea stanga, formeaza bucla si se intoarce in aceeasi parte (vezi fig. 24.).
➢ Subtipul lat sinistrodeltic13.
Se apreciaza ca face parte din acest subtip, dactilograma care are delta in partea stanga,
iar deschizatura latului in partea dreapta. Latul porneste din dreapta, formeaza bucla si se
intoarce de unde a plecat. (vezi fig. 25).
!
Fig. 24 Fig. 25
Sunt situatii cand divizarea in subtipurile descrise nu este suficienta, pentru excluderea
din faza examinarilor dactiloscopice a uneia sau alteia din dactilograme, astfel ca in continuare
se iveste nevoia de a micsora mai mult grupurile pentru a putea exclude si alte desene papilare
care la prima vedere par asemanatoare. Un element nou ce poate fi luat in considerare in
micsorarea grupurilor la tipul lat este forma deosebita a nucleului.
Nucleul acestui tip de desen papilar este constituit din latul cel mai ulterior din regiunea
centrala, cu tot ce este cuprins intre bratele sale.
In functie de forma sub care se prezinta nucleul, dactilogramele monodeltice se divid in 12
varietati, indiferent de faptul ca subtipul este dextro sau sinistrodeltic astfel:
___________________________________________________________
12In latineste dextro = dreapta
13In latineste "sinister" = stang.
➢ latul simplu, cunoscut sub denumirea de nucleu alb, este forma clasica a tipului
monodeltic. Nucleul este format dintr-un lat care intre bratele sale nu mai are nici o figura
papilara (fig. 26);
!
Fig. 26
➢ latul simplu cu inel, cu butoniera sau bifurcat este la fel cu cel descris mai sus cu
deosebirea ca pe traseul unuia din bratele latului se formeaza unul din cele trei detalii (fig. 27 -
29). Cand se formeaza doua sau toate, cele trei detalii deodata pe traseul latului, varietatea poarta
denumirea detaliului cel mai apropiat de capul Iatului;
 !

Fig 27 Fig. 28 Fig. 29

➢ latul cu punct (cu fragment sau cu mai multe puncte), atunci cand latul simplu are intre
bratele mentionate (fig. 30 - 32;
!

!
Fig. 30 Fig. 31 Fig. 32
➢ latul liniar este dactilograma cu nucleul format dintr-o bucla ce inconjoara una, doua,
trei sau chiar mai multe creste liniare. Cand intre bratele latului se gaseste numai o creasta
rectilinie se numeste lat liniar (propriu-zis) sau lat cubagheta (fig. 33). Cand sunt mai multe
creste poarta, dupa caz, denumirea de lat biliniar, triliniar sau multiliniar (fig. 33 - 36);
!

!
 Fig. 33 Fig.34 Fig. 35 Fig. 36
➢ latul liniar cu inel, cu butoniera sau bifurcat se considera atunci cand are in nucleu o
singura creasta papilara, care se bifurca sau care are pe traseul sau fie un inel, fie o butoniera
(fig.37 - 39)

Fig. 37 Fig. 38 Fig. 39

➢ latul racheta este, nucleul format dintr-un lat ale carui brate, in loc sa mearga paralel,
se unesc dupa o scurta distanta, luand forma unei rachete de tenis (fig. 40);
➢ latul cu semn de intrebare, are in interiorul sau o creasta papilara care se curbeaza Ia
capatul superior luand forma unui semn de intrebare (fig. 41);
➢ latul concav este, dactitograma al carei nucleu se formeaza dintr-un lat sau mai multe,
care au un traseu de forma concava fata de santul de flexiune a falangetei (fig. 42);
!



!
Fig. 40 Fig. 41 Fig. 42
➢ laturile suprapuse simple se intalnesc la dactilograma al carei nucleu este constituit
dintr-o bucla ce inconjoara doua laturi alaturate ale caror brate invecinate se intersecteaza
reciproc (fig. 43). Cand in interiorul laturilor suprapuse se gaseste cate o bagheta, se
numesc laturi suprapuse liniare (fig. 44);
! !
Fig. 43 Fig. 44
➢ laturile comune (adiacente), simple sau liniare se gasesc la dactilograma monodeltica
al carei nucleu are in interior doua laturi care au un brat comun, fiecare lat putand contine cate o
creasta papilara izolata (fig. 45 - 46);
➢ laturile duble (paralele), simple sau liniare se intalnesc la desenele papilare cu nucleul
format dintr-un lat in interiorul caruia se gasesc alte doua laturi independente si paralele ce pot
contine fiecare la randul lor cate o bagheta (fig. 47 - 48);

! !

Fig. 45 Fig. 46
! !

Fig. 47 Fig. 48
➢ nucleul monodeltic exceptional se intalneste la dactilogramele digitale ale caror laturi
centrale inconjoara una sau mai multe figuri avand forme ce nu pot fi incadrate in nici una din
varietatile enuntate (fig. 49 - 50).

! !
Fig. 49 Fig. 50
3. Tipul cerc (bideltic)
Este format din creste papilare care urmeaza circular curbura falangetei si, prin unirea cu
punctul de plecare, dau nastere la doua unghiuri situate in extremitati opuse, intre bratele acestor
doua unghiuri, crestele papilare existente se rotesc asemanator unui vartej de unde si numele de
tip cerc sau vertical.
Dactilograma de tip cerc ca si cea de tip lat, are intotdeauna in structura ei clar delimitate
cele trei regiuni specifice desenului papilar digital. Deoarece, la acest desen papilar, centrul se
prezinta in forma de cercuri concentrice, in spirale, in forme ovoidale sau in laturi contrare - care
se incolacesc intre ele - regiunea centrala va fi un desen complet inclus si de forma circulara,
astfel incat cele trei regiuni se intalnesc in doua puncte unde se formeaza doua delte; de aceea se
mai numeste si tip bideltic.
Dactilogramele digitale bideltic pot fi recunoscute dupa configuratia crestelor papilare
care formeaza nucleul desenului si, in raport cu acesta, sunt divizate in sapte subtipuri:
➢ Subtipul circular, este dactilograma al carei nucleu il constituie o creasta papilara
asemanatoare unui cerc. Acest subtip are cinci varietati:
- cercuri concentrice: nucleul are aspectul de cercuri independente introduse unul intr-
altul si care se succed fara a se atinge in vreun punct (fig. 51)
- cerc legat: nucleul are forma unui cerc introdus intr-un alt cerc cu care este tangent
intr-unul sau mai multe puncte (fig. 52);

!
Fig. 51 , Fig. 52
- cerc cu spirala spre dreapta sau spre stanga: nucleul este constituit dintr-un cerc urmat
de o creasta papilara lipita sau libera, ce se roteste ca o spirala in jurul acestuia. Sensul de rotatie
poate fi spre dreapta sau spre stanga (fig.53);
 !
Fig. 53
a) spre dreapta b) spre stanga
- cerc cu punct, in interiorul nucleului circular exista o creasta papilara sub forma unui
punct, sau a unui fragment de creasta papilara (fig. 54);

!
Fig. 54
a) cu punct b) cu fragment
- cerc neregulat, nucleul este constituit dintr-un cerc cu sau fara punct, inconjurat de
creste papilare ce au o forma care nu poate fi incadrata in nici una din varietatile enuntate (fig.
55).
!
Fig. 55
➢ Subtipul spirala este dactilograma de tip cerc al carei nucleu il formeaza o creasta
papilara care se roteste ca o spira ce se departeaza de punctul central, cu sensul de rotire spre
dreapta sau spre stanga. Ea se prezinta sub trei varietati, si anume:
- spirala simpla, este desenul papilar digital cu nucleul constituit dintr-o singura creasta
ce se roteste departandu-se de ax, cu sensul spre dreapta sau spre stanga (fig. .56);

!
Fig. 56
- spirala dubla este desenul papilar constituit din doua creste papilare paralele ce se
rotesc impreuna in acelasi sens sau in sensuri contrare, departandu-se de ax spre dreapta sau spre
stanga (fig. 57);
!
Fig. 57
- latul spirala este dactilograma care are nucleul format dintr-un lat ale carui brate se
rotesc ca o spirala dubla, cu sensul spre dreapta, sau spre stanga (fig. 58)

!
Fig. 58
➢ Subtipul ovoidal (elipsoidal) se caracterizeaza prin existenta unui nucleu format dintr-
o creasta papilara care in traiectoria sa ia aspectul unui oval alungit perpendicular pe santul de
flexiune, orizontal sau oblic spre dreapta ori spre stanga (fig. 59)
!
Fig. 59
➢ Subtipul racheta, are nucleul constituit dintr-o creasta papilara care, in traiectoria sa, ia
forma unui oval ascutit la baza si terminal cu o bagheta care ii da aspectul unei rachete de tenis
orizontala sau perpendiculara pe santul de flexiune ori inclinata fie spre dreapta, fie spre stanga
desenului (fig. 60)

!
Fig. 60
➢ Subtipuri laturi gemene, sau contrare este dactilograma care are nucleul constituit din
doua laturi contrare ce se incolacesc intre ele si ale caror brate se indreapta in directii opuse,
desenul regiunii centrale semanand cu un vartej (fig. 61)
!
Fig. 61
➢ Subtipul bideltic buzunar, se defineste printr-un nucleu constituit din doua laturi
independente ale caror brate se indreapta in aceeasi directie spre dreapta sau spre stanga - dar
unul il inconjoara pe celalalt, dand regiunii centrale aspectul unui bob de fasole sau al unui
buzunar (fig. 62). Acest subtip este produs de combinarea a doua nuclee monodeltice finalizate
cu un desen papilar ce are in compunere doua delte.

!
Fig. 62
➢ Subtipul bideltic combinat, rezulta din amestecul unui nucleu monodeltic cu un desen
adeltic (fig. 63)
!
Fig. 63
➢ Subtipul bideltic exceptional, se caracterizeaza prin aceea ca desenul papilar desi are
doua delte, nucleul sau are o forma care nu poate fi incadrata la nici unul din subtipurile bideltice
enuntate (fig. 64).

!
Fig. 64
IV. 2 4. Tipul polideltic¹
Acest tip cuprinde dactilogramele digitale care au o forma mai rar intalnita si este
constituit din combinarea unuia sau a doua desene de tipul lat cu unul de tip cerc, sau prin
combinarea a doua desene de tip cerc, in urma careia rezulta intotdeauna un desen papilar cu mai
mult de doua delte, de unde si denumirea de tip polideltic.
In raport cu numarul deltelor, tipul combinat se imparte in doua subtipuri:
- Subtipul trideltic2, caracterizat prin existenta a trei delte rezultate din combinarea unei
dactilograme de tipul lat cu una de tip circular (fig. 65a).
 - Subtipul quatrodeltic3, se caracterizeaza prin existenta a patru delte rezultate din
combinarea a doua dactilograme de tipul circular sau a uneia de tip circular cu doua de tip lat
(fig. 65b)

!
Fig. 65a Fig. 65b
IV. 2 5. Tipul amorf4
Tipul amorf cuprinde dactilogramele digitale care au crestele nesistematizate pe regiuni.
Caracteristica sa consta in topografia neregulata a crestelor papilare, de unde isi trage si
denumirea de amorf. Totusi, si la aceste desene papilare se pot distinge anumite particularitati
care au determinat divizarea lor in trei subtipuri, dupa cum urmeaza:
__________________________________________________________
1In greceste "polys" = mai multi, numeros
2In greceste "tri" = trei

3In greceste "quatre" = patru

4In greceste "amorphos" = fara forma

➢ Subtipul simian1. Remarcat pentru prima data in anul 1883, este constituit din desenele
papilare digitale ale caror creste, in configurarea lor, nu au nici o trasatura comuna cu celelalte
tipuri. Descoperitorul acestei forme, Charles Fèrè, fost director al Laboratorului criminalistic din
Lyon, il descria astfel: "De, la baza falangetei pornesc din acelasi punct doua feluri de linii, unele
paralele cu pliul articular, altele elipsoidale cu varful plasat aproape de extremitatea degetului.
Acest sistem de linii circumscriu un spatiu de linii drepte verticale si oblice fata de axul
longitudinal al degetului si dispuse in evantai"2.
Subtipul simian, caracteristic maimutelor, a fost intalnit de Fèrè la sase epileptici si, sub
forma asemanatoare, a mai fost gasit la unii degenerati si deficienti mintal, in Romania acest tip
de desen papilar nu a fost intalnit.
➢ Subtipul danteliform. Desenul papilar la acest subtip este format, in total sau in parte,
din fragmente de creste papilare care cad perpendicular pe santul
flexiune avand o forma asemanatoare unei ghirlande sau verigilor incomplete ale unui lant.
Aceste fragmente de creste se succed neregulat, iar uneori sunt presarate cu sectoare
punctiforme, creand aspectul unei dantele, de unde si denumirea subtipului3. Atunci cand
dactilograma este numai partial formata din fragmente cu caracteristicile descrise mai sus, apare
o combinatie de creste papilare danteliforme, cu creste papilare normale, desenul respectiv
facand parte tot din subtipul danteliform, varietatea danteliform combinat (vezi fig. 66).

!
Fig. 66a Fig.66b
Desene papilare cu zone danteliforme au facut obiectul cercetarilor si in preocuparile
specialistilor din India, S.U.A. si din alte tari.
S-a stabilit ca desenele papilare danteliforme sunt individuale atat de la individ la individ, cat si
de la deget la deget. Prezenta statornica a tipului de desen papilar danteliform la membrii unei
familii cu patru generatii a demonstrat ca el este rezultatul unor mutatii cromozomice, cu
caracter ereditar, si nu a unei cauze accidentale4
___________________________________________
1In latineste "simius" = maimuta

2Ch Fèrè, Note sur Ies empreints de la pulpe des doights et des gros octeel, Paris, 1891

3 Dr.Constantin Turai si C.Panghe. Un nou tip de desen papilar digital palmar si plantar "tipul
danteliform" si problemele de clasificare si identificare medico-legala si criminalistica pe care Ie
ridica. Comunicare tinuta Ia Societatea de stiinte medical, sectia medico-legala, Bucuresti 1963
4 Dr. Constantin Turai si C. Panghe, Cercetari eredo-biologice si criminalistice privind desenele papilare digitale, palmare si plantare cu zone danteliforme. Arhiva
lnstitutului de medicina Iegala "Prof dr. Mina Minovici". Bucuresti 1969.

➢ Subtipul nedefinit, il constituie dactilogramele carora, din cauza distrugerii dermului,

ca urmare a unor Ieziuni ori a existentei unei cicatrice, nu li se poate distinge subtipul dupa
criteriul formei regiunii centrale (fig. 67)
!

STRUCTURA DESENELOR
PAPILARE
STRUCTURA DESENELOR PAPILARE
 Degetul de Ia mana are trei falange care constituie, fiecare in parte, o zona papilara a
degetului respectiv, despartita de celelalte prin santuri flexorale.
CeIe trei falange poarta urmatoarele denumiri, incepand de la varful degetului spre baza
lui: falangeta, falangina si falanga, Ia fel numindu-se si santuriIe flexorale de Ia baza fiecarei
falange, respectiv santuI flexoral aI falangetei, al falanginei sau falangei (fig. 6.).
Dintre desenele papilare pe care le prezinta un deget, cele ale faIangetei au forme foarte
variate.
Studiind cu atentie desenul papiIar de Ia o falangeta incepand cu marginea degetului,
respectiv a desenului papilar, si urmarindu-se prima creasta se constata ca porneste dintr-o latura
a desenului, aproape de baza, isi urmeaza traseul chiar pe marginea varfului degetului si-l incheie
in cealalta parte. descriind un arc de cerc.

Fig. 6
Continuandu-se studiul cu traseul crestei care este situata imediat sub aceasta, se va constata ca
facand abstractie de forma sa particulara are aceIasi traseu al unui arc de cerc ca si prima creasta.
_____________________________________________
1 Ghe. Pasescu. I.R. Constantin. - op. cit.. p. 184.

Examinandu-se mai departe, se va observa ca Ia un moment dat crestele nu mai au

forma unui arc; ele nu-si mai incep traseul dintr-o margine a desenului continuand pana la
marginea opusa, ci traseele Ior au forma unor laturi, spirale sau cercuri introduse unul intr-altul
si din ce in ce mai mici pana se ajunge in centru desenului care poarta denumirea de nucleu.
Daca se reia acest studiu, incepandu-se cu prima creasta de Ia baza desenului vecina
chiar cu santul de flexiune, se va constata ca forma traseului este, aproximativ, o linie relativ
orizontala si paralela cu santul flexoral, luand in final tot forma unui arc, dar mai putin boltit
decat arcuriIe de Ia varful degetelor. Urmarindu-se creasta imediat superioara se descopera ca are
o forma asemanatoare cu prima, la fel si urmatoarele, pana cand se va intalni o creasta care are
fie forma unui lat, fie a unei spirale sau cerc, si tot asa si urmatoarele, pana se va ajunge iar la
nucleu.
Din cele descrise conchidem ca in structura desenului papilar aI falangetei se disting trei
sisteme de creste papilar arcuri puternic boltite (convexe) la varful si marginea degetului, arcuri
slab boltite la baza desenului Ianga santul de flexiune si laturi, cercuri or spirale in regiunea
centrala a desenului care include si nucleul sau. Crestele ce se gasesc pe zona papilara a
falangetei pot fi impartite dupa forma pozitia lor in trei grupuri care determina formarea a tot
atatea regiuni (vezi fig. 7).
stfel, crestele situate pe varful si pe marginile falangetei alcatuiesc regiunea marginala si
au in general forma conturului degetului, adica a unor arcuri de cerc cu convexitatea indreptata
spre varful acestuia. Crestele papilare care se gasesc in centrul desenului formeaza regiunea
centrala. Ea este regiunea cea mai importanta a desenului papilar, deoarece aici forma si directia
crestelor papilare variaza, permitand o clasificare precisa a desenelor papilare.
!
Fig 7
Crestele papilare situate in vecinatatea santului de flexiune au o forma in general
rectilinie; ele sunt orientate relativ orizontal si paralel cu santul de flexiune care desparte
falangeta de falangina. Acestea formeaza regiunea bazala.
Cele trei regiuni ale desenului papilar sunt despartite intre ele de creste papilare care se
numesc limitante, astfel: ultima creasta din regiunea marginala, care poarta denumirea de
limitanta superioara, si desparte regiunea marginala de cea centrala; creasta din regiunea bazala
vecina cu regiunea centrala se numeste limitanta inferioara.
In traiectoria ei limitanta superioara intalneste limitanta inferioara intr-unul sau mai multe
puncte ale desenului papilar, unde, fie ca se contopesc, fie ca isi continua traiectul paralel.
La locul de contact al limitantelor se intalnesc cele trei regiuni papilare ale amprentei
digitale si se formeaza o figura triunghiulara, care poarta denumirea de delta. Aceasta denumire
i-a fost data avandu-se in vedere asemanarea triunghiului format cu litera greceasca ∆ (delta).
Exista totusi unele desene papilare la care nu se gasesc laturi, cercuri sau spirale in
regiunea centrala. La aceste desene, se observa numai arcuri pe toata suprafata, iar delimitarea
celor trei regiuni este o operatie mai dificila, in lipsa deltelor.
In cazul desenelor papilare ale caror creste formeaza doua triunghiul, regiunea centrala
(nucleul) este inconjurata in ambele parti laterale, precum si spre varful falangetei, de cea
marginala, iar in partea dinspre santul de flexiune, de regiunea bazala. In aceasta situatie,
regiunea centrala prezinta un nucleu inchis. La desenele ale caror creste papilare formeaza numai
un singur triunghi sau nici anul, regiunea centrala, avand deschiderea spre una sau spre ambele
laturi ale falangetei, prezinta un nucleu deschis (fig. 8).
!
Fig. 8
In raport Cu forma triunghiului care ia nastere in punctele de contact ale celor trei
regiuni, deltele pot fi de doua feluri:
➢ delte negre;
➢ delte albe.
Delta neagra este formata din contopirea limitantelor intr-un punct al dactilogramei,
unde dau nastere unei formatii asemanatoare literei majuscule "Y" (vezi Fig 9).

!
Fig. 9
Punctul de contact al celor doua limitante poarta denumirea de punct deltic.
In functie de lungimea bratelor care formeaza deltele negre acestea pot fii de mai multe
feluri:
➢ delta neagra lunga care are in componenta sa doua sau toate trei bratele prelungite de
cinci ori mai mult decat grosimea unei creste papilare;
➢ delta neagra scurta care are doua sau toate bratele mai scurte decat de cinci ori
grosimea unei creste papilare, respectiv pana la 4,5mm;
 De asemenea, deltele negre mai pot fi: cu brate egale, cu doua brate egale si cu bratele
inegale.
Delta alba este constituita de spatiul triunghiular format in punctul de contact al celor
doua limitante, care este delimitat atat de aceste creste, cat si de o a treia creasta papilara (din
regiunea centrala) aflata in imediata apropiere. Ea se clasifica astfel:
➢ delta alba deschisa la toate unghiurile;
➢ delta alba deschisa la doua unghiuri;



➢ delta alba deschisa la un unghi;

➢ delta alba inchisa la toate unghiurile. (fig. 10)

!
Fig. 10
In cazul deltelor albe, punctul deltic il constituie centrul spatiului triunghiular care, in
unele dactilograme, este marcat de o creasta papilara asemanatoare unui punct izolat.
2. Regiunile palmei
Cele 5 degete de la mana poarta urmatoarele denumiri:
➢ degetul mare (police),
➢ aratator (index),
➢ mijlociu (mediu),
➢ inelar si mic (auricular).
Uneori, la o palma, se pot gasi patru degete sau sase degete (polidactilia).
 Palma propriu-zisa, fara degete, este la randul ei impartita in trei regiuni avand ca limite
santurile de flexiune palmare.
De la baza degetelor pana la santul de flexiune situat aproximativ orizontal in podul
palmei se afla regiunea digito-palmara, iar de la aceasta porneste un alt sant de flexiune orientat
relativ vertical catre baza palmei, divizand-o in alte doua regiuni:
➢ regiunea tenara, cea de la baza policelui,
➢ regiunea hipotenara, care este situata spre exteriorul palmei (fig.11)

!
Fig.11
Fig. 11 - Regiunile desenului papilar al palmei:
a) degetul mare b) degetul aratator c) degetul mijlociu d) degetul inelar
e) degetul mic f) regiunea digito-palmara g) regiunea tenara
h) regiunea hipotenara i) santul de flexiune digito-palmar
j) santul de flexiune hipotenar
 In regiunea digito-palmara pot fi intalnite creste cu aspect de arcuri, de lanturi simple,
lanturi duble si delte.
Nu se vor intalni in aceasta regiune creste papilare sub forma de cercuri, spirale sau alte
forme caracteristice nucleului amprentelor digitale.
In cele mai multe cazuri, arcurile intalnite in regiunea digito-palmara au concavitatea
indreptata spre dreapta, la mana dreapta, si spre stanga, la mana stanga (indeosebi arcurile situate
in partea superioara a acestei regiuni).
Laturile simple pot fi intalnite in zonele dintre degetul aratator si cel mijlociu, dintre
degetul mijlociu si cel inelar, precum si dintre degetul inelar si cel mic, in zona dintre degetul
mijlociu si cel inelar, precum si in zona dintre degetul inelar si cel mic pot fi uneori si laturi
duble. Tot aici, la baza degetelor, se gaseste cate o delta, care poarta denumirea de delta
aratatorului, mijlociului, inelarului si a degetului mic (fig. 12)

!
Fig.12
In regiunea hipotenara liniile papilare pot fi intalnite sub forma de arcuri, laturi, cercuri,
sau alte forme caracteristice nucleului unei dactilograme digitale.
Arcurile din regiunea hipotenara sunt orientate mai frecvent cu concavitatea spre cea
tenara, iar crestele sub forma de laturi ori spirale sunt situate la baza regiunii. Daca aceasta
regiune se gaseste in dreapta dactilogramei palmare indica mana dreapta, iar in stanga ei indica
mana stanga (fig. 13).
!
Fig. 13
Regiunea tenara, indiferent de configurarea liniilor papilare, are forma specifica pulpei
degetului mare. Ea este situata intotdeauna in stanga desenului papilar palmar, in cazul mainii
drepte, iar in cazul mainii stangi se gaseste in partea dreapta a acestuia.
Crestele papilare cel mai des intalnite in aceasta regiune sunt in forma de
arcuri. Se mai pot gasi si laturi, spirale, precum si alte forme, insa izolate.
Crestele papilare cu aspect de arcuri, situate in regiunea tenara, se caracterizeaza prin
aceea ca se afla orientate cu concavitatea spre degetul mare.
Directia inversa a concavitatii va indica mana careia ii apartine desenul papilar. (fig. 14)
!
DETALII CARACTERISTICE
ALE DESENELOR PAPILARE
DETALII CARACTERISTICE ALE DESENELOR PAPILARE
1. Elementele care stau la baza aprecierii identitati dintre o urma si o impresiune
Sarcina principala a dactiloscopiei este de a constata daca o amprenta incriminata si o
amprenta de comparatie sunt create de acelasi deget, palma si pe aceasta baza, de a stabili
identitatea fizica a unei persoane. Cele doua amprente, reproducand "stampila" crestelor papilare
ale aceleiasi zone, pe baza principiului unicitatii, in mod inevitabil vor avea acelasi aspect
morfologic, tinandu-se, bineinteles, seama de modificarile inerente care apar in procesul de
imprimare a acestor desene: in functie de manevrele ce se desfasoara la locul comiterii
infractiunii, de felul si calitatea instrumentelor utilizate pentru amprentare, de gradul de apasare,
de proprietatile materialului pe care raman urmele etc.
Aspectul morfologic, care este aceIasi, demonstreaza identitatea de origine a urmei cu
impresiunea si, in acelasi timp, Ie deosebeste de urmele si impresiunile provenite de Ia alte
degete.

Dactiloscopia, ca si celelalte ramuri ale criminalisticii care folosesc examinarile

comparative in scopul identificarii, utilizeaza anumite puncte caracteristice sau elemente
individuale ce apartin amprentelor care fac obiectul examinarilor.
In practica dactiloscopica din tara noastra, aceste puncte sau elemente care apartin
morfologiei particulare a unei amprente sunt numite detalii caracteristice ale desenelor papilare.
Detaliile caracteristice care se cauta in campul papilar al unei dactilograme se refera la:
➢ traseul crestelor papilare;
➢ formele porilor;
➢ elemente adiacente desenelor papilare.
Examinarea detaliilor caracteristice descoperite Ia desenele papilare in cauza se face din
punctul de vedere al plasamentului, formei si dimensiuni.
Cand se face referire la plasament, se are in vedere ca un detaliu caracteristic descoperit
atat la amprenta de comparat, cat si la cea in litigiu (incriminata) sa se gaseasca la aceeasi
distanta si in aceeasi directie fata de un alt detaliu comun. De exemplu, un cerc cu punct din
nucleul unui desen bideltic incriminat care se gaseste la o distanta de sase creste papilare fata de
delta din dreapta, si pe directia oblic spre stanga fata de delta, trebuie sa se gaseasca in aceeasi
parametri si in desenul papilar de comparat.
Cu privire Ia forma detaliului, se urmareste ca aspectul sau morfologic sa se reflecte
absolut fidel in ambele amprente. Asa, de exemplu, daca intr-o amprenta incriminata se gaseste o
creasta care se bifurca si isi continua bratele paralel pana la sfarsit, fiind plasata la distanta de
doua creste in sus fata de nucleu, este necesar ca aceeasi forma a crestei sa se gaseasca in acelasi
loc si in amprenta de comparat. Daca in cea de comparat, dupa un anumit drum, cele doua ramuri
ale bifurcatiei se unesc din nou intr-o singura creasta papilara. este evident ca nu exista
coincidenta din punctul de vedere al formei.
Prin dimensiunea detaliilor se intelege ca ele trebuie sa corespunda perfect si din punctul
de vedere al marimii liniare. Un fragment de creasta papilara plasat intre alte doua creste mari
trebuie sa aiba aceeasi lungime in ambele desene care se compara, in cazul ca se conchide spre
identitate. Dimpotriva, diferentele ce se constata in lungimea lor demonstreaza lipsa de
identitate, adica faptul ca nu sunt create de acelasi deget sau palma.
2. Traseul crestelor papilare
Detaliile care coincid se numesc puncte de coincidenta. Cand se gasesc aceleasi detalii
caracteristice in doua amprente care se compara intre ele, intotdeauna se cauta a se stabili daca
sunt la fel ca forma, dimensiune si plasament, puncte de coincidenta.
Daca din acest punct de vedere sunt la fel, se conchide ca detaliile coincid.
In stabilirea identitatii, un principiu fundamental spune ca nu este suficient sa se
descopere un numar oarecare de puncte coincidente, ci, in acelasi timp, este obligatoriu sa nu
existe nici un detaliu ne coincident.
Traseul caracteristic pe care-l poate urma o creasta papilara constituie una din categoriile
de detalii din care se cauta punctele de coincidenta necesare pentru identificarea persoanei pe
cale dactiloscopica.
In practica dactiloscopica din Romania s-au stabilit urmatoarele denumiri22 ale detaliilor
caracteristice (vezi fig. 4.65):
a) inceput de creasta papilara (capat de creasta papilara) este numit Iocul de unde o linie
papilara isi incepe traseul;
b) sfarsit de creasta papilara (capat de creasta papilara) este considerat punctul terminus
al traseului;
c) bifurcatie a crestei papilare se numeste punctul unde o creasta se desparte in doua
trasee diferite;
d) trifurcatie este considerat punctul in care o creasta papilara se desparte in trei trasee
distincte.
e) ramnificatie se numeste acel detaliu intalnit in campul papilar al unei dactilograme in
care o creasta se divide in doua creste cu trasee separate, apoi, dupa un drum de cativa milimetri,
una din ele se desparte iar in doua creste si asa mai departe, intreaga figura avand aspectul unei
ramuri;
f) contopire de creste papilare, se formeaza in punctul de pe dactilograma unde doua
creste papilare se unesc;
g) contopire tripla se formeaza in punctul in care trei creste papilare isi unesc traseele
intr-unul singur;
h) fragmentul este o creasta papilara foarte scurta, a carei lungime depaseste doar de
cateva ori grosimea sa si este situata intre alte doua creste papilare de lungimi mai mari;
i) butoniera este forma pe care o capata o creasta care se bifurca, iar dupa un drum foarte
scurt cele doua ramuri ale acesteia se unesc din nou, avand in continuare un singur traseu.
Constructia papilara respectiva are forma unui oval alungit care se aseamana cu o butoniera;
 


______________________________________________
Dr.Valentin Sava, Manual de dactiloscopie, Bucuresti. 1943: dr. Constantin Turai. Elemente de
criminalistica, Bucuresti. 1947: conf. dr. Camil Suciu, Criminalistica, Bucuresti, 1963 si 1972:
Constantin R. Ion, Calculul probabilitatii in dactiloscopie. Suplimentul in slujba patrieinr. I - 2.
Bucuresti, 1964: Ion R .Constantin si Alexandru Dumitru, Posibilitatea micsorarii numarului de
12 puncte coincidente cerut azi in expertiza dactiloscopica. Comunicarea tinuta Ia Simpozionul
international de criminalistica. Moscova. 1968. pubIicata in ,,Revista de medicina Iegala si
criminalistica". nr. 7-8. Bucuresti, 1969 si in revista ..Belugvi Szemle", Budapesta. 1969.
"
fig. 68 Detaliile caracteristice ale desenului papilar
j) inelul este la fel ca butoniera, cu deosebirea ca este circular;
k) inelul punctat este un cerc care are in centru un punct papilar;
l) depasire, se considera locul unde sfarsitul unei creste papilare depaseste cu 2 - 3 mm.
inceputul alteia care isi are traseul alaturat;
 m) creasta aderenta sau carligul este un fragment lipit cu unul din capete de o alta creasta
mai lunga;
n) intrerupere se considera locul in care o creasta papilara isi intrerupe traseul apoi, dupa
2 - 3 mm. reapare si isi continua traseul;
o) punctul papilar este o creasta papilara cu forma asemanatoare unui punct si, de obicei,
este situat fie intr-o intrerupere de creasta, fie in delta sau intre doua creste;
p) grupul de creste papilare este detaliul format din mai multe puncte papilare, insiruite
in linie sau intr-o alta configuratie;
r) triunghiul capetelor de creste se formeaza in locul unde un sfarsit sau un inceput de
creasta papilara este fata in fata cu doua capete de creste care pot fi sfarsituri sau inceputuri de
creste;
s) anastomoza1 este o creasta scurta care face legatura intre alte doua creste. Ea se mai
numeste si creasta transversala sau podet;
t) devierea se formeaza cand doua creste care vin una in intampinarea celeilalte cu putin
inainte de a se intalni se inconvoaie brusc si se sfarsesc;
u) creste alternative se considera detaliul care ia nastere in locul unde doua creste
paralele ce se afla invecinate isi schimba pozitiile, astfel una se intrerupe si deviaza usor de pe
traseul sau, iar cealalta ii ia locul trecand prin intrerupere;
v) intersectia este locul unde o creasta se incruciseaza cu alta;
x) reintoarcerea este creasta care dupa ce a parcurs un drum din traseu se indoaie formand
o bucla si se intoarce in sensul din care a venit.
y) de mentionat ca un detaliu caracteristic care mai poate fi luat in considerare este si
cicatricea.
Detaliile caracteristice sunt macroscopice si de aceea pot fi distinse cu ochiul liber sau cu
o lupa ce mareste de trei ori. Ele au fost descrise in ordinea frecventei lor de aparitie; Ia inceput
au fost trecute cele care se intalnesc foarte des in comparatiile dactiloscopice, iar catre sfarsitul
descrierii sunt mentionate cele care apar mai rar sau chiar foarte rar.
Detaliile caracteristice dintr-o dactilograma digitala de Ia falangeta se citesc circular, in
sensul mersului acelor de ceasornic, iar axul acestor ace este considerat centrul nucleului
dactilogramei date.
La fragmentele de urma, sau Ia dactilogramele palmare Ia care nu se poate stabili tipul de
desen papilar, ele se citesc de Ia stanga Ia dreapta si de sus in jos, adica:
_____________________________________________
1in greceste: anasboniosis=deschidere, gura, in romaneste, in sensul de comunicatie naturala sau artificiala (chirurgicaIa) intre doua vase sanguine. Prin extensie se
foloseste ca termen in dactiloscopie.

- o creasta care merge de Ia stanga Ia dreapta si se desparte in doua este bifurcare, iar in
sens invers este contopire;
- daca o creasta este dirijata de sus in jos si se desparte in doua este bifurcare, iar in sens
invers este contopire.
Structura pielii şi formarea crestelor papilare

Pielea este învelişul care îmbracă întreaga suprafaţă a corpului

uman. Ea este formată din trei straturi: epidermul, dermul şi
hipodermul. (fig.69.)
Epidermul este partea exterioară a pielii, fiind alcătuit din mai
multe straturi de celule epiteliale. Celulele superioare ale
epidermului sunt celule moarte şi formează un strat cornos
relativ dur, care face din epiderm un înveliş protector al pielii.
Dermul sau pielea propriu-zisă este un ţesut fibros, viu,
conjunctiv şi elastic. El conţine vasele capilare, vasele arteriale
si venoase, precum si terminaţiile a numeroşi nervi senzitivi.
Hipodermul este stratul cel mai profund, situat sub derm, care
face legătura între piele şi organele interioare.
La punctul de contact cu epidermul, în partea sa superioară,
dermul prezintă o serie de proeminenţe, de ridicături conice,
care se numesc papile, în vârful papilelor (ce sunt străbătute
fiecare de câte un canal) se află porii prin care este eliminată
transpiraţia. Papilele dermice sunt înşiruite liniar, unele lângă
altele. Rândurilor de papile le corespund rândurile de creste
papilare situate la suprafaţa dermului.
Crestele papilare care se formează la suprafaţa dermului au o
înălţime ce variază între 0,1 —0,4 mm şi o lăţime între 0,2 —
0,7 mm. Ele sunt despărţite de nişte şănţuleţe numite „şanţuri
papilare", ce au aceleaşi dimensiuni ca ale crestelor pe care le
separă.
Fig.69 Structura pielii
OBTINEREA AMPRENTELOR
PAPILARE DE COMPARATIE
OBTINEREA AMPRENTELOR PAPILARE DE COMPARATIE

1. Situatii in care este necesara amprentarea dactiloscopica

Metodele pentru comparatie sunt "urmele" create experimental sau preexistente,
realizate cu ajutorul factorului presupus a fi creatorul lor servind ca exemplare de referinta in
procesul identificarii persoanelor in criminalistica.
In vederea verificarii daca o persoana este inregistrata intr-o cartoteca dactiloscopica cu
scopul de a identifica persoana ce a lasat la fata locului urmele papilare, precum si in alte situatii
se efectueaza identificarea cu ajutorul dactiloscopiei.
Obtinerea impresiunilor digitale, palmare este necesara de la persoanele care fac
obiectul acestei activitati adica a infractorilor de la care se presupune ca ar rezulta urma
respectiva, iar procedeul aplicat pentru obtinerea impresiunilor papilare este numit amprentare
dactiloscopica.

Amprentarea persoanelor sau a cadavrelor trebuie realizata de asa maniera incat

impresiunile papilare obtinute, sa fie clare si sa reproduca in intregime de desenul, sau regiunea
papilara ce intereseaza cazul respectiv.
La obtinerea modelelor pentru comparatie, se porneste de la principiu ca aceeasi cauza
produce in aceleasi conditii acelasi efecte.
In cercetarea criminalistica, impresiunile papilare constituie modele de comparatie
(martori) si in functie de calitatea lor, identificarea se realizeaza mai repede sau mai lent ori nu
poate fi realizata.
Pentru a fi utile in procesul de comparatie modelele trebuie sa intruneasca:
➢ sa se cunoasca cu certitudine obiectul sau persoana de la care provin
➢ sa fie obtinute in conditii cat mai apropiate de cele in care s-a format urma
infractiunii, iar cand aceste conditii se cunosc, sa se realizeze in mai multe modele si variante
diferite;
➢ modelele pentru comparatie obtinute de la obiecte sa fie create cu partile cu care se
presupune ca s-au produs urmele;
➢ modelele pentru comparatie sa reproduca cat mai multe elemente caracteristice ale
factorului creator.
Modelele pentru comparatie in cazul urmelor de maini se numesc amprente iar
operatia de obtinere a lor se numeste amprentare.
Situatiile in care se impune sa se ia amprentele digitale si palmare de comparatie sunt
urmatoarele:
 ➢ cand s-a pronuntat o condamnare penala;
➢ cand se cerceteaza o infractiune, invinuitii sau inculpatii in cauza vor fi amprentati cu
scopul de a li se compara impresiunile cu urmele ridicate de la fata locului. La fel se va proceda
si cu persoanele aflate in cercul de suspecti format pe parcursul cercetarilor;
➢ pentru compararea amprentelor digitale ale victimelor si a altor persoane care au avut
acces in campul infractiunii, in vederea eliminarii urmelor lor din grupul de urme papilare
revelate si ridicate de la fata locului;
➢ cand este descoperit un cadavru cu identitate necunoscuta, se iau amprentele digitale
in vederea identificarii si pentru a fi comparate urmele papilare ridicate de la locul savarsirii
infractiunilor cu autori necunoscuti;
➢ cand este descoperita o persoana cu identitate necunoscuta se procedeaza la fel.
➢ cand se solicita de catre cetatean un certificat de cazier judiciar se iau impresiunile
digitale pentru a se verifica daca este inregistrat la cartoteca dactiloscopica decadactilara sub alt
nume si daca are antecedente penale.
Amprentarea se poate realiza manual sau automat atunci cand se folosesc sisteme
automate de examinare si identificare a amprentelor papilare (ex: AFIS 2000).
2. Tehnica amprentarii persoanelor
In functie de modul in care se iau amprentele cu tus tipografic, sau se efectueaza
amprentarea chimica, ori amprentarea speciala, in scopul examinarii comparative a porilor pe
care le prezinta crestele desenelor papilare respective se folosesc materialele din trusele sau
laboratoarele criminalistice.
Prelevarea amprentelor papilare nu constitue o operatie complicata, ea necesitand totusi
o anumita obisnuinta: este vorba de a derula o suprafata curba si moale (pulpa degetului) e o
suprafata plana si dura (fisa dactiloscopica).
Prin interpretarea urmelor la fata locului este necesar sa se stabileasca legatura dintre
urma examinata si actiunea infractionala in cadrul careia actiunea sa creat.

____________________________________________
1Impresiune digitala sau palmara - sunt amprente papilare de comparatie cu cele gasite la fata
locului : cu alte cuvinte sunt amprente care se iau de la persoana in cauza - infractor, etc
2Se mai foloseste si termenul "impresiune de control"
Operatia de mai sus are o mare importanta caci ea este indispensabila pentru a obtine
amprente de buna calitate, atat sub aspectul intinderii cat si a claritatii pentru a facilita
examinarea si clasificarea.
In functie de materiale folosite si scopul urmarit se practica trei tipuri de amprentare:
➢ amprentarea cu tus tipografic;
➢ amprentarea chimica;
➢ amprentarea speciala pentru evidentierea porilor crestelor papilare;
Pentru obtinerea amprentelor de la persoane si cadavre sunt necesare urmatoarele
instrumente si materiale:
➢ placa plana pentru intins tusul, pentru amprentarea digitala;
 ➢ placa curbata (convexa), pentru amprentarea palmara;
➢ masa dactiloscopica pe care poate fi asezata coala de hartie sau fisa pe care se
imprima amprentele;
➢ un rulou din cauciuc;
➢ un flacon cu tus tipografic;
➢ fise dactiloscopice tiparite pe hartie obisnuite, sau pentru hartie speciala pentru
amprentarea chimica;
➢ tusiera impregnata cu substante chimice pentru amprentare;
➢ substante chimice utilizate la realizarea retetelor pentru amprentarea poroscopica;
➢ lingura speciala pentru amprentarea cadavrelor;
➢ solutii si substante pentru conservarea fragmentelor de piele cu creste papilare
prelevate de la cadavre;
➢ seringa cu ace groase pentru injectarea de lichide sub pielea varfului degetelor
cadavrelor ce urmeaza a fi amprentate.
3. Amprentarea cu tus tipografic
Luarea impresiunilor digitale se face cu ajutorul unor mijloace simple cum sunt:
➢ tusul tipografic;
➢ teredentina pentru diluarea tusului in masura necesara;





➢ o placa dreptunghiulara pe care se intinde tusul tipografic;

➢ un rulou de cauciuc necesar pentru intinderea uniforma a tusului;
➢ fise dactiloscopica tip pentru inregistrarea monodactilara si decadactilara, pe care se
indica ordinea luarii impresiunilor.
Imbibarea degetelor cu tus tipografic se face prin rasucirea lor o singura data dintr-o
margine pana la cealalta a desenului papilar, pe placa astfel incat tusul sa fie uniform repartizat
pe intreaga suprafata a degetului in regiunea falangetei. Pe fisa dactiloscopica, degetul se
rasuceste o singura data, moment in care trebuie avut in vedere sa nu se alunece si sa se imprime
intregul desen papilar. Dupa luarea impresiunilor celor 10 degete, in ordinea ceruta de fisa
dactiloscopica, se iau pentru control, printr-o singura atingere, impresiunile ambelor maini fara
degetele mari, asa incat cele trei falange ale fiecarui deget sa fie bine imprimate pe fisa.
Pentru a se obtine impresiuni de calitate este necesar ca mainile sa fie foarte curate
pentru a se indeparta impuritatile care intra intre crestele papilare si pori.
Placa de zinc sau de sticla trebuie sa fie acoperita uniform cu un strat subtire de tus pe
intreaga suprafata. Cel care ia impresiunile se va aseza in asa fel incat sa fie in partea opusa
mainii careia i se iau modelele. Cu o mana va prinde pe rand fiecare deget partile laterale ale
falangetei, iar cu a doua mana va cuprinde portiunea de la articulatia dintre falangeta si falangina
si va rula degetul pe placa astfel incat tusul sa se depuna pe desenul papilar al falangetei. Se
indica unde trebuie aplicata amprenta fiecarui deget si anume in spatiul liber indicat pe fisa
dactiloscopica respectandu-se aceleasi reguli ca la rotirea pe placa.
4. Amprentarea chimica
O metoda mai putin folosita, dar care se afla in curs de raspandire tot mai rapida este
amprentarea chimica. Ea se realizeaza mult mai usor si fara murdarirea pe maini a persoanei
careia i se iau amprentele, iar instrumentele se poarta mai inlesnicios asupra celui care este
insarcinat cu executarea amprentarii. Setul de piese destinat amprentarii chimice nu este realizat
decat pentru cea digitala, dar nu se pun probleme deosebite in vederea confectionarii unor piese
utilizabile si pentru amprentarea palmara.
Trusa de amprentare chimica este compusa dintr-o caseta metalica asemanatoare unei
tusiere pentru stampile, iar in interior are o pasla mai densa, impregnata cu o substanta chimica
incolora, aleasa in asa fel incat sa intre in reactie si sa se innegreasca rapid atunci cand vine in
contact cu substanta de pe hartie special impregnata, dupa care se ruleaza astfel incat prin
realizarea contactului dintre cele doua substante, impresiunile apar intr-o nuanta de indigo foarte
inchis, aproape similare de cele luate cu tus tipografic.
Amprentarea chimica este aplicata, in scopul efectuarii comparatiilor dactiloscopice de
excludere, cu rezultate bune pentru luarea impresiunilor de la victimele infractiunilor. Asemenea
impresiuni nu se pot obtine pe imprimatele tip ale fiselor dactiloscopice, care nu sunt
impregnate, ci numai pe foile libere, si deci nu pot fi folosite la intocmirea fiselor ce urmeaza a fi
introduse in cartoteci.
5. Amprentarea speciala pentru examinarea porilor
Cand se iau impresiunile, in cazul cand se impune examinarea comparativa a porilor, se
va folosi o tehnica adecvata si nu se vor utiliza fisele dactiloscopice si cerneala tipografica,
deoarece se astupa orificiile porilor.
Hartia cu amprente trebuie tinuta sub o sticla pentru a fi perfect lisa atunci cand se
scoate in vederea compararii amprentelor.
Pentru expertiza orificiilor porilor, amprentele de comparat se pot obtine si prin rularea
degetelor sau punerea palmei direct pe suprafata unei sticle, creandu-se in acest fel urmele
latente ale desenelor papilare, datorita grasimii si transpiratiei existente pe creste. Prin
fotografierea in reflexie, ca si la urmele de la fata locului, amprentele devin vizibile si perfect
apte de comparare.
De mentionat ca pot sa apara unele diferente intre forma reala a desenului papilar si
impresiune, datorita gradului de apasare a degetului sau a sensului diferit de rotire. De aceea,
amprentele de comparat se iau de mai multe ori, cu grade diferite de apasare si prin rotirea
degetului, separat, in ambele sensuri.
Tot o amprentare speciala poate fi considerata fotografierea directa a desenului papilar
al degetelor, realizata cu aparatura moderna de inregistrare a imaginilor cu care sunt dotate
sistemele automate de identificare a amprentelor (AFIS 2000).
EXPERTIZA TRASEOLOGICA

Traseologia judiciara este acea ramura a tehnicii criminalistice care

studiaza urmele formate ca modificari materiale produse prin interactiunea dintre
faptuitor, mijloacele folosite de acesta si elementele componente ale mediului unde
se desfasoara activitatea infractionala – in scopul descoperirii faptei, identificarii
autorului, a mijloacelor folosite si a imprejurarilor in care s-a comis infractiunea.
Identificarea criminalistica in traseologie este posibila datorita urmatoarelor
premise:

▪ toate obiectele materiale au forma si structura exterioara individuale,

caracterizate printr-un micro si macro relief;

▪ identificarea in traseologie este posibila la obiectele care isi pastreaza aceeasi

forma si structura o anumita perioada de timp;

▪ reproducerea in urma a structurii exterioare a obiectului creator depinde

de mecanismul formarii urmei si de proprietatile obiectului primitor.
Expertiza traseologica are ca scop identificarea obiectelor care au creat
urmele forma (de adancime sau de suprafata) descoperite la locul faptei in cazul
cercetarii diferitelor genuri de infractiuni.
Sunt examinate atat urmele in litigiu ridicate de la fata locului prin
fotografiere, mulaj sau obiectele purtatoare in urme, comparativ cu modelele
experimentale create de expertul criminalist cu ajutorul obiectelor presupuse ca le-
au lasat la locul infractiunii.
Este foarte important ca modelele de comparatie sa fie create in conditii cat
mai apropiate formarii urmelor in litigiu.
1. Categorii de urme ce fac obiectul expertizei traseologice:
a. urmele de picioare si de incaltaminte;
b. urmele de dinti create pe corpul victimei, pe alimente, frunte, obiecte;
c. urmele de buze, urechi si alte parti componente ale fetei;
d. urmele lasate de instrumentele de spargere;
e. urmele mijloacelor de transport;
f. noduri si legaturi;
g. aschii de lemn, resturi de fumat, pelicule de vopsea, cioburile de sticla,
produse textile, substante toxice, stupefiante s.a.

1.1 Urmele de picioare (descult sau cu ciorapi) si de incaltaminte

Urmele de picioare constituie o categorie importanta de urme create
inevitabil la locul faptei.
Interpretarea acestor urme se face atat pe baza caracteristicilor generale cat
si a celor individuale. In acest scop se examineaza atat urmele de picior izolate, cat
si cararea de urme.
Se pot obtine date privind numarul faptuitorilor, sexul, talia, greutatea
aproximativa a acestora, inaltimea, daca au alergat, au sarit ori au mers normal.
Cararea de urme contine in plus indicii referitoare la directia de deplasare,
unghiul de mers, caracteristicile mersului, existenta eventualelor defecte anatomice,
procedee de derutare folosite de infractor etc.
Lungimea pasului variaza in functie de sex, varsta, inaltime, alura de mers,
natura ocupatiei (ex. lungimea pasului la barbati este mai mare decat la femei cu
circa 20 cm – barbatii au pasul intre 70 – 90 cm, iar femeile intre 50 – 60 cm).
Unghiul pasului este mai mic la femei, copii si batrani, spre deosebire de
persoanele obligate prin natura ocupatiei sa-si mentina echilibrul (marinari,
constructori).
Schiopatarea se reproduce in cararea de urme prin lungimea diferita a
pasilor unui picior fata de celalalt.
Urmele de incaltaminte iau nastere prin contactul dintre talpa si
elementele componente ale locului faptei (sol, dusumea, parchet, linoleum, gresie,
covor etc.). Ele ajuta sa identificam drumul parcurs de infractor si incaltamintea
care le-a creat.
De regula sunt urme forma (de adancime sau de suprafata), insa pot fi gasite
si urme materie (cand incaltamintea este murdara de sange, vopsea, ulei, noroi
etc.).
In cazul acestor urme valoarea caracteristicilor de identificare este data de
natura obiectului primitor, de modul de ridicare a urmei de la locul faptei si mai ales
de elementele individuale formate in procesul folosirii acesteia si in cel de
fabricatie.
Elementele generale se refera la lungime, latime, contur exterior, modelul
desenului de pe talpa etc.
Obtinerea modelelor de comparatie la urmele de picioare de la banuit
 La urmele de suprafata i se cere suspectului sa calce mai intai pe o placa pe
care s-a intins tus tipografic si apoi pe o coala de hartie (picior descult).
La urmele de incaltaminte de adancime se creeaza urme cu incaltamintea
bruta si se ridica prin mulaj de ghips.
Prin expertiza criminalistica traseologica se poate stabili incaltamintea care a
creat urma la fata locului, cand aceasta contine suficiente elemente de identificare se
poate formula o concluzie certa pozitiva.
Cand urma a fost lasata de fata incaltamintei, se examineaza urmatoarele
caracteristici:
o numarul de orificii pentru sireturi;
o forma si numarul cataramelor;
o numarul cusaturilor fetei, al impletiturilor pe cm2.

Pe baza dimensiunilor urmei de incaltaminte, expertul poate estima cu

aproximatie talia persoanei.
In cazul cararii de urme sunt examinate urmatoarele elemente:

▪ linia mediana care stabileste directia de mers;

▪ linia mersului;

▪ latimea si lungimea pasului;

▪ unghiul pasului
1.2 Urmele mijloacelor de transport pot fi create de partile de rulare a
autovehiculelor care prezinta caracteristici ale desenelor anvelopelor si unele
defectiuni ce permit identificarea de gen sau individuala. Ansamblurile si
subansamblurile vehiculelor pot crea urme de lovire, frecare compresiune, produse
de barele de protectie, faruri, capote etc. Pe baza urmelor mijloacelor de transport
ridicate de la fata locului expertiza traseologica poate stabili:
▪ numarul osiilor vehiculului;
▪ tipul, modelul, marca;
▪ lungimea urmelor de franare;
▪ diametrul rotilor vehiculului;
▪ directia de deplasare si viteza cu care circula;
▪ daca toate franele au functionat.
Aceste date sunt foarte importante in cazul accidentelor de circulatie cu fuga
de la locul faptei, dar si al altor infractiuni la comiterea carora au fost folosite
vehicule, putand duce la identificarea mijlocului de transport si implicit a autorului
faptei penale.
O deosebita importanta o prezinta urmele lasate de anvelope care reproduc
constructia exterioara a acestora si care pot fi de adancime sau de suprafata
(formate prin stratificare ori destratificare). Analizand urmele create de pneurile
autovehiculelor trebuie stabilit tipul si modelul mijlocului de transport folosind
urmatoarele elemente generale:
• situarea si numarul urmelor;
• ecartamentul (distanta dintre rotile laterale);
 • ampatamentul (distanta dintre rotile din fata si cele din spate);
• latimea benzii de rulare;

• lungimea circumferintei anvelopei;

• desenele anvelopelor
Pentru identificarea propriu-zisa a autovehiculului care a lasat urmele
pneurilor la locul faptei se au in vedere urmatoarele elemente individuale:
• urmele exploziilor, taieturilor, intepaturilor;
• urmele de vulcanizare;
• elemente de uzura a benzii de rulare;
• diferite corpuri straine in dosarul anvelopei.
1.3 Urmele instrumentelor
In denumirea generica de „instrumente” sunt incluse toate uneltele, sculele,
aparatele si oricare alte obiecte care se folosesc la comiterea unei infractiuni. Din
practica rezulta ca cele mai des utilizate sunt: clesti, ciocane, cutite, topoare,
surubelnite, fierastraie, rangi, leviere, foarfeci, chei fixe si mobile, dispozitive de
fortare a butucului yalelor, chei potrivite, iar pentru autovehicule, „piciorul de
caprioara”, instrument folosit pentru fortarea portierelor, stante, matrite, iar mai
nou, copiatoare si imprimante[1]1.
Dupa procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi: statice sau
dinamice, de suprafata sau de adancime, ponderea detinand-o cele de adancime.

Forma urmelor creata de instrumente depinde de urmatorii factori:

• felul instrumentului folosit si procedeul utilizat;
• natura suportului asupra caruia s-a actionat sau a materialelor in care
au fost ambalate.
Dupa modul de actionare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire,
apasare, taiere, intepare, frecare-alunecare, prin detonarea unor fragmente din
instrumentelor folosite etc.; urmele instrumentelor se cauta pe corpul victimei, al
faptuitorului, pe mecanismele de inchidere-deschidere, pe usi, ferestre, case de bani,
dulapuri, sertare, autoturisme etc.
Cu un anumit instrument, corpul uman sau obiectul pot fi lovite formandu-se
urme de suprafata sau de adancime care vor reda, mai mult sau mai putin fidel
aspectul materialului de constructie al instrumentului folosit ori a unei parti a
acestuia.
Ca urmare a fortarii diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lasa
urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adancime, fie de
suprafata, de deformare sau de distrugere partiala a materialului. In cazul unor
asemenea urme nu se poate imprima forma exterioara a instrumentului folosit, de
caracterul dinamic al urmei din care rezulta striatii constituie un element important
in identificarea traseologica individuala.
Prin expertizarea acestor urme pot fi stabilite urmatoarele:
o ce fel de instrument a creat urma;
o care este mecanismul de formare al urmei;
o care este succesiunea de creare a urmelor;
 o daca urmele au fost create cu acelasi instrument;
o daca urmele au fost create cu instrumentul corp delict pus la
dispozitie;
o daca fragmentele descoperite la fata locului au facut corp comun cu
instrumentul prezentat pentru examinare;
o daca instrumentul este fabricat in serie sau artizanal.
În cazul furturilor din locuinte, birouri, cabinete si alte spatii asigurate, atunci
cand nu sunt descoperite urme de fortare la nivelul usilor si ferestrelor, se creeaza
suspiciunea ca s-a patruns prin chei potrivite. In aceste situatii, incuietorile vor fi
ridicate in vederea examinarii in laborator. Cel mai des intalnite sunt incuietorile cu
cilindru (tip yale), datorita gradului relativ ridicat de securitate la unele tipuri
existand peste 3000 de modele de chei.
Odata cu butucul se ridica si cheile folosite in mod curent, fara ca vreuna
dintre acestea sa fie introdusa in sistemul de asigurare.
La incuietorile ingropate (cele plasate sub clanta usii) se marcheaza partea
care a fost plasata spre exterior si care ar fi putut fi deschisa cu ajutorul cheilor
potrivite sau cu alte instrumente.
Pentru efectuarea examinarilor comparative traseologice este necesar sa se
obtina modele de comparatie. Acestea se executa cu instrumentele cu care se
presupune ca au fost create urmele in litigiu. Realizarea modelelor experimentale se
face, de regula, pe suporturi asemanatoare cu cele pe care au urmele la fata locului si
prin acelasi mecanism.
Ca mijloace tehnice de examinare, se folosesc stereomicroscopul S.M.xx,
microscopul comparator si sistemul de achizitie si prelucrare digitala a imaginilor
LUCIA FORESINC.
1. Urmele de dinti pot fi lasate de infractor pe diferite produse alimentare, pe
corpul victimei ori de catre victima pe corpul infractorului. In cadrul examinarilor se vor
avea in vedere urmatoarele elemente:

- forma arcadei dentare

- dimensiunea muscaturii

- dimensiunea spatiului interdentar

- alinierea sau nealinierea dentitiei

- prezenta tuberculilor dentari

- fisuri, fracturi dentare

- resturi radiculare

- malformatii congenitale
Prin expertiza traseologica poate fi identificata persoana care a creat urma de
muscatura in litigiu.

1.5. Urmele de buze, de urechi si nas si alte parti ale fetei umane sunt
urme care raman in stare latenta pe suportul pe care au fost lasate (capota masinii in
cazul accidentelor de circulatie, usi, pereti, etc.
 a) Urme de buze sunt reproduceri ale reliefului si formei exterioare ale
buzelor, create pe diverse suprafete, in procesul savarsirii unei infractiuni.

Urmele pot reproduce intregul relief (randurile orizontale sau verticale) al

buzelor si dimensiunile lor, sau numai o parte din acestea.
Dupa mecanismul de formare, urmele de buze pot fi statice sau dinamice, de
adancime sau de suprafata. Specialistii apreciaza ca aceasta categorie de urme are
aceeasi valoare de identificare ca si urmele papilare. Papilele sau santurile coriale
existente pe suprafata buzelor nu trebuie, insa, confruntate cu crestele papilare de pe
suprafata palmelor, natura lor fiind alta. Mecanismul de formare a urmei de buze
prezinta unele diferente, in sensul ca urma papilara se formeaza in principal prin
depunerea transpiratiei secrete de piele prin orificiile sudoripare, pe cand, urmele de
buze iau nastere prin depunerea altor substante.
Suporturile pe care raman urmele de buze sunt diverse (pahare, sticle,
linguri metalice etc.), iar relevarea lor se face dupa materiale dactiloscopice. Prin
interpretarea urmelor de buze se pot obtine date referitoare la sex, varsta, tip
antropologic, inaltimea persoanei, urme adiacente (sange, ruj).
b) Urmele de urechi sunt formate de pavilionul extern al acestora, care poate
lasa, ca urmare a secretiei glandelor sudoripare, prin contact cu obiectele ce au
suprafete plane, lucioase, urme vizibile sau latente, statice ori dinamice. Se imprima
de regula, marginea exterioara a pavilionului urechii (helixul) si lobul, dar cand
presiunea este puternica se imprima si celelalte elemente, cele mai valoroase fiind
urmele statice.
Prin interpretarea acestor urme se pot stabili date referitoare la sex, varsta,
malformatii ale urechii, mecanismul de formare si chiar identificarea persoanei. Ele
sunt cele mai valoroase, deoarece urechea difera de la o persoana la alta, atat prin
forma generala a pavilionului, dimensiunea si modul de dispunere, cat si prin
caracteristicile proprii fiecarui element (helix, antihelix, trages, si lob), precum si
prin proprietatile privind unicitatea si fixitatea acestor elemente.
c) Urmele lasate de nas, frunte si alte parti ale fetei prezinta
importanta in identificarea persoanei care le-a lasat, iar in anumite situatii, in
coroborare cu alte categorii de urme gasite la fata locului, pot contribui la stabilirea
apartenentei de gen si a altor date cu privire la persoana ce le-a creat.

1.5 Urmele materie macroscopice

a) Urmele de vopsea apar la fata locului sub forma unor fragmente sau
pelicule de diferite culori, nuante si grosimi. Uneori aceste urme apar sub forma de
dungi sau stersaturi ca urmare a impactului unui obiect vopsit cu altul, si pot fi
descoperite pe imbracaminte, incaltaminte, obiecte de lemn sau metal. Practica a
demonstrat ca urmele de vopsea apar cel mai des in cazul accidentelor de circulatie
si in furturile prin efractie la care se folosesc instrumente de spargere. Prin
interpretarea urmelor de vopsea se pot obtine date cu privire la:

▪ obiectul care le-a creat (forma, inaltimea la care s-au creat,

culoarea peliculei de vopsea);

▪ mecanismul de formare a urmei (tamponare, presare, franare,

fortare);

▪ adancimea aproximativa a urmei;

Prin expertiza chimica a urmei de vopsea se poate stabili:
 ▪ caracteristicile vopselei (culoare, straturi, compozitie chimica);

▪ daca peliculele de vopsea trimise spre analiza provin sau nu de la

vopseaua originala;

▪ daca urma de vopsea prezinta aceleasi caracteristici (natura,

culoare, compozitie chimica, numar de straturi) cu modelele de
vopsea prelevate pentru comparatie.
b) Urmele de sticla se formeaza prin spargere, lovire, taiere etc. si raman
sub forma de cioburi sau bucati mai mari. Datorita mecanismului de formare aceste
particule de sticla pot fi descoperite la locul faptei pe hainele victimei sau
faptuitorului, in interiorul autoturismului, pe instrumente etc.
Prin expertiza se pot lamuri, in principiu, urmatoarele probleme:

▪ care este natura urmelor si din ce obiecte provin (geam, parbriz,

etc.);

▪ daca urma sau fragmentul de sticla provin dintr-un obiect care initial a
fost spart;

▪ care este compozitia chimica a sticlei;

▪ care este originea sparturii sau taieturii, mecanismul de formarea

urmelor;

▪ daca urmele de sticla prezinta identitate din punct de vedere al

compozitiei si proprietatilor chimice sau fizice cu nivelul de
comparatie;

▪ daca fragmentul ridicat de la fata locului a facut corp comun cu

obiectul ridicat pentru comparatie.
c) Alte categorii de urme traseologice (aschii de lemn, urme de sol,
urme de produse textile, resturi de fumat, urme de hartie, substante toxice si
stupefiante, noduri si legaturi, resturi alimentare, nasturi etc.).

Identificarea criminalistica

Noţiunea şi importanţa identificării criminalistice

Identificarea reprezintă activitatea de cercetare a obiectelor, fiinţelor sau fenomenelor prin care
se stabilesc însuşirile comune ale acestora dar şi deosebirile dintre ele, pe baza acestor trăsături
fiind împărţite în tipuri, grupe şi subgrupe, scopul fiind acela de a stabili pentru fiecare entitate în
parte elementele de specificitate.

Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice

În accepţie dialectică, identitatea constituie proprietatea fiinţelor şi obiectelor de a se manifesta
individual, de a-şi demonstra prin proprietăţile şi caracteristicile lor egalitatea cu ele înseşi şi
concomitent, deosebirea de tot ce le înconjoară. Aşa cum se subliniază în literatura
criminalistică, identitatea «concentrează în sine toate proprietăţile şi însuşirile unui obiect,
fenomen sau fiinţă şi prin aceasta le deosebeşte de orice alt obiect, fenomen sau fiinţă»12.
12 L. Ionescu, D. Sandu. Identificarea criminalistică, Bucureşti, 1990, p. 50.
Identitatea obiectelor materiale nu este contradictorie conceptului dialectic despre mişcarea
universală şi continuă a materiei, evoluţiei inerente a tuturor lucrurilor, fiinţelor sau a
fenomenelor reale. Dialectica afirmă sistemul universal de echilibru, potrivit căruia schimbările
lente cantitative nu afectează considerabil proprietăţile calitative ale obiectelor materiale,
acestea, păstrându-şi caracteristicile individuale, rămîn relativ stabile.
Premizele stiintifice ale identificarii criminalistice sunt:
• Individualitatea
• Stabilitatea relativa
• Reflectibilitatea

Principiile identificării criminalistice

Principiul identităţii. În stabilirea identităţii se va avea în vedere atât identitatea cu sine cât şi
deosebirea de orice este altul, stabilindu-se atât identitatea cât şi neidentitatea.
Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop şi obiecte mijloc al
identificării. Obiectul scop al identificării este un obiect material care se află în legătură cauzală
ci fapta ilicită. Obiectul mijloc de identificare îl reprezintă urmele obiectului scop, precum şi
modelele de comparaţie.
Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.Identitatea unei persoane sau a
unui obiect poate fi determinată în măsura în care urmele create în câmpul infracţional reflectă
caracteristicile sale esnţiale.
Principiul dinamicii caracteristicilor de identificare şi a interdependenţei cauzale. Realitatea
obiectivă este reprezentată de dinamicitatea sistemelor materiale care se află în continuă
interacţiune, schimbare şi tranformare.

Obiectele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică nu trebuie confundată cu studiul judiciar. Fiind subordonată
procesului de probaţiune, ea reprezintă un mijloc, o modalitate ştiinţifică a acestuia şi deci nu
poate fi extinsă asupra împrejurărilor de timp şi spaţiale, a altor elemente de fapt, a căror stabilire
reclamă alte forme de investigare decât cele ale identificării criminalistice.
După cum s-a menţionat, identificarea criminalistică constă în stabilirea identităţii unei fiinţe sau
a unui obiect material cauzal legate de acţiunea ilicită. Ea este posibilă numai atunci când
obiectul identificării posedă caracteristici ce îl deosebesc de celelalte, îl individualizează. Rezultă
deci că obiectele propriu-zise, pe de o parte, şi caracteristicile prin care acestea îşi manifestă
individualitatea, pe de altă parte, constituie elemente de bază ale identificării criminalistice. 6
De asemenea, nu sunt obiecte de identificare însuşirile şi stările obiectelor materiale. Acestea
reprezintă calitatea obiectelor şi îndeplinesc un rol deosebit în procesul de identificare -
individualizează obiectul şi, totodată, îl deosebeşte de altele.
Pornind de la cele menţionate şi ţinând cont de datele practicii judiciare, putem afirma că
obiectele identificării criminalistice sunt:
a) persoanele participante sau implicate în activitatea infracţională;
b) cadavrele şi resturile oaselor craniene ale acestora;
c) lucrurile, uneltele, utilajele şi mecanismele care contribuie la soluţionarea justă a cauzei;
d) obiectele şi substanţele folosite la săvârşirea actului penal;
e) animalele.

Cu excepţia cazurilor reconstituirii unui întreg după părţile componente, identificarea

criminalistică presupune întotdeauna prezenţa a patru categorii de obiecte: a celor ce urmează a
fi identificate, cunoscute sub denumirea de obiecte de identificat; a celor sub formă de reflectări
ale obiectului de identificat, nominalizate obiecte identificatoare; a celor suspecte ca fiind
obiecte de identificat, denumite de verificat; a celor cunoscute în criminalistică sub denumirea de
modele de comparaţie sau modele-tip de comparaţie.
Obiecte de identificat pot fi persoanele vii, cadavrele, animalele şi tot felul de obiecte inanimate,
caracteristicile cărora se examinează în vederea identificării lor. Deoarece determinarea
obiectelor menţionate constituie scopul cercetării, acestea se numesc şi obiecte-scop.
Obiecte identificatoare sunt reflectările obiectelor de identificat sub forma reflectărilor
memoriale sau material-fixate (urme, înscrieri, imprimări, amprente etc), care reproduc
caracteristicile obiectului de identificat şi pe baza cărora se realizează identificarea. Având în
vedere rolul acestor obiecte de a servi la identificarea obiectelor de identificat, ele se numesc şi
obiecte-mijloc. Apariţia obiectelor identificatoare este, de regulă, legată cauzal de fapta săvârşită
şi deci ele se înscriu în cadrul obiectelor-probe materiale.
Obiecte de verificat sunt cele presupuse a fi creat reflectări materiale, printre care se află şi
obiectul de identificat. De exemplu, în cazul când la locul comiterii faptei au fost descoperite
urme de spargere, instrumentul care s-a folosit în acest scop va fi obiectul de identificat; urmele
depistate servesc la identificarea acestuia şi deci se vor manifesta ca obiecte identificatoare, iar
instrumentele ridicate prin percheziţie sau alte acţiuni procesuale fiind doar prezumate a fi
utilizate de făptuitor, constituie obiecte de verificat.
Dacă obiectele de verificat nu pot fi examinate nemijlocit din cauza imposibilităţii sau a
iraţionalităţii prezentării acestora, se apelează la modele de comparaţie (reflectări de obiecte
verificate) prelevate de organul judiciar în ordinea prevăzută de legislaţia în vigoare (art.154-156
Cod.proc.pen.), dar şi conform anumitor reguli tactice.

Genurile identificării criminalistice

După natura lor, reflectările cu semnificaţie de identificare criminalistică se împart în două
grupe: în formă de reflectări memoriale şi material-fixate. Aceste două tipuri de reflectări -
memorială şi material-fixată - determină două genuri de identificare criminalistică: identificarea
fiinţelor şi obiectelor materiale după reflectările senzoriale şi identificarea acestora pe baza
reflectărilor material-fixate.

Etapele identificării criminalistice

Identificarea este o activitate complexă care are drept scop stabilirea identităţii. Ea este realizată
de regulă de către expertul criminalist (într-o expertiză criminalistică) or de către specialistul
poliţiei judiciare (în cuprinsul unui Raport de constatare tehnică). Procesul de identificare prin
relevarea acelor trăsături generale şi particulare ale obiectului căutat (obiectul de identificat) se
face de la general la particular şi presupune în principal examinarea urmelor lăsate de aceste
obiecte.
Însuşi procesul de cercetare în vederea identificării criminalistice se realizează în patru etape. 7
Etapa întâi este cea de examinare prealabilă a materialelor prezentate, fiind consacrată însuşirii
de către expert a problemelor ce necesită soluţionare prin intermediul expertizei, verificării stării
şi suficienţei materialelor propuse spre examinare, împrejurările cauzei cu prilejul cercetării
căreia s-a dispus expertiza. În acest scop, expertul ia cunoştinţă de ordonanţa organului de
urmărire penală sau de decizia instanţei judiciare privind dispunerea expertizei, efectuează un
studiu general al tuturor materialelor prezentate.
În toate celelalte cazuri el va determina necesităţile tehnice de examinare, urmând să procedeze
la următoarea etapă (a doua) examinarea intrinsecă sau separată a obiectelor identificării
criminalistice, care constă în studierea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparaţie
în scopul evidenţierii caracteristicilor identificatoare proprii fiecăruia. Metoda de bază folosită în
acest caz este analiza prin care se depistează şi descrie caracteristicile obiectului, începând cu
cele generale şi continuând cu cele individuale. Se iau în considerare, fireşte, caracteristicile
identificatoare, adică cele esenţiale, constante şi specifice ale obiectelor supuse studiului.
Examinarea comparativă constă în confruntarea obiectelor în litigiu, fie direct cu obiectele de
verificat, fie cu modelele acestora, în vederea stabilirii coincidenţei sau deosebirii
caracteristicilor evidenţiate.
Examinarea comparativă se realizează prin juxtapunere, când obiectele sau reflectările lor
fotografice se analizează fiind introduse într-un câmp vizual unic, sau prin suprapunerea
imaginilor fotografice a obiectelor comparate în vederea determinării concordanţei
caracteristicilor morfologice. în practica expertizei criminalistice se folosesc diverse varietăţi ale
procedeelor menţionate, cum ar fi: îmbinarea caracteristicilor liniare, proiectarea concomitentă
pe acelaşi ecran a imaginilor obiectelor comparate ş.a.
La etapa finală expertul apreciază rezultatele examinării comparative şi formulează concluziile.
Pentru a decide identitatea sau absenţa acesteia este obligatorie verificarea elementelor
caracteristice coincidente, de asemenea şi a celor care diferă.
Metodologia identificării presupune două etape obligatorii:
1. Etapa examinarii separate a obiectului purtător de urme;
2. Etapa examinarii comparative a urmelor.
În cadrul examinării separate specialistul va analiza obiectele purtătoare de urme în mod
individual, separat, încercând a afla cât mai multe detalii utile identificării. Astfel, din analiza
separată a proiectilului (glonţ) extras din corpul victimei se poate afla calibrul acestuia,
materialul din care este fabricat, dacă s-a folosit o armă cu ţeavă ghintuită, dacă este de producţie
internă sau externă ş.a.
În cadrul examinării comparative se vor analiza concomitent atât urma găsită la faţa locului cât
şi urma obţinută în condiţii de laborator de la obiectul suspectat a fi creat prima urmă, scopul
fiind acela de a stabili nu dacă urmele sunt identice, ci dacă obiectul care a creat acele urme este
unul şi acelaşi.
Examinarea comparativă cunoaşte trei modalităţi: procedeul confruntării, procedeul juxtapunerii
şi procedeul suprapunerii.

Stabilirea întregului după părţile componente - variantă a identificării criminalistice

Conţinutul raportului de expertiză
La finalul operaţiunii de identificare specialistul poate formula trei categorii de concluzii:
- concluzii de certitudine;
- concluzii de probabilitate;
- concluzii de imposibilitate.
Concluziile categorice pozitive confirmă identitatea, cum ar fi, de exemplu, «amprenta digitală
descoperită la faţa locului a fost lăsată de degetul mare al mâinii drepte a numitului C».
Concluziile categorice negative contestă, exclud identitatea. Ele pot fi formulate astfel:
«amprenta digitală descoperită la faţa locului a fost lăsată nu de numitul C, ci de o altă
persoană»;
În situaţia în care stabilirea sau neafirmarea identităţii este imposibilă din cauza informabilităţii
scăzute a obiectelor identificatoare, precum şi din cauza inexistenţei metodelor ştiinţifice
adecvate, expertul recurge la formularea concluziilor privind imposibilitatea elucidării problemei
privind identitatea.
Concluzia de imposibilitate a soluţionării problemei explică faptul că din diferite considerente nu
se poate stabili identitatea. Atare concluzie nu trebuie confundată cu cea categorică negativă, prin
care identitatea se exclude.
Vizavi de concluziile categorice pozitive, negative şi de imposibilitate, în literatura de
specialitate sunt propagate amplu şi concluziile probabile sau de probabilitat.
 !


Republica MoldovaPARLAMENTULLEGE Nr. 68 

din 14.04.2016
cu privire la expertiza judiciară şi statutul expertului judiciar
Publicat : 10.06.2016 în Monitorul Oficial Nr. 157-162 art Nr : 316 Data intrarii in vigoare :
10.12.2016 Parlamentul adoptă prezenta lege organică.
Capitolul I

DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 1. Domeniul reglementării 

Prezenta lege stabileşte principiile activităţii de expertiză judiciară, modul de realizare a expertizelor
judiciare, procedura de admitere în profesia de expert judiciar, statutul expertului judiciar, formele de
organizare a activităţii de expertiză judiciară.

Articolul 2. Noţiuni

În sensul prezentei legi, următoarele noţiuni se definesc astfel:

act de dispunere a expertizei judiciare – ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea
instanţei de judecată, prin care se dispune efectuarea expertizei judiciare sau, după caz, cererea de
efectuare a expertizei judiciare depusă de către părţi din iniţiativă proprie şi pe cont propriu în condiţiile
codurilor de procedură civilă, penală şi contravenţional;

birou de expertiză judiciară – tip de organizare a activităţii de expertiză judiciară sub forma de birou
individual de expertiză judiciară sau birou asociat de expertiză judiciară, în cadrul căruia îşi exercită
profesia experţii judiciari;

expert judiciar – persoană calificată şi abilitată, conform legii, să efectueze expertize şi să formuleze
concluzii în specialitatea în care este autorizată, cu privire la anumite fapte, circumstanţe, obiecte
materiale, fenomene şi procese, organismul şi psihicul uman, şi care este inclusă în Registrul de stat al
experţilor judiciari;

expertiză judiciară – activitate de cercetare ştiinţifico-practică, efectuată în cadrul procesului civil,
penal sau contravenţional (denumit în continuare proces judiciar) în scopul aflării adevărului prin
efectuarea unor cercetări metodice cu aplicarea de cunoştinţe speciale şi procedee tehnico-ştiinţifice
pentru formularea unor concluzii argumentate cu privire la anumite fapte, circumstanţe, obiecte materiale,
fenomene şi procese, corpul şi psihicul uman, ce pot servi drept probe într-un proces judiciar;

instituţie publică de expertiză judiciară – autoritate publică (instituţie) care este parte componentă a
sistemului instituţiilor publice de expertiză judiciară, finanţată de la bugetul de stat din mijloace speciale,
precum şi din alte surse neinterzise de lege;

laborator de expertiză judiciară – local sau încăpere a unei instituţii în care se efectuează expertiza
judiciară şi care este prevăzută cu instalaţii speciale, aparate şi instrumente pentru realizarea cercetărilor
sau este amenajată într-un alt mod, conform specialităţii de expertiză judiciară corespunzătoare;

ordonator al expertizei judiciare – organul de urmărire penală, instanţa de judecată sau un alt
participant al unui proces derulat conform legislaţiei de procedură civilă, penală sau contravenţională
(denumită în continuare legislaţie de procedură), care are dreptul de a dispune sau de a solicita în mod
independent efectuarea unei expertize judiciare.

Articolul 3. Cadrul juridic ce reglementează 

domeniul expertizei judiciare 

Activitatea în domeniul expertizei judiciare este reglementată de prezenta lege, de legislaţia de
procedură, de alte acte normative, precum şi de acordurile internaţionale privind asistenţa juridică şi
relaţiile juridice în materie civilă şi penală la care Republica Moldova este parte. 

Articolul 4. Principiile de activitate în domeniul 

expertizei judiciare 

Expertiza judiciară se efectuează în conformitate cu principiile legalităţii, respectării drepturilor şi
libertăţilor persoanei, independenţei expertului, obiectivităţii şi plenitudinii cercetărilor, confidenţialităţii,
imparţialităţii şi echităţii. 

Articolul 5. Principiul legalităţii

În activitatea sa, expertul judiciar este obligat să acţioneze în conformitate cu legislaţia în vigoare ce
reglementează domeniul activităţii de expertiză judiciară şi să aplice corect dispoziţiile actelor legislative
şi normative la formularea concluziilor sale.

Articolul 6. Principiul respectării drepturilor 

şi libertăţilor persoanei

(1) La efectuarea expertizei judiciare este asigurată respectarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale
ale persoanei.

(2) Cercetările care necesită limitarea temporară a libertăţii sau a inviolabilităţii persoanei se realizează
doar în temeiurile şi conform procedurii stabilite de legislaţie.

(3) Orice persoană care se consideră lezată în drepturile şi libertăţile sale prin acţiunile expertului
judiciar sau ale instituţiei publice de expertiză judiciară are dreptul să se adreseze în instanţa de judecată
în modul stabilit de legislaţia de procedură.

Articolul 7. Principiul independenţei expertului 

(1) Expertul judiciar este independent faţă de ordonatorul expertizei judiciare, faţă de părţile din
procesul judiciar, precum şi faţă de alte persoane interesate de rezultatul expertizei judiciare.

(2) Activitatea de expertiză judiciară se înfăptuieşte fără nicio imixtiune. 

(3) Exercitarea de presiuni asupra expertului judiciar în timpul desfăşurării activităţii de expertiză
judiciară cu scopul de a influenţa emiterea raportului de expertiză judiciară şi concluziile acesteia este
inadmisibilă şi atrage răspundere juridică conform legii. 

Articolul 8. Principiul obiectivităţii şi plenitudinii 

cercetărilor

Expertul judiciar îşi desfăşoară activitatea în mod corect şi efectuează cercetări cu privire la obiectele
expertizei în baza unor aprecieri obiective, complete şi sub toate aspectele, aplicînd realizările moderne
ale ştiinţei şi tehnicii şi alegînd, în măsura necesară, metodele adecvate de cercetare pentru soluţionarea
problemelor înaintate.

Articolul 9. Principiul păstrării secretului profesional

(1) Informaţiile, faptele şi documentele de care expertul a luat cunoştinţă şi pe care le deţine ca urmare
a exercitării atribuţiilor sale în vederea efectuării expertizei judiciare nu pot fi divulgate şi nu pot fi
utilizate în interes personal ori în interesul unui terţ. 

(2) Divulgarea informaţiilor, faptelor şi a documentelor specificate la alin. (1) se face doar cu
autorizarea corespunzătoare a ordonatorului expertizei, cu excepţia situaţiilor în care există un drept sau o
obligaţie legală ori profesională care impune dezvăluirea acestora.

Articolul 10. Principiul imparţialităţii şi echităţii

La efectuarea expertizei, expertul judiciar este obligat să acţioneze imparţial, corect şi
nediscriminatoriu şi să nu admită afectarea obiectivităţii sale ca urmare a unor conflicte de interese, a
unor influenţe de natură politică, rasială, etnică, socială sau a oricăror alţi factori ce pot influenţa
rezultatele expertizelor judiciare efectuate.
Capitolul II

EXPERTIZA JUDICIARĂ

Secţiunea 1

Efectuarea expertizei judiciare
Articolul 11. Expertiza judiciară

(1) Expertiza judiciară se efectuează de către expertul judiciar înscris în Registrul de stat al experţilor
judiciari. În cazul în care în Registrul de stat al experţilor judiciari nu sînt experţi de specializarea
necesară sau în cazul în care nu poate fi numit un alt expert judiciar din motive de incompatibilitate, în
calitate de expert judiciar poate fi recunoscută ad-hoc o persoană competentă în specializarea solicitată
pentru efectuarea expertizei.

(2) Expertiza judiciară se efectuează în temeiul actului de dispunere a expertizei judiciare, emis în
conformitate cu prevederile legislaţiei de procedură.

Articolul 12. Obiectul de cercetare al expertizei judiciare 

(1) Obiectul de cercetare al expertizei judiciare îl constituie lucrurile, substanţele, urmele, documentele,
faptele, fenomenele, circumstanţele, corpul şi psihicul uman, care sînt examinate în vederea descoperirii
adevărului.

(2) Expertiza judiciară nu soluţionează probleme privind legalitatea sau ilegalitatea faptelor săvîrşite de
persoanele fizice şi juridice.

Articolul 13. Termenul de efectuare a expertizei judiciare 

(1) Termenul de efectuare a expertizei judiciare se stabileşte de către conducătorul instituţiei publice de
expertiză judiciară sau de către expertul judiciar în cazul expertului judiciar care îşi desfăşoară activitatea
în cadrul unui birou de expertiză judiciară care a primit spre executare actul de dispunere a expertizei
judiciare, ţinînd cont de genul acesteia, gradul ei de complexitate, normativele de muncă aprobate şi
termenul solicitat de ordonatorul expertizei. 

 (2) La solicitarea motivată a expertului judiciar, termenul de efectuare a expertizei poate fi prelungit de
către conducătorul instituţiei publice de expertiză judiciară sau, în cazul expertului judiciar care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară, sub răspundere proprie, fapt care se
aduce la cunoştinţa ordonatorului expertizei. 

(3) Neprezentarea raportului de expertiză în termenul stabilit, fără motive întemeiate, atrage răspundere
disciplinară în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Articolul 14. Locul şi condiţiile efectuării

expertizei judiciare

(1) Cercetările şi investigaţiile din cadrul expertizei judiciare se efectuează în laboratoare autorizate, în
corespundere cu genul de expertiză efectuată.

(2) În cazul în care se impune necesitatea efectuării unor cercetări şi investigaţii la faţa locului sau la
locul aflării obiectului ce urmează a fi examinat, ordonatorul expertizei sau solicitantul acesteia asigură
expertului judiciar deplasarea spre obiectul cercetării şi înapoi, accesul liber la obiectul respectiv, precum
şi condiţii optime de lucru.

(3) Raportul de expertiză judiciară se întocmeşte în incinta instituţiei publice de expertiză judiciară sau
a biroului de expertiză judiciară.

Articolul 15. Aducerea la cunoştinţă a rezultatelor 

expertizei judiciare 

Conţinutul şi concluziile expertizei judiciare se aduc la cunoştinţa ordonatorului în conformitate cu
prezenta lege.
Secţiunea a 2-a

Aspecte organizatorice de efectuare a expertizei 

judiciare în cadrul instituţiei publice de expertiză judiciară
Articolul 16. Acţiunile premergătoare efectuării 

expertizei judiciare în cadrul instituţiei publice 

de expertiză judiciară

(1) La recepţionarea actului de dispunere a expertizei judiciare, conducătorul instituţiei publice de
expertiză judiciară îl transmite, pentru efectuarea cercetărilor solicitate, expertului judiciar sau comisiei
de experţi judiciari nominalizaţi în conţinutul acestuia. 

(2) În cazul în care expertul judiciar sau experţii judiciari din componenţa comisiei nu sînt nominalizaţi
în conţinutul actului de dispunere a expertizei judiciare, conducătorul instituţiei publice de expertiză
judiciară numeşte un expert anume sau o comisie de experţi în sarcina cărora se pune efectuarea
expertizei judiciare solicitate.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), conducătorul instituţiei publice de expertiză judiciară are dreptul să
delege şefilor subdiviziunilor de expertiză responsabilitatea de numire a expertului sau a comisiei de
experţi, iar şefii respectivi au obligaţia să numească, în termen de 2 zile lucrătoare, expertul sau comisia
de experţi în sarcina cărora se pune efectuarea expertizei dispuse. 

(4) În cazul în care, la efectuarea expertizei judiciare, este necesară implicarea unui expert judiciar sau
a unui specialist din afara instituţiei publice de expertiză judiciară, conducătorul acesteia informează
ordonatorul expertizei judiciare, în termen de 2 zile lucrătoare de la recepţionarea actului de dispunere a
expertizei judiciare, despre implicarea expertului judiciar sau a specialistului respectiv, precum şi despre
necesitatea identificării subiectului care va suporta cheltuielile privind remunerarea acestuia. 

(5) Dacă, în termen de 3 zile lucrătoare, ordonatorul expertizei judiciare nu îşi prezintă dezacordul faţă
de includerea unui expert judiciar ori a unui specialist din afara instituţiei publice de expertiză judiciară
sau faţă de persoana acestuia, acesta se consideră acceptat. 

(6) În cazul în care ordonatorul nu identifică, în termen de 3 zile lucrătoare, subiectul care va suporta
cheltuielile de remunerare a expertului judiciar ori a specialistului, se consideră că acestea vor fi suportate
conform prevederilor art. 75. 

Articolul 17. Drepturile conducătorului instituţiei publice 

de expertiză judiciară la organizarea şi efectuarea 

expertizei judiciare 

Conducătorul instituţiei publice de expertiză judiciară are dreptul:

a) să restituie motivat, fără executare, actul de dispunere a expertizei judiciare, obiectele şi materialele
din dosar care urmează a fi examinate dacă instituţia pe care o conduce nu dispune de experţi judiciari
specializaţi în domeniu, de o bază tehnico-materială sau de condiţii speciale necesare pentru efectuarea
cercetărilor ori dacă întrebările formulate spre examinare depăşesc competenţa experţilor judiciari din
cadrul instituţiei; 

b) să înainteze ordonatorului expertizei un demers privind includerea în componenţa comisiei de
expertiză a experţilor judiciari sau a altor persoane competente din afara instituţiei publice de expertiză
judiciară dacă cunoştinţele lor speciale sînt necesare pentru întocmirea raportului de expertiză;

 c) să activeze în calitate de expert judiciar conform calificării deţinute; 

d) să restituie expertului judiciar raportul de expertiză judiciară prezentat, spre a fi completat, în cazul
în care acesta nu este complet; 

e) să solicite evaluarea extraordinară a expertului judiciar;

f) alte drepturi prevăzute de prezenta lege.

Articolul 18. Obligaţiile conducătorului instituţiei publice 

de expertiză judiciară la organizarea şi efectuarea 

expertizei judiciare 

Conducătorul instituţiei publice de expertiză judiciară este obligat:

a) să repartizeze actul de dispunere a expertizei judiciare, împreună cu materialele anexate, spre
executare unui expert sau unei comisii de experţi din cadrul instituţiei publice de expertiză judiciară, care
posedă cunoştinţe speciale în volumul necesar pentru a răspunde la întrebările înaintate expertului
(comisiei de experţi) fie şefului subdiviziunii specializate pentru a fi repartizat experţilor subordonaţi; 

b) să asigure condiţiile necesare pentru efectuarea expertizei judiciare;

c) să stabilească termenele de efectuare a expertizelor judiciare şi să supravegheze respectarea lor; 

d) să aprobe regulamente, instrucţiuni, metodici şi proceduri privind organizarea efectuării expertizelor;

e) să asigure informarea ordonatorului expertizei cu privire la efectuarea expertizei judiciare şi
disponibilitatea de a preda raportul de expertiză, obiectele şi materialele transmise pentru efectuarea
expertizei;

f) să sesizeze organul de urmărire penală competent cu privire la orice presiuni exercitate în timpul
desfăşurării expertizei judiciare cu scopul de a influenţa rezultatele acesteia sau procesul de emitere a
raportului de expertiză. 

Articolul 19. Expertiza extrajudiciară 

(1) În cadrul instituţiilor publice de expertiză judiciară şi al birourilor de expertiză judiciară se pot
efectua şi expertize extrajudiciare conform specializărilor deţinute.

(2) Expertiza extrajudiciară se efectuează în temeiul unei cereri scrise a persoanei fizice sau juridice
privind efectuarea expertizei. Cererea trebuie să conţină informaţiile şi anexele necesare şi suficiente care
să permită efectuarea completă a cercetării potrivit actului de dispunere a expertizei judiciare. Plata
pentru expertiza extrajudiciară se efectuează conform prevederilor art. 75, aplicate corespunzător.

(3) Expertiza extrajudiciară se realizează în afara unui proces judiciar şi presupune efectuarea unor
cercetări metodice, cu aplicarea de cunoştinţe speciale şi procedee tehnico-ştiinţifice, pentru formularea
unor concluzii argumentate cu privire la anumite fapte, circumstanţe, obiecte materiale, fenomene şi
procese, corpul şi psihicul uman.

(4) După efectuarea expertizei extrajudiciare, cercetările şi concluziile se expun într-un raport de
expertiză extrajudiciară, căruia i se aplică prevederile stabilite de prezenta lege pentru raportul de
expertiză judiciară şi care se prezintă persoanei care a solicitat efectuarea expertizei extrajudiciare. 

(5) Expertiza extrajudiciară poate servi drept material auxiliar pentru o plîngere, decizie, negociere,
tranzacţie de împăcare sau pentru un alt proces de natură extrajudiciară.
Secţiunea a 3-a

Efectuarea expertizei judiciare asupra persoanelor
Articolul 20. Liberul consimţămînt şi constrîngerea 

la efectuarea expertizei

(1) Examinarea unei persoane în viaţă se efectuează doar cu liberul ei consimţămînt, cu excepţia
cazurilor în care efectuarea expertizei este obligatorie conform legislaţiei de procedură.

(2) Consimţămîntul persoanei care urmează să fie examinată se prezintă în scris ordonatorului
expertizei. Dacă persoana faţă de care a fost dispusă efectuarea expertizei nu a atins vîrsta de 16 ani sau
este lipsită de capacitatea de exerciţiu, consimţămîntul acesteia este redactat de reprezentantul ei legal.

(3) Dacă persoana se eschivează în mod vădit să se prezinte pentru efectuarea expertizei, ordonatorul
expertizei poate decide aducerea forţată a acesteia în modul stabilit de legislaţie.

(4) Persoana bănuită, învinuitul, inculpatul, persoana faţă de care sînt aplicate măsuri de constrîngere
cu caracter medical pot fi supuse examinării în mod coercitiv, în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură penală. 

(5) Dacă pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei supravegheri
îndelungate, persoana poate fi internată într-o instituţie medicală în condiţiile prevăzute de legislaţia de
procedură.

Articolul 21. Temeiurile internării persoanei într-o

instituţie medicală şi termenul de aflare 

în aceasta pentru efectuarea expertizei

(1) Internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei se admite doar în temeiul
actului de dispunere a expertizei emis în modul stabilit de legislaţia de procedură. În caz de necesitate, în
actul de dispunere a expertizei se indică şi decizia privind măsura preventivă sau de aducere forţată în
instituţia medicală.

(2) Termenele de aflare a persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea expertizei sînt prevăzute
de legislaţia de procedură. 

(3) Dacă perioada de internare în instituţia medicală nu a fost prelungită sau dacă au dispărut temeiurile
care justifică necesitatea internării persoanei examinate, aceasta se externează imediat din staţionar.

(4) Încălcarea termenelor de internare sau menţinerea internării nejustificate a persoanei în instituţia
medicală poate fi contestată în instanţa de judecată de către persoana examinată, apărătorul ei,
reprezentantul ei legal, precum şi de către conducătorul instituţiei medicale.

Articolul 22. Apărarea drepturilor şi intereselor 

legitime ale persoanei supuse expertizei

(1) Este interzisă restrîngerea drepturilor persoanei supuse expertizei, cu excepţia cazurilor în care
aceasta este prevăzută în mod expres de legislaţie. 

(2) Este interzis să se recurgă la violenţă, ameninţare, înşelăciune sau alte metode ilegale cu scopul
obţinerii informaţiei de la persoana supusă expertizei.

(3) Persoanei internate într-o instituţie medicală pentru a fi supusă expertizei i se asigură posibilitatea
de a avea întrevederi cu apărătorul ei sau cu reprezentantul ei legal în condiţii de confidenţialitate. 

(4) Persoanei internate într-o instituţie medicală pentru a fi supusă expertizei i se asigură posibilitatea
de a înainta cereri şi demersuri. Cererile şi demersurile înaintate în temeiurile prevăzute de legislaţia de
procedură nu sînt supuse controlului şi sînt expediate destinatarului, imediat, într-un termen maxim de 24
de ore.

Articolul 23. Condiţiile de spitalizare în cazul efectuării 

expertizei judiciare psihiatrice

(1) Pentru efectuarea expertizei psihiatrice în condiţii de staţionar, persoanele se spitalizează în
staţionarele de psihiatrie cu regim obişnuit. 

(2) Persoanele indicate la alin. (1), cărora le-a fost aplicată măsura preventivă sub formă de arest
preventiv, sînt spitalizate în secţiile instituţiei publice de expertiză judiciară special utilate în acest scop.
Internarea în aceste secţii a persoanelor nearestate preventiv este interzisă. 

(3) Deservirea materială, asistenţa medicală şi igienico-sanitară a persoanelor internate în staţionarele
de psihiatrie se efectuează în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Articolul 24. Metodele de examinare şi cercetare

aplicate la efectuarea expertizei 

judiciare asupra persoanelor 

(1) La examinarea persoanelor supuse expertizei nu este permisă aplicarea unor metode de cercetare
însoţite de senzaţii puternice de durere, ce pot avea efecte negative asupra sănătăţii, precum şi a celor
interzise în practica medicală.

(2) La efectuarea expertizei judiciare este permisă prelevarea de mostre de la persoana examinată,
necesare pentru efectuarea cercetărilor. Mostrele sînt prelevate de către medic sau un alt specialist în
prezenţa lucrătorilor medicali din instituţia medicală respectivă. Obţinerea mostrelor se consemnează în
raportul de expertiză judiciară.

(3) Este interzisă prelevarea forţată a mostrelor de la persoanele supuse expertizei în mod benevol.

Articolul 25. Prezenţa altor participanţi la procesul 

judiciar la examinarea persoanei supuse 

expertizei

(1) La examinarea persoanei supuse expertizei pot fi prezente persoanele care au acest drept conform
legislaţiei de procedură. Prezenţa altor persoane la efectuarea expertizei este permisă doar cu
consimţămîntul persoanei examinate şi cu acordul scris al ordonatorului expertizei.

(2) La examinarea persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu sau a minorului asistă reprezentantul său
legal şi/sau apărătorul său. 

(3) Dacă apărătorul sau reprezentantul legal al persoanei supuse expertizei împiedică prin acţiunile sale
efectuarea expertizei judiciare, printr-un demers motivat al expertului judiciar, ordonatorul expertizei
poate interzice motivat prezenţa acestuia în continuare.

(4) Dacă examinarea persoanelor implică dezbrăcarea lor, la efectuarea expertizei pot asista doar
persoane de acelaşi sex. Această restricţie nu se referă la medici sau la alţi lucrători medicali care
participă la efectuarea expertizei.

(5) Nu este permisă prezenţa persoanei supuse expertizei, a reprezentantului său legal ori a apărătorului
său:

a) la întocmirea raportului de expertiză;

b) în timpul consultării experţilor, la efectuarea expertizei în comisie sau a expertizei complexe;

c) la efectuarea cercetărilor, dacă prezenţa sa nu este necesară în virtutea naturii cercetărilor sau dacă
aceasta poate împiedica efectuarea lor.

Articolul 26. Colectarea probelor de la cadavrele

supuse expertizei judiciare

(1) În procesul efectuării expertizei medico-legale, colectarea probelor, a fragmentelor de ţesuturi şi
organe de la cadavre, necesare pentru soluţionarea problemelor formulate în actul de dispunere a
expertizei, se realizează fără consimţămîntul prealabil al ordonatorului expertizei sau al rudelor persoanei
decedate, faptul colectării şi scopul acesteia consemnîndu-se în raportul de expertiză judiciară.

(2) De la cadavrele supuse expertizei medico-legale pot fi prelevate, în scopuri didactice sau ştiinţifice,
ţesuturi şi organe, cu condiţia că aceasta nu afectează plenitudinea cercetărilor şi valoarea probatorie a
concluziilor medico-legale, faptul prelevării şi scopul urmărit consemnîndu-se în raportul de expertiză
judiciară.

(3) Prelevarea de ţesuturi şi organe de la cadavre în scopurile prevăzute la alin. (2) se efectuează doar
cu acordul scris al rudelor persoanei decedate, iar în cazul persoanelor decedate neidentificate – cu
acordul scris al ordonatorului expertizei.

(4) Prelevarea de ţesuturi şi organe de la cadavrele supuse expertizei medico-legale în scopuri de
transplant se realizează în conformitate cu prevederile Legii nr. 42-XVI din 6 martie 2008 privind
transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane. 

(5) Instituţia de expertiză judiciară este responsabilă de păstrarea, utilizarea şi distrugerea probelor
biologice prelevate de la cadavre în conformitate cu normele sanitar-epidemiologice.
Secţiunea a 4-a

Tipurile de expertize judiciare
Articolul 27. Clasificarea expertizelor judiciare 

(1) Expertizele judiciare se clasifică după următoarele criterii:

a) consecutivitatea efectuării expertizelor; 

b) volumul cercetărilor;

c) numărul de experţi care au participat la efectuarea cercetărilor; 

d) numărul de domenii ştiinţifice aplicate la efectuarea expertizei.

(2) După consecutivitatea efectuării cercetărilor, expertizele judiciare pot fi clasificate în primare şi
repetate. 

(3) După volumul de cercetări, expertizele judiciare se clasifică în expertize de bază şi expertize
suplimentare.

(4) După numărul de experţi participanţi la cercetări, expertizele judiciare pot fi clasificate în expertize
individuale şi expertize în comisie. 

(5) După complexitatea domeniilor ştiinţifice aplicate la efectuarea expertizelor judiciare, acestea se
clasifică în monospecializate şi complexe.

Articolul 28. Expertiza primară

Expertiza primară este expertiza efectuată de către un expert judiciar sau de către o comisie de experţi
judiciari pentru prima dată, în cazul în care obiectul de cercetare nu a mai fost supus anterior, în cadrul
unui proces, vreunei expertize de aceeaşi specializare. 

Articolul 29. Expertiza repetată 

(1) Expertiza repetată este expertiza care se efectuează cu privire la aceleaşi obiecte, fapte,
circumstanţe şi care soluţionează aceleaşi întrebări formulate la efectuarea expertizei primare şi/sau
suplimentare. 

(2) Expertiza repetată se dispune în cazul în care concluziile expertizei primare şi/sau suplimentare au
fost apreciate de ordonatorul expertizei ca fiind neîntemeiate sau în privinţa cărora există îndoieli
referitoare la veridicitatea acestora, iar deficienţele nu pot fi înlăturate prin audierea expertului judiciar
care a efectuat expertiza. La efectuarea expertizei repetate, toate chestiunile examinate în cadrul
expertizei anterioare se examinează din nou.

(3) Expertiza repetată se dispune în cazurile în care:

a) concluziile expertului sînt neclare, contradictorii, neîntemeiate sau dacă există îndoieli în privinţa
acestora;

b) ordonatorul expertizei sau instanţa de judecată a constatat că expertul judiciar nu avea dreptul să o
efectueze ori şi-a depăşit competenţa;

c) a fost încălcată ordinea procesuală de dispunere a expertizei; 

d) s-au constatat încălcări ale metodelor sau procedurilor de efectuare a expertizei;

e) concluziile expertului nu au fost corelate cu datele de fapt, puse la dispoziţia lui;

f) concluziile intră în contradicţie cu datele de fapt ce figurează în procesul judiciar;

g) există contradicţii esenţiale între opiniile experţilor participanţi la efectuarea unei expertize în
comisie.

(4) În toate cazurile, efectuarea expertizei repetate se pune în sarcina unui alt expert sau a unei alte
comisii de experţi. Expertul sau experţii care au efectuat expertiza primară pot asista la efectuarea
expertizei repetate pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor formulate în urma expertizei primare,
însă nu pot participa la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor. 

(5) Rezultatele expertizei repetate au aceeaşi valoare probantă ca şi rezultatele expertizei anterioare şi
se apreciază în coroborare cu alte probe.

(6) Expertiza repetată se dispune motivat. La dispunerea expertizei repetate se prezintă raportul
expertizei primare, precum şi toate materialele prezentate în cadrul expertizei primare.

Articolul 30. Expertiza de bază 

Expertiza de bază este expertiza în care se efectuează volumul principal de examinări.

Articolul 31. Expertiza suplimentară 

(1) Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care concluziile expertului sînt incomplete şi necesită
explicaţii sau completări ori atunci cînd apar întrebări noi referitoare la circumstanţele examinate şi, în
toate cazurile, răspunsurile nu pot fi obţinute prin audierea expertului.

(2) Expertiza judiciară se consideră a fi incompletă dacă expertul nu a cercetat toate obiectele sau dacă
nu a răspuns la toate întrebările prezentate spre soluţionare. 

(3) În cadrul expertizei suplimentare, expertul realizează investigaţii doar în partea în care acestea nu
au fost efectuate în cadrul expertizei de bază.

(4) Efectuarea expertizei suplimentare se dispune, de regulă, aceluiaşi expert care a realizat expertiza
de bază, dar poate fi dispusă şi altui expert. 

(5) Expertiza suplimentară se dispune motivat. În cazul dispunerii expertizei suplimentare se prezintă
raportul expertizei primare, precum şi toate materialele prezentate în cadrul expertizei primare.

Articolul 32. Expertiza individuală

Expertiza individuală este efectuată de un singur expert judiciar, în unul sau mai multe domenii de
specializare a expertizei judiciare.

Articolul 33. Expertiza în comisie

(1) Expertiza judiciară în comisie este expertiza efectuată de către experţi judiciari din acelaşi domeniu
sau din domenii diferite ale expertizei judiciare.

(2) Expertiza în comisie se dispune în cazul în care examinările au un caracter complex ori sînt
voluminoase sau dacă există expertize efectuate anterior care prezintă concluzii divergente. În cadrul
expertizei în comisie pot fi formulate întrebări referitoare la cauzele divergenţelor între concluziile
expertizelor anterioare.

(3) Experţii incluşi în comisie stabilesc scopurile, succesiunea şi volumul cercetărilor în funcţie de
caracterul obiectului expertizei. 

(4) La finalul cercetărilor în cadrul expertizei în comisie se întocmeşte un singur raport de expertiză,
care este semnat de toţi experţii ce fac parte din componenţa comisiei.

(5) În situaţia în care nu există o concluzie comună, unanim acceptată, în raportul de expertiză judiciară
se prezintă concluzia acceptată de majoritatea experţilor participanţi în cadrul comisiei la efectuarea
expertizei ori se declară despre imposibilitatea prezentării unor concluzii comune. Opiniile divergente ale
experţilor se expun în concluzii separate care se anexează la raportul de expertiză şi, de asemenea, se
prezintă ordonatorului expertizei. 

Articolul 34. Expertiza monospecializată

Se consideră expertiză monospecializată expertiza ale cărei cercetări se efectuează cu aplicarea
cunoştinţelor dintr-un singur domeniu al ştiinţei, tehnicii sau alt domeniu al activităţii umane.

Articolul 35. Expertiza complexă

(1) Expertiza complexă se efectuează în cazurile în care pentru elucidarea faptelor sau circumstanţelor
cauzei sînt necesare concomitent cunoştinţe din mai multe domenii ale ştiinţei, tehnicii sau din alte
domenii ale activităţii umane. 

(2) Expertiza complexă se poate efectua fie de către o comisie de experţi calificaţi în diferite genuri de
expertiză, fie de către un singur expert calificat în mai multe genuri de expertiză. 

(3) Fiecare expert participant la expertiza complexă efectuează cercetări în limita competenţelor sale.
Expertul participă la formularea răspunsului doar la acele întrebări, cuprinse în actul de dispunere a
expertizei, care corespund domeniului său de specializare. 

(4) Organizarea unor cercetări complexe este atribuită conducătorului instituţiei publice de expertiză
judiciară sau unuia dintre experţii incluşi în comisia instituită pentru efectuarea cercetărilor complexe,
desemnat de către conducătorul instituţiei publice de expertiză judiciară.

(5) În urma expertizei complexe se întocmeşte un singur raport de expertiză judiciară, în care se indică
cercetările efectuate de fiecare expert, volumul acestora, experţii care au formulat răspunsuri la întrebări
şi concluziile la care s-a ajuns. Raportul de expertiză judiciară este semnat de către expertul judiciar doar
în partea care se referă la cercetările efectuate de el.
Secţiunea a 5-a

Raportul de expertiză judiciară
Articolul 36. Raportul de expertiză judiciară 

(1) După efectuarea expertizei judiciare, expertul judiciar îşi expune cercetările şi concluziile într-un
raport de expertiză judiciară (denumit în continuare raport de expertiză).

(2) Raportul de expertiză este valabil dacă sînt respectate cumulativ următoarele condiţii:

a) laboratorul în care a fost efectuată expertiza judiciară este autorizat şi actul de autorizare este valabil;

[Prevederile de la art. 36 alin. (2) lit. a), pentru persoanele indicate la alin. (4) din prezentul articol,
intră în vigoare în termen de 5 ani de la publicarea prezentei legi]

b) cercetările au fost efectuate pentru specialitatea de expertiză judiciară pentru care laboratorul este
autorizat;

c) expertiza a fost efectuată prin metode şi proceduri aprobate;

d) expertiza a fost efectuată cu aparataj standardizat, în cazul expertizelor judiciare efectuate cu
utilizarea aparatajului, mijloacelor tehnice sau a altui utilaj; 

[Prevederile de la art. 36 alin. (2) lit. d) intră în vigoare în termen de un an de la publicarea prezentei
legi]

e) expertiza a fost efectuată de un expert judiciar inclus în Registrul de stat al experţilor judiciari sau de
către o persoană recunoscută în calitate de expert judiciar în procesul respectiv de către ordonatorul
expertizei.

(3) La efectuarea oricărei expertize judiciare se întocmeşte un singur raport de expertiză.

(4) Raportul de expertiză se întocmeşte în două exemplare, dintre care unul se transmite ordonatorului
expertizei, iar cel de-al doilea se arhivează.

(5) La raportul de expertiză se anexează, după caz, materialele pe care se întemeiază concluziile
expertului (planşe fotografice, scheme, schiţe şi grafice etc.), precum şi, dacă este cazul, opiniile separate
ale experţilor participanţi la efectuarea expertizei.

(6) Prin derogare de la prevederile alin. (1), cercetările şi concluziile expertului se expun verbal în
cazul în care expertiza se desfăşoară în faţa ordonatorului expertizei care consemnează procesul de
efectuare a cercetărilor şi concluziile expertului într-un proces-verbal încheiat în condiţiile legislaţiei de
procedură.

(7) Prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false în raportul de expertiză atrage răspundere penală
conform legislaţiei.

Articolul 37. Forma şi conţinutul raportului 

de expertiză

(1) Raportul de expertiză se întocmeşte în formă scrisă, dactilografiată, în limba română şi este
structurat în trei părţi: partea introductivă, partea descriptivă şi concluziile. 

(2) În partea introductivă a raportului de expertiză se indică:

a) denumirea şi adresa juridică a instituţiei publice de expertiză judiciară sau a biroului de expertiză
judiciară; 

b) datele privind actul de dispunere a expertizei judiciare; 

c) datele ordonatorului expertizei judiciare; 

d) denumirea şi adresa juridică a laboratorului în care a fost efectuată expertiza judiciară; 

e) menţiunea despre informarea privind drepturile şi obligaţiile prevăzute de Codul de procedură
penală, Codul de procedură civilă sau, după caz, Codul contravenţional şi privind răspunderea pentru
încălcarea prevederilor art. 312 şi 315 din Codul penal; 

f) data întocmirii raportului de expertiză, numărul, tipul şi genul expertizei; 

g) datele expertului sau ale experţilor participanţi la efectuarea expertizei (numele, prenumele, numărul
licenţei, specializarea în care este calificat, gradul de calificare, precum şi, dacă este cazul, gradul
ştiinţific, specialitatea deţinută şi vechimea în muncă în calitate de expert judiciar în specialitatea
respectivă); 

h) datele persoanelor care au participat, precum şi ale celor care au asistat la efectuarea expertizei;

i) expunerea succintă a circumstanţelor cazului pentru soluţionarea căruia se solicită efectuarea
expertizei; 

j) lista materialelor şi a obiectelor prezentate pentru expertiză; 

k) întrebările înaintate spre soluţionare; 

l) în cazul expertizei suplimentare sau al celei repetate, datele expertizei primare (numărul, data
întocmirii raportului de expertiză, numele şi prenumele experţilor participanţi la efectuarea expertizei,
concluziile acestora), precum şi motivele dispunerii acesteia.

(3) În partea descriptivă a raportului de expertiză, în funcţie de genul expertizei efectuate, se regăsesc
următoarele informaţii: 

a) date despre starea obiectelor supuse examinării (prezenţa şi starea ambalajului) sau date despre
persoanele examinate, modalităţile de transportare şi de ambalare a materialelor şi obiectelor prezentate
pentru expertiză; 

b) conţinutul etapelor de examinare, cu indicarea metodelor de cercetare şi a metodicilor aplicate, a
mijloacelor tehnice şi a materialelor de consum folosite, condiţiilor de utilizare şi a rezultatelor obţinute; 

c) scopurile, condiţiile şi rezultatele experimentelor (dacă acestea au fost efectuate) şi obţinerii unor
modele de comparaţie; 

d) date privind deteriorarea sau consumul obiectelor supuse examinării; 

e) evaluare pe etape a cercetărilor, analiza rezultatelor obţinute, motivarea şi formularea concluziilor; 

f) referiri la ilustraţii, anexe şi explicaţiile necesare pentru acestea;

g) circumstanţele relevante identificate de expert şi în privinţa cărora nu au fost adresate întrebări; 

h) concluziile prealabile;

i) argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la unele întrebări ce au fost formulate, dacă
materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului, sau
nivelul ştiinţei şi practica expertizelor nu permit găsirea răspunsurilor la aceste întrebări;

j) caracteristica succintă a dispozitivelor şi materialelor utilizate, regimul procesului de fixare şi
imprimare. Pentru mijloacele tehnice şi programele soft, se indică tipul, modelul, producătorul,
denumirea şi versiunea programului soft utilizat, programul de obţinere şi imprimare a imaginilor. 

(4) În partea finală a raportului de expertiză sînt expuse concluziile expertului, care cuprind
răspunsurile la întrebările formulate de către ordonatorul expertizei. Răspunsurile la întrebări se
formulează exact, fără a permite interpretări echivoce. 

(5) Raportul de expertiză este semnat de expertul/experţii care l-a/l-au întocmit conform competenţelor,
aplicîndu-se ştampila acestuia/acestora pe fiecare pagină şi pe toate anexele.

Articolul 38. Corectarea greşelilor comise 

în textul raportului de expertiză 

(1) În cazul în care la întocmirea raportului de expertiză au fost admise greşeli tehnice, care ar putea
schimba concluzia expertului sau care ar putea crea erori de conţinut, expertul care l-a întocmit, din
proprie iniţiativă sau la cererea ordonatorului expertizei, va proceda la corectarea acestor greşeli. 

(2) Rectificarea greşelii comise se face prin întocmirea, în două exemplare, a unui act de corectare a
greşelilor comise în conţinutul raportului de expertiză (denumit în continuare act de corectare a
greşelilor), în care expertul menţionează compartimentul, pagina şi alineatul unde a fost comisă greşeala,
precum şi formularea concluziei corecte. Actul de corectare a greşelilor cuprinde şi o declaraţie de
răspundere penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false la formularea rectificării, pe
care expertul o semnează, indicînd persoana la iniţiativa căreia a fost corectată greşeala. 

(3) Un exemplar al actului de corectare a greşelilor se transmite ordonatorului expertizei, iar cel de-al
doilea se anexează la exemplarul al doilea al raportului de expertiză. 

(4) Actul de corectare a greşelilor se certifică în mod similar cu raportul de expertiză, conform
prevederilor art. 37 alin. (5). 

Articolul 39. Arhivarea rapoartelor de expertiză 

(1) Instituţiile publice de expertiză judiciară şi experţii judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
unui birou de expertiză judiciară sînt obligaţi să ţină arhiva rapoartelor de expertiză judiciară întocmite în
cadrul acestora.

(2) În scopul păstrării datelor, pentru fiecare expertiză judiciară efectuată, se întocmeşte un dosar
separat, care cuprinde: actul de dispunere a expertizei, exemplarul al doilea al raportului de expertiză,
dacă este cazul, exemplarul al doilea al actului de corectare a greşelilor, corespondenţa expertului care a
efectuat expertiza, precum şi înregistrări ale observaţiilor sale originale, datele derivate şi suficiente,
informaţiile necesare pentru a stabili traseul unei cercetări, alte notiţe ale acestuia.

(3) Al doilea exemplar al rapoartelor de expertiză judiciară întocmite de către persoanele care nu au
calitatea de expert judiciar, dar care au fost admise cu acest statut într-un proces judiciar, se transmite spre
păstrare Ministerului Justiţiei.

(4) Termenul de păstrare a rapoartelor de expertiză în arhivă este de 25 de ani, iar în cazul expertizelor
psihiatrico-legale – de 75 de ani. 

(5) Arhiva rapoartelor de expertiză este ţinută suplimentar şi în format electronic, cu păstrarea
conţinutului iniţial intact al documentelor şi asigurarea condiţiilor de protecţie împotriva modificării
acestuia.

[Prevederile de la art. 39 alin. (5) din prezenta lege intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2018]

(6) Arhiva experţilor judiciari care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul unui birou de expertiză
judiciară excluşi din Registrul de stat al experţilor judiciari se transmite Ministerului Justiţiei.

(7) La solicitarea ordonatorului expertizei, în cazul pierderii sau distrugerii primului exemplar al
raportului de expertiză, păstrat în dosarul cauzei judiciare, pot fi eliberate copii autentificate de pe al
doilea exemplar al raportului de expertiză de către instituţia publică de expertiză judiciară, biroul de
expertiză judiciară sau, după caz, de către Ministerul Justiţiei, în funcţie de instituţia care îl păstrează.

(8) Eliberarea copiilor de pe rapoartele de expertiză altor persoane se poate face doar cu acordul scris al
ordonatorului expertizei sau al organului care examinează cauza.
Capitolul III

ADMITEREA ÎN PROFESIA DE EXPERT JUDICIAR
Articolul 40. Cerinţe pentru exercitarea activităţii 

de expert judiciar 

(1) Poate obţine calitatea de expert judiciar persoana care întruneşte următoarele condiţii: 

a) este cetăţean al Republicii Moldova;

b) cunoaşte limba română;

c) are capacitatea de exerciţiu deplină;

d) are diplomă de studii superioare de licenţă sau echivalentul acesteia în specialitatea pentru care
solicită calificarea de expert judiciar; pentru obţinerea calităţii de expert judiciar în domeniul expertizei
medico-legale sau psihiatrico-legale – diplomă de studii superioare de specialitate şi de studii
postuniversitare de rezidenţiat/de master; pentru obţinerea calităţii de expert judiciar în domeniul
expertizelor judiciare criminalistice – diplomă de studii superioare de licenţă sau un act echivalent
acesteia şi certificatul de calificare în specializarea respectivă;

e) corespunde condiţiilor prevăzute la alin. (3), dacă este cazul;

f) a efectuat un stagiu profesional în specialitatea de expertiză pentru care solicită calificarea de expert
judiciar;

g) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea atribuţiilor de expert judiciar în specializarea
pentru care solicită calificarea de expert judiciar;

h) nu are antecedente penale;

i) are reputaţie ireproşabilă;

j) a susţinut examenul de calificare.

(2) Suplimentar faţă de condiţiile prevăzute la alin. (1):

a) pentru a obţine calitatea de expert judiciar cu specializarea în domeniul arhitecturii, urbanismului şi
construcţiilor, persoana trebuie să deţină calitatea de expert tehnic în construcţii, obţinută conform Legii
nr. 721-XIII din 2 februarie 1996 privind calitatea în construcţii şi Regulamentului cu privire la atestarea
tehnico-profesională a specialiştilor cu activităţi în construcţii, aprobat prin Hotărîrea de Guvern nr. 329
din 23 aprilie 2009;

b) pentru a obţine calitatea de expert judiciar cu specializarea în evaluarea şi partajarea bunurilor
imobile, persoana trebuie să deţină următoarele certificate:

– pentru specializarea evaluarea bunurilor imobile – certificatul de calificare a evaluatorilor bunurilor
imobile;

– pentru specializarea partajarea bunurilor imobile – certificatul de inginer cadastral.

(3) Nu se consideră ca avînd reputaţie ireproşabilă şi nu se admite la examenul de calificare persoana:

a) care a fost anterior declarată vinovată de săvîrşirea unei infracţiuni cu intenţie printr-un act
judecătoresc definitiv;

b) căreia i-a fost retrasă licenţa pentru exercitarea profesiei de expert judiciar conform prevederilor art.
46;

c) care, în ultimii 5 ani, a fost concediată de la o instituţie publică de expertiză judiciară sau de la o altă
instituţie publică ori privată în urma aplicării sancţiunii disciplinare de concediere. 

(4) Sînt scutite de efectuarea stagiului profesional persoanele care au absolvit instituţii de învăţămînt
superior specializate în domeniul expertizelor judiciare şi nu au trecut mai mult de 2 ani de la absolvire,
persoanele care, anterior depunerii solicitării de atribuire a calităţii de expert judiciar, au activat în această
calitate cel puţin 5 ani, iar de la momentul încetării activităţii nu au trecut mai mult de 2 ani, precum şi
persoana prevăzută la art. 55 alin. (7). 

(5) Sînt scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin un
titlu ştiinţific de doctor, doctor habilitat sau de academician în specialitatea respectivă.

Articolul 41. Stagiul profesional 

(1) Înainte de a se înscrie la examenul de calificare, persoana care solicită atribuirea calificării de
expert judiciar efectuează un stagiu profesional în specialitatea pentru care doreşte să obţină calitatea de
expert judiciar, la una dintre instituţiile publice de expertiză judiciară sau într-un birou de expertiză
judiciară, sub îndrumarea conducătorului de stagiu. 

(2) Stagiul profesional se efectuează o perioadă de cel puţin 3 luni, în acest timp persoana avînd
calitatea de expert stagiar.

(3) Efectuarea stagiului are loc pe bază de contract încheiat între expertul stagiar şi instituţia publică de
expertiză judiciară sau între expertul stagiar şi biroul de expertiză judiciară. 

(4) Instituţia publică de expertiză judiciară sau, după caz, biroul de expertiză judiciară îi asigură
expertului stagiar spaţiul de lucru şi acces la utilajul şi materialele necesare pentru realizarea stagiului. 

(5) Conducător al stagiului profesional este de regulă un expert judiciar cu gradul de calificare de
categoria I sau de categorie superioară în specialitatea în care se efectuează stagiul. 

(6) Un expert judiciar conducător de stagiu poate să aibă concomitent cel mult 2 experţi stagiari.

(7) În cadrul stagiului profesional, expertul stagiar studiază aprofundat bazele teoretice şi practice ale
expertizei judiciare, legislaţia în vigoare în domeniul expertizei judiciare şi acumulează deprinderile
practice necesare exercitării activităţii profesionale de expertiză judiciară. 

(8) Condiţiile efectuării stagiului profesional, drepturile şi obligaţiile expertului stagiar, ale expertului
îndrumător, precum şi ale instituţiei publice de expertiză judiciară sau, după caz, ale biroului de expertiză
judiciară sînt stabilite printr-un regulament aprobat prin ordinul comun al ministrului justiţiei şi
conducătorului instituţiei publice de expertiză.

(9) Persoana care solicită calitatea de expert judiciar pentru o ulterioară activitate în instituţiile publice
specializate şi în subdiviziunile specializate ale Ministerului Sănătăţii trebuie să susţină o specializare
postuniversitară în una din formele aprobate. La sfîrşitul specializării se susţine un examen de calificare.
Specializarea postuniversitară se consideră ca fiind stagiu profesional.

(10) Stagiul profesional poate fi efectuat şi în alte state, sub conducerea unui expert judiciar din statul
respectiv, în cazurile şi condiţiile stabilite de Guvern.

Articolul 42. Expertul stagiar

(1) Expert stagiar poate fi persoana care întruneşte condiţiile prevăzute la art. 40 alin. (1) lit. a)–e) şi
g)–j). 

(2) Expertul stagiar activează sub supravegherea şi îndrumarea conducătorului de stagiu. 

(3) Expertul stagiar poate să întocmească proiecte de rapoarte de expertiză judiciară sub îndrumarea
conducătorului de stagiu. Expertul stagiar nu poartă răspundere pentru calitatea raportului de expertiză la
întocmirea căruia a participat şi nu semnează rapoartele de expertiză judiciară.

(4) Expertul stagiar are următoarele obligaţii:

a) să urmeze cursuri de formare iniţială;

b) să efectueze expertizele date spre executare de către conducătorul stagiului;

c) să ţină evidenţa expertizelor judiciare efectuate sau a celor la efectuarea cărora a participat; 

d) să achite taxa pentru efectuarea stagiului profesional, dacă asupra acesteia s-a convenit în contractul
de efectuare a stagiului profesional;

e) să respecte regimul informaţiilor ce constituie secret de stat sau al altor informaţii cu accesibilitate
limitată care i-au devenit cunoscute în cursul efectuării stagiului;

f) să respecte legislaţia, prevederile Codului deontologic al expertului judiciar, ale programului de
efectuare a stagiului şi ale contractului de stagiu.

(5) Taxa pentru efectuarea stagiului este stabilită de Guvern pentru fiecare instituţie publică de
expertiză judiciară sau, după caz, de către biroul de expertiză judiciară în care se efectuează stagiul.

(6) Remunerarea expertului stagiar care efectuează stagiul în cadrul unei instituţii publice de expertiză
judiciară se face în condiţiile Legii nr. 355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare
în sectorul bugetar. Remunerarea expertului stagiar care îşi efectuează stagiul în cadrul unui birou de
expertiză judiciară se face în condiţiile convenite în contractul de stagiu. 

(7) Expertul stagiar care îşi efectuează stagiul în cadrul unui birou de expertiză judiciară se supune
regimului fiscal aplicabil experţilor judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de
expertiză judiciară şi, la fel ca aceştia, achită contribuţii de asigurări sociale la bugetul asigurărilor sociale
de stat şi prime de asigurări obligatorii de asistenţă medicală în fondurile asigurării obligatorii de asistenţă
medicală.

(8) Dosarul personal al expertului stagiar care efectuează un stagiu profesional în cadrul instituţiei
publice de expertiză judiciară se păstrează la instituţia respectivă, iar dosarul personal al expertului stagiar
care efectuează stagiul în cadrul unui birou de expertiză judiciară se păstrează la biroul respectiv.

Articolul 43. Obţinerea calităţii de expert judiciar 

(1) Calitatea de expert judiciar se dobîndeşte de către persoana care a promovat examenul de calificare,
susţinut în faţa Comisiei de calificare şi evaluare a experţilor judiciari (denumită în continuare Comisie de
calificare şi evaluare), formată de Ministerul Justiţiei.

(2) La examenul de calificare este admisă persoana care întruneşte condiţiile prevăzute la art. 40 alin.
(1) şi care a depus, la instituţia publică de expertiză judiciară corespunzătoare, următoarele acte:

a) cererea de admitere la examen;

b) copia buletinului de identitate;

c) după caz, potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) lit. d), copia diplomei de studii superioare de licenţă în
specialitatea pentru care solicită calificarea de expert judiciar sau a unui act echivalent acesteia ori copia
diplomei de studii superioare de specialitate şi de studii postuniversitare de rezidenţiat/de master, sau,
respectiv, copia diplomei de studii superioare de licenţă ori a unui act echivalent acesteia şi a certificatului
de calificare în specializarea corespunzătoare;

d) dacă este cazul, copia actului ce confirmă corespunderea cu condiţiile prevăzute la art. 40 alin. (2);

e) copia carnetului de muncă, dacă este cazul;

f) cazierul judiciar;

g) certificatul medical;

h) declaraţia pe proprie răspundere privind reputaţia ireproşabilă. 

(3) Persoana care intenţionează să-şi desfăşoare activitatea în domeniul expertizei judiciare în cadrul
unui birou de expertiză judiciară se admite la examenul de calificare după depunerea actelor indicate la
alin. (2) la Ministerul Justiţiei şi achitarea, la bugetul de stat, a taxei iniţiale obligatorii în mărime de 20
de unităţi convenţionale.

(4) Comisia de calificare şi evaluare se formează printr-un ordin al ministrului justiţiei şi se compune
din 9 membri şi un secretar. 

(5) Majoritatea membrilor Comisiei de calificare şi evaluare sînt experţi judiciari de categoria întîi ori
superioară, calificaţi în specialitatea pentru care se desfăşoară examenul de calificare sau specialişti în
domeniul respectiv, care se bucură de reputaţie ireproşabilă şi deţin un nivel înalt de calificare. 

(6) Condiţiile de desfăşurare şi promovare a examenului, precum şi Regulamentul privind activitatea
Comisiei de calificare şi evaluare se aprobă de Guvern. 

(7) În baza rezultatelor examenului de calificare, Comisia de calificare şi evaluare califică persoana ca
expert judiciar cu drept de a efectua expertize judiciare într-o anumită specialitate.

(8) Rezultatele examenului de calificare sînt valabile o perioadă de un an de la data susţinerii
examenului de calificare. Persoana care nu solicită eliberarea licenţei pentru exercitarea activităţii de
expert judiciar în termen de un an de la data susţinerii examenului de calificare pierde dreptul de a obţine
licenţa în baza rezultatelor obţinute la examenul respectiv.
Capitolul IV

LICENŢIEREA EXPERTULUI JUDICIAR
Articolul 44. Eliberarea licenţei pentru exercitarea 

profesiei de expert judiciar

(1) Actul care confirmă statutul de expert judiciar este licenţa.

(2) Licenţa pentru exercitarea profesiei de expert judiciar se eliberează în temeiul hotărîrii Comisiei de
calificare şi evaluare privind rezultatele examenului de calificare, prin ordinul ministrului justiţiei. 

(3) Licenţa se eliberează la cererea scrisă a solicitantului, adresată Ministerului Justiţiei, în termen de
10 zile de la data depunerii cererii şi este valabilă pe întreg teritoriul Republicii Moldova. 

(4) Datele cu privire la licenţele eliberate se includ în Registrul de stat al experţilor judiciari în termen
de 10 zile de la eliberarea acestora.

(5) Refuzul de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de expert judiciar poate fi contestat în
instanţa de contencios administrativ.

Articolul 45. Conţinutul licenţei 

(1) Licenţa pentru exercitarea profesiei de expert judiciar cuprinde:

a) denumirea autorităţii de licenţiere;

b) specialitatea în care persoana a fost calificată ca expert judiciar;

c) seria şi numărul licenţei;

d) numele şi prenumele expertului judiciar;

e) codul de identificare;

f) numărul de înregistrare şi data eliberării licenţei;

g) semnătura persoanei care a eliberat-o, certificată prin aplicarea ştampilei.

(2) Formularul licenţei este document de strictă evidenţă.

(3) Modelul licenţei se aprobă de către Guvern. 

Articolul 46. Retragerea licenţei 

(1) Licenţa pentru exercitarea profesiei de expert judiciar se retrage în următoarele cazuri:

a) persoana a fost sancţionată disciplinar prin aplicarea sancţiunii de retragere a licenţei, în
conformitate cu prevederile art. 59;

b) expertul judiciar a obţinut calificativul „nesatisfăcător” la evaluarea susţinută în condiţiile art. 55
alin. (4) şi (5);

c) actul prin care s-a constatat starea de incompatibilitate prevăzută la art. 50 a rămas definitiv.

(2) Licenţa se retrage prin ordin al ministrului justiţiei, în baza deciziei Comisiei de calificare şi
evaluare, a Comisiei de disciplină sau, după caz, a unui alt act care atestă existenţa temeiului de retragere
a licenţei.

(3) Ordinul privind retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de expert judiciar poate fi contestat
în instanţa de contencios administrativ.

Articolul 47. Legitimaţia şi ştampila expertului judiciar 

 (1) Expertul judiciar îşi confirmă statutul prin legitimaţia eliberată de Ministerul Justiţiei.

(2) Legitimaţia se eliberează expertului judiciar doar după angajarea sa în funcţia de expert judiciar în
cadrul instituţiei publice de expertiză judiciară în care urmează să-şi desfăşoare activitatea sau,
corespunzător, după înregistrarea biroului de expertiză judiciară.

(3) Pentru certificarea rapoartelor de expertiză judiciară, expertul judiciar care îşi desfăşoară activitatea
într-o instituţie publică de expertiză judiciară îşi aplică ştampila proprie. 

(4) Modelul legitimaţiei şi al ştampilei în cazul expertului judiciar care îşi desfăşoară activitatea într-o
instituţie publică de expertiză judiciară se aprobă de către instituţia respectivă. 

(5) Modelul legitimaţiei şi al ştampilei pentru experţii judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
unui birou de expertiză judiciară se aprobă de către Ministerul Justiţiei. 

Articolul 48. Dosarul personal al expertului judiciar 

(1) Instituţiile publice de expertiză judiciară păstrează dosarele personale ale experţilor judiciari care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul lor. Dosarele personale ale experţilor judiciari care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul birourilor de expertiză judiciară se păstrează la Ministerul Justiţiei. 

(2) Dosarul personal al expertului judiciar include:

a) actele prevăzute la art. 43 alin. (2) şi cererea de eliberare a licenţei;

b) copia licenţei;

c) copia certificatului de înregistrare a biroului de expertiză judiciară, în cazul experţilor judiciari care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul birourilor de expertiză judiciară;

d) rapoartele anuale de activitate, în cazul experţilor judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
birourilor de expertiză judiciară;

e) cererile de suspendare a activităţii de expert judiciar;

f) informaţii privind rezultatele evaluărilor la care a fost supus expertul judiciar; 

g) informaţii privind încălcările comise de expertul judiciar în activitatea de expertiză judiciară şi
sancţiunile aplicate, precum şi alte informaţii relevante.

Articolul 49. Registrul de stat al experţilor judiciari 

(1) Evidenţa experţilor judiciari este ţinută de Ministerul Justiţiei în Registrul de stat al experţilor
judiciari, care cuprinde următoarele informaţii: 

a) numele şi prenumele expertului judiciar;

b) codul de identificare, pentru experţii judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul birourilor de
expertiză judiciară;

c) numărul de înregistrare a licenţei;

d) data eliberării licenţei;

e) specialitatea pentru care a primit calificarea de expert judiciar;

f) gradul de calificare a expertului judiciar;

g) instituţia publică de expertiză judiciară sau biroul de expertiză judiciară în care activează. 

(2) Registrul de stat al experţilor judiciari se publică pe pagina web oficială a Ministerului Justiţiei.
Capitolul V

EXPERTUL JUDICIAR
Articolul 50. Incompatibilităţi pentru exercitarea 

activităţii de expert judiciar 

(1) Expertul judiciar nu îşi poate desfăşura activitatea concomitent ca angajat al unei instituţii publice
de expertiză judiciară şi în cadrul unui birou de expertiză judiciară, chiar dacă formele de organizare a
activităţii sale vizează specializări diferite de expertiză judiciară. 

(2) Expertul judiciar implicat în activităţi ce încalcă prevederile alin. (1) este obligat, în termen de 30
de zile calendaristice de la data la care a constatat situaţia de incompatibilitate, să înceteze activitatea
incompatibilă cu funcţia sa ori să depună o cerere de excludere din profesia de expert judiciar. Dacă în
termenul menţionat expertul judiciar nu întreprinde acţiuni în vederea eliminării incompatibilităţii,
acestuia i se retrage licenţa pentru exercitarea profesiei de expert judiciar pentru toate specialităţile în care
este calificat ca expert judiciar.

Articolul 51. Drepturile expertului judiciar 

(1) Expertul judiciar are următoarele drepturi: 

a) să ia cunoştinţă, în condiţiile legii, de materialele dosarului şi să solicite ordonatorului expertizei
materiale suplimentare necesare pentru întocmirea raportului de expertiză; 

b) să ceară explicaţii ordonatorului expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei,
necesare pentru efectuarea expertizei; 

c) să indice în raportul de expertiză existenţa unor circumstanţe importante pentru cauză, în privinţa
cărora nu au fost formulate întrebări; 

d) să asiste, cu permisiunea ordonatorului expertizei judiciare, la efectuarea acţiunilor de procedură şi
să înainteze demersuri referitoare la obiectul expertizei; 

 e) să atace, în condiţiile legii, acţiunile ordonatorului expertizei dacă prin acestea se încalcă drepturile
expertului judiciar; 

f) să ceară dispunerea unei expertize în comisie sau a unei expertize complexe; 

g) să-şi expună obiecţiile privind interpretarea greşită a concluziilor din raportul de expertiză de către
participanţii la proces; 

h) să fie remunerat în condiţiile legii pentru efectuarea expertizei judiciare, inclusiv pentru efectuarea
expertizei în afara programului de lucru şi în afara instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; 

i) să ceară, în cadrul procesului judiciar în care a fost dispusă şi efectuată expertiza judiciară,
recuperarea cheltuielilor suportate din cont propriu în legătură cu efectuarea acesteia;

j) să solicite ordonatorului expertizei asigurarea securităţii sale în cazul în care există un pericol pentru
viaţa sau sănătatea sa; 

k) să ceară ordonatorului expertizei asigurarea deplasării sale spre obiectul cercetării şi înapoi sau
acoperirea cheltuielilor de deplasare, precum şi accesul liber la obiectul respectiv. 

(2) Expertul judiciar beneficiază şi de alte drepturi prevăzute de legislaţia de procedură.

(3) Expertul judiciar poate fi implicat în calitate de specialist la efectuarea unor acţiuni procesuale
prevăzute de Codul de procedură penală. În unul şi acelaşi proces judiciar el poate participa doar în
calitate de expert sau doar în calitate de specialist, cu excepţia cazurilor de participare a medicului legist
la exhumarea cadavrului, la examinarea exterioară a cadavrului la faţa locului şi a cazurilor de participare
a specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive.

(4) Persoana recunoscută ad-hoc în calitate de expert judiciar în condiţiile art. 11 alin. (1) din prezenta
lege beneficiază de drepturile expertului judiciar stipulate la alin. (1) din prezentul articol în limitele
cazului respectiv.

Articolul 52. Obligaţiile şi interdicţiile expertului 

judiciar 

(1) Expertul judiciar este obligat: 

a) să efectueze expertiza în termenul stabilit conform art. 13;

b) să comunice rezultatele expertizei doar ordonatorului expertizei; 

c) să nu distrugă obiectele examinate, nici să nu le modifice substanţial caracteristicile fără
consimţămîntul scris al ordonatorului expertizei;

d) să asigure integritatea maximă a obiectelor şi materialelor examinate; 

e) să efectueze cercetări complete, în baza cărora să prezinte concluzii întemeiate şi obiective; 

f) să se prezinte în faţa ordonatorului expertizei pentru a da explicaţii cu privire la conţinutul raportului
de expertiză; 

g) să se abţină de la efectuarea expertizei în cazul în care există temeiuri de recuzare, conform
legislaţiei de procedură; 

h) să se opună şi să nu admită vreo încercare de exercitare a influenţei asupra sa în scopul întocmirii
raportului de expertiză în favoarea unuia dintre participanţii la proces sau în interesul altor persoane;

i) să nu divulge informaţiile de care a luat cunoştinţă în legătură cu efectuarea expertizei;

j) să informeze ordonatorul expertizei despre efectuarea expertizei judiciare şi disponibilitatea de a
preda raportul de expertiză, obiectele şi materialele transmise pentru efectuarea acesteia;

k) să refuze efectuarea expertizei doar în condiţiile art. 53;

l) să îndeplinească alte obligaţii stabilite de lege şi de Codul deontologic al expertului judiciar.

(2) Expertul judiciar are şi alte obligaţii stabilite de legislaţia de procedură.

(3) În cazul în care a fost admisă încercarea de exercitare a unei influenţe asupra sa în circumstanţele
prevăzute la alin. (1) lit. h), expertul judiciar este obligat să informeze în acest sens, în scris, conducătorul
instituţiei publice de expertiză judiciară, ordonatorul expertizei sau, după caz, organul de urmărire penală
competent.

(4) În desfăşurarea activităţii sale, expertul judiciar are interdicţie de a contacta personal părţile în
proces, dacă acest lucru pune la îndoială imparţialitatea sa, precum şi de a aduna în mod independent
materiale pentru efectuarea expertizei. 

(5) Persoana recunoscută ad-hoc în calitate de expert judiciar în condiţiile art. 11 alin. (1) respectă
obligaţiile expertului judiciar stipulate în prezentul articol, în limitele cazului respectiv.

Articolul 53. Refuzul de efectuare a expertizei 

judiciare 

(1) Expertul judiciar poate să refuze efectuarea expertizei judiciare în următoarele cazuri:

a) a fost încălcată procedura de dispunere a expertizei judiciare; 

b) întrebările prezentate spre soluţionare depăşesc competenţa sa ori se constată că realizările ştiinţei şi
tehnicii nu permit soluţionarea lor; 

c) materialele prezentate pentru efectuarea expertizei sînt insuficiente;

d) expertul judiciar nu dispune de condiţii, metode şi proceduri aprobate, nici de mijloacele tehnice
necesare pentru efectuarea cercetărilor;

e) există un pericol pentru viaţa sau sănătatea expertului judiciar, care depăşeşte limitele riscului
profesional;

f) nu este asigurat accesul liber la obiectul expertizei sau nu există condiţiile necesare pentru efectuarea
expertizei; 

g) nu a fost achitată taxa pentru serviciile de efectuare a expertizei;

h) nu există niciunul dintre temeiurile prevăzute la art. 29 alin. (3) pentru a dispune o expertiză
judiciară repetată, nici temeiurile prevăzute la art. 31 alin. (1) pentru a dispune o expertiză suplimentară.

(2) În cazul existenţei unuia dintre motivele prevăzute la alin. (1), expertul judiciar informează în scris
ordonatorul expertizei despre refuzul efectuării expertizei judiciare, despre motivele care au stat la baza
acestui refuz şi despre necesitatea ridicării de către acesta a materialelor prezentate pentru efectuarea
expertizei.

Articolul 54. Formarea continuă a experţilor 

judiciari

(1) Fiecare expert judiciar, indiferent de forma de organizare a activităţii sale, participă anual la cursuri
de formare continuă cu o durată de cel puţin 40 de ore, care presupun perfecţionarea atît în materia
legislaţiei privind expertiza judiciară, cît şi în specialitatea în care este calificat ca expert judiciar.

(2) Formarea continuă a expertului judiciar poate avea loc în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei,
Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne, Universităţii de Stat de Medicină şi
Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, în cadrul altor instituţii autorizate, inclusiv de expertiză judiciară, din
Republica Moldova sau dintr-un alt stat. 

(3) Cursurile de formare continuă pot fi realizate prin diferite modalităţi, organizate în ţară sau în
străinătate, inclusiv cursuri de instruire cu durată diferită, stagii, seminare, ateliere, instruire la distanţă,
conferinţe, mese rotunde şi alte forme de dezvoltare profesională.

(4) Formarea continuă a experţilor judiciari care activează în cadrul unei instituţii publice de expertiză
judiciară se asigură de către instituţia de expertiză corespunzătoare. Formarea continuă a experţilor
judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară se face pe bază de
contract cu Institutul Naţional al Justiţiei sau, după caz, cu o altă instituţie, conform alin. (2), 

expertul judiciar avînd o responsabilitate personală pentru urmarea cursurilor respective. 

(5) Controlul privind frecventarea cursurilor de formare continuă de către experţii judiciari îl
efectuează instituţia publică de expertiză judiciară în care activează expertul judiciar. Controlul privind
frecventarea cursurilor de formare iniţială şi continuă de către experţii judiciari care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară este efectuat de Ministerul Justiţiei.

(6) În cazul în care expertul judiciar nu urmează cursurile de formare continuă conform programului
stabilit, acesta nu poate fi apreciat cu calificativul „foarte bine” în cadrul evaluării performanţelor şi nu
poate primi un grad de calificare superior celui pe care îl deţinea la momentul evaluării. 

Articolul 55. Evaluarea performanţelor 

experţilor judiciari 

(1) Activitatea şi performanţele experţilor judiciari sînt supuse evaluării periodice obligatorii în vederea
stabilirii gradului de corespundere a acestora calităţii deţinute, determinării nivelului de cunoştinţe şi
aptitudini profesionale ale acestora, a abilităţilor de aplicare a cunoştinţelor teoretice de către aceştia,
identificării deficienţelor şi aspectelor forte în activitatea acestora, precum şi în vederea sporirii eficienţei
activităţii experţilor. 

(2) Evaluarea performanţelor se face, în mod obişnuit, o dată la 5 ani de către Comisia de calificare şi
evaluare. În urma evaluării, expertului judiciar i se atribuie unul dintre următoarele calificative:
„nesatisfăcător” „satisfăcător”, „bine”, „foarte bine”.

(3) Rezultatele evaluării ordinare pot fi contestate în termen de 10 zile lucrătoare de la data la care
acestea au fost făcute publice, cererea de contestaţie depunîndu-se la conducătorul instituţiei publice de
expertiză judiciară sau, în cazul experţilor judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de
expertiză judiciară, la Ministerul Justiţiei. 

(4) Expertul judiciar care a contestat rezultatele evaluării ordinare este supus evaluării extraordinare în
termen de cel puţin 3 luni de la data desfăşurării evaluării ordinare.

(5) Expertul judiciar poate fi supus evaluării performanţelor în mod extraordinar, înainte de expirarea a
5 ani de la ultima evaluare, în următoarele cazuri:

a) la angajarea într-o instituţie publică de expertiză judiciară, dacă expertul a activat anterior în cadrul
unui birou de expertiză judiciară şi au trecut mai mult de 2 ani de la ultima evaluare;

b) expertul a contestat rezultatul evaluării ordinare;

c) expertul nu s-a prezentat motivat la evaluarea ordinară;

d) în cazul identificării unor încălcări în metodele şi practicile de efectuare a expertizei judiciare.

(6) Expertul judiciar care nu s-a prezentat motivat la evaluarea ordinară sau cel care contestă rezultatele
evaluării ordinare la care a obţinut calificativul „nesatisfăcător” nu poate efectua în mod individual
expertize judiciare în perioada dintre evaluarea ordinară care a avut loc şi evaluarea extraordinară ce
urmează să aibă loc.

(7) Expertul judiciar care a obţinut calificativul „nesatisfăcător” la evaluarea ordinară sau la evaluarea
extraordinară organizată în condiţiile alin. (4) şi (5) este supus unei noi evaluări extraordinare la expirarea
unui an de la data evaluării ordinare. În această perioadă, persoana nu are dreptul de a semna rapoarte de
expertiză. Dacă în urma acestei evaluări expertul judiciar obţine de asemenea calificativul
„nesatisfăcător”, acestuia i se retrage calitatea de expert judiciar în specialitatea respectivă.

(8) Procedura şi criteriile de evaluare a performanţelor experţilor judiciari se stabilesc într-un
regulament aprobat prin ordinul comun al ministrului justiţiei şi conducătorilor instituţiilor publice de
expertiză judiciară.

Articolul 56. Gradele de calificare ale experţilor 

judiciari 

(1) Pentru atitudine profesionistă şi rezultate înalte obţinute la evaluarea performanţelor, expertului
judiciar i se conferă, de către Comisia de calificare şi evaluare, următoarele grade de calificare:

a) expert judiciar de categorie superioară;

b) expert judiciar de categoria întîi;

c) expert judiciar de categoria a doua;

d) expert judiciar de categoria a treia.

(2) Gradul de calificare de expert judiciar de categoria a treia se acordă la obţinerea calificării de expert
judiciar în specialitatea solicitată.

(3) Conferirea gradului de calificare imediat superior se face dacă expertul a obţinut calificativul
„foarte bine” la evaluarea performanţelor sau calificativul „bine” la ultimele 2 evaluări ale
performanţelor.

(4) Modul şi criteriile de acordare a gradelor de calificare se stabilesc prin regulamentul prevăzut la art.
55 alin. (8).
Capitolul VI

RĂSPUNDEREA EXPERTULUI JUDICIAR
Articolul 57. Răspunderea juridică a expertului 

judiciar 

(1) Pentru încălcarea prevederilor legislaţiei cu privire la expertiza judiciară, a unor norme ale Codului
deontologic al experţilor judiciari, pentru pagubele materiale cauzate, contravenţiile sau infracţiunile
săvîrşite în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor sale, expertul judiciar poartă
răspundere disciplinară, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

(2) Tragerea la răspundere disciplinară a expertului judiciar pentru abateri disciplinare ce vizează
activitatea de expertiză judiciară se face în conformitate cu prezenta lege. 

Articolul 58. Abaterile disciplinare privind 

activitatea de expertiză judiciară

Constituie abateri disciplinare ale expertului judiciar ce ţin de activitatea de expertiză judiciară:

a) nerespectarea secretului profesional;

b) săvîrşirea unor fapte care aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale ori bunelor moravuri;

c) neprezentarea raportului de expertiză în termenul stabilit fără motive întemeiate;

d) tergiversarea sistematică şi atitudinea neglijentă în activitatea de efectuare a expertizei judiciare;

e) refuzul nemotivat de a efectua expertiza judiciară;

f) efectuarea unei expertize judiciare într-un domeniu în care nu deţine calificarea de expert judiciar; 

g) refuzul nejustificat de a-şi îndeplini obligaţiile profesionale;

h) constatarea săvîrşirii unor acţiuni ilegale la obţinerea licenţei; 

i) desfăşurarea activităţii de expertiză judiciară într-o altă formă organizatorică decît cele prevăzute de
prezenta lege; 

j) efectuarea de expertize judiciare în perioada de suspendare a activităţii;

k) lipsa arhivei rapoartelor de expertiză sau ţinerea arhivei cu încălcarea prevederilor art. 39; 

l) neprezentarea rapoartelor anuale de activitate, în cazul experţilor judiciari care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară.

Articolul 59. Sancţiunile disciplinare

(1) Pentru comiterea abaterilor disciplinare ce ţin de activitatea de expertiză judiciară, expertului
judiciar îi pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:

a) avertisment;

b) mustrare;

c) amendă cuprinsă între 30 şi 50 de unităţi convenţionale;

d) suspendarea activităţii de expert judiciar pe o perioadă de pînă la 6 luni;

 e) retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de expert judiciar.

(2) La aplicarea sancţiunii disciplinare se ţine cont de gravitatea abaterii disciplinare, de circumstanţele
în care a fost comisă aceasta, de activitatea şi comportamentul expertului judiciar.

(3) Pentru abaterile disciplinare prevăzute la art. 58 lit. f), i), j) şi k) se aplică sancţiunea retragerii
licenţei pentru exercitarea profesiei de expert judiciar pentru toate domeniile de specialitate în care o
deţine. 

(4) Sancţiunea disciplinară poate fi aplicată nu mai tîrziu de 6 luni de la data constatării abaterii
disciplinare şi nu mai tîrziu de un an de la data comiterii ei. În termenele indicate nu se include durata
procedurii penale, perioada aflării în concediu anual de odihnă sau în concediu medical. În cazul în care
dintr-o hotărîre definitivă a unei instanţe judecătoreşti naţionale sau internaţionale rezultă săvîrşirea unei
abateri disciplinare, sancţiunea disciplinară se aplică în termen de un an de la data la care a devenit
definitivă hotărîrea instanţei judecătoreşti naţionale sau internaţionale.

(5) Dacă în decursul unui an de la data aplicării sancţiunii disciplinare expertul judiciar sancţionat nu
comite o nouă abatere, se consideră că acesta nu a fost supus sancţiunii disciplinare.

Articolul 60. Procedura de tragere la răspundere

disciplinară

(1) Procedura disciplinară începe de drept în momentul depunerii sesizării motivate privind faptele
expertului judiciar care pot constitui abateri disciplinare. Această sesizare poate fi depusă de orice
persoană care se consideră lezată în drepturi prin acţiunile expertului judiciar, precum şi de către ministrul
justiţiei, conducătorul instituţiei publice de expertiză judiciară, părţile în proces. 

(2) Se consideră vădit neîntemeiată sesizarea în care sînt invocate fapte ce nu se referă la abateri
disciplinare ori fapte pentru care a expirat termenul de prescripţie prevăzut la art. 59 alin. (4) sau
sesizarea care este depusă în mod repetat, fără a aduce noi dovezi ale faptelor invocate în conţinutul
sesizării.

(3) Aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute la art. 59 alin. (1) lit. a), b) sau c) expertului judiciar,
indiferent de forma de organizare a activităţii sale, se face printr-o hotărîre a Comisiei de disciplină a
experţilor judiciari (denumită în continuare Comisie de disciplină), conform procedurii prevăzute de
prezenta lege. 

(4) Sancţiunile prevăzute la art. 59 alin. (1) lit. d) şi e) se aplică de către ministrul justiţiei în temeiul
hotărîrii Comisiei de disciplină. 

(5) Copia hotărîrii redactate a Comisiei de disciplină se transmite, în termen de 5 zile lucrătoare de la
data pronunţării acesteia, instituţiei publice de expertiză judiciară în care activează expertul judiciar sau,
respectiv, Ministerului Justiţiei.

(6) Actul prin care s-a aplicat sancţiunea disciplinară poate fi contestat în instanţa de contencios
administrativ.

Articolul 61. Comisia de disciplină 

(1) Comisia de disciplină se constituie pe lîngă Ministerul Justiţiei şi are drept scop examinarea
cazurilor de încălcare a disciplinei şi deontologiei expertului judiciar, precum şi sancţionarea disciplinară
a experţilor judiciari, indiferent de forma de organizare a activităţii lor, conform prevederilor prezentei
legi şi ale propriului regulament aprobat de ministrul justiţiei.

(2) Comisia de disciplină se constituie prin ordinul ministrului justiţiei şi este formată din 7 membri cu
un mandat de 4 ani: 4 experţi judiciari, cîte unul din fiecare instituţie publică de expertiză judiciară, 2
reprezentanţi ai societăţii civile şi un expert judiciar din rîndul celor care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul unui birou de expertiză judiciară. Experţii judiciari din rîndul celor care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul unui birou de expertiză judiciară şi reprezentantul societăţii civile sînt selectaţi, prin concurs, de
către Ministerul Justiţiei. 

(3) Prin ordinul de constituire a Comisiei de disciplină sînt desemnaţi de asemenea 7 membri supleanţi
ai membrilor permanenţi, conform distribuţiei prevăzute la alin. (2). 

(4) Secretariatul Comisiei de disciplină este asigurat de Ministerul Justiţiei, secretarul acesteia fiind
desemnat prin ordinul ministrului justiţiei.

(5) Experţii judiciari cărora le-au fost aplicate sancţiuni disciplinare în ultimii 3 ani nu pot fi membri ai
Comisiei de disciplină.

(6) Dacă unul dintre membrii Comisiei de disciplină este subiect al procedurii disciplinare, acesta va fi
înlocuit cu un membru supleant.

(7) Şedinţa Comisiei de disciplină este deliberativă dacă la ea participă 5 membri. Deciziile Comisiei
de disciplină se adoptă cu votul majorităţii membrilor comisiei. 

(8) Membrii Comisiei de disciplină sînt obligaţi să păstreze secretul deliberărilor şi să nu dezvăluie
nicio opinie exprimată pe parcursul procedurii disciplinare.

Articolul 62. Procedura disciplinară în cadrul 

Comisiei de disciplină

 (1) Sesizarea privind faptele expertului judiciar care pot constitui abateri disciplinare se adresează
Comisiei de disciplină şi se depune la Ministerul Justiţiei. 

(2) În cel mult 5 zile lucrătoare de la înregistrarea sesizării se stabileşte data examinării ei, care se
comunică autorului sesizării, expertului judiciar şi membrilor Comisiei de disciplină. Copii ale sesizării şi
ale materialelor care o însoţesc se transmit expertului judiciar vizat şi membrilor Comisiei de disciplină
cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data examinării cauzei.

(3) Şedinţele Comisiei de disciplină sînt publice, cu excepţia cazului în care, pentru protejarea
informaţiilor cu acces limitat, comisia decide, printr-o hotărîre, că şedinţa sau o parte a acesteia urmează
să fie închisă.

(4) Cauza disciplinară se examinează cu participarea obligatorie a expertului judiciar vizat în sesizare.
La examinarea cauzei este obligatorie citarea persoanei care a depus sesizarea sau a reprezentantului
acesteia.

(5) La examinarea cauzei disciplinare, expertul judiciar poate fi reprezentat sau asistat de un avocat sau
de o altă persoană aleasă de el în calitate de reprezentant. Neprezentarea fără motive a expertului judiciar
în şedinţa Comisiei de disciplină în care se examinează cauza disciplinară nu împiedică examinarea
acesteia.

(6) Secretarul Comisiei de disciplină asigură accesul expertului judiciar şi al persoanei care a depus
sesizarea, precum şi al reprezentanţilor acestora, la toate documentele referitoare la caz.

(7) În şedinţele Comisiei de disciplină pot fi chemaţi şi audiaţi martori. 

(8) Ca urmare a examinării sesizării privind faptele expertului judiciar ce pot constitui abateri
disciplinare, Comisia de disciplină pronunţă dispozitivul hotărîrii prin care constată sau nu abaterea
disciplinară şi stabileşte, după caz, sancţiunea. Sub sancţiunea nulităţii, dispozitivul se pronunţă în mod
public şi trebuie să fie motivat.
Capitolul VII

SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII 

EXPERTULUI JUDICIAR
Articolul 63. Suspendarea activităţii expertului 

judiciar

(1) Activitatea expertului judiciar se suspendă în următoarele cazuri:

a) existenţa unei situaţii de incompatibilitate, pe durata acesteia; 

b) aflarea în concediu de maternitate, în concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta
de 3 ani sau în concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vîrstă de la 3 la 6 ani, pe
perioada concediului;

c) participarea la o campanie electorală în calitate de candidat pentru o autoritate publică sau pentru o
autoritate a administraţiei publice locale, pe perioada campaniei sau alegerea într-o funcţie electivă pentru
o autoritate publică sau pentru o autoritate a administraţiei publice locale;

d) incapacitatea temporară de muncă cu o durată mai mare de 4 luni consecutive, dar care nu poate
depăşi un an;

e) aplicarea unei sancţiuni disciplinare conform prevederilor prezentei legi, pe perioada stabilită în
hotărîrea disciplinară;

f) aplicarea unei măsuri preventive sub formă de arest preventiv sau de arest la domiciliu, pe perioada
măsurii, conform hotărîrii instanţei de judecată; 

g) demersul procurorului în cadrul unui proces penal, depus în condiţiile stabilite de Codul de
procedură penală al Republicii Moldova;

h) demisia dintr-o instituţie publică de expertiză judiciară, pe perioada de pînă la înregistrarea ca expert
judiciar în cadrul unui birou de expertiză judiciară, care nu va depăşi termenul prevăzut la art. 65 alin. (5).

(2) Suspendarea activităţii expertului judiciar care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instituţii
publice de expertiză judiciară se dispune de asemenea în temeiurile şi în condiţiile prevăzute de Codul
muncii al Republicii Moldova.

(3) Suspendarea activităţii expertului judiciar se dispune printr-un ordin al conducătorului instituţiei
publice de expertiză judiciară sau, după caz, al ministrului justiţiei, cu efectuarea înscrierii
corespunzătoare în Registrul de stat al experţilor judiciari. 

(4) În cazul suspendării activităţii expertului judiciar prin ordinul conducătorului instituţiei publice de
expertiză judiciară, acesta, în termen de 3 zile lucrătoare, informează Ministerul Justiţiei pentru efectuarea
înscrierii în Registrul de stat al experţilor judiciari.

Articolul 64. Pierderea calităţii de expert judiciar 

(1) Pierderea calităţii de expert judiciar intervine în următoarele cazuri: 

a) retragerea licenţei conform prevederilor art. 46 alin. (1); 

b) demisia din instituţia publică de expertiză judiciară şi nedepunerea solicitării de înregistrare în
calitate de expert judiciar în cadrul unui birou de expertiză judiciară în termenul prevăzut la art. 65 alin.
(5);

c) la cerere, prin renunţarea făcută în scris şi depusă la Ministerul Justiţiei;

d) existenţa unei hotărîri judecătoreşti irevocabile prin care se constată vinovăţia expertului pentru
comiterea unei infracţiuni;

e) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi, ca pedeapsă de
bază sau ca pedeapsă complementară în temeiul unei hotărîri judecătoreşti definitive, prin care s-a dispus
această sancţiune;

f) existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive privind limitarea în capacitatea de exerciţiu sau
declararea incapacităţii expertului;

g) survenirea incapacităţii de muncă, constatată prin certificat medical;

h) pierderea cetăţeniei Republicii Moldova;

i) existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive prin care expertul este declarat ca fiind dispărut fără
urmă;

j) decesul expertului sau existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive prin care se declară decesul
expertului. 

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)–j), calitatea de expert judiciar încetează din oficiu, iar de
survenirea acestora se ia act prin ordinul conducătorului instituţiei publice de expertiză judiciară în care
activează expertul judiciar sau al ministrului justiţiei, în cazul expertului judiciar care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară.

(3) Ordinul emis în conformitate cu prevederile alin. (2) poate fi contestat în instanţa de contencios
administrativ.

(4) Numele şi prenumele persoanei care îşi pierde calitatea de expert judiciar se radiază din Registrul
de stat al experţilor judiciari.

(5) Copia ordinului de încetare a calităţii de expert judiciar emis de către conducătorul instituţiei
publice de expertiză judiciară se transmite Ministerului Justiţiei în termen de 3 zile lucrătoare de la
emitere pentru efectuarea înscrierii în Registrul de stat al experţilor judiciari.
Capitolul VIII

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII ÎN DOMENIUL 

EXPERTIZEI JUDICIARE. COMPETENŢA FUNCŢIONALĂ 

ÎN DOMENIUL EXPERTIZEI JUDICIARE
Articolul 65. Formele de organizare a activităţii 

de expertiză judiciară

(1) Experţii judiciari îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiilor publice de expertiză judiciară sau în
cadrul birourilor de expertiză judiciară.

(2) Sistemul instituţiilor publice de expertiză judiciară include instituţiile specializate ale Ministerului
Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii, subdiviziunile tehnico-criminalistice operative sau de expertiză
judiciară ale Ministerului Afacerilor Interne şi ale Centrului Naţional Anticorupţie. Statul poate crea şi
alte instituţii publice de expertiză judiciară. Alte instituţii publice pot fi considerate instituţii de expertiză
judiciară dacă au în statele de personal experţi judiciari specializaţi conform domeniilor de competenţă.
Toate instituţiile publice de expertiză judiciară activează în baza propriilor regulamente aprobate conform
prevederilor legale.

(3) Centrul Naţional de Expertize Judiciare este o instituţie coordonatoare a practicii în domeniul
expertizei judiciare.

(4) Activitatea experţilor judiciari din cadrul unui birou de expertiză judiciară se organizează şi se
desfăşoară în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale altor acte normative adoptate în vederea
executării prezentei legi. 

(5) Expertul judiciar demisionat dintr-o instituţie publică de expertiză judiciară poate, în termen de un
an de la demisie, să solicite înregistrarea uneia dintre formele de organizare a activităţii prevăzute la art.
68 alin. (1) lit. b) şi c). 

(6) La demisia expertului din instituţia publică de expertiză judiciară, instituţia informează în acest sens
Ministerul Justiţiei pentru a face înscrierile corespunzătoare în Registrul de stat al experţilor judiciari. 

(7) În perioada de după demisie din instituţia publică de expertiză judiciară şi pînă la înregistrarea
uneia din formele de organizare a activităţii prevăzute la art. 68 alin. (1) lit. b) şi c), activitatea expertului
judiciar se consideră suspendată de drept. 

(8) Prevederile alin. (6) şi (7) din prezentul articol nu se aplică expertului judiciar eliberat din instituţia
publică de expertiză judiciară în temeiul hotărîrii de aplicare a sancţiunii disciplinare indicate la art. 59
alin. (1) lit. e) din prezenta lege. 

Articolul 66. Competenţele instituţiilor publice 

de expertiză judiciară

Instituţiile publice de expertiză judiciară efectuează expertize judiciare în cadrul proceselor judiciare,
precum şi expertize extrajudiciare, conform nomenclatorului expertizelor judiciare aprobat de Guvern. 

Articolul 67. Domeniile de competenţă a experţilor judiciari 

care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou 

de expertiză judiciară 

Experţii judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară sînt abilitaţi
să efectueze expertize judiciare şi extrajudiciare în diverse domenii de specialitate, cu excepţia
bancnotelor şi hîrtiilor de valoare, respectînd condiţiile de autorizare. 

Articolul 68. Formele de organizare a activităţii 

experţilor judiciari 

(1) Expertul judiciar îşi poate exercita activitatea prin una din următoarele forme de organizare: 

a) în calitate de angajat în cadrul unei instituţii publice de expertiză judiciară; 

b) în cadrul unui birou individual de expertiză judiciară; 

c) în cadrul unui birou asociat de expertiză judiciară.

(2) Prin derogare de la prevederile art. 65 alin. (1) din prezenta lege şi ale alin. (1) din prezentul articol,
expertul judiciar medico-legal îşi poate desfăşura activitatea în cadrul Catedrei medicină legală a
Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”. 

(3) Expertul judiciar poate fi fondator şi/sau asociat într-un singur birou de expertiză judiciară.

(4) Denumirea biroului individual de expertiză judiciară include, în mod obligatoriu, numele şi
prenumele expertului judiciar care l-a fondat. Biroul asociat de expertiză judiciară poate avea denumire.

(5) Dizolvarea biroului individual sau asociat de expertiză judiciară se efectuează în conformitate cu
legislaţia civilă.

(6) Biroul individual şi biroul asociat de expertiză judiciară ţin Registrul contractelor pentru servicii de
expertiză judiciară, încheiate cu solicitanţii de expertize.

(7) Birourile de expertiză judiciară activează în condiţii juridice şi economice egale şi nu pot fi
discriminate unele în raport cu altele sub aspect financiar, fiscal ori de altă natură.

(8) Condiţiile de amenajare a birourilor de expertiză judiciară se stabilesc prin ordinul ministrului
justiţiei. 

Articolul 69. Biroul individual de expertiză judiciară

(1) În biroul individual de expertiză judiciară îşi desfăşoară activitatea un singur expert judiciar, care
este şi fondatorul biroului.

(2) Biroul individual de expertiză judiciară activează şi se prezintă în raporturile juridice ca persoană
fizică. 

Articolul 70. Biroul asociat de expertiză judiciară 

(1) Biroul asociat de expertiză judiciară poate fi fondat de către 2 sau mai mulţi experţi judiciari şi are
statut de persoană juridică. 

(2) Biroul asociat de expertiză judiciară dispune de un cont în bancă şi de ştampilă. 

(3) Pe ştampila biroului asociat de expertiză judiciară este imprimată denumirea completă a acestuia şi
numărul de înregistrare din Registrul de stat al birourilor individuale şi asociate de expertiză judiciară,
care este ţinut de Ministerul Justiţiei şi este publicat pe pagina web a ministerului.

(4) Raporturile dintre experţii judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou asociat de
expertiză judiciară sînt reglementate prin contract. 

(5) În cadrul biroului asociat de expertiză judiciară, experţii judiciari îşi desfăşoară activitatea în mod
independent şi poartă răspundere personală pentru expertizele efectuate. 

(6) Membrii biroului asociat de expertiză judiciară numesc un conducător al biroului din rîndurile lor
sau o persoană terţă, care se ocupă de conducerea şi organizarea activităţii biroului. 

Articolul 71. Înregistrarea birourilor de expertiză 

judiciară

(1) Ministerul Justiţiei înregistrează şi ţine evidenţa birourilor de expertiză judiciară.

(2) Expertul judiciar poate participa la înregistrarea unui birou de expertiză judiciară în calitate de
fondator sau asociat doar după confirmarea deţinerii dreptului de folosinţă a unui laborator autorizat şi
specializat care să asigure desfăşurarea activităţii conform specialităţii de expertiză judiciară pentru care a
fost calificat.

(3) Birourile de expertiză judiciară se înregistrează în termen de 10 zile lucrătoare de la data depunerii
următoarelor acte: 

a) cererea de înregistrare, cu indicarea sediului biroului şi a datelor de contact (număr de telefon, număr
de fax şi adresă electronică); 

b) declaraţia de fondare a biroului individual sau a biroului asociat de expertiză judiciară, completată
conform formei aprobate de Ministerul Justiţiei;

c) copiile actelor ce confirmă adresa biroului de expertiză judiciară;

d) copia licenţei sau, după caz, a licenţelor fondatorilor pentru exercitarea profesiei de expert judiciar; 

 e) dovada deţinerii dreptului de folosinţă a laboratorului de expertiză judiciară conform specialităţii
pentru care a fost calificat ca expert judiciar, pentru fiecare expert judiciar fondator al biroului;

f) dovada achitării taxei de înregistrare stabilite.

(4) Înregistrarea biroului de expertiză judiciară are loc prin includerea datelor sale în Registrul de stat
al birourilor individuale şi asociate de expertiză judiciară. Schimbarea denumirii, sediului, datelor de
contact, a numărului de membri şi alte date noi se consemnează în registru. 

(5) Taxa de înregistrare a biroului de expertiză judiciară este de 20 de unităţi convenţionale, care se
transferă la bugetul de stat.

(6) Biroului de expertiză judiciară i se eliberează certificat de înregistrare care serveşte drept temei
pentru luarea în evidenţă fiscală, pentru deschiderea conturilor bancare şi pentru confecţionarea ştampilei.

(7) Refuzul de înregistrare a biroului de expertiză judiciară poate fi contestat în instanţa de contencios
administrativ.

Articolul 72. Radierea birourilor de expertiză judiciară 

din Registrul de stat al birourilor individuale 

şi asociate de expertiză judiciară

Radierea birourilor de expertiză judiciară din Registrul de stat al birourilor individuale şi asociate de
expertiză judiciară se efectuează de către Ministerul Justiţiei în următoarele cazuri:

a) la cerere, printr-o solicitare scrisă depusă la Ministerul Justiţiei;

b) în cazul în care expertul judiciar, fondator al biroului de expertiză judiciară, nu mai deţine licenţa
pentru exercitarea profesiei de expert judiciar;

c) în cazul pierderii dreptului de folosinţă a laboratorului de expertiză judiciară de către toţi experţii
judiciari membri ai biroului de expertiză judiciară.

Articolul 73. Laboratoarele de expertiză judiciară

(1) Activitatea de efectuare a expertizelor judiciare se desfăşoară în cadrul laboratoarelor instituţiilor
publice de expertiză judiciară, în cadrul laboratoarelor publice sau private de specialitate sau în cadrul
laboratoarelor private specializate de expertiză judiciară (toate numite în continuare laboratoare de
expertiză judiciară), autorizate conform standardelor stabilite de Guvern.

(2) Criteriile şi cerinţele înaintate laboratoarelor de expertiză judiciară la autorizarea acestora se referă
la: 

a) evaluarea capacităţii tehnico-materiale a laboratorului, necesară pentru a efectua expertize în
anumite specialităţi;

b) verificarea îndeplinirii condiţiilor legale privind autorizarea şi competenţa experţilor judiciari ai
laboratorului pentru a putea efectua anumite expertize judiciare în anumite specialităţi;

c) verificarea îndeplinirii cerinţelor privind asigurarea respectării circuitului documentelor, arhivarea şi
păstrarea lor, precum şi privind asigurarea păstrării obiectelor supuse expertizei judiciare.

(3) Laboratoarele private de expertiză judiciară pot fi instituite individual, avînd ca fondator un expert
judiciar sau un birou de expertiză judiciară, sau prin asociere, avînd ca fondatori 2 sau mai mulţi experţi
judiciari ori birouri de expertiză judiciară, de asemenea acestea trebuie să respecte condiţia autorizării.

Articolul 74. Finanţarea instituţiilor publice 

de expertiză judiciară

Instituţiile publice de expertiză judiciară sînt finanţate din bugetul de stat şi din alte surse neinterzise de
legislaţie.

Articolul 75. Plata pentru serviciile de efectuare 

a expertizei judiciare

(1) Expertiza judiciară se efectuează cu condiţia că solicitantul achită în prealabil costurile acesteia. În
cazul în care solicitantul expertizei este o instituţie publică, pentru efectuarea expertizei judiciare este
suficientă prezentarea prealabilă a unei garanţii privind plata ulterioară, acceptată de către instituţia de
expertiză judiciară sau de către expertul judiciar, în cazul în care acesta îşi desfăşoară activitatea în cadrul
unui birou de expertiză judiciară.

(2) Costurile expertizelor judiciare şi extrajudiciare, efectuate de către instituţiile publice de expertiză
judiciară, se stabilesc de Guvern.

(3) În cauzele penale, cheltuielile pentru efectuarea expertizei sînt suportate de către ordonatorul
expertizei judiciare din bugetul alocat, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.142 alin. (2) din Codul de
procedură penală al Republicii Moldova.

(4) Plata pentru expertiza judiciară dispusă în cauzele contravenţionale se achită din mijloacele
bugetare ale ordonatorului expertizei.

(5) Plata pentru expertizele judiciare în cauzele civile se face anticipat de către partea care a solicitat
expertiza, fapt menţionat în actul de dispunere a expertizei judiciare.

(6) Costurile expertizelor judiciare efectuate la solicitarea Agentului Guvernamental sau a Avocatului
Poporului sînt suportate din bugetul de stat. 

 (7) Plata cheltuielilor de judecată pentru efectuarea expertizelor judiciare suportate din bugetul de stat
se face conform procedurii prevăzute de legislaţia de procedură.

(8) Ca excepţie, în cazul în care solicitantul are o situaţie materială precară, este o persoană cu
dizabilităţi sau este beneficiar de pensie pentru limită de vîrstă, prin decizia conducătorului instituţiei
publice de expertiză judiciară sau a expertului judiciar căruia i-a fost dispusă efectuarea expertizei
judiciare, în cazul în care acesta îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară,
taxele pentru expertiza judiciară pot fi reduse cu pînă la 50%.

Articolul 76. Remunerarea expertului judiciar care

îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui 

birou de expertiză judiciară

(1) Raporturile dintre expertul judiciar care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de expertiză
judiciară şi solicitantul de expertiză judiciară se stabilesc prin contract de prestări de servicii, încheiat în
formă scrisă, semnat de ambele părţi.

(2) Serviciile expertului judiciar se remunerează de către partea care le-a solicitat, onorariile pentru
acestea fiind stabilite de comun acord şi indicate în contractul prevăzut la alin. (1). 

(3) Taxa încasată pentru serviciile expertului judiciar constituie venitul acestuia, care se impozitează în
conformitate cu legislaţia fiscală şi din care se calculează şi se achită contribuţii de asigurări sociale în
conformitate cu legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi prime de asigurări
obligatorii de asistenţă medicală în fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală. Activitatea
financiară a experţilor judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară
este supusă controlului din partea organelor competente ale statului în condiţiile legii.

(4) Experţii judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul birourilor de expertiză judiciară sînt
obligaţi să ţină evidenţa contractelor încheiate cu solicitanţii serviciilor lor, conform prevederilor art. 68
alin. (6), şi să elibereze bonuri de casă pentru onorariile încasate.
Capitolul IX

PROTECŢIA DE STAT A EXPERTULUI JUDICIAR, 

ASIGURAREA MATERIALĂ ŞI SOCIALĂ A ACESTUIA
Articolul 77. Protecţia de stat a expertului judiciar

(1) Expertul judiciar care îşi desfăşoară activitatea într-o instituţie publică de expertiză judiciară,
membrii familiei lui şi averea lor se află sub protecţia statului. 

(2) La solicitarea expertului judiciar sau a conducătorului instituţiei publice de expertiză judiciară în
care acesta îşi desfăşoară activitatea, organele de poliţie au obligaţia să întreprindă măsurile de rigoare
pentru asigurarea securităţii expertului, a membrilor familiei lui şi a integrităţii bunurilor lor. 

(3) Expertul judiciar care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de expertiză judiciară îşi asigură
securitatea sa, a membrilor familiei lui, cît şi integritatea bunurilor lui în mod independent. 

Articolul 78. Asigurarea medicală a expertului judiciar

Expertul judiciar beneficiază de asistenţă medicală în conformitate cu Legea nr. 1585-XIII din 27
februarie 1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală.

Articolul 79. Paza instituţiilor publice de expertiză 

judiciară

Paza localurilor şi a bunurilor instituţiilor publice de expertiză judiciară este asigurată, din alocaţiile de
la bugetul de stat pe anul respectiv destinate instituţiilor respective, de către Întreprinderea de Stat
„Servicii Pază” sau de către subdiviziunea corespunzătoare din cadrul instituţiei, în cazul în care aceasta
are în structura sa o subdiviziune specializată de pază.

Articolul 80. Salarizarea experţilor judiciari care 

activează în instituţii publice de expertiză 

judiciară

(1) Experţii judiciari angajaţi ai instituţiilor publice de expertiză judiciară sînt salarizaţi în condiţiile şi
în modul stabilite de Legea nr. 355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în
sectorul bugetar, precum şi de cadrul normativ secundar conex.

(2) În funcţie de necesitate, Centrul Naţional de Expertize Judiciare poate contracta experţi judiciari din
afara instituţiei la tarifele prevăzute la alin. (1).

(3) Salarizarea şi alte drepturi cuvenite experţilor judiciari din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi
Centrului Naţional Anticorupţie se asigură în conformitate cu legislaţia specială care reglementează
statutul angajaţilor din cadrul acestor instituţii.
Capitolul X

COLABORAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN ACTIVITATEA 

DE EXPERTIZĂ JUDICIARĂ
Articolul 81. Efectuarea expertizelor judiciare 

la solicitarea autorităţilor competente 

 ale altor state

(1) La solicitarea autorităţilor competente ale altor state, expertizele judiciare se efectuează în modul
stabilit de legislaţia de procedură şi de tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care Republica
Moldova este parte.

(2) Plata pentru expertize se efectuează de către solicitant, în temeiul înţelegerii dintre solicitant şi
executorul expertizei judiciare.

Articolul 82. Participarea specialiştilor din alte ţări 

la efectuarea expertizelor judiciare

(1) În caz de necesitate, conducătorul instituţiei publice de expertiză judiciară sau expertul judiciar din
cadrul unui birou de expertiză judiciară care efectuează expertiza are dreptul, cu acordul ordonatorului
expertizei, să coopteze experţi sau specialişti calificaţi din alte state pentru efectuarea cercetărilor în
comisie. Comisia mixtă de experţi efectuează expertizele judiciare în conformitate cu legislaţia Republicii
Moldova privind expertiza judiciară. 

(2) Costurile participării experţilor sau specialiştilor străini la efectuarea expertizei judiciare sînt
suportate de către solicitantul expertizei.

Articolul 83. Colaborarea ştiinţifică internaţională

Instituţiile de expertiză judiciară, precum şi experţii judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
unui birou de expertiză judiciară pot stabili relaţii de cooperare ştiinţifică cu instituţiile de profil din alte
state în baza tratatelor, acordurilor şi convenţiilor internaţionale.
Capitolul XI

DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII
Articolul 84

(1) Experţii judiciari particulari, calificaţi în temeiul Legii nr. 1086-XIV din 23 iunie 2000 cu privire la
expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, sînt obligaţi, în decurs de 6 luni de la
intrarea în vigoare a prezentei legi, să-şi organizeze activitatea în una dintre formele prevăzute la art. 68
din prezenta lege.

(2) Nerespectarea prevederilor alin. (1) serveşte drept temei pentru pierderea calităţii de expert judiciar
şi radierea acestuia din Registrul de stat al experţilor judiciari. 

Articolul 85

(1) Prezenta lege intră în vigoare la 6 luni de la data publicării.

(2) Guvernul:

1) în termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi, va prezenta Parlamentului propuneri pentru a
pune în concordanţă legislaţia în vigoare cu prezenta lege;

2) pînă la data intrării în vigoare a prezentei legi:

a) va pune în concordanţă actele sale normative cu prezenta lege;

b) va asigura elaborarea actelor normative ce reglementează aplicarea prezentei legi;

c) va asigura crearea în cadrul Ministerului Justiţiei a unei subdiviziuni care să asigure coordonarea
activităţii experţilor judiciari.

(3) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 1086-XIV din 23 iunie 2000 cu
privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

(4) Instituţiile publice de expertiză judiciară şi experţii judiciari particulari, înregistraţi conform
prevederilor art. 84, vor asigura:

a) în termen de 5 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, evaluarea şi autorizarea laboratoarelor de
expertiză judiciară în care îşi efectuează activitatea;

b) în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, elaborarea şi aprobarea metodelor şi
procedurilor de efectuare a expertizelor judiciare, conform specialităţii de expertiză judiciară pe care sînt
autorizaţi să o efectueze.

(5) Prevederile de la art. 36 alin. (2) lit. a) din prezenta lege, pentru persoanele indicate la alin. (4) din
prezentul articol, intră în vigoare în termen de 5 ani de la publicarea prezentei legi. 

(6) Prevederile de la art. 36 alin. (2) lit. d) din prezenta lege intră în vigoare în termen de un an de la
publicarea prezentei legi.

(7) Prevederile de la art. 39 alin. (5) din prezenta lege intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2018.