Voltaire

François-Marie Arouet, sau mai bine cunoscut după pseudonimul său, Voltaire, s-a născut la data de 21
noiembrie 1694 în Paris. În cariera sa literară care s-a întins pe o perioadă de peste 60 de ani, acesta a
scris multe poeme înfluente, eseuri și cărți, inclusiv „Candide” și „Scrisori privind națiunea engleză”. 
Spiritul său meticulos și ideile provocatoare despre religie, libertate și etică, i-au adus faimă și dispreț la
curțile Europei și, mai târziu, l-au ajutat să își consolideze reputația ca una dintre figurile fundamentale
ale Iluminismului.

Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici și-a descoperit spiritul
critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe
care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților,
ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda
în batjocură, a fost întemnițat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind amenințat de o nouă
arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de
empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a
detaliat liberalismul englez (1731).

Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în
neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la
creștinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din
1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici și-a scris
memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin
mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în
Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparținea el însuși spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a
luat cu el în 1750 la Potsdam, unde și-a putut exprima credințele sale anticlericale și unde a putut lucra
la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot și unde a putut scrie primele
articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuși, Voltaire a ajuns la contradicții cu Friedrich al
II-lea, așa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de
corespondența cu Friedrich cel Mare . În 1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde și-a petrecut pe
proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca "înțeleptul din Ferney".

Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtați jumătate din caii
grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați
jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte, a devenit cunoscut și pentru toleranța sa.
Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: "Părerea dumneavoastră mi se
pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați."
Concepția sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii
care dețin înțelepciunea. De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina
sa fiind unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau
un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În Dictionnaire
philosophique (1764) și-a imaginat Senzualismul.
Maxime:
 „Opinia publică este în asemenea măsură regina lumii încât, atunci când
raţiunea vrea să o combată, raţiunea este condamnată la moarte.”
 „Conştiinţa este sentimentul intim imediat, constant al activităţii eului în
fiecare din fenomenele vieţii lui morale.”
 “Cea mai înverşunată luptă este cu tine însuţi. Te afli în ambele tabere.”
 “Cinstea este diamantul pe care virtutea il poarta pe deget.”
 ”Daca vor ca noi sa credem intr-un Rascumparator, atunci crestinii sa se
comporte ca niste oameni rascumparati.”
 “Nu exista cunoastere innascuta, pentru motivul ca nu exista copac care sa
iasa din pamant cu frunze si fructe.”
 “Oamenii se folosesc de cuvinte doar pentru a-si ascunde gandurile.”
 “Secretul de a-i plictisi pe altii este sa spui totul.”
 „Cine isi limiteaza dorintele este intotdeauna de-ajuns de bogat.”
 “Sunt imprejurari in care, daca dai bani cu imprumut, iti faci un dusman
secret; refuza-l si vei avea un dusman pe fata.”

Jean-Jacques Rousseau
Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză,
scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărâtor, alături
de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se
regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.

 se naşte la Geneva, la 28 iunie 1712; mama sa moare, la puţin timp după naşterea sa; este
abandonat de tatăl său, Isaac Rousseau, ceasornicar şi profesor de dans; de educaţia sa se
ocupă mai întâi o soră şi apoi un unchi.
 îşi câştigă faima în 1750 când scrie, ca răspuns la o problemă propusă de Academia din
Dijon, un eseu[1] cu care obţine premiul oferit: „Are reevaluarea artelor şi ştiinţelor
un efect purificator asupra moravurilor?„. De pe o poziţie negativă, susţinută cu
patimă, Rousseau arată că societatea preţuieşte intelectul şi isteţimea, dar nu şi
bunătatea. „Sunt o mie de premii pentru discursuri bune şi nici unul pentru fapte bune…
Avem fizicieni, geometri, chimişti, astronomi, poeţi, muzicieni şi pictori, (…) dar nu mai
avem cetăţeni printre noi.” Ideile de virtute şi de cetăţean vor constitui preocupări de-a
lungul întregii sale cariere, desfăşurate atât în Franţa, cât şi în Anglia.
 în 1753, participă din nou la concursul Academiei din Dijon, de data aceasta fără succes.
Rezultatul eforturilor sale se va concretiza însă într-o lucrare la fel de cunoscută, Discurs
asupra originii inegalităţii dintre oameni[2]. Rousseau a descris starea naturală. Potrivit
lui Rousseau, în stadiul cel mai primitiv omul era sălbatic, dar nu şi prădător. El se
caracteriza prin sentimente naturale (două principii anterioare raţiunii): conservarea
 propriei vieţi (grija pentru propria bunăstare) şi simpatia faţă de semeni (repulsia sau
aversiunea faţă de suferinţa celorlalţi). Omul acestei epoci idilice, „bunul sălbatic” nu
este nici nespus de fericit, dar nici nenorocit, pentru că numai artificiile unei societăţi
civilizate pot produce temerile, neliniştile, speranţele şi ambiţiile care dau naştere
nenorocirii. Mai mult decât atât, într-o astfel de stare originară, nu există nici dominaţie
nici servitute. Uneori, oamenii se adună în grupuri şi formează „asociaţii libere” pentru
scopuri specifice. Acest fapt duce la apariţia vieţii de familie, a raporturilor de vecinătate.
Se dezvoltă de asemenea înţelegerea, principiile morale şi un simţ al bunăstării comune.
Această stare de convieţuire neformală sau societate naturală a fost perioada cea mai
bună în istoria omenirii. Însă ea nu putea rezista. O dată cu apariţia diferitelor
meşteşuguri, omul a câştigat în civilizaţie dar şi-a pierdut umanitatea. Proprietatea
privată a devenit importantă. Oamenii căutau să agonisească lucruri şi să-şi crească
proprietatea, să obţină ajutor şi protecţie de la alţii, să domine şi să accepte dominare.
Omul îşi pierduse inocenţa. Vremurile bune au dispărut pentru totdeauna. În această
situaţie jalnică, punctată de conflicte şi calamităţi, omul a căutat să-şi găsească securitatea
făcând un contract de guvernare civică. În Discurs, Rousseau consideră că acest contract
era „vândut celorlalţi de cei bogaţi şi puternici. Era un caz de uzurpare, deştept şi ipocrit.
Contractul punea „cătuşe noi săracilor şi dădea puteri noi bogaţilor distrugând libertatea
naturală şi împământenind pentru totdeauna legea proprietăţii şi a inegalităţii.” Pentru cei
mai mulţi dintre oameni, noua ordine era la fel de rea precum cea veche.

În 1762 Rousseau scrie Contractul social. Acum lucrurile sunau oarecum diferit. Contractul, crede
Rousseau, a fost în beneficiul omului; apariţia statului a reprezentat o îmbunătăţire însemnată a
concepţiilor de trai faţă de starea naturală. În ce a constat schimbarea în concepţia lui Rousseau? (1)
Contractul nu mai era considerat pur şi simplu ca un fapt istoric – un târg prost făcut de strămoşii noştri;
el a dobândit dimensiuni ipotetice şi morale. Acum problema centrală era următoarea: ce face ca un
contract să fie legitim? în ce condiţii era omul sub a formă de guvernământ?(2) Rousseau descoperise
conceptul de Voinţă Generală. Aceasta constituie un mijloc prin care omul se uneşte cu ceilalţi,
păstrându-şi în acelaşi timp propria libertate. Individul se supune guvernării, dar atâta timp cât
guvernarea reprezintă Voinţa Generală el rămâne la fel de liber ca înainte. Conceptul de Voinţă Generală
îi permite lui Rousseau să treacă peste avantajele burgheze pe care interesul egoist le-ar cere într-un
contract social, ajungând la o concepţie ideală despre o societate care depăşeşte în virtute chiar şi cele
mai bune perioade ale stării naturale imaginate de Rousseau. Aşadar, puterea supremă este Voinţa
Generală. Ea nu oferă nici o garanţie supuşilor, nu recunoaşte nici un fel de drepturi definitive şi nu e
constrânsă prin dispoziţii constituţionale. Voinţa Generală exprimă ceea ce este mai bine pentru
societate ca întreg. Este ceea ce rezultă atunci când membrii unei societăţi au ţeluri comune în loc de
interese personale sau de grup. Guvernul popular sau legea majorităţilor reflectă cel mai bine Voinţa
Generală. „Luaţi din aceste voinţe asemănătoare plusurile şi minusurile care se anulează reciproc, şi
Voinţa Generală va rămâne ca sumă a acestor diferenţe.” Totuşi, Voinţa Generală nu este pur şi simplu
„voinţa tuturor”, pentru că întrucât în acţiune indivizii se conduc numai după avantajele personale,
atunci acel egoism care este numeric majoritar va decide. Dar atunci exprimarea Voinţei Generale poate
fi zădărnicită. Cu toate acestea, individul trebuie să accepte punctul de vedere majoritar, ca expresia
însăşi a Voinţei Generale. Atunci când „opinia contrară opiniei mele predomină, asta dovedeşte nici mai
mult nici mai puţin că eu am greşit, şi că ceea ce eu am crezut a fi Voinţă Generală nu era
aşa”. Modalitatea constă în a căuta să exprimi Voinţa Generală şi să i te supui o dată ce-a fost exprimată.
Suveranul, prin ceea ce este, este întotdeauna ceea ce ar trebui să fie. Datoria cea mai înaltă a indivizilor
constă în supunerea faţă de cerinţele colective la a căror constituire ei înşişi au contribuit. Dincolo de
vocea poporului nu mai există nimic altceva. „Opinia cea mai generală este întotdeauna şi cea mai
dreaptă”, „vocea poporului este de fapt vocea lui Dumnezeu”. În mod sigur cele mai măreţe acte de
virtute au fost produse de patriotism. Mult mai evident decât Platon şi Aristotel, Rousseau a tratat ca
sinonime expresiile „om bun” şi „cetăţean bun”.

Maxime:
„Ai impresia că un copil nu face nimic important în primii ani de viaţă? Cum aşa? Să fii fericit înseamnă
nimic? Să nu faci altceva toată ziua decât să sari, să te joci şi să fugi cât te ţin puterile? Niciodată în viaţă
nu vei mai fi atât de ocupat.”

„ O mare pasiune nefericită este un bun mijloc de a deveni înţelept.”

„ Natura nu ne înşeală niciodată. Noi suntem întotdeauna cei care ne înşelăm unul pe celălalt.”

Montesquieu
Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689; d. 10
februarie 1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède,
lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi.[3] A fost una din cele mai
complexe și importante figuri ale iluminismului francez.

A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele

acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În
1728, a devenit membru al Academiei Franceze.

Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și
religiei“ [4], s-a bucurat de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei
colecții de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii
acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.

În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertație istorică științifică asupra înfloririi și

decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur
décadence (Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor), în care afirmă că
„Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care
republicile sunt extrem de vulnerabile“.[5]

Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I, Capitolul
III, susține că „legea în general este rațiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate
popoarele de pe pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri
particulare la care se aplică această rațiune omenească“.[6] Scopul deliberat a lui Montesquieu în
această carte este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are
legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și „substanțele superioare omului“ au,
la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de
guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizat sub influența ideilor lui John Locke.
Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia
puterile guvernului trebuie separate și echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea
își păstrează și în prezent importanța istorică, fiind una dintre operele care au influențat decisiv
elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influențat esențial
scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

Maxime:

„De câte ori te simţi nefericit şi ai nevoie de uitarea necazurilor; când rănit de viaţă, doreşti un
suprem balsam; când sătul de banalitatea şi inegalitatea mediului, aspiri la societate mai ales
când vrei să te înduioşezi ori să râzi de nimicuri în tovărăşia unui spirit plin de bunăvoinţă şi de
înţelegere, atunci nu-l căuta departe, căci nu-l vei găsi. N-ai decât să întinzi mâna spre bibliotecă
şi să chemi către tine acest talisman: Cartea.”

„ Trufia este o oglindă mereu îmbietoare; ne micşorează metehnele, ne măreşte calităţile.”

„ Un autor este un nerod care, nemulţumit de a-i plictisi doar pe cei cu care trăieşte, insistă să
plictisească şi generaţiile viitoare.”