Sunteți pe pagina 1din 10

I. SCURT ISTORIC AL CRIMINALISTICII

a. Perioada empirică (Edmond Locard, Jürgen Thorwald, Paul Ştefă- nescu)

• Reguli de cercetare a probelor în scris: Lex Cornelia de falsis, Roma anti-

că; novelele 49 şi 73 ale lui Justinian, din anul 539. „…Justinian citează în nove- la 73 o eroare judiciară datorată unor experţi care au considerat fals un docu- ment a cărui autenticitate a fost ulterior stabilită. El scrie: «Asemănarea scrisu- rilor ni se pare foarte suspectă; este un argument care ne-a înşelat de mii de ori;

nu ne vom putea referi la ea până când nu vom avea probe mai bune.» El negase

deja în novela 49 că s-ar putea obţine certitudine prin expertiza grafică. Şi a luat măsuri pentru a asigura autenticitatea pieselor care servesc pentru comparaţii”. (Edmond Locard)

• Judecătorul roman Quintilianus a făcut uz de o amprentă însângerată pen- tru a achita un fiu acuzat că şi-a omorât tatăl.

• În Coreea, amprentele digitale erau folosite în loc de semnătură (anul

650). Chinezii distingeau două tipuri de desene digitale: „lo” şi „ki”.

• Primul şambelan al regelui Carol al V-lea, nobilul de la Rivière, este cer- cetat în anul 1370 pentru fals.

• Prima expertiză criminalistică a scrisului, cunoscută, datează din anul 1569, privind falsificarea semnăturii regelui Carol al V-lea (Franţa).

Traité des inscriptions en faux, de Reveneau, în anul 1666. „Lucrare

capitală, aceea care, până în ultimii ani, şi înainte de folosirea metodelor de laborator, era cel mai complet, cel mai bine informat, şi model, este „Tratatul înscrierilor în fals” al lui Raveneau, care a apărut în 1666 şi a trebuit să fie reimprimat în 1673. Toate precauţiunile, toată prudenţa unui spirit observator şi fin sunt expuse în această lucrare. El începe prin a da sfaturi foarte înţelepte privitoare la <<ordinea în care trebuie considerate piesele în cauză şi cele de comparaţie>>. El recomandă să ne asigurăm de autenticitatea pieselor de comparaţie. El cunoaşte felurite falsuri (el semnalează falsul prin decalcare [contretirement]) şi toate motivele care există de a privi cu neîncredere o scriere de la prima vedere: formă prea regulată a unui scris sau a unei semnături (semnătură obţinută prin calchiere), retuşări, tremurătură, identitate perfectă a semnăturii. El cunoaşte toate dificultăţile expertizei şi obstacolele aproape de netrecut ridicate de unii falsificatori atât de bine antrenaţi încât, felul de scris ce vrea să-l facă, îl scrie tot atât de liber ca scrisul său obişnuit. El este primul care îndrăzneşte să se îndoiască: <<Se poate întâmpla să fim în imposibilitatea de a descoperi falsul>>. El îndrumă expertiza spre detaliile cele mai minuţioase şi o

îmbogăţeşte cu metode care, două sute de ani mai târziu, vor fi regăsite cu strigăte de triumf: examinarea celor două semnături alipindu-le şi privindu-le prin transparenţă (este de fapt prima idee a fotografiei compozite); examinarea modului de ţinere a peniţei; calitatea trăsăturii; cernelurile. El cunoaşte modul de

a stabili dacă o scriere este veche sau nouă, dacă unele linii sau unele cuvinte au fost adăugate, dacă au fost adăugate, suprimate sau schimbate foi, dacă au fost alterate sau au fost substituite cifre, unele peste altele. Şi unul din pasajele esenţiale din remarcabila sa cărticică este capitolul IX, „Privitor la modul de a forma literele”, în care să o lecţie plină de înţelepciune caligrafilor, dar pe care aceştia, spre nefericirea expertizei nu au respectat-o: „Nu trebuie să ne oprim în totul (la forma unei litere) pentru a hotărî dacă o piesă este falsă sau autentică, deoarece acesta este lucrul cel mai uşor de contrafăcut şi de imitat”. (Edmond Locard; subl. noastră). „Expertiza nu a făcut nici un progres de la Raveneau”. (Alphonse Bertillon).

• Recunoaşterea vinovaţilor după semnalmente: Eugčne François Vidocq

(1775–1857), fondatorul Siguranţei franceze (La Sûreté) sub Napoleon I (1810). El a inventat aşa-zişii moutons = oi, informatorii şi agenţii sub acoperire de astăzi, care obţineau informaţii preţioase din rândul deţinuţilor aflaţi în penitenciare. Tot el, spre sfârşitul vieţii, a creat prima agenţie particulară de detectivi din lume.

b. Perioada ştiinţifică Alphonse Bertillon (1853–1914) a inventat sistemul de identificare antro- pometrică, în 1879, bazat pe faptul că măsurile omului urmează o lege naturală de repartiţie statistică, a cărei reprezentare grafică este de tipul unei curbe de alură constantă(P.F. Ceccaldi). Dacă se iau în considerare 11 măsurători, probabilitatea ca doi indivizi să fie identici este de 1 la … 4.191.304, iar la 14 măsurători va fi de 1 la 286.435.456. În anul 1888 Betillon şi-a perfecţionat siste- mul prin metoda „portretului vorbit”, metodă care, de fapt, fusese inventată cu trei secole şi jumătate în urmă de Leonardo da Vinci. Sistemul de identificare antropometrică, greoi şi limitat, a fost înlocuit cu dactiloscopia, care constă în identificarea persoanei după amprentele digitale, palmare şi plantare. Savanţii englezi consideră că fondatorul Criminalisticii este Sherlock Hol- mes, fireşte, ca un omagiu adus lui Sir Arthur Conan Doyle. Iată ce calităţi şi deficienţe a avut acest celebru personaj (în opinia prietenu- lui său, dr. Watson), care primeşte şi astăzi corespondenţă din lumea întreagă la adresa lui din Londra, Baker Street nr. 221B:

„Sherlock Holmes - deficienţe 1. Cunoştinţe de literatură - zero

2.

Cunoştinţe de filozofie - zero

3. Cunoştinţe de astronomie - zero.

4. Cunoştinţe de politică - slabe.

5. Cunoştinţe de botanică - inegale. Bune în ceea ce priveşte belladona,

opiul şi, în general, otrăvurile. Habar n-are de grădinăritul practic.

6. Cunoştinţe de geologie - cunoştinţe practice, însă limitate. Îţi poate spune

dintr-o privire ce diferenţă este între un fel de pământ şi altul. După o plimbare mi-a arătat pete de noroi pe pantalonii săi şi, după culoarea şi consistenţa petelor,

mi-a spus în ce parte a Londrei fusese împroşcat cu noroi.

7. Cunoştinţe de chimie - profunde.

8. Cunoştinţe de anatomie - exacte, dar nesistematizate.

9. Cunoştinţe în domeniul literaturii de senzaţie - imense. Pare-se că ştie toa-

te amănuntele legate de ororile petrecute de-a lungul secolului.

10. Cântă bine la vioară.

11. Este expert în lupta cu bastonul, în box şi scrimă.

12. Are solide cunoştinţe în ceea ce priveşte latura practică a dreptului englez.”

(Sherlock Holmes contraatacă, în Semnul celor patru. Romane poliţiste, traducere Lazăr Casvan şi Rodica Lackner, Editura Ploscău, 1991, p. 18). Şi iată o profesiune de credinţă extrasă dintr-un studiu al imbatabilului cri- minalist, intitulat Cartea vieţii:

„Ca toate celelalte ştiinţe, cea a deducţiei şi analizei nu poate fi însuşită de- cât cu preţul unor studii îndelungate şi minuţioase; de altfel, viaţa este prea scurtă pentru a permite unui muritor să atingă perfecţiunea pe acest tărâm. Îna- inte de a se îndrepta spre aspectele morale şi intelectuale ale temei, care prezin- tă cele mai mari dificultăţi, cercetătorul ar trebui să încerce rezolvarea proble- melor elementare. Să înveţe mai întâi să citească dintr-o privire povestea unui om, meseria sau profesiunea pe care o exercită. Oricât de pueril ar putea să pară un asemenea exerciţiu, el ascute facultăţile de observaţie şi te învaţă ce şi unde să cauţi. Unghiile, mâneca hainei, pantofii, genunchii pantalonilor, proe- minenţele degetului gros şi ale celui arătător, expresia feţei, manşetele cămăşii - fiecare dintre aceste elemente relevă din plin profesiunea unui om. Este aproape de neconceput ca, adunând toate aceste date, un cercetător competent să nu se edifice asupra cazului pe care-l studiază.”

Câteva repere ale Dactiloscopiei (Edmond Locard, Jürgen Thorwald, Constantin Ţurai, Lidia Cotuţiu, Paul Ştefănescu) Primele descrieri ale desenelor papilare şi ale orificiilor glandelor sudoripare au fost făcute de Grew, 1684, Bidloo, 1685 şi Malpighi, 1686. 1747: Christian Jacob Hintze descrie crestele papilare în teza de doctorat „Examen anatomicum papielarum cutis tactii inserchtium”.

1823: Jan Evangheliste Purkinge, profesor de anatomie şi fiziologie la Facultatea de medicină din Praga, în lucrarea Comentatio de examine physiologico organi visus et systematis cutanei, Breslau, 1823, realizează prima clasificare, în nouă tipuri de desene papilare, care va sta la baza clasificărilor de mai târziu. 1858: William Hershell a început să folosească amprentele papilare pentru a proba că a plătit soldele indigenilor. La 15 august 1877, după o experienţă de aproape 20 de ani, propune inspectorului general al închisorilor din Bengal folosirea amprentelor pentru identificarea condamnaţilor, dar nu primeşte nici un răspuns. 1880: La 28 octombrie, revista „Nature” publică scrisoarea trimisă de dr. Henry Faulds, din Japonia, pentru utilizarea amprentelor la identificarea infrac- torilor şi a cadavrelor. „Prima identificare i se datoreşte Doctorului Henry Faulds care a descoperit un criminal după urma degetului lăsată pe gâtul unei sticle din care băuse”. (Valentin Sava) 1891: Sir Francis Galton propune, în revista „Nature”, introducerea dacti- loscopiei în locul antropometriei. În acelaşi an, H. de Varigny publică articolul Les empreintes digitales d’aprés Galton („Revue scientifique” nr. 18). 1892: Sir Francis Galton (1822–1911) publică prima carte de dactilosco- pie din lume: The Finger-Prints. Galton clasifică desenele papilare în trei tipuri:

arcuri, bucle şi verticile. Face primele observaţii referitoare la ereditatea dermatoglifelor. 1893: Juan Vucetici (1858–1925), născut în Lesina, Croaţia, naturalizat în Argentina, publică prima sa lucrare: Instructiones generales para el sistema an- tropometrico, în care abordează şi probleme de dactiloscopie. 1894: Argentina devine prima ţară din lume care introduce dactiloscopia. Au urmat, pe continentul sud-american: Brazilia şi Chile (1903); Bolivia (1906), Peru, Paraguay şi Uruguay (1908) 1896: Datorită eforturilor lui Edward Henry, India introduce metoda de identificare dactiloscopică pe lângă cea antropometrică. 1900: Apare cartea lui Edward Henry, Classification and User of Finger- Prints. Anglia introduce sistemul de clasificare elaborat de Edward Henry. 1902: Wilder publică „Palms and Soles”, primul studiu amplu care abordează metodologia, ereditatea şi variaţia rasială ale configuraţiilor palmare şi

plantare. 1904: Apare Dactiloscopia comparată a lui Juan Vucetici. 1910: În Norvegia şi apoi, în 1913, în Brazilia, primele cazuri de condam- nare doar pe baza probei dactiloscopice. 1916: Juan Vucetici înfiinţează Revista de la identificacion. 1943: H. Cummins şi Ch. Midlo sistematizează cunoştineţele de până atunci, de la metodologie, identificare, embriologie, ereditate, variaţii rasiale,

până la aspecte de patologie a dermatoglifelor, în lucrarea „Finger Prints, Palms and Soles”.

c. Repere moderne

Identificarea genetică, prin determinarea codului genetic propriu fiecărei fiinţe, pe baza acidului dezoxiribonucleic (ADN), prezent în genele corpului uman (sânge, ţesuturi, spermă, salivă, oase, păr, dinţi), a fost introdusă ca metodă în anul 1985 de către Alex Jeffreys de la Leicester University, Anglia. Softuri criminalistice (utilizarea computerului). Imagini digitale (captare şi preluare electronică a imaginilor). Evaluarea probalistică a identităţii (I.W. Evett, C.G.G. Aitken, Anglia).

d. Studii de referinţă:

Alphonse Bertillon. La photographie judiciaire avec un appendice sur la classification et L’identification Anthropométriques, Paris, 1890. Albert Osborn (1858–1946): Expertiza documentelor, 1910. Edmond Locard (1873–1966): Traité de criminalistique, vol. I–VII, Desvignes, Lyon, 1931–1939 şi Les faux en écriture et leur expertise, Ed.Payot, Paris, 1959. Prin monumentalul său Tratat, precum şi prin „Revista

internaţională de criminalistică” pe care a fondat-o în anul 1929, Edmond Locard va da strălucire şi consistenţă Criminalisticii. La şcoala pe care a creat-o în Lyon s-au format oameni de ştiinţă din mai multe ţări ale lumii, care au devenit celebri:

Zaki (Egipt), Carrel (Elveţia), Soderman (Suedia), Nicolae Episcopescu şi Mihail Cireş (România). Harry Soderman şi John O’Conell: Modern Criminal Investigation,
1935.

Paul Kirk: Crime Investigation, 1953

Wilson Harison: Suspects documents, their scientific examination, Londra

1958.

e. Apariţia şi dezvoltarea criminalisticii în România

1840: Vornicul Manolache Florescu propune înfiinţarea unei evidenţe alfabetice a infractorilor, după modelul Prefecturii de poliţie din Paris, din anul 1832. (Constantin Ţurai). 1843: Procedeul fotografic inventat în 1822 de către Nicéphore Niepce şi Jaques Daquerre, dagherotipia, este folosit cu succes şi la Bucureşti. 1860: Apare Medicina legală de I.N. Auerbach, medic legist al Districtu- lui Ilfov. 1879: Primul serviciu fotografic, la Poliţia Capitalei. 1884: Ia fiinţă Cazierul central alfabetic. Prima fişă a fost introdusă în cazie- rul judiciar în anul 1882 la Poliţia Capitalei. 1892: Serviciul antropometric în Palatul de Justiţie, sub conducerea dr. An- drei Ionescu, format de profesorul Mina Minovici. 1893: La Craiova, apare Manualul ofiţerului de poliţie judiciară de Nicolae I. Alexiu, judecător la Tribunalul din Romanaţi, în care sunt tratate reguli cu

privire la deplasarea şi cercetarea locului faptei, ridicarea corpurilor delicte, reconstituirea etc. 1894: Nicolae Minovici ia primele impresiuni ale condamnaţilor şi, în 1906, îi va comunica lui J. Vucetici rezultatul cercetărilor sale în dactiloscopie. Meritul de a fi introdus dactiloscopia în România îi revine lui Andrei Ionescu, care a ales, din peste 30 metode, o variantă Vucetici – Olariz – Daae, care corespunde cel mai bine particularităţilor româneşti. 1895: Se înfiinţează Serviciul de identificare judiciară. 1896: Dr. Nicolae Minovici înfiinţează Şcoala antropologică (Bertillon), pe lângă Serviciul de antropometrie din Palatul de Justiţie, pentru pregătirea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, unde se predau şi primele elemente ştiinţifice de dactiloscopie, care poate fi considerată prima şcoală de poliţie ştiinţifică din România (Constantin Ţurai). 1900: Nicolae Minovici publică Şcoala antropologică Bertillon, iar în 1904, primul Manual tehnic de medicină legală, care constituie, în acelaşi timp, primul manual de Criminalistică tehnică din ţara noastră. Nicolae Minovici tratează identificarea antropometrică („Particularităţi individuale de natură anatomică” în Cap. V) şi, în premieră naţională, fotografia judiciară (Cap.IX). Pentru identificarea cadavrelor recomandă, pentru prima dată în lume, folosirea ochilor artificiali. Spaţii largi sunt consacrate „stabilirii identităţii absolute prin ajutorul impresiunilor digitale”, examinării petelor şi a urmelor create de părţi ale corpului etc. Ştefan Minovici: Falsurile în documente şi fotografia în serviciul justiţiei. 1904: Nicolae Minovici publică „Studiu asupra spânzurării” citat de toate tratatele de medicină legală din lume, care cuprinde rezultatul cercetărilor pe care savantul le-a făcut pe propriul său corp, cu aplicaţie în abordarea sinuciderii prin spânzurare şi a diferenţierii sinuciderii de omucidere. 1905: Aparatul proiectat de profesorul Ştefan Minovici pentru fotografierea şi microfotografierea înscrisurilor şi pentru detectarea falsurilor era considerat unul dintre cele mai evoluate în domeniu. 1910: Tratat de grafologie şi expertiză în falsuri de N.S. Moldoveanu. „Les experts et les expertises en ecritures”, Paris, de Nicolas Episcopescou. 1911: R.A. Reiss, „titularul primei catedre de poliţie ştiinţifică înfiinţată în lume” (C. Ţurai), în Manuel de police scientifique (technique) îi consideră pe fraţii Minovici printre cei mai mari criminalişti din lume, după Alphonse Bertillon şi Hanns Gross. Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici sunt ctitorii Criminalisticii româneşti. În acelaşi Manual, R.A. Reiss consacră o secţiune celebrului hoţ român George Manolescu, cel care s-a autointitulat „regele hoţilor” şi care a excelat în metoda cunoscută sub denumirea vol à la carre (furt pe faţă).

1912: Metoda profesorului Nicolae Minovici, de folosire a ochilor artifi- ciali, cu ocazia fotografierii cadavrelor, este premiată cu aur la Expoziţia Interna- ţională de la Viena. Constantin Zguriadescu: Poliţia tehnică şi ancheta judiciară ştiinţifică, ediţia a II-a. 1914: D. Călinescu publică Dactiloscopia şi portretul vorbit. • Metoda de identificare antropometrică este înlocuită cu metoda dactiloscopică, operă comună a profesorilor Mina Minovici şi Nicolae Minovici, dr. Andrei Ionescu şi a medicului legist dr. Sava Valentin (Moise Terbancea). • În cadrul Serviciului de identificare, metoda antropometrică este înlocuită cu identificarea dactiloscopică, „Opera comună a profesorilor Mina Minovici şi Nicolae Minovici, dr. Andrei Ionescu şi a medicului legist dr. Sava Valentin” (Moise Terbancea). • Prima expertiză dactiloscopică în România, efectuată de Nicolae Episcopescu. 1915: Ştefan Minovici, Aparat general macro şi micro fotografic pentru identificarea grafică a falsurilor în înscrisuri. 1920: Şcoala de poliţie ştiinţifică, Bucureşti. 1926: H. Stahl, Grafologia şi expertizele în scrieri. Anonimul-falsul, cu 204 autografe şi documente grafologice. De acelaşi autor: Falsuri, fraude şi raze ultraviolete; Expertiza grafică, Tratat de grafologie şi expertiză în falsuri, Exper- tiza documentelor. Cartea Grafologia şi expertizele în scrieri. Anonimul-falsul a fost deosebit de apreciată de J. Crèpieux-Jamin: „Cette oeuvre fait honneur à la Roumanie. C’est la plus sérieuse et la plus complète de celles qui ont paru àce jour” („Această operă face onoare României. Este cea mai serioasă şi mai completă dintre cele care au apărut până în prezent”). – „Le livre Grafologia, de M. Henri Stahl, se présente sous les espèces d’une édition somptueuse, sur beau papier, avec de trés nombreuses illustrations. M. Stahl a fait une excellente mise au point de l’expertise graphologique des documents écrits. Il donne un exposé à la fois complet, court et très net des caractères graphiques de Crépieux-Jamin et celle de feu Pierre Humbert. Il donne, en outre, quelqes bonnes indications sur le méthodes de laboratoires consernant les faux par altération. Son exposé est tellement schématique et d’ailleurs si bellement illustré que les personnes mèmes qu n’entendent pas le roumain pourront très utillement consulter ce magnifique ouvrage” („Cartea Grafologia, de dl. Henri Stahl, se prezintă sub forma unei ediţii somptuoase, pe hârtie de calitate, cu foarte multe ilustraţii. Dl. Stahl a realizat o excelentă punere la punct a expertizei grafologice a documentelor scrise. El face o prezentare în acelaşi timp completă, scurtă şi foarte clară a caracterelor grafice ale

lui Crépieux-Jamin şi ale lui Pierre Humbert. În plus, dă câteva indicaţii bune referitoare la metodele de laborator privind falsul prin alterare. Expunerea sa este atât de schematică şi, de altfel, atât de frumos ilustrată încât chiar şi persoanele care nu înţeleg româna ar putea consulta foarte uşor această lucrare magnifică”) (Dr. Edmond Locard, directorul Laboratorului de Poliţie Tehnică, Lyon, cel care va deveni cea mai mare figură a Criminalisticii secolului XX). • Noţiuni de poliţie technică. Întocmite după Programul Şcoalei Superioare de Jandarmerie pentru folosinţa tuturor ofiţerilor de poliţie judiciară şi oricărui cetăţean. Autori: Maiorii Mihai Ioan şi George Belloiu, profesori la Şcoala specială de Jandarmerie Oradea. 1928: Mihail Kernbach: Expertiza grafică, ştiinţifică şi expertiză caligrafi-

că.

Profesorul Mina Minovici publică primul volum al celebrului Tratat complet de medicină legală (vol. II în 1930, cu 3 ani înainte de a trece la cele veşnice). 1929: Şcoala de Poliţie tehnică, Bucureşti. 1930: Valentin Sava, Dactiloscopia în serviciul justiţiei. 1931: Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie, Bucureşti. 1932: Ia fiinţă Cazierul central, cu o cartotecă fotografică a infractorilor condamnaţi. 1937: Dr. Constantin Ţurai publică Elemente de poliţie tehnică - dactilos- copia, urmată, în 1947, de o carte de referinţă pentru Criminalistica românească:

Elemente de criminalistică şi tehnică criminală. 1940: Mihail Cireş şi G. Bătrânul, Tehnica poliţienească în descoperirea şi dovedirea autorilor. 1941: Tactica şi tehnica percheziţionării de Eugen Bianu. 1943: Iau fiinţă Serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de Criminalistică la Prefectura Poliţiei Capitalei. 1951: Primul curs românesc de Criminalistică, datorat profesorului Camil Suciu. Acelaşi autor elaborează primul manual original de Criminalistică în anul 1963, şi un tratat amplu, în 1972, intitulat „Criminalistică.” 1956: Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale. 1958: Laboratorul central de expertize criminalistice (şi Laboratoare In- terjudeţene la Bucureşti şi Cluj, iar ulterior la Timişoara şi Iaşi). În 1998 s-a transformat în Institutul Naţional de Expertize Criminalistice al Ministerului Justiţiei. 1968: Se înfiinţează Institutul de Criminalistică al Inspectoratului Gene- ral al Miliţiei, cu servicii de criminalistică judeţene şi al Municipiului Bucureşti.

Primul director: maior Vasile Măcelaru (1970), autorul monografiei Balistica judiciară (1972).

Evocăm personalitatea de excepţie a generalului postmortem, dr. Ion An- ghelescu (23 mai 1934 – 4 octombrie 1985), un titan al criminalisticii româneşti, care a condus institutul timp de 10 ani (1976–1985). Autor al următoarelor invenţii:

• Metoda de identificare a persoanelor după voce şi vorbire în limba română

(1972);

• Metoda de identificare a armelor de foc după reprezentarea sonoră a îm-

puşcăturii (1973);

• Metoda de căutare şi identificare criminalistică a vocii şi vorbirii (1977);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică a încălţămintei (1977);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică a maşinilor de scris (1977);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică a urmelor (1977);

• Metoda de căutare şi identificare balistică (1977);

• Metoda de identificare criminalistică a obiectelor din cristal şi de stabilire a falsului de cristal (1979);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică a monedelor (1979);

• Metoda de expertiză fonobalistică a râsului (1980);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică pentru identificarea staţiilor de ra- dio-emisie-recepţie (1980);

• Metoda pentru determinarea modificărilor produse în patologia glandelor

endocrine. Sub coordonarea dr. Ion Anghelescu a fost publicată monumentala lucrare Tratat practic de criminalistică în 5 volume (1976–1985). Alte lucrări: Filmul judiciar (1974); Şcoala românească de criminalistică (1975); Expertiza fonoba- listică judiciară; Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii (1978); Dicţionarul de criminalistică (1984); Deontologia profesională a expertului criminalist.

La şcoala Institutului de Criminalistică s-au format experimentaţii crimina- lişti: Vasile Lăpăduşi, Ion-Eugen Sandu, Constantin Aioniţoaie, Vasile Berche- şan, Gheorghe Asanache, Constantin Bara, Cătălin Bălteanu, Tudorel Butoi, Gheorhe Buzatu, Nicolae Coca, Lupu Coman, Eugen Costoiu, Ion R. Constantin, Mircea Constantinescu, Ioan Cora, Ionuţ Crăc, Dumitru Culcea, Mina Dragomir, Petru Dume, Mihail Dumitru, Ion Enache, Ilie Fleacă, Ion Sorin Florescu, Euge- niu Mimii Gacea, Ioan Grecu, Ion Grigorescu, Alexandru Hasnaş, Ion Hurduba- ie, Florin Ionescu, Ilarian Ionescu, Teodor Manolescu, Gheorghe Marinache, Va- sile Măcelaru, Vasile Micu, Marin Mircea, Ştefan Nedelcescu, Mihai Novac, Corneliu Panghe, Gheorghe Păşescu, Valeriu Răvoiu, Ion Sandu, Ioan Sântea,

Vicenţiu Stanciu, Jac Stănică, Corneliu Şerbotei, Mihăiţă Teşan, Octavean Toma, Ioan Vicol, Ion Vochescu, Ion Voinescu şi mulţi alţii. 1971: Constantin Ţurai şi C. Leonida Ioan: „Dermatoglifologia – amprente palmo-plantare”, Bucureşti, Editura Medicală. De aceiaşi autori, în 1979, la Editura Medicală – „Amprentele papilare. Palmoscopia şi plantoscopia în medicină”. Ambele constituie lucrări de pionierat în România, care introduc şi la noi, pentru amprente papilare, termenul dermatoglife, de la grecescul derma – piele şi glyphê – relief. Aceste studii vor fi completate de Lidia Cotuţiu, o colaboratoare a lui Constantin Ţurai, prin publicarea unei alte lucrări de excepţie, în anul 1998: „Dermatoglifele în practica medicală şi judiciară”, la Editura PsihOmnia, Iaşi. „Toată lumea cunoaşte astăzi marea importanţă ştiinţifică pe care o prezintă dermatoglifele în domeniul identificării persoanei, dar nu toată lumea cunoaşte importanţa lor în domeniul geneticii, al eredobiologiei, al patologiei şi al comportamentului uman. Dermatoglifologia, noua denumire dată acestei discipline, care la ora actuală înglobează nu numai dermatoglifele digitale, dar şi pe cele palmare şi plantare, îşi propune să elaboreze legile conform cărora se transmit de la părinţi la copiii lor tipurile şi particularităţile acestor structuri normale şi patologice” (Constantin Ţurai, C. Leonida Ioan). „La noi în ţară, Ţurai realizează o sistematizare minuţioasă a modelului întregului tablou dermatoglific” [de împărţire a tabloului în 54 modele, nota noastră]. În ce priveşte configuraţiile falangelor distale, „Ţurai, după o îndelungată practică şi vastă experienţă, propune o clasificare aproape exhaustivă cu 118 subtipuri” (Lidia Cotuţiu).