[publicat în Noua reprezentare a lumii: Studii inter- şi transdisciplinare, vol. 5, coordonator Dr.

Magda
Stavinschi. Bucureşti: XXI-Eonul dogmatic, 2005, pp. 45-49]

Dosarul Darwin, 

evoluţionismul şi creaţionismul

- o privire istorică şi teologică -
PREOT DR. DORU COSTACHE1

Conflictul modern dintre ştiinţă şi teologie reprezintă versiunea recentă a unor tensiuni culturale
ale căror rădăcini se pierd în trecut. Este o evidenţă faptul că în mai toate culturile lumii au existat
şi se manifestă încă, sub varii forme şi în diverse proporţii, controverse între raţionalişti şi
tradiţionalişti, între agnostici şi mistici. În aceste condiţii, a trata astăzi conflictul dintre
reprezentanţii celor două domenii ale cunoaşterii ca fenomen lipsit de echivalent istoric, cum se
întâmplă printre zeloţii din ambele tabere, ţine de o anumită superficialitate şi amnezie, mai precis
de ignorarea faptelor. Ceea ce a mai fost va mai fi, spune Cartea Ecclesiastului. Or, dacă lucrurile
se repetă în natură, pare că trebuie să existe un proces identic şi în plan cultural… Este, pentru a
zice astfel, în firea lucrurilor.
Eseul de faţă nu intenţionează o recuperare exhaustivă a istoriei fenomenului cultural
menţionat, întreprindere de altfel superfluă, în contextul în care deja chiar publicul românesc
beneficiază de studii serioase dedicate chestiunii2. În schimb, prezentul eseu îşi propune pe de o
parte să creioneze câteva din cele mai importante repere ale fundalului istoric imediat în care
trebuie plasată figura lui Darwin, iar pe de alta să contribuie la demolarea mitului mediatic numit
‘Darwin’.
De ce tocmai Darwin? Pentru că de numele lui se leagă toţi cei mereu gata să găsească un
vinovat, sau, după caz, un erou, pentru conflictul în discuţie.

…………………………………………………p. 46………………………………………………

Aş vrea să observ mai întâi faptul că, în realitate, deşi cei mai mulţi oameni (uneori din chiar
câmpul disciplinelor academice) văd în opera lui Darwin originea scandalului, cauzele imediate
ale conflictului modern dintre ştiinţă şi teologie trebuie căutate ceva mai în urmă. Cultura
spirituală a evului mediu occidental a fost zguduită repetat prin emergenţa unor idei noi despre
forma, vârsta şi dimensiunile universului, despre istoria vieţii, idei de natură să pună sub semnul
întrebării multe din reperele existenţiale proprii establishment-ului, stratului cultural anterior 3.
Este vorba despre cosmografia copernican-galileeană şi de ideea cusaniană a universului infinit,
care puneau mai mult sau mai puţin explicit sub semnul întrebării sensul creaţiei şi centralitatea
omului; despre datele tulburătoare ale geologiei, potrivit căreia pământul nu a apărut din neant în
urmă cu câteva zile, gata împodobit, ca un pom artificial de Crăciun; despre surprinzătoarele
descoperiri paleontologice, care au scos la lumină forme fosilizate ale unor vieţuitoare cu totul
nefamiliare omului secolelor XVIII-XIX.

1 St Andrew’s Greek Orthodox Theological College (Sydney College of Divinity, Australia)

2 Mă refer mai ales la colecţia ‘Istoria ideilor’, găzduită de Humanitas, şi în special la cărţi precum: Arthur Koestler,
Lunaticii. Evoluţia concepţiei despre Univers de la Pitagora la Newton (1995); Arthur O. Lovejoy, Marele lanţ al
fiinţei. Istoria ideii de plenitudine de la Platon la Schelling (1997); Alexandre Koyré, De la lumea închisă la Universul
infinit (1997); Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţie ştiinţifică. Din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea (1998).
3
Cf. Raymond Trousson, Istoria gândirii libere. De la origini pînă la 1789, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 49-51 şi 166-167.
 Nu este deloc de neînţeles reacţia dură a multor teologi occidentali din acea vreme4 . Şocul lor a
fost provocat de implicaţiile curând evidente ale acestor idei noi în câmpul viziunii teologice
asupra lumii şi vieţii, în planul sistemului valorilor, în condiţiile în care cele mai multe ipoteze şi
teorii ştiinţifice obişnuiau să îmbrace forme ideologice, fiind puse în slujba unor curente de
gândire anticreştină5. Ar trebui să avem înţelegere pentru aceşti oameni, care vedeau prăbuşindu-
se,

…………………………………………………p. 47………………………………………………

o dată cu „dogmele” ştiinţei antice (în interiorul cărora îşi definiseră teologia), un întreg univers
mental şi, ceea ce părea mai periculos, universul valorilor. Făcând retrospectiva istoriei recente a
moravurilor, aşadar conştientizând neaşezarea personală şi socială, ca elemente specifice
portretului civilizaţiei noastre 6, ne dăm seama că reacţia lor a fost într-o măsură oarecare
îndreptăţită. Nu vreau să justific însă prin această observaţie nici o formă de anacronism. Doresc
numai ca cititorul acestor rânduri să încerce să se pună în situaţia acelor oameni, cărora
literalmente le fugea pământul de sub picioare. Din nefericire, cum spuneam, vertijul lor a fost
intensificat şi amplificat prin acapararea rezultatelor cercetării de către ideologii seculare – uneori
de inspiraţie explicit păgână 7 –, nu întotdeauna oamenii de ştiinţă având puterea discernerii
graniţelor fragile, însă importante, dintre ştiinţă şi opinie, dintre obiectiv şi subiectiv8. Asocierea
ştiinţei cu ideologiile antitradiţionale ale modernităţii – de la ateism şi nihilism, la materialismul
ştiinţific şi dialectic – este fenomenul care trebuie chestionat, atunci când e vorba de a descoperi
cauzele reale, omeneşti, mult prea omeneşti, ale conflictului.
Darwin, ca om şi savant, a apărut natural, prin selecţie culturală, exact în vremea în care trebuia
să se nască, fiind greu de crezut că el ar fi făcut figură frumoasă în Renaştere, spre exemplu, în
condiţiile apetitului pentru magie şi gnosticism al acestei epoci. El a fost deopotrivă produsul şi
fermentul unui demers mental, mai precis al unei feţe a acestuia, pentru care trăsătura dominantă
era febrilitatea nestăvilită a minţii, tendinţa irepresibilă de a demola orice formă a idolatriei
culturale. Similar, dar într-un alt registru mintal, adversarii săi (majoritatea venind dinspre

4 Cf. Jean-Pierre Lonchamp, Ştiinţă şi credinţă, XXI: Eonul dogmatic, 2003, pp. 45-53 şi 75-80. În altă ordine, am mai
observat în diverse locuri surprinzătoarea permisivitate a clerului şi a teologilor răsăriteni faţă de noile idei ştiinţifice.
Vezi “Viziunea teologiei ortodoxe asupra controversei creaţionism-evoluţionism. Elemente pentru un discurs despre
metodă”, în vol. Teologie şi ştiinţe naturale. În continuarea dialogului, coord. Radu Constantinescu şi Gelu Călina,
Mitropolia Olteniei, Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2002; “Logos,
Evolution and Finality in Anthropological Research. Towards a Transdisciplinary Solution” / “Logos, evoluţie şi
finalitate în cercetarea antropologică. Spre o soluţie transdisciplinară”, în vol. Science and Religion. Antagonism or
Complementarity?, coord. Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucharest, 2003;
“Dialogul dintre ştiinţă şi teologie în România” (colaborare cu dr. Magda Stavinschi), în Noua reprezentare a lumii,
Studii interdisciplinare. 2, XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti, 2004.

5 Vezi chiar tentativele de substituire a credinţei creştine cu aşa-zisa “religie a ştiinţei”, promovată de ideologii
naturalismului şi ai scientismului. Cf. Karl R. Popper, Mitul contextului, Trei, 1998, pp. 112-117; Lonchamp, Ştiinţă şi
credinţă, pp. 105-108; Claude Allègre, Dieu face à la science, Fayard, 1997, p. 8.

6 Cf. Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, ed. a doua, Humanitas, Bucureşti, 2001.

7Cf. Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995, cap. ‘Nihilism modern şi gnosticism’, pp.
308-344.

8
Cf. Jürgen Moltmann, God in Creation. An Ecological Doctrine of Creation, SCM Press ltd, 1991, p. 194; Basarab
Nicolescu, Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Böhme, Vitruviu, 2000, pp. 84-87.
teologia anglicană şi din protestantism, apoi şi din catolicismul roman) reprezentau cealaltă faţă,
figura tradiţionalistă9 , eşuând în anchiloză intelectuală şi anacronism, prin graba

…………………………………………………p. 48……………………………………………….

de a condamna ceea ce nu înţelegeau şi prin acuta lipsă a discernământului10. Din punctul meu
de vedere, Darwin nu este responsabil pentru ceea ce s-a spus şi făcut în jurul lui, în numele lui,
chiar dacă, după ce a trecut de aici, memoria lui a fost asimilată unui simbol al conflictului. Iar în
privinţa celor spuse de el însuşi, în locul său ar putea fi aşezat cu ceva atenţie oricine, de la
Copernic la Galilei, de la Descartes la Newton, de vreme ce implicaţiile pe termen lung ale
cugetării acestora au fost la fel de importante ca şi cele ale gândirii lui. Diferenţa dintre „cazul”
Darwin şi ceilalţi este numai de natură mediatică.
Evoluţioniştii şi creaţioniştii de duzină se raportează diferit la memoria lui Darwin, unii aproape
idolatru, exaltându-i geniul şi exagerând perenitatea moştenirii lui, alţii demonizându-i amintirea,
excluzând orice aspect pozitiv al întreprinderilor sale. Cred că şi unii, şi ceilalţi greşesc, folosind
ca pretext pentru propriile lor interese figura unui om dedicat cunoaşterii, chiar dacă el însuşi
influenţat de ideologiile contemporane. Dosarul trebuie să fie exorcizat. Darwin trebuie lăsat
acolo unde îi este locul: în galeria eroilor ştiinţei şi în istoria ştiinţei. Mai ales că biologia
contemporană a pus sub semnul întrebării validitatea multora dintre aserţiunile sale11. Din păcate,
nu asta fac curentele parazitare, care încearcă să se grefeze pe trupul ştiinţei (evoluţionismul) şi
pe cel al teologiei (creaţionismul)12, interesate de prelungirea unui conflict dureros, cu consecinţe
dramatice pentru existenţa – şi aşa sfâşiată de tendinţe contradictorii – omului modern.

……………………………………………………..p. 49………………………………………….

Dosarul Darwin nu poate fi identificat cu problema nici din punctul istoriei culturii, nici din
perspectiva teologului; dureros este numai ceea ce s-a petrecut în jurul şi în numele lui, de câteva
secole încoace. Biserica s-a rugat mereu pentru iertarea persecutorilor săi; sunt convins că se
poate ruga pentru orice om, de vreme ce fiecare om rămâne făptură după chipul lui Dumnezeu,
indiferent de profunzimea păcatului în care acesta a căzut. Teologia ortodoxă nu se cantonează în
ură, intoleranţă şi dorinţa exterminării adversarilor. În fapt, beneficiind de experimentul bizantin
al asumării critice a ştiinţei şi filosofiei antichităţii târzii, teologia ortodoxă nici nu s-a simţit
atinsă, la începuturile modernităţii, de propunerile noilor ştiinţe13. Este adevărat că astăzi,
influenţaţi de fundamentalismul neoprotestant, chiar unii teologi ortodocşi au împrumutat metode
de lucru mai puţin tradiţionale; fenomenul rămâne însă marginal. Ceea ce a permis teologiei

9 Este necesară o distincţie între tradiţional şi tradiţionalism, primul termen referindu-se la structura conştiinţei
eclesiale iar cel de-al doilea la o pseudomorfoză a acesteia. Precizări importante privind sensul tradiţiei vezi la părintele
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
ed. a treia, 2003, vol. 1, pp. 5-6, şi la părintele John Behr, “Faithfulness and Creativity”, în J. Behr, A. Louth & D.
Conomos (eds.), Abba. The Tradition of Orthodoxy in the West, St Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, NY, 2003,
pp. 159-178.

10 Lipsa discernământului se dovedeşte în incapacitatea de a distinge competenţele teologiei şi competenţele ştiinţei.

Cf. Doru Costache, “Istoria recentă, actualitatea şi perspectivele raporturilor dintre teologie şi reprezentarea ştiinţifică a
lumii”, în vol. colectiv Ştiinţă şi teologie. Preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul dogmatic, 2001, pp. 36-40.

11 Cf. Isabelle Stengers, Inventarea ştiinţelor moderne, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 145-149.

12 Despre apartenenţa ideologică a celor două curente am vorbit în “The Teleological Anthropology: a Way for
Transcending the Conflict between the Scientific & Theological Perspectives on Human Being”, în vol. Science and
Religion Dialogues, eds: Radu Constantinescu şi Gelu Călina, University of Craiova, SReDOC Program, Mitropolia
Olteniei Printing House, Craiova, 2002
13
Cf. Allègre, Dieu face à la science, p. 218.
ortodoxe o înţelegere mai clară a situaţiei a fost faptul de a fi ştiut dintotdeauna că există
competenţe diferite în cercetarea şi înţelegerea realităţii umane, biologice şi cosmice. Personal,
chiar dacă nu este aici locul pentru dezvoltarea acestei piste, nu am nici o îndoială că teoria
evoluţiei reprezintă altceva decât ideologia evoluţionistă, la fel cum teologia creaţiei rămâne
altceva decât ideologia creaţionistă14.
Conflictul este imposibil între domenii care au motivaţii, metode şi scopuri diferite în privinţa
cercetării realităţii. În aceste condiţii, din punctul meu de vedere, istoria recentă a culturii
europene (şi nu numai), se întemeiază pe o proastă înţelegere a situaţiei, pe dorinţa teologilor şi a
oamenilor de ştiinţă de a-i scoate din cursă pe ceilalţi, de a le demonstra irelevanţa şi inutilitatea.
Astăzi, într-o vreme în care obişnuim să ne lăudăm cu maturitatea conştiinţei, a venit vremea să
renunţăm la asemenea prejudecăţi, făcând loc fiecare celuilalt, acceptând şi optica celuilalt, în
scopul comun de a cunoaşte şi de a ne bucura de minunata alcătuire a creaţiei lui Dumnezeu,
alcătuire care transcende, în cele din urmă, orice domeniu de cercetare.

14
Vezi observaţiile din “Logos, Evolution and Finality in Anthropological Research”, pp. 245-250.