Zorii tuturor lucrurilor.

O nouă istorie a omenirii de David Graeber și David Wengrow

Fascinația pe care o exercită studiul istoriei rezidă, cel puțin parțial, în posibilitățile de
interpretare propuse, aflate într-o perpetuă stare de fluiditate. În fond, istoria a fost
înconjurată mult timp de ambiguitate în legătură cu statul său de știință tocmai pentru că
analizele sale, oricât de perene ar părea la prima vedere, pot fi supuse altor interogații de
natură metafizică, menite a suscita valențe inedite sau unghiuri neabordate. Cu atât mai mult
cu cât evenimente ce sunt clar ancorate în jurul unor date precise pot genera, și adeseori o fac,
polemici aprinse. De pildă, dacă toți istoricii admit că primul război mondial a avut loc
între anii 1914-1918 și s-a încheiat cu înfrângerea Germaniei, în ceea ce privește cauzele care
au dus la izbucnirea acestuia, au apărut numeroase școli de gândire și diverse nuanțe ce pot fi
cu greu conciliate. Istoria se scrie în moduri diverse și poate comporta revelații nebănuite. Ce
se poate face însă cu preistoria, cea mai lungă perioadă din evoluția omului, dar din cauze
obiective, cea mai puțin cunoscută? Dar se poate rescrie întreaga noastră istorie?

În cadrul acestui context, trebuie remarcată și analizată cu toată seriozitatea

cartea Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii, apărută recent la Editura
Polirom, în traducerea Mirunei Munteanu. David Graeber (1961-2020) a fost doctor în
antropologie, economist și profesor la London School of Economics, autor a numeroase
lucrări, dintre care una a fost tradusă în limba română, respectiv Datoria. Primii 5000 de ani,
apărută la Editura Art, un studiu de asemenea inedit din câteva puncte de vedere, care
încearcă convingător să spulbere o serie de mituri, precum cel al trocului, cât și „miturile
concurente despre datorii primordiale față de zei sau față de stat, care într-un fel sau altul
formează baza credințelor noastre ce țin de simțul comun cu privire la natura economiei și a
societății.” Celălalt autor, David Wengrow, născut în 1972, este arheolog, profesor de
arheologie comparată la Institute of Archaeology, University College London și visiting
professor la New York University și a scris, la rândul său, câteva lucrări interesante. Această
carte însă s-a născut din curiozitatea intelectuală a celor doi specialiști, care și-au adresat
câteva întrebări fundamentale despre natura omului și evoluția sa în primele perioade istorice.
Pe măsura trecerii timpului, reflecțiile lor s-au coagulat în diverse studii și scrieri și au fost
transformate în această sinteză, care beneficiază de un succes internațional remarcabil, cartea
fiind deopotrivă premiată și tradusă sau în curs de traducere în numeroase limbi.
Problema centrală de la care pornesc interogațiile celor doi autori privește modalitatea
în care societatea umană s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 30.000 de ani. În mod cert, așa
cum precizam mai sus, liniile ce ar permite o asemenea reconstituire sunt în mare parte
frânte. Ne lipsesc de cele mai multe ori documentele scrise, iar arheologia nu poate suplini
diverse aspecte atât de necesare. Poate și din aceste cauze, viziunea care s-a impus într-o
bună măsură a fost, conform percepției autorilor, false, cu implicații politice teribile și menite
a face trecutul inutil de plictisitor. Or, în acest moment intervine problema inegalității sociale,
care a făcut obiectul multor dezbateri intelectuale și continuă să suscite un interes major în
zilele noastre, mai ales în condițiile polarizării averilor. Sau, așa cum scriu cei doi autori,
totul „nu este decât reluarea la nesfârșit a unei povești spuse pentru prima dată de Rousseau
în 1754.”

În 1750, Academia din Dijon a organizat un concurs de eseuri având drept temă
întrebarea: „Dacă progresul științelor și artelor a contribuit la purificarea moravurilor?”.
Rousseau a participat pornind de la un răspuns negativ și a câștigat, eseul său fiind premiat.
În schimb, patru ani mai târziu, atunci când aceeași instituție a organizat un nou concurs, deși
participant, filosoful francez nu a câștigat nimic, dacă nu punem la socoteală posteritatea
manuscrisului. Ne referim la eseul „Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității
dintre oameni” a cărui influență a fost și rămâne considerabilă în capitolul de istorie a ideilor.

Rousseau pornește de la premisa existenței a două tipuri de inegalități: una naturală

sau fizică, stabilită de natură și care constă în trăsături fizice, vârstă, însușiri morale și
împotriva căreia nu se poate acționa în fond și inegalitatea morală sau politică, instituită prin
convenție, prin consimțământul oamenilor. La baza acestei inegalități ce generează clivaje
inerente, privilegii nejustificate și diferențe nepermise se află proprietatea privată. Iar
cuvintele care desemnează această stare de lucruri au devenit celebre în timp:

„Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună <<acesta e al meu>> și

care a găsit oameni destul de proști ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societății
civile.”
Cu alte cuvinte, filosoful francez proiecta retrospectiv o stare inițială a omului de natură
paradisiacă, în cadrul căreia domina egalitatea, în timp ce oamenii, inocenți în principiu,
deveneau expresia purității morale. O teză ce prezenta tentații, dar care nu era susținută, cel
puțin la timpul respectiv, nici de date arheologice, nici de suportul antropologiei. De altfel,
Voltaire, în stilul său caracteristic a încercat să îi tempereze extazul față de „bunul sălbatic”,
mit care totuși nu a mai putut fi scos din circulație: „Nimeni n-a folosit vreodată atâta spirit
pentru a încerca să ne facă animale; celui care citește cartea dumneavoastră îi vine să meargă
în patru labe.” Mai mult, Rousseau interpreta descoperirea și practicarea agriculturii drept o
teribilă eroare, aspect asupra căruia vom reveni. În schimb, așa cum remarcă David
Graeber și David Wengrow, alternativa o reprezintă „Leviatanul” lui Thomas Hobbes,
textul fondator al teoriei politice moderne.
Hobbes a fost martorul direct al războiului civil englez din 1642-1649, la capătul căruia
regele Carol I a fost decapitat, iar conducerea a fost preluată de Oliver Cromwell, care a
impus o atmosferă puritană, severă și o formă de organizare republicană în esență. Or,
gânditorul englez extinde pesimismul său structural asupra stării naturale: homo homini
lupus, „omul este lup pentru om”, în sensul în care existența se fundamentează pe războiul
omului cu semenii săi, un om lipsit de altruism și violent din instinct:
„Dreptul natural, scrie Hobbes, numit îndeobște de autori ius naturale, este libertatea
fiecăruia de a se folosi după bunul-plac de puterea sa pentru a-și păstra propria natură, cu alte
cuvinte viața sa și, prin urmare, de a face tot ceea ce va crede mai potrivit, după mintea și
înțelepciunea sa, pentru a atinge acest țel.”
După cum se poate lesne observa, starea naturală a omului depinde de viziunea contemporană
a filosofilor și urmează un schematism incompatibil cu realitatea, întotdeauna diversă,
nuanțată, într-un cuvânt, altfel. Psihologul Steven Pinker, de pildă opunea epoca noastră,
caracterizată de niveluri de pace și securitate fără precedent, vremurilor de început ale
omenirii, caracterizate invariabil de violență și anarhie.

„Ce-i cu anticii ăștia, întreba psihologul canadiano-american, de nu au putut să ne lase

nici un cadavru interesant fără să recurgă la un act criminal?”.
Interogația este forțată, în mod evident. Dar putem ști cum au stat lucrurile în realitate?

Pe acest fundal, autorii lansează o ipoteză mai mult decât interesantă. Nu cumva
idealurile iluminismului, traduse în principiile moderne de libertate, egalitate, dreptate, vin pe
o filieră mai puțin sezisată, iar nu așa cum s-a încetățenit, pe traseul tradiției occidentale?
Amerindienii, de pildă, trăiau în societăți în general libere, în opoziție cu europenii ale căror
forme de exprimare politică li se păreau cel puțin bizare, iar mărturiile contemporanilor
abundă în această direcție. De pildă, în 1648, în urma unui incident care l-a determinat pe
guvernatorul provinciei Quebec să introducă interdicția de consum a băutorilor alcoolice
pentru nativii wendat, părintele Lallemant nota:

„De la începutul lumii și până la venirea francezilor, sălbaticii nu au știut niciodată ce

înseamnă să se interzică așa de solemn ceva celor din neamul lor, sub amenințarea vreunei
pedepse, oricât de mică. Ei sunt oameni liberi…”.
Poate mai relevant este dialogul excepțional dintre nobilul francez Louis-Armand de Lom
d’Arce, Lahontan, așa cum era cunoscut și un șef wendat, Kandiaronk, a cărei inteligență
sclipitoare ar trebui remarcată. Acesta a întreprins o critică necruțătoare a societății franceze,
injustă, mercantilistă, subjugată ideii de proprietate privată. În schimb, alternativa consta în
edificarea unei societăți în care nu există judecători, nu sunt elaborate legi și nu apare tentația
acumulării de averi. Spune Kandiaronk:

„De șase ani mă tot gândesc la starea societății europene, dar nu găsesc nimic în acțiunile
sale care să nu fie mai prejos de ce e omenesc și cred că acest lucru nu poate fi altfel, decât
dacă ați fi dispuși să trăiți fără „al meu” și „al tău”.
Eu zic așadar că ceea ce numiți voi bani este diavolul diavolilor (…). Tatăl își vinde copiii,
soții își vând nevestele, soțiile își trădează soții, frații se ucid între ei, prietenii se trădează și
toate astea pentru bani. În lumina tuturor acestor lucruri, spune-mi că noi, wendat, greșim că
nu vrem nici să punem mâna pe arginți și nici măcar să-i privim.” Or, aceste societăți, așa
cum remarcă cei doi autori, se presupune a fi egalitare, dar în ce sens? Unde începe și unde se
oprește această egalitate? Mai degrabă aceste societăți sunt unele de egali în sensul în care
simbolurile cele mai reprezentative ale inegalității lipsesc.

Interesantă apară însă și altă perspectivă. Pornind de la cunoașterea și diseminarea

acestor idei, gânditorii iluminiștii au conceput critica propriilor societăți, greu încă de realizat
în proximitatea multor factori cu potențial de a inhiba spiritul activ, sub forma unor dialoguri
cu personaje exotice de genul celui de mai sus. Străini imaginari erau chemați să judece
spiritul timpului, să critice moravurile sau să exprime nedumeriri, care, în fond, puteau fi
universale: marchizul d’Argenz a ales un chinez, Diderot un tahitian, Chateaubriand, în
magnificele sale descrieri de călătorie în America, un natchez, iar Montesquieu a scris propria
sa viziune politica sub forma celebrelor „Scrisori persane”, dar acestea sunt exemplele cele
mai cunoscute, la care trebuie adăugate altele, precum lucrarea „Scrisori ale unei peruviene”,
scrisă de Madame de Graffigny. Un pretext convenabil, dar fecund, acest „nobil sălbatic”,
expresie a alterității sau a unei identități în descompunere.

Sunt câteva teme majore pe care autorii cărții le abordează pornind de la aceste premise
teoretice, în cadrul unei analize profunde și diversă ce încearcă să acopere cât mai multe
aspecte controversate ale începutului umanității și pe care încercăm să le condensăm în
continuare. Cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat, prea multe elemente suferă de
incertitudine. Într-adevăr, se poate afirma fără teama de a greși, că granița dintre animal și om
s-a estompat la un moment dat, că omul a dezvoltat treptat abilitatea de a crea un limbaj
inteligibil, că a descoperit focul sau că a încercat să se organizeze din punct de vedere social,
dar este posibil să nu aflăm niciodată exact cum s-au întâmplat toate acestea. Poate singurul
lucru ce poate fi afirmat cu certitudine, susțin autorii, este originea africană a omului. În rest,
însă, prea multe mituri au circulat și subzistă în mentalul colectiv în jurul originilor umane, a
diversității rasiale sau a tiparului obligatoriu de urmat de populații primitive din perspectivă
modernă.

Sunt multe elemente care nu pot fi trecute cu vederea, așa cum ar fi descoperirea unor
situri funerare specifice, arhitectura monumentală dezvoltată în diverse locuri și continente,
apariția tehnologiei în forme incipiente, ceea ce a generat o serie de premise, aparent solide,
dar pe care cei doi autori le infirmă pe baza unor argumente de bun simț istoric. În fond, așa
cum a susținut Claude Levi-Straus, nu pare deloc deplasat să considerăm că primii oameni
erau egalii noștri din punct de vedere intelectual, fapt cu atât mai vizibil în perioada
Antichității. Ceea ce se traduce într-o anumită flexibilitate instituțională, așadar o pendulare
între diferite forme de organizare socială. Or, în aceste condiții, ierarhiile sunt efemere,
supuse mereu transformărilor, conform aranjamentelor interne. Oamenii timpului respectiv
trăiau potrivit propriei condiții și nu conform unei scheme ideatice impusă mult mai târziu de
necesități teoretice sau practice.

„Oricum ar fi, devine din ce în ce mai limpede că cele mai vechi dovezi cunoscute ale
vieții sociale umane seamănă mult mai mult cu o paradă de carnaval a formelor politice decât
cu abstracțiunile monotone ale teoriei evoluționiste. Dacă există o enigmă aici, aceasta este
următoarea: de ce, după milenii în care a tot construit și a tot demolat forme de
ierarhie, Homo sapiens – chipurile cea mai inteligentă dintre maimuțe – a îngăduit să prindă
rădăcini niște sisteme permanente și ingrate de inegalitate?”.
Mai ales că Rousseau era convins că oamenii au alergat spre lanțurile care îi așteptau.

Așa cum precizam, unul dintre cele mai relevante aspecte privind evoluția omului în
primele stadii constă în trecerea la o nouă perioadă interpretată ca un salt uriaș al istoriei
noastre, respectiv revoluția agricolă. Teoriile convenționale au pus accentul pe progresul
societăților, rezultat din apariția așezărilor stabile, populate de sedentari, așezări care au
căpătat proporții, în paralel cu dezvoltarea administrației sau apariția scrisului. Bineînțeles, nu
toți cercetătorii au fost de această părere. Jared Diamond, de pildă, era de părere că
agricultura a reprezentat „cea mai mare greșeală din istoria rasei umane”. O fantezie i se
părea și lui Yuval Noah Harari istoria potrivit căreia vânătorii-culegători au renunțat cu
încântare la viața anterioară plină de primejdii în schimbul unei existențe stabile, dominată de
abundență alimentară. De altfel, Harari face un excurs în jurul grâului, planta care în mod
practic a domesticit omul prin necesitățile sale. Pentru a crește în condiții optime grâu,
oamenii curățau terenurile, pliveau ore în șir într-o căldură insuportabilă, au ridicat garduri
pentru protecție, au construit canale de irigații sau au transportat apă de la distanțe
considerabile. Ne pare excesiv, dacă ne gândim că, în fond, oamenii timpului respectiv nu
aveau capacitatea să proiecteze eventualele avantaje ale practicării agriculturii. Grâul, afirmă
Harari, nu a oferit oamenilor nici siguranță economică, nici protecție împotriva violenței, nici
o dietă superioară. În concluzie, revoluția agricolă a fost o capcană.

În marginea acestor considerații, cei doi autori pleacă de la altă premisă. Pentru a desluși
începuturile agriculturii din perioada neolitică punctul de plecare trebuie identificat în
paleolitic, nu plasat din perspectiva timpului prezent. Tranziția de la formele sălbatice ale
cerealelor la cele domestice nu s-a făcut în mod rapid, așa cum ar fi logic să presupunem. De
exemplu, conform cercetărilor, domesticirea plantelor în Semiluna Fertilă, locul de origine al
agriculturii, a avut loc după trei milenii de la descoperirea celor sălbatice, ceea ce ridică, într-
adevăr o serie de întrebări insurmontabile. Este posibil, așa cum cred David
Graeber și David Wengrow, ca societățile de vânători-culegători să fi cunoscut în amănunt
procesele de cultivare a cerealelor și legumelor, dar să fi refuzat pur și simplu să se angreneze
în activitățile respective. „De ce ar trebui să plantăm, spunea un boșiman din secolul XX,
când există atât de multe nuci mongongo în lume?”. Sau, așa cum observa un cercetător,
oamenii perioadei neolitice respingeau revoluția agricolă pentru a își conserva timpul liber.
Din perspectiva comunităților de vânători-culegători acest argument este plauzibil, în cazul în
care a existat cu adevărat o stare originală a umanității. „În Semiluna Fertilă din Orientul
Mijlociu, regiune considerată mult timp leagănul „revoluției agricole”, nu a existat de fapt
nici o „trecere” de la vânătorul-culegător paleolitic la agricultorul neolitic. Tranziția de la
subzistența bazată în principal pe resurse sălbatice la o viață bazată pe producerea alimentelor
a durat aproximativ 3.000 de ani. Și, cu toate că agricultura a oferit posibilitatea unor
concentrări mai inegale ale bogăției, în majoritatea cazurilor acest lucru a început să se
întâmple abia la milenii după adoptarea ei. În secolele intermediare, oamenii efectiv probau
agricultura, „se jucau de-a agricultura”, dacă vreți, trecând de la un mod de producție la altul,
la fel cum oscilau și între diferitele lor structuri sociale.”
Dincolo de aceste aspecte, contează care au fost efectele de durată ale trecerii într-o nouă
epocă, fie aceasta inegal dezvoltată și insuficient cunoscută. Mai ales că presupunerea
rezonabilă până la un punct, transformată în dogmă de Marx și emulii săi, apariției inegalității
sociale și a proprietății private ca urmare a revoluției neolitice a cunoscut o influență
considerabilă. Or, așa cum scriu autorii, acesta este de asemenea un punct de vedere fals. Este
drept, iar asta putem remarca în tot cuprinsul cărții, că ar fi inabilă o abordare care preferă
generalizarea și așezarea tiparelor sociale în niște scheme convenabile sau chiar logice. Pe de
altă parte, au existat până în perioada modernă metode ingenioase de evitare a transferului de
proprietate al terenurilor agricole, așa cum au fost redistribuirea periodică a parcelelor sau
gestionarea în comun a pășunilor, exemplul cel mai celebru fiind cel al mirul-ui rusesc.
Bineînțeles, o evoluție precum cea prezentată de cercetările tradiționale nu poate fi exclusă și
probabil a avut loc în diverse locuri, dar ceea ce susțin cei doi autori este faptul că aceasta nu
mai poate fi o presupunere implicită. Cu alte cuvinte, ceea ce se susține este faptul că pentru
mult timp istoricii au preferat să vadă finalitatea acestui proces lent. Apariția agriculturii,
dezvoltarea așezărilor umane, surplusul de hrană, reclamau fără îndoială edificarea unui
sistem politic complex, apariția unor noi clase sociale care nu mai participau în mod direct în
producție și individualizarea proprietății. Problema constă în saltul de la un capăt la altul al
acestui traseu, neglijând aspectele intermediare ce au fost la fel de consistente.

La fel de controversată precum originea inegalităților sociale este apariția și dezvoltarea

statului, un termen care acoperă însă semnificații multiple și evoluții care au fost nu de puține
ori contradictorii. În mod cert, pornind de la realitățile contemporane, nimic nu poate părea
mai firesc decât existența neîntreruptă a unor forme de existență statală, fie pe filiera unor
convenții deliberate, fie impuse prin violență și cucerire armată. Stat a fost, cum remarcă
autorii, Egiptul faraonilor, stat a fost China dinastiei Shang sau Imperiul Incaș. În paranteză
fie spus, să ne amintim obstinația cu care istoricii noștri din timpul regimului comunist au
susținut existența unui stat dac, deși îi lipseau toate atributele tradiționale. În mod evident, așa
cum remarcă cei doi autori, definițiile statului sunt numeroase și diverse mergând de la
existența unui monopol al violenței până la necesitatea suprastructurii clasei burgheze, în
viziune marxistă. Or, întrebarea de la care ar trebui să plece interpretarea onestă este dacă nu
a fost posibilă existența unor monarhii, aristocrații sau a unor forme extreme de dominație
patriarhală în absența unui stat. Din acest punct de vedere, ar exista trei principii care stau la
baza puterii sociale: controlul violenței, controlul informațiilor și carisma personală, în timp
ce statul modern reprezintă consecința îmbinării între suveranitate, birocrație și un teren
politic competitiv.

De fapt, nici un argument adus în discuție de-a lungul timpului nu rezistă în mod
independent, în viziunea celor doi autori. Chiar dacă fenomenul a tins să meargă într-o
anumită direcție, nu înseamnă că nu existau și alternative la fel de posibile. Unii cercetători
au susținut că o populație semnificativă din punct de vedere numeric resimțea imperios
nevoia unui sistem articulat de conducere și a unei administrații specifice, la fel cum s-a
crezut, de pildă, că apariția sistemelor de irigații a determinat geneza și consolidarea unei
birocrații apte să controleze particularitățile sale. Or, autorii, prezentând în detaliu situația
aztecilor, incașilor, mayașilor sau a Egiptului antic, concluzionează că nimic nu este mai fals.
Dimpotrivă, conform dovezilor existente, primele sisteme de control administrativ specializat
au apărut în cadrul unor comunități mici.

„Faptul că planeta noastră este, în prezent, aproape în întregime acoperită de state îi poate
tenta pe unii, evident, să scrie ca și cum un astfel de rezultat ar fi fost inevitabil. Totuși,
situația noastră actuală îi determină în mod regulat pe oameni să facă presupuneri „științifice”
despre cum am ajuns aici, presupuneri care nu au aproape nimic de-a face cu datele reale.
Anumite caracteristici principale ale sistemelor actuale sunt pur și simplu proiectate în trecut,
presupunându-se că ele ar fi existat de îndată ce societatea a atins un anumit grad de
complexitate, cu excepția cazului în care se pot aduce dovezi incontestabile ale absenței lor.”
Interesant este cazul Ucrainei, acolo unde arheologii din această țară și din Moldova au dat la
lumină ceea ce se numește un megasit, cel de la Talianki, dar care a fost evitat de literatura de
specialitate din cauza Războiului Rece, în cadrul căruia au fost efectuate săpăturile și
cercetările. Talianki, pe care putem conveni, împreună cu cei doi autori, să îl numim oraș,
avea o suprafață de 300 de hectare, dar, în schimb, nu prezintă nici o urmă a unei
administrații centralizate sau a unor spații comune de depozitare, la fel cum nu există clădiri
specifice ale unor conducători, fortificații sau monumente de arhitectură monumentală. Pe de
altă parte, există un număr impresionant de case, peste o mie, cu temelii de piatră, cu grădini,
formând modele circulare ordonate. Locuitorii aveau o dietă remarcabil de variată, incluzând
fructe sau carne obținută în urma vânătorii, dar practicau și agricultura. Cu alte cuvinte,
asistăm la desfășurarea unui sistem social complex, în absența constrângerii sociale.

La fel de instructiv este exemplul localității Teotihuacan, acolo unde au fost bazele unui
program arhitectural extraordinar, care însă a cunoscut o turnură inedită. În mod logic, ar fi
urmat ridicarea unor edificii mărețe pentru uzul conducătorilor, în schimb oamenii locului
respectiv au preferat alternativa și au lansat un „proiect remarcabil de reînnoire urbană,
furnizând apartamente de înaltă calitate pentru aproape toată populația orașului, indiferent de
avere sau de statut.” Aceste modele, din Ucraina și Mexic, în mod evident, nu erau singulare,
dar faptul ridică o întrebare tulburătoare: cum a fost posibilă funcționarea unor asemenea
sisteme?

Cei doi autori s-au confruntat într-adevăr cu multe dificultăți în abordarea unui subiect cu
atâtea ramificații și a cărui interpretare nu poate duce decât la reticență în formă consolidată.
În fond, așa cum precizează aceștia, scrierea lucrării a presupus inversarea multor polarități.
În primul rând, a însemnat abordarea dintr-un alt unghi a egalității și inegalității sociale,
inclusiv din punct de vedere al terminologiei. Pe de altă parte, abordarea alternativă se
impunea măcar la nivelul interogației. La fel cum practicarea agriculturii a generat apariția
aristocrației, armatei sau a peonajului pentru datorii, a existat o perioadă în care lucrurile au
stat pe dos. La fel sclavia, afirmă autorii, a fost cel mai probabil de mai multe ori abolită în
istorie și nu este exclus ca acesta să fie cazul războiului. Ceea ce trezește însă regrete pentru
că sugerează că soarta umanității putea fi radical diferită, într-un sens pozitiv. În orice caz,

„Acum putem vedea mai limpede ce se întâmplă atunci când, de exemplu, un studiu
riguros din toate celelalte puncte de vedere pornește de la ipoteza neverificată că a existat o
formă „primordială” de societate umană, că natura sa era fundamental bună sau rea, că a
existat un timp înainte de inegalitate și de conștientizarea politică, că s-a întâmplat ceva care
a schimbat toate acestea, că „civilizația” și „complexitatea” vin întotdeauna cu prețul
libertăților umane, că democrația participativă este naturală în grupuri mici, dar nu poate fi
extinsă la un oraș sau la un stat național. Știm, acum, că ne aflăm în prezența unor mituri.”
Pe de altă parte, miturile au fost întotdeauna recurente.

Cartea scrisă de David Graeber și David Wengrow este densă și surprinde atât de multe
aspecte, fenomene și situații încât face imposibilă condensarea lor în cadrul a câteva pagini.
Este tratată în profunzime o perioadă de cinci milenii, surprinsă pe diverse continente, în
locuri mai mult sau mai puțin cunoscute, iar argumentația se sprijină pe o cantitate masivă de
informații de natură arheologică, antropologică, istorică, psihologică și așa mai departe. Sunt
luate în calcul posibilități dintre cele mai surprinzătoare, sunt aduse în discuție și demolate
mituri sau ipoteze ce căpătaseră calitatea de certitudini. Merită subliniată, de asemenea,
prezentarea fenomenului sclaviei, care comportă premise surprinzătoare și este departe de a fi
uniform, așa cum s-a crezut. Un capitol just prezentat privește violența umană și formele sale
de manifestare în această perioadă, din nou, cu interpretări mai puțin sau deloc intuite. Este
tratată cu multă atenție, de pildă, problema matriarhatului și rolul femeii în cursul acestor
secole, rol care ar trebui serios reconsiderat. La fel, se pune la îndoială viziunea eurocentristă
asupra istoriei, fenomen menit a greva asupra interpretării oneste, principiu aplicabil, de
altfel, întregii istorii, cu condiția, aș adăuga, de a nu trece într-o altă extremă, în condițiile în
care tentația de părăsire a echilibrului nu este deloc neglijabilă. Nu în ultimul rând este
amintit Mircea Eliade, dintr-o perspectivă deloc măgulitoare, fie că ne referim la afinitatea
ideologică cu Mișcarea Legionară, fie la scrierile sale despre sacru și profan, ceea ce trebuie
să recunoaștem că este real, Eliade nemaifiind un reper al istoriei religiilor în spațiul
occidental. Cititorul, chiar și cel avizat, este nevoit să se confrunte cu un microunivers
informațional, dificil de gestionat din punct de vedere tehnic, dar reconfortant din punct de
vedere intelectual. Mai ales că lucrarea generează un potop de întrebări și îndoieli, fiind
iconoclastă până la paroxism. În mod cert, nu toate interpretările sau concluziile la care ajung
cei doi autori sunt infailibile, dar cel puțin au meritul de a induce germenii unei dezbateri
obiective, care să își propună inclusiv o altă viziune, indiferent de limitele sale. Nu este o
lectură facilă, cu siguranță, dar merită avatarurile travaliului intelectual.
Într-un eseu excelent, Isaiah Berlin atrăgea atenția asupra erorii de a constrânge condiția
umană să încapă între niște limite stabilite arbitrar. Mai ales că, în acest fel, este inevitabilă
convingerea potrivit căreia istoria „traversează stadii inevitabile într-o direcție ireversibilă”
potrivit unei viziuni normative. În condițiile în care pretindem că există criterii ale realității
sau metode verificate care separă adevărul de fals, fiecare gânditor va interpreta istoria în
acord cu propriul determinism. Astfel, dacă am întreba de ce Shakespeare nu ar fi putut scrie
„Hamlet” în Roma Antică, adepții lui Hegel ar replica că spiritul greco-roman nu era
compatibil cu sfera ideatică a dramaturgului englez, marxiștii ar fi imaginat rapid o
suprastructură culturală potrivită pentru Virgiliu, Montesquieu s-a fi gândit la geografie,
climă și structura sistemelor sociale diferite, Chateaubriand ar fi subliniat importanța
creștinismului apărut între timp, Gobineau ar fi pus accentul pe rasă, Herder ar fi invocat
spiritul poporului, Taine ar fi adus în discuție rasa, mediul și momentul, Spengler ar fi
discutat despre „morfologia” autonomă a culturilor și civilizațiilor care se exclud reciproc și
așa mai departe. Or, „A fi utopic, a te face vinovat de anacronism, a fi nerealist, „escapist”, a
nu pricepe istoria, viața sau lumea înseamnă a rata înțelegerea unui anumit set de legi sau de
formule pe care fiecare școală le oferă în calitate de explicații pentru faptul că ceea ce se
întâmplă trebuie să se întâmple într-o ordine precisă. Toate școlile sunt încredințate că există
o ordine și o cheie a înțelegerii sale, un plan, o geometrie sau o geografie de evenimente. Cei
care o înțeleg sunt înțelepți, ceilalți rămân cufundați în beznă.” Îmi pare că Isahia Berlin, cu
forța sa de pătrundere analitică bine cunoscută, a rezumat exact dificultățile și prejudecățile
de care se lovesc cei care propun alternative de interpretare, bazate pe obiectivitate și bun
simț istoric cu atât mai mult cu cât utopiile și rețetele universale vor fi întotdeauna apanajul
celor care pretind că vor și pot schimba lumea. Consecințele s-au văzut de altfel în secolul
XX.

Timpul a avut răbdare cu preistoria. De ce nu ar face-o și cu scrierea cât mai aproape de

realitate a acestei perioade atât de complicată din istoria umanității?