Sunteți pe pagina 1din 4

Despre spiritul legilor

Mihoc Ovidiu
Ştiinţe politice
An I grupa 3

Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (18 ianuarie


1689 – 10 februarie 1755), de regulă menţionat doar ca Montesquieu, s-a născut în
castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistraţi aparţinând micii
nobilimi. A fost una din cele mai complexe şi importante figuri ale iluminismului
francez. A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind
preşedintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moştenit
titlul şi funcţia. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze.
Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), "profundă alegorie a dragostei,
moralei, politicii şi religiei" , s-a bucurat de un succes imens şi imediat. Cartea este
concepută sub forma unei colecţii de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de
călători în Persia şi de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat şi a criticat
instituţiile franceze. În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertaţie istorică
ştiinţifică asupra înfloririi şi decăderii Romei, Considérations sur les causes de la
grandeur des Romains et de leur décadence (Consideraţii asupra cauzelor măreţiei şi
decadenţei romanilor), în care afirmă că "Roma a oferit spectacolul unei fascinante
pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile".
Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuţie
despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susţine că "legea în general este raţiunea
omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile
politice şi civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se
aplică această raţiune omenească". Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte
este să explice legile umane şi legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile
sale, "Divinitatea" are legile sale, "lumea materială" şi "substanţele superioare omului"
au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei
tipuri de guvernare (republică, monarhie şi despotism), fiind realizat sub influenţa ideilor
lui John Locke. Departe de a fi un bloc omogen, aceasta monumentala lucrare ce
are in redactarea autorului 6 parti, 31 de carti si 605 capitole, ce sint publicate, de obicei,
in doua volume, reprezinta rezultatul unei munci indelungate. Desi acuzata de criticii sai
de incoerenta, unitatea lucrarii poate fi insa observata luind in considerare perioadele
redactarii sale si influentele pe care autorul le-a suferit. Cele trei mari parti ale cartii pot fi
grupate in functie de obiectivele urmarite de Montesquieu. Primele treisprezece carti in
care este prezentata teoria celor trei guvernaminte alcatuieste o unitate. Scrise in buna
masura sub influenta politicii lui Aristotel, la care direct sau indirect se face trimitere in
mai fiecare pagina, aceaste carti evidentiza fateta filosofica a scrierii lui Montesquieu si
influenta pe care filosofia politica clasica a avut-o asupra sa. Cartea XI se datoreaza
foarte mult Constitutiei engleze si in care este expusa teoria distributiei puterilor in stat, a
fost probabil scrisa sub impresia sejurului in Anglia ce a durat din 1729 pana in 1731 si
prin care s-a incheiat o perioada de calatorii care i-au oferit autorului posibilitatea
informarii si i-au relevat diferentele dintre natiuni si cauzele acestor specificitati.
Considerand materia foarte vasta şi variată autorul precizează
modul de abordare al capitolelor acestei cărţi ca punand accent pe ordinea lucrurilor mai
degrabă decat detalierea lucrurilor inseşi. Ca o introducere de asemenea se pune accent pe
importanţa relaţiei dintre lege ca emanand de la organele superioare şi cei cărora le sunt
destinate aceste legi, care pot, după caz, să le respingă, să se adapteze lesne sau anevoios
la ele sau poate chiar să izbugnească intr-o revoluţie deoarece oricat de bune, respectiv
bine intenţionate ar fi acestea trebuie totuşi să fie adaptate climei, terenului şi gandirii
poporului respectiv. Ca exemple aduse de Montesquieu ar fi neadaptatea neamurilor
germanice la justiţia romană ori parţii care avand un rege educat la Roma s-au revoltat
neputandu-se adapta la faptul că el era binevoitor cu toată lumea şi accesibil tuturor.
Astfel libertatea unui popor care nu este invăţat cu ea poate fi chiar dăunătoare.
Dar opusul libertăţii este tirania. Aceasta in concepţia lui Montesquieu este de două
feluri: una reală, care constă in violenţa guvernămantului, şi una de opinie, care se face
simţită atunci cand carmuitorii statornicesc randuieli ce vin in contradicţie cu modul de
gandire al unui popor. Spre exemplu impăratul Augustus dorind să ia numele de
Romulus, renunţa la această intenţie deoarece temerea poporului ce el ar putea deveni
rege era foarte mare, de asemenea romanii doreau să-şi păstreze manierele, nu să le
adopte pe cele ale popoarelor din Africa şi Orient.
Oamenii sunt, deci, conduşi de mai multe lucruri: clima, religia, legile, maximele
guvernămantului, pildele trecutului (adică tradiţiile), moravurile, manierele. Ca rezultat al
tuturor acestora se formează un spirit numit spiritul general al unui popor. Cu cat
acţionează mai puternic la un popor una din aceste cauze cu atat slăbeşte mai mult
influenţa celorlalte. Spre exemplu natura şi clima influenţează in mod exclusiv pe
sălbatici, maximele guvernămantului şi vechile moravuri erau precumpănitoare la Roma".

Ideea modificării spiritului general al unui popor este total respinsă de către autor. El ia
exemplul poporului francez pe care il consideră: un popor cu firea sociabilă, cu inima
deschisă, avand bucuria de a trăi, gust, uşurinţă in a impărtăşii gandurile; un popor vioi,
agreabil, vesel, uneori nesocoti, adesea nereţinut, avand curaj, generozitate, sinceritate şi
o anumită ascuţime a simţului onoarei" deci nu ar fi un lucru rău ca prin legi tiranice să se
limiteze virtuţile unui asemenea popor? Să se ingrădească de exemplu libertatea femeilor,
prin legi de limitare a luxului şi indreptare a moravurilor, pierzand astfel farmecul şi
spiritul naţiunii şi acea politeţe care atrage şi pe străini? Accentul este pus după cum am
văzut pe ideea că fiecare popor trebuie lăsat precum natura la inzestrat deoarece ea pe de
o parte i-a dar virtuţi dar pe de altă parte l-a făcut să greşească in mai tot ce face. Lipsa de
reţinere (vorbind tot de poporul francez) a acestui popor adunată cu un pic de maliţie face
ca legile ce ar stanjenii firea normală a lui limiteze firea normală sociabilă.
Ca urmări ale sociabilităţii Montesquieu obsevă că diferitele popoare ale căror
culturi interacţionează au ca rezultat o mai bună perfecţionare a gustului unui popor,
deoarece datorită climei care face unui popor să-i placă relaţiile sociale, acesta devine
predispus la schimbări iar această predispoziţie duce la formarea gustului său. Totuşi
autorul tine să precizeze că din societatea femeilor care in dorinţa lor de a place celorlalţi,
şi incurajate de ceilalţi pe care ii incantă să placă femeile, se nasc podoabele şi moda,
care datorită spiritului frivol al poporului se dezvoltă neincetat prin comerţ şi spiritul de a
face comerţ. Se impune precizarea că termenul de modă la Montesquieu are şi un al
doilea sens şi anume: de corupţie care duce la dezvoltarea unui comerţ special mai ales
datorită luxului şi desfranării de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea.
incepand cu capitolul IX autorul trece la o noua mare idee a acestei cărţi, vorbind astfel
despre vanitatea şi orgoliul la popoare. Vanitatea, consideră autorul, este un resort bun
pentru guvernămant pe cand orgoliul nu poate aduce decat primejdii. Din lucrurile bune
pe care le naşte vanitatea se numără luxul, sarguinţa, meşteşugurile, moda, bunul gust; pe
cand orgoliul naşte doar lene, sărăcie, nepăsare de toate, nimicirea popoarelor care sunt
cucerite precum şi nimicirea a insuşi poporului care este stăpanit de orgoliu. in creionarea
principiului conform căruia: orice popor leneş este grav" se vine cu exemple din toată
lumea unde diferite popoare in dorinţa de a arăta ca cei ce se socotesc suverani nu
muncesc işi lasă spre exemplu unghiile să crească, sau nu execută pe langă casă sarcini
considerate injositoare, şi chiar de nu au sclavi să lucreze in locul lor, preferă să
inchirieze un aşa numit sclav pentru orice lucru mărunt. Aceste locuri sunt adesea
considerate necivilizate in comparaţie cu poporul francez la care domneşte virtutea ce l-a
imboldit a invăţa să muncească mai bine decat alţii
Pentru Montesquieu, statul, ca toate institutiile sociale, este guvernat de legea
naturala ce deriva din constututia fiintei umane. Raporturile prin care oamenii isi
organizeza viata in comun au ca fundament un asemenea tip de lege. Intrucat lumea
functioneaza dupa legi universale ce actioneaza insa sub influenta variabilelor specifice,
fiecare stat este diferit, depinzind de conditiile specifice cei-au dat nastere, dar are in
comun cu celalate state permanenta raportului guvernanti-guvernati si tendinta de unire a
tuturor membrilor sai intr-un singur corp. In ordinea logica a demersului lui Montesquieu,
definirea statului suveran preceda clasificarea formelor de stat si de guvernamint. Modul
cum este exercitata efectiv puterea etatica rezultata din unirea fortelor si de factori
conjuncturali. Dar, o data cunoscut mecanismul puterii, posibilatatea limitarii acesteia si
asigurarea unui spatiu de libertate individuala devin posibile.
Reflectiile asupra legii au ca scop pregatirea terenului pentru abordarea problemei
libertatii individuale. Pentru filozoful francez, libertatea nu poate fi definita ca o simpla
independenta, ca o putere de a face orice. Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce
legea permite. Libertatea devine astfel inseparabila de lege. Libertatea nu rezida, la
Montesquieu, in protectia drepturilor subiective individuale, asa cum este ea in traditia
familiara astazi, a drepturilor omului, ci consta in capacitatea de a limia puterea
guvernantilor, astfel incat statul sa nu degenereze de la conditia sa initiala si sa se
transforme in opresor. Distinctia intre guvernamintele moderate si cele nemoderate
reprezinta, din acest unghi de vedere, distinctia fundamentala care asigura unitatea vastei
sale intreprinderi teoretice.
Sociolog si teoretician al politicii, Montesquieu a incercat sa ofere o viziune care
sa integreze atat o teorie a tipurilor de guvernamint, cit si o conceptie cauzala. Problema
complatibilitatii intre cele doua dimensiuni tine insa mai mult de ordinea gindirii
autorului decat de logica demonstratiei. Cele trei tipuri de guvernamant (republica,
monarhia si despotismul) se fundamenteaza pe ceea ce Montesquieu a desemnat a fi
natura si principiul guvernarii. Daca principiul guvernarii este rezultatul armonios al
sentimentului ce anima oamenii in interiorul unui tip de guvernamant, natura fiecaruia
dintre acestea este data de numarul celor doua criterii juridice, numarul detinatorilor
puterii si modul de exercitare a acesteia, depind, pentru ca tipul de guvernamant sa fie
functional, de cel de-al treilea criteriu, cultural de aceasta data: principiul guvernarii
respectiv sentimentul care face posibile stabilitate si prosperitatea unui regim.
Fiecarui tip de regim ii corespund sentimente ce ii asigura specificitatea: virtutea,
in sensul de respect al legii, care caracteristica republicii, onoarea, ca respect al pozitiilor
sociale traditionale, asigura viabilitatea monarhiei, iar teama face posibil despotismul.
Originala in comparatie cu tipologiile clasice, conceptia lui Montesquieu considera
aristocratia si democratia doua forme ale aceluiasi tip de guvernamant, republica. Pe de
alta parte Aristotel nu a cunoscut, credea filosoful francez, autentica natura a monarhiei
care s-a realizat abia o data cu monarhiile absolutiste europene. Distigind intre tipuri de
guvernamint, Montesquieu analizeaza diferentele dintre regimuri in functie de
organizarea si structura societatii depasind astfel criteriul formal al numarului
detinatorilor puterii – altfel spus organizarea politica – pe care Aristotel l-a folosit pentru
clasificarea sa prin relationarea regimului cu baza sa sociala.
Raportul dintre regimul politic si societatea pe care o guverneaza este, la
Montesquieu, influentat de dimensiunea teritoriului si de densitatea populatiei. Astfel,
republica nu poate subzista decait daca detine un teritoriu redus, deci o populatie limitata,
pe cata vreme monarhia este stabila pe un teritoriu de marime medie, iar despoţia este
forma de guvernamint a imperiilor a caror marime si populatie sint apreciabile. O
intrepretare strict determinista a acestei viziuni ar putea duce la concluzia inevitabilitatii
despotismului in cazul statelor moderne a caror intindere este insemnata. De fapt,
Montesquieu avertizeaza ca, dincolo de un anumit teritoriu un stat poate deveni despotic.
Astfel Montesquiei il anticipeaza pe Durkheim cu a sa lege a gravitatiei lumii sociale,
prin care cresterea demografica a populatiei implica o continua diviziune sociala a muncii
si a densitatii morale, aceasta din urma constituind impreuna premisele progresului
civilizatiei.
Aratind ca virtutea republicana implica respectul legilor, interesul public,
patriotismul, in ultima instanta egalitatea, ca onoarea monarhica impune respectul
traditiei, interesul particular, vasalitatea, deci inegalitatea, Montesquieu urmareste sa
demonstreze ca, desi diferite in esenta, cele doua forme de guvernamint sint moderate si
se disting net de despoţie. Implicita, comparatia intre guvernamintele moderate si cele
excesive da seama despre viziunea liberala aspupra puterii. Sentimentul onoarei
ilustreaza in fond o perspectiva liberala ce considera ca binele regimului nu rezulta doar
in tendinta sociala de a realiza binele colectiv, ci si modul in care interesele particulare
contribuie la realizarea unei bunastari generale. In schimb, despotismul, regimul in care
unul singur guverneaza prin frica dispretuind regulile sau legea, este opusul guvernarilor
moderne. Excesul sau duce la o alta forma de egalitate decit cea republicana, la nivelarea
lor prin intermediul teorii.
Aflata la incrucisarea a doua perspective, lucrarea lui Montesquieu
urmareste atat raporturile ce se stabilisc intre faptele observabile si legile morale, cit si
modul in care actiunile umane se interconditioneaza. Ceea ce parea a fi dovada unei
incoerente datorate influentelor epocii de tranzitie de la teologia traditionala la
rationalismul stiintific ne apare astazi ca o complementaritate. Inca o data, Montesquieu
s-a dovedit un precursor, iar analizele sale isi pastreaza actualitatea.