CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

“Falsificarea unui înscris oficial prin

contrafacerea scrieri ori a subscrierii
sau prin alterarea lui în orice mod ,
de natură să producă consecinţe juridice se pedepseşte…”
(art.288 din Codul penal al României)

Odată cu apariţia limbajului, a apărut necesitatea fixării ideilor şi transmiterea lor

urmaşilor. La început, ideea s-a transmis pe cale orală, iar lipsa unui mijloc de fixare al ei a
făcut ca fiecare generaţie să redescopere ceea ce putea moşteni de la predecesori.
Cu aproape opt milenii în urmă chinezii se foloseau de sfori confecţionate din
intestine, pe care le înnodau la anumite distanţe şi într-un anumit mod, reprezentând astfel
diferite noţiuni.
Un sistem asemănător au folosit şi incaşii, denumit “QUIPU”, în care semnificaţia era
dată de culoarea sforii şi felul cum erau înnodate.
Adevărata origine a scrisului o constituie însă desenul, ce constă în fixarea
evenimentelor, fenomenelor şi obiectelor din natură prin trăsături din ce în ce mai
simplificate, ajungând în final semne. Astfel, iau naştere pictogramele şi scrierea numită
“PICTOGRAFIE”. Apar apoi ideogramele, care nu poartă numai semnificaţia obiectelor
desenate, ci reprezintă şi o menţiune sau idee, legate de obiectul respectiv. Este cazul
scrierii “HIEROGLIFICE” a egiptenilor, care conţine circa trei mii de semne, bazate pe
combinarea a trei elemente de bază: sunetul, grupul de sunete şi cuvântul.
Egiptenii nu sunt singurii inventatori ai scrierii. Sisteme asemănătoare au apărut
independent în mai multe părţi ale lumii, de exemplu în Mesopotamia, în Asiria şi Babilon,
unde s-a format scrierea CUNEIFORMA, ce se reprezintă ca suma multiplelor variaţiuni a
combinării micilor semne în formă de cuie, plasate pe orizontală şi verticală.
În scrisul chinezesc şi cel japonez, desenele simplificate ale unor imagini s-au
transformat într-un proces lent în scriere care reprezintă un cuvânt întreg sau o silabă.
Numărul semnelor existente în scrierea chineză se ridica la circa 65.000, dar cotidian se
folosesc aproximativ 3.000 de semne.
Gruparea semnelor (care reprezintă fiecare câte un sunet) într-un alfabet a fost opera
HICSOSILOR, uniune de triburi de diferite semintii care, venind din Asia Mică, au
străbătut Peninsula Sinai şi au cucerit Delta Nilului.
Alfabetul lor, numit în secolele următoare “alfabetul sinait”, a fost preluat de finicieni,
care foloseau 22 de consoane, vocalele fiind reprezentate prin puncte.
Grecii au preluat şi completat alfabetul fenician cu semne pentru vocale din limba lor,
ridicând numarul semnelor grafice la 26. Au renunţat la sensul de scriere de la dreapta la
stânga, generalizându-se după un timp scrierea actuală, de la stanga la dreapta.
Alfabetul grecesc în plin proces de formare a fost preluat de către etrusci şi romani,
apoi de către armeni şi goti.
Adoptarea şi adaptarea literelor greceşti de către romani a avut urmări durabile,
alfabetul LATIN devenind cel mai important în scrierea din Europa.
În Europa răsăriteană scrisul a fost adus de către călugării misionari Chiril şi Metodie,
care au tradus din limba greacă în limba slavă cărţi de cult creştin. Chiril a întocmit şi un
alfabet slav pornind de la scrierea cursivă greacă (bizantină), pe care a stilizat-o. Din cele
38 de litere ale alfabetului, 24 erau împrumutate din scrierea grecească, celelalte fiind luate
din alfabetele orientale. Această scriere, denumită GLACOLETICA, a devenit cu timpul
ilizibilă datorită copierilor neîngrijite. Pentru acest motiv, în secolul al X-lea, ucenicii lui
Chiril şi Metodie întocmesc un nou alfabet, mult mai asemănător cu cel grecesc, numit
CHIRILIC, în cinstea marelui înaintaş.
Datorită legăturilor strânse dintre statele feudale româneşti şi statele slave vecine,
scrierea slavă chirilică s-a răspândit şi în teritoriul carpato-dunărean, pornind de la textele
bisericeşti.
Începând cu secolul al XVI-lea alfabetul chirilic este folosit la noi în limba română ,iar
în anul 1860, ca urmare a dezideratelor mişcări revoluţionare din 1848 şi a Unirii

2
Principatelor din 1859, alfabetul chirilic(fig.1.1)a fost înlocuit cu cel latin, corespunzător
foneticii limbii latine în esenţa ei.

Fig.1.1

Expertiza scrisului datează din antichitate, reprezentând probabil unul din cele mai
vechi mijloace tehnice de probaţiune în procedurile judiciare, ceea ce dovedeşte că o dată
cu intensificarea folosirii şi circulaţiei actelor scrise au apărut şi primele falsuri.
Găsim o urmă a expertizei grafice pe vremea împaratului Constantin. În anul 539
Justinian citează în NOVELA 73 o eroare judiciară datorită unor experţi care au considerat
fals un document a cărui autenticitate a fost stabilită ulterior. El a scris: “Asemănarea

3
 scrisurilor mi se pare foarte suspectă, este un argument care ne-a înşelat de mii de ori; nu ne
vom putea referi la ea până când nu vom avea probe mai bune”.1
Prima încercare de a organiza activitatea de expertiză grafică a fost facută în Franţa,
după ce în anul 1569 un falsificator a contrafăcut în mod îndrăzneţ semnătura lui Carol al
IX-lea, şi când oameni având o competenţă recunoscută au primit sarcina de a examina
acest document apocrif.
În anul 1570, specialişti grupaţi în “Comunitatea scriitorilor experţi verificatori”,
primesc de la cancelarul l’Hopital, prin ordonanţa dată la Saint-Germain des Pres, hrisovul
prin care membrii noii corporaţii sunt calificaţi “Maeştrii juraţi scriitori experţi verificatori
ai scrisului, semnăturilor, conturilor şi calculelor contestate în justiţie”.
Prima lucrare în domeniu este “Avis pour juges les inscription en faux” a lui Francois
Demelle (1609), dar lucrarea cea mai complexă a fost “Tratatul înscrierilor în fals” a lui
JACQUES RAVENEANU, apărută în 1666 şi reeditată în 1673. În cartea sa, Raveneanu
face o subliniere perfect valabilă şi în prezent, şi care trebuie să fie în atenţia tuturor
experţilor grafici: “Nu trebuie să ne oprim în total la forma unei litere pentru a hotărâ dacă
o piesă este falsă sau autentică, deoarece aceasta este cel mai uşor lucru de contrafăcut şi de
imitat”.
În anul 1700 PHILIPE DE RENUSON a publicat lucrarea “Proba prin compararea
scrisului”, ca răspuns la o critică virulentă publicată de Roland Le Vayer de Boutigny
contra expertizei grafice.
Secolul al XIX-lea a fost perioada penibilă a expertizei grafice, cauze răsunătoare punând
pe experţi în situaţii dificile. În afacerea “La Ronciere” (1835) deşi experţii au concluzionat
corect, justiţia a apreciat greşit probele, şi astfel un prim discredit a lovit expertiza. În
afacerea “La Boussiniere” (1891) au dat o concluzie de autenticitate în cazul unui fals, dar
situaţia a devenit de-a dreptul tragică în afacerea “Dreyfus”(1894).
În secolul XX expertiza documentelor a intrat pe o cale ştiinţifică, după ce o pleiadă de
experţi grafici au scris tratate care conţin metode de examinare aplicabile celor mai dificile
lucrări: ALPHONS BERTILLON (1897), J. CREPIEUX-JAMIN (1921), EDOUARD de
ROUGEMONT(1922), EDMOND LOCARD (1923), ALBERT OSBORN (1910).

1
Edmond Locard. Les forex en ecriture. Paris 1959, traducere.

4
 Dintre specialiştii români care s-au ocupat de problema scrisului, se remarcă Ştefan
Minovici (1900), Gheorghe Marinescu (1905), I.T.Ulic (1916), C.I.Parhon (1917), Aurel
Boia (1943), Henric Stahl (1926), Lucian Ionescu (1973).
Criminalistica –ştiinţă multidisciplinară auxiliară dreptului, cu metode proprii de
cercetare, al cărei obiect constă în elaborarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, metodelor şi a
procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare şi examinare a urmelor infracţiunii,
precum şi descoperirea şi identificarea făptuitorilor, în vederea prevenirii şi cercetării
infracţiunilor. Este alcătuită din trei ramuri distincte: tehnică criminalistică, tactică
criminalistică şi metodologia criminalistică.2
Activitatea justiţiei de prevenire şi combatere a criminalităţii, de o inestimabilă valoare
socială, necesită descoperirea urgentă şi completă a infracţiunilor, identificarea infractorilor,
determinarea fără nici un dubiu a vinovăţiei lor şi, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor
prevăzute de legea penală. În acest scop organele de urmărire penală şi instanţele de
judecată au dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a recurge la toate mijloacele permise prin
care se poate stabili adevărul, situaţie valabilă şi pentru judecarea pricinilor civile.
Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară, care poate fi dispusă din
oficiu sau admisă la cererea unei părţi, fie pentru susţinerea acuzării sau apărării, fie pentru
dovedirea acţiunii sau pentru combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medico-
legală, psihiatrică, contabilă, tehnică etc.), expertiza criminalistică, sub diversele ei forme,
aduce o importantă contribuţie la cercetarea ştiinţifică a probelor materiale, în principal prin
identificarea persoanelor şi obiectelor. Incontestabil, aşa după cum o arată şi statisticile
laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută
în mod curent sub denumirea de “expertiză grafică”.
Frecvenţa mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că actele
sau, în terminologie legală, înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiţie “dacă în
conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului”(art.89 C.pr.pen.). Pe de altă parte, complexitatea activităţii sociale şi economice
implică ţinerea unor riguroase şi numeroase evidenţe, precum şi multiple raporturi –cu sau
fără caracter juridic-, consacrate în acte, de unde întocmirea şi circulaţia extrem de intensă a
înscrisurilor de tot felul.

2
Pavel Abraham ş.a. –Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Editura Naţional, Bucureşti, 1997.

5
 În materie penală întâlnim, ca o primă situaţie, înscrisuri care formează însuşi obiectul
material al infracţiunilor de fals prevăzute de art.288-290C.pen.. Alterarea adevărului se
produce fie prin întocmirea în întregime a unui înscris, fie prin modificarea unui înscris
existent, “contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice mod” reţinută de legea
penală ca modalitate de falsificare fiind valabilă pentru ambele ipoteze.
Desigur că prin falsificarea unor acte se urmăresc anumite scopuri, cum ar fi obţinerea
unor avantaje materiale, faptă care la rândul ei poate întruni elementele constitutive ale altor
infracţiuni ca delapidare, înşelăciune etc.
Aria înscrisurilor ce contribuie, direct sau indirect, la descoperirea şi tragerea la
răspundere penală a celor vinovaţi este infinită: acte şi însemnări personale pierdute la locul
comiterii faptei (omoruri, furturi, tâlhării, loviri, violuri etc.) ori acte aparţinând victimei
găsite la făptuitori, scrisori anonime cu caracter calomnios sau de ameninţare, scrisori care
însoţesc trimiterea otrăvii (într-un caz otrava era recomandată drept medicament şi chiar a
fost ingerată de victimă), scrisori lăsate de sinucigaşi (reale sau false, urmărind ascunderea
unui omor) etc..
În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite
în mod special în vederea dovedirii naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în
eventualitatea unor viitoare litigii (pretenţii, succesiuni etc.).
Înscrisurile preconstituite sunt fie autentice, fie sub semnătură privată. Cele din prima
categorie sunt acceptate şi autentificate sau întocmite şi autentificate, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege, de către un funcţionar care, conform dispoziţiilor
art.1171C.civ., este competent şi functionează în locul unde s-a făcut actul.
Astfel, înscrisuri autentice sunt nu numai actele notariale (donaţii, contracte de vânzare-
cumpărare, testamente etc.), dar şi cele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele
verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc..
Înscrisurile autentice beneficiază de prezumţia de autenticitate, în sensul că conţinutul
corespunde voinţei părţilor exprimată în faţa funcţionarului, că semnăturile le aparţine, că
data intocmirii este cea reală etc.. Aceasta nu înseamnă însă că ele nu pot forma obiectul
unor expertize grafice, întrucat sunt susceptibile de a fi atacate pe calea înscrierii în fals
(art.180-185C.p. civ.).

6
 A doua categorie de înscrisuri, des invocate de justiţie, sunt cele sub semnătură privată,
pentru valabilitatea cărora nu interesează modul de întocmire (scriere de mână,
dactilografiere etc.), ci numai dacă sunt semnate de persoanele care figurează în act.
Asemenea acte sunt chitanţe, diferite convenţii, foi de zestre, declaraţii etc.. În ce priveste
testamentele olografe, pentru admisibilitatea lor nu este suficientă semnarea de către
testator, o condiţie sine qua non fiind scrierea în întregime şi datarea tot de către acesta
(art.859C.civ.).
În cursul judecării proceselor cu caracter civil sunt prezentate şi înscrisuri
nepreconstituite, cum ar fi scrisori sau simple bilete, în care se consemnează diferite
raporturi juridice, notificări ori confirmări de executare a unor obligaţii asumate anterior,
precum şi anumite împrejurări de natură să evidenţieze relaţiile dintre părţi.
Câmpul de aplicabilitate a cercetării scrisului nu se reduce însă numai la administrarea
probelor în justiţie, ci se extinde şi la domenii cu caracter extrajudiciar, cum ar fi în materie
contravenţională sau de competenţa comisiilor de judecată.
În sfârşit, notăm recurgerea la cunoştinţele de specialitate ale experţilor criminalişti în
scopul elucidării unor probleme privind originalitatea sau descifrarea manuscriselor cu
valoare istorică sau literară, precum şi la verificarea autenticităţii unor opere de artă
(tablouri şi lucrări de grafică).3
Actele scrise au o deosebită importanţă deoarece prin intermediul lor apar, se modifică
sau se sting raporturi juridice.Ele atestă fapte şi evenimente de mare însemnătate pentru
activitatea instituţiilor statului şi a celor private, precum şi pentru apărarea drepturilor legale
ale cetăţenilor.
Deşi societatea noastră prin organele statului şi prin intermediul opiniei publice-ia
măsuri corespunzătoare împotriva contrafacerii actelor, totuşi asemenea fapte nu numai că
se comit, ci cunosc o amplificare continuă şi sunt săvârşite de o paletă foarte diversă de
autori- de la persoane izolate la grupuri bine organizate.
Importanţa şi rolul deosebit al documentelor în diferite domenii ale administraţiei
statului, viaţa publică şi privată fac ca acestea să fie apărate prin mijloace de drept, şi anume
Dreptul penal al României.

3
Lucian Ionescu- Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

7
 Documentele falsificate sunt întrebuinţate de autorii lor la săvârşirea celor mai variate
infracţiuni, care tulbură activitatea normală a unor instituţii, pricinuiesc daune atât statului
cât şi persoanelor juridice ori fizice.
Jurişti români au definit expertiza ca o “cercetare care constă în diferite operaţii
specifice fiecărei specialităţi sau o operaţie încredinţată anumitor persoane care, pe baza
cunoştinţelor speciale, pot preciza personal asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot
preciza”.
Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce cunoştinţă
organelor judiciare, opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a
căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite, opinie care se formează pe baza unei
activităţi de cercetare concretă a cazului şi a aplicării unor date de specialitate de către
persoanele competente, desemnate de lege sau de organele judiciare.
Odată cu spectaculoasele progrese ale ştiinţelor exacte, mai ales ale fizicii şi chimiei, s-a
lărgit mult aria de investigare a documentelor în vederea depistării falsurilor. Totuşi trebuie
observat că aplicarea creatoare a procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut
repercusiuni însemnate numai în ce priveşte cercetarea actelor sub aspect tehnic (analiza de
hârtie, cerneală, pastă, tuşi etc.). În schimb examinările de ordin grafic, adică studierea
caracteristicilor scrisului în vederea identificării autorului nu au evoluat fundamental,
depinzând încă în mare măsură de talentul şi experienţa personală a expertului.

8
 CAPITOLUL II

FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL IDENTIFICĂRII PERSOANEI

DUPĂ SCRIS

Scrisul este reprezentarea grafică a sunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă, ca rezultat al

acţiunii nervoase şi musculare a omului, concretizată într-un complex de mişcării şi
deprinderi dobândite.
La baza executării scrisului stau o serie de legături nervoase produse în contex, asociate
cu mişcările mâinii, care prin intermediul unui instrument scriptural înscrie semnele grafice.
Prin exerciţii repetate, cu timpul se formează un stereotip dinamic care se manifestă sub
forma unor reacţii stabile cu caracter unitar ce devin în final automatisme.
Principalele mişcări ale scrierii sunt flexiunea, extensiunea, abducţia şi aducţia.
Flexiunea şi extensiunea se execută în plan vertical şi constau în aducerea instrumentului
scriptural de sus în jos şi ducerea lui de jos în sus, prin strângerea, respectiv destinderea
degetelor, pe când abducţia şi aducţia se desfăşoară în plan orizontal, prin deplasarea mâinii
de la stânga spre dreapta şi invers, ceea ce înseamnă o îndepărtare şi apropiere de la şi spre
centru.4 Prin combinarea acestor patru mişcări de bază se realizează trasee complexe, de
formă concavă, convexă, trăsături oblice, arcadate, ovale, circulare etc.
În faza de formare a scrisului aceste mişcări sunt puternic controlate, scriptorul
concentrându-se asupra elementelor de detaliu, acţiune care scade pe măsură ce , datorită
exerciţiilor, se ajunge la desprinderea mâinii de a reda literele şi legăturile dintre ele.
Pe timpul formării stereotipului dinamic, controlul conştient al executării scrierii scade,
fără a dispare cu totul, chiar dacă are un caracter subconştient (este cazul retuşurilor făcute
pentru o mai bună valabilitate a literelor).
Fenomenul stiinţific al identificării persoanei după scris îl constituie cele două
proprietăţi principale ale acestuia: individualitatea şi stabilitatea.

4
Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea. Iaşi, 1973.

9
 Individualitatea scrisului se exprimă în particularităţile caracteristicilor de ansamblu şi a
celor de detaliu, cu accent pe construcţia literelor şi a legăturilor dintre ele. După numeroase
exerciţii, semnele grafice nu mai sunt imitate, ci memorate, iar materializarea lor în scris se
îndepărtează tot mai mult de modelul iniţial. Pe măsura însuşirii deprinderilor grafotehnice,
atenţia elevului se deplasează spre conţinutul textului, apar noi forme de construcţie a
literelor, precum şi diferite forme de îmbinare, cât mai comode de executat, în virtutea legii
efortului minim.
Factorul principal care determină individualitatea scrisului îl constituie modul complex
de deprindere şi elaborare al acestuia, influenţat de particularităţile individuale ale tipului de
activitate nervoasă a fiecărei persoane; nu trebuie însă neglijate metoda de predare a
scrisului şi modelul caligrafic oferit elevului spre învăţare. Individualitatea scrisului este
foarte precoce, şi în acest stadiu se traduce prin modul diferit de trasare a semnelor grafice
izolate.5
Individualitatea se accentuează pe masură ce scrisul este folosit în diferite activităţi, o
dată cu evoluţia lui căpătând caracteristici proprii fiecărei persoane; chiar dacă unele
grafisme sunt redate asemănător, combinaţia şi legarea lor este irepetabilă.
Stabilitatea scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul că o dată instaurate
în grafismul unei persoane, caracteristicile generale şi majoritatea caracteristicilor
individuale rămân constante toată viaţa. Explicaţia ştiinţifică este la ordin fiziologic, întrucât
deprinderea, ca succesiune stereotipizată a legăturilor temporare, constituie un sistem
ireversibil, dirijat în sens unic
Această stabilitate nu este însă absolută, ci relativă, scrisul suferind modificări, de obicei
fără repercursiuni notabile asupra posibilităţilor de identificare a scriptorului. Modificările
nu trebuie confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la persoane cu disponibilităţi
grafice mari, manifestată în capacitatea acestora de a putea executa voit mai multe variante
de scris.
Identificarea după scrisul de mână se bazează pe existenţa unor elemente particulare,
prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de specificul activităţii nervoase
de la nivelul scoarţei cerebrale.6 Aceste caracteristici, după cum se subliniază în literatura de
specialitate, reflectă o proprietate fundamentală a scrisului şi anume individualitatea sa.
5
Colectiv -Tratat practic de criminalistica, vol.2, cap.VII, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, Bucuresti, 1978.
6
Andrei Athanasiu –Scris şi personalitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

10
 Principalii factori ce concură la reliefarea individualităţii scrisului prin caracteristicile
sale sunt forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase superioare, cărora este posibil
să li se adaoge şi alţi factori externi, în primul rând condiţiile concrete de scriere. 7 Această
proprietate se conturează cu precnanţă pe mesura evoluţiei scrisului, ca şi odată cu
desăvârşirea pregătirii intelectuale.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, principalele cauze ale
modificărilor survenite în scrisul unei persoane sunt în esenţă următoarele:
 necesitatea scrierii rapide, întâlnită frecvent la studenţi, precum şi în exercitarea
anumitor profesii, exemplul cel mai elocvent fiind cel al medicilor:
 stările patologice, dintre care bolile cronice şi în deosebi bolile mintale, generează
alterări grave ale scrisului, mergând până la paragrafie sau agrafie, paragrafia constând din
tendinţa persoanei de a folosi la nesfârşit snumite litere sau cuvinte, iar agrafia reprezentând
pierderea deprinderii de a scrie.8

Fig.2.1

 conducerea mâinii de către o altă persoană, ce se poate reduce fie numai la un simplu
ajutor (mâna ajutată) fie în scrisul efectiv cu altă mână (mâna inertă), situaţie întâlnită
7
C. I. Teodosiu –Probleme de medicină legală şi de criminalistică, vol. IV/1965.
8
L. Bidian şi I. Vicol –Îndrumarul specialistului în grafoscopie, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1970.

11
frecvent în practica judiciară la scrierea u onor testamente de către bolnavi, grav bolnavi,
muribunzi, în cazul răpirii de persoane etc.;

Fig.2.2
 stările de intoxicaţie cu alcool, cu diverse substanţe tranchilizante sau stupefiante, cu
sustanţe otrăvitoare, inclusiv cu diverse medicamente;

Fig 2.3
 existenţa unor condiţii impropii de scris, cum ar fi, de exemplu, suportul instabil sau cu
suprafaţă neregulată pe care se scrie, poziţia incomodă a scriptorului, ori scrisului în
picioare, în condiţii de frig etc..

12
 Modificările produse de aceste cauze se reflectă în nesiguranţa trăsăturilor, în direcţia
neregulată a rândurilor, întreruperi frecvente ale traseului, deformări ale gramelor şi uneori,
în alterări grave ale scrisului, care poate căpăta un aspect haotic, total dezorganizat,
ajungându-se finalmente la ceea ce este denumit agrafie.9
Modificările posibile ale scrisului trebuie avute în vedere atunci când se procedează la
examinarea comparativă a unui document în litigiu şi probele de comparaţie, fiind necesare
ca acestea din urmă să fie prelevate în condiţii similare sau apropiate scrisului litigios. Se
recomandă ca alături de probele de scris prelevate special pentru efectuarea expertizei, să fie
puse la dispoziţie şi documente scrise de cel în cauză anterior acestui moment pe cât posibil
din perioada redactării documentului în litigiu.
Aceste materiale de comparaţie sunt necesare atât pentru stabilirea şi explicarea unor
modificări ale scrisului datorate motivelor enumerate anterior, dar mai ales pentru stabilirea
tendinţei de deghizare a scrisului.

CAPITOLUL III

EXAMINAREA COMPARATIVĂ A SCRISULUI

9
Emilian Stancu –Criminaliastica, vol.I, Editura Actami, Bucureşti, 1995.

13
 Pentru a stabili dacă o persoană este autorul grafic al uni scris se procedează la
examinarea comparativă a acestuia şi a acelui model de comparaţie pus la dispoziţie.
Mai întâi se procedează însă la o examinare separată a documentelor, în scopul stabilirii
caracteristicilor identificatoare. În acest scop, sop specialistul sau expertul trebuie să
cunoască condiţiile în care a fost întocmit documentul în litigiu şi să se edifice dacă
scriptele model de comparaţie au fost prelevate în condiţii asemănătoare. De exemplu, o
probă de scris luată unei persoane în stare de ebrietate poate să difere de scrisul firesc al
acestuia, cum la fel pot interveni modificări dacă poziţia scriptorulu va fi alta decât cea din
momentul scrierii actului în litigiu. La fel de importante sunt şi împrejurările privitoare la
suportul de scris: una şi aceeaşi persoană poate să semneze în mod diferit pe o recipisă
poştală, unde spaţiul este foarte limitat faţă de semnătura sa obişnuită.
De aceea, condiţiile în care sunt obişnuite modele de comparaţie au o importanţă
deosebită pentru întregul proces de identificare. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea
deghizării probelor de scris şi semnături, fapt ce face necesară solicitarea de modele de
comparaţie anterioare datării prealabile a documentului în litigiu.
Examinarea comparativă are ca scop stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre scrisul
în litigiu şi cel model de comparaţie, având două etape; examinarea caracteristicilor
generale şi apoi a celor individuale.

3.1 CARACTERISTICI GENERALE ALE SCRISULUI

Prin caracteristici generale se înţeleg acele calităţi ale scrisului ce determină aspectul
general al acestuia, care luat separat se pot întâlni în scrisul mai multor persoane.

14
 Stabilirea corectă a caracteristicilor generale ale unui scris echivalează cu o definare a
acestuia, ceea ce este extrem de important pentru selectarea scrisurilor model de comparaţie,
atunci când sunt bănuite de comiterea unei infracţiuni mai multe persoane.
Caracteristicile generale au următoarea tipologie10:
 caracteristici ale limbajului, prin care se stabilesc gradul de cultură, cunoştinţele într-o
anumită specialitate, vocabularul folosit, cunoaşterea regulilor de ortografie;
 caracteristici ale configuraţiei, care se referă la particilarităţile amplasării textului,
avându-se în vedere existenţa sau lipsa unor imagini şi alineate, mărimea intervalelor dintre
rânduri, spaţiul existent între cuvinte, orientarea rândurilor în raport cu orizontala
suportului, forma liniei rândurilor;
 caracteristici ale formei, care reflectă gradul de automatizare a mişcării, concretizat în
gradul de evoluţie, arcuirea, simplitatea, naturaleţea, claritatea şi forma ductelor;
 caracteristici ale mişcării, care se referă la dimensiunea, presiunea, direcţia, viteza şi
continuitatea scrisului.
Practic, la multe scrisuri în litigiu nu se pot stabili toate aceste caracteristici generale,
sau ele nu sunt edificatoare. De exemplu, atunci când se completează rubricile unui
formular, nu ne mai putem referi la gradul de cultură, vocabular, alineate; când locul de
completare ste limitat nu mai sunt relevante intervalele dintre rânduri şi spaţiul dintre
cuvinte, dimensiunea literelor, iar când fila este liniată, nu se mai iau în consideraţie
orientarea şi forma rândurilor.
De cele mai multe ori nici presiunea nu este relevantă, ea fiind influenţată de
instrumentul scriptural, de suportul pe care a fost aşezată hârtia, de numărul de exemplare şi
de poziţia scriptorului.
Deoarece în cele mai multe cazuri scrisul în litigiu este redus cantitativ şi executat pe
formulare (chitanţe, file C.E.C., facturi etc.) în practica Laboratorului de expertiză al
Institutului de criminalistică, sunt analizate deobicei următoarele caracteristici generale:

3.1.1 Evoluţia scrisului

3.1.2

10
Colectiv –Tratat practic de criminalistică, vol.II, cap. VII, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1978.

15
Reprezintă nivelul de însuşire a tehnicii scrisului, caracterizată de capacitatea de a scrie în
ritm rapid, prin mişcări coordonate şi stabile, putând fi coroborate şi cu gradul de cultură,
vocabular, ortografie şi claritate.
După gradul de evoluţie, scrisurile se împart în:
 scrisuri evoluate(superioare)
 scrisuri cu evoluţie medie(mediocre)
 scrisuri slab evoluate;
 scrisuri rudimentare.
Scrisurile evoluate se caracterizează printr-un grad mare de automatism, ritm rapid,
stilizarea sau redarea originală a unor litere şi legarea arcadată a acestora, ovale dedublate
inferior şi ducte ghirlandate.Trăsăturile acestor sunt scrisuri se realizează prin gesture
spontane şi adesea înlănăţuite astefl se arată siguranta grafismelor.Aceste scrisuri sunt
întalnite la persoanele care scriu mult.

Fig.3.1

La cele slab evoluate coordonarea mişcării este necorespunzătoare, automatizarea

gesturilor grafice este redusă, viteza mică, literele sunt redate după modelul caligrafic, cu
modificări individuale mici, iar textele sunt greu lizibile.Aceste scrisuri aparţin persoanelor
la care deprinderea de a scrie a rămas într-un stadiu înapoiat,astfel mâna manifestă o
rigiditate în executarea mişcărilor.Totuşi nu trebuie să confundăm scrisurile slab evoluate
cu cele în formare(scrisuri inorganizate).

16
 Fig.3.2

În cazul înscrisurilor rudimentare, aceste elemente se accentuează, mişcările sunt

nesigure, traseele tremurate, lipsesc litere din cuvinte.
Scrierile cu evoluţie medie au caracteristici situate între cele ale scrisurilor evoluate şi
este slab evoluate, viteza este mediană, textul lizibil, ca rezultat al dobândirii
corespunzătoare a deprinderii de a scrie.
În aprecierea evoluţiei scrisului nu trebuie să fim influenţaţi numai de gradul de
lizibilitate; persoana care în procesul de pregătire sau ca urmare a profesiei au fost nevoite
să scrie rapid, şi-a format un sistem propriu de scriere, cu redare simbolică a unor grafisme
sau grupuri de litere, folosind prescurtări ale unor termeni de specialitate etc.

Fig.3.3

3.1.3 Aspectul general

În cadrul aspectului general se analizează tipul litrelor. Din acest punct de vedere
scrisurile se împart în:
 scrisuri caligrafice;
 scrisuri tipografice;
 scrisuri cursive.

17
 În primul caz scrisul este compus din litere executate după modelul caligrafic, cu
particularităţi ale atacului şi formei grafismelor.
Scrisurile tipografice (sau tehnice) sunt compuse din litere ce au la bază acest model,
redate fidel sau stilizat, de obicei fără legături între ele.
În scrisurile cursive predomină literele redate după modelul caligrafic, între care sunt
intercalate unele care imită modelul tipografic, de obicei minusculele “a”, “b”, “r” şi “s”.
Evoluţia scrisurilor tipografice şi cursive este în general mare sau medie, cele slab
evoluate ori rudimentare neavând un astfel de aspect general.

3.1.4 Forma scrisului

După formă scrisurile se împart în:
 scrisuri rotunde;
 scrisuri unghiulare sau colţuroase
 scrisuri comprimate (pe orizontală sau verticală).
În aprecierea primelor două categorii se are în vedere forma ductelor minusculelor “m”
şi “n”. Dacă acestea sunt redate printr-o mişcare semicirculară şi au un aspect arcadat sau
ghirlandat, scrisul are formă rotundă.
În cazul când ductele respective sunt formate din trasee liniare, cu unghiuri superioare,
scrisul este catalogat ca unghiular. La aprecierea formei se vor avea în vedere şi alte
minuscule, precum şi legăturile dintre ele –concave în cazul scrisurilor rotunde,
semiunghiulare în cazul celor unghiulare.
Când unghiularea nu este pronunţată, scrisul poate fi catalogat ca semiunghiular.
Scrisurile comprimate pe orizontală au garmele cu aspect dezlânat, mai mult late decât
înalte, iar ovalele tasate. Cele comprimate pe verticală au gramele înghesuite şi ovalele
foarte strânse, înguste.
Aspectul de comprimare trebuie să constituie o abatre de la modelul caligrafic, lungimea
cuvintelor să fie mai mare, respectiv mai mică decât cea normală.

3.1.5 Dimensiunea scrisului.

La examinarea scrisului din punct de vedere al dimensiunii se iau în consideraţie
proporţionalitatea dintre minuscule şi depasante, raportul dintre minuscule şi majuscule,
precum şi proporţionalitatea dintre înălţimea literelor ce compun un cuvânt.

18
 Din acest punct de vedere scrisurile pot fi:
 mici –sub 2 mm;
 mijlocii –între 2 şi 4 mm;
 mari –peste 4 mm.
Înălţimea, în special, este o caracteristică generală uşor de schimbat şi de aceea mai
puţin valoroasă în procesul de identificare al autorului. Dia această cauză modificarea ei este
frecvent utilizată pentru deghizarea scrusurilor, dar fără repercursiuni grave, întrucât
celelalte caracteristici, inclusiv cele speciale, nu sunt alterate.
Dacă înălţimea literelor poate fi modificată deliberat fără prea mare dificultate, ceea ce
nu cunosc de obicei anonimografii este faptul că unul dintre aspectele dimensiunii, şi anume
proporţionalitatea, adică raportul dintre înălţimile literelor depasante şi nedepasante, nu se
schimbă.
Din acest punct de vedere se cunosc, ca extreme, scrisuri supraînălţate şi scrisuri
subînălţate. Cele din prima categorie se caracterizează prin mărirea exagerată a
majasculelor, alungirea depasantelor superioare (minusculele l, h, t, etc.) ca şi a
depasantelor inferioare (minusculele p, j, g, etc.), dilatarea buclelor, prelungirea trăsăturilor
finale, uneori plasarea barei minusculei t deasupra corpului principal al literei. În scrisurile
subînălţate, dimpotrivă, trăsăturile ce depăşesc în sus şi în jos înălţimea medie sunt foarte
scurte, iar în locul majusculelor se folosesc adeseori minuscule, mai ales la semnături.11

3.1.5 Înclinaţia scrisului.

Din acest punct de vedere scrisurile pot fi:
 înclinate spre dreapta;
 verticale;
 înclinate spre stânga;
 scrisuri cu înclinaţie variabilă.

11
Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

19
 Cele mai multe scrisuri sunt înclinate spre dreapta, aspect dat de direcţia ductelor şi
deplasantelor. Trebuie apreciată constanţa înclinaţiei, deoarece sunt situaţii când unele
persoane încearcă să-şi deghizeze scrisul prin schimbarea înclinaţiei acestuia.
Caracteristic la scrisurile cu înclinaţie naturală spre stânga este forma descendentă a
barării minusculelor “t” şi “f”, subdimensionarea bastoanelor minusculelor “a” şi “ă” şi
supradimensionarea ochiului minusculei “o”.
Scrisul cu înclinaţie normală (spre dreapta) are axele longitudinale înclinate spre dreapta
sub un unghi ce variază de la 45° la 90° .
Scrisul vertical are axele literelor aproape perpendiculare pe linia de bază (85°-95 °).
Scrisul în evantai prezintă atât litere răsturnate , cât şi litere care au axa verticală sau
înclinată normal în cadrul aceluiaşi cuvânt. Această caracteristică este rar întâlnită, astfel
încât la scrisurile naturale (spontane) ea are o valoare de identificare mare.12

3.1.6 Presiunea sau apăsarea scrisului

Pusă în evidenţă în principal de grosimea trăsăturilor şi, eventual, de urmele de adâncime
din stratul hârtiei, este susceptibilă de diverse intensităţi. Ea este mare în cadrul scrisorilor
lente, mai ales la cele de evoluţie inferioară, datorită alunecării încetinite a vârfului
instrumentului scriptural pe foaia de hârtie şi poziţia de sprijinire a mâinii. La scrisurile
rapide presiunea este mai mică, fiiund uneori atât de redusă, încât vârful de abia atinge
suprafaţa actului sau abia “sare “ pe alocuri, situaţie în care trăsătura respectivă este
imprimată doar la început sau la sfârşit.
Determinarea naturii spaţiului alb dintre aceste două extreme este importantă, pentru a
nu se produce confuzie cu întreruperile apărute ca rezultat al unei operaţii de fals.
Presiunea scrisului este considerată de majoritatea specialiştilor drept una dintre cele
mai caracteristice dominante grafice, reflectând, ca şi viteza, debitul energetografic al unei
persoane.
Gradul de apăsare este determinat de intensitatea tonusului muscular propriu unui
anumit scriptar, de contracţia muşchilor mâinii şi degetelor care, la rândul lor, sunt reglaţi
de către debitul nervos. În consecinţă, nu se poate pune semn de egalitate între presiune sau

12
Colectiv –Tratat practic de criminalistică, vol.II, cap. VII, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1978.

20
 valoarea efortului grafic şi forţa fizică; există oameni puternici care au un scris uşor, după
cum alţii, cu o construcţie organică slabă, scriu foarte apăsat.13

3.1.7 Continuitatea scrisului.

După gradul de legare a literelor cuvintelor, scrisurile se împart în:
 legate (de continuitate mare);
 fragmentate (continuitate medie);
 tocate (continuitate mică).
În cazul scrisurilor legate sunt executate dintr-o singură depunere a instrumentului
scriptural 5-6 litere, iar a celor fragmentate 3-4 litere. La scrisurile tocate, fiecare literă
este executată separat, sau sunt legate câte 2-3 litere.
Facem precizarea că deosebirile dintre caracteristicile generale pot fi folosite pentru
concluzii cert negative numai când se vor constata deosebiri şi între caracteristicile
individuale, dar asemănările elmentelor generale pot fi puse şi pe seama posibilităţii imitării
scrisului, mai ales când avem cunoştinţă că manuscrisul s-a executat în condiţii neobişnuite.
Aprecierea asemănărilor şi deosebirilor este un moment extrem de complicat şi de mare
răspundere în expertiza grafică. La baza concluziilor vor sta atât asemănările, cât şi
deosebirile, în ansamblul lor şi nu ale unor caracteristici izolate. Specialistul trebuie să
constate existenţa şi cauza fiecărei asemănări sau diferenţieri şi să le explice argumentat.

3.2 CARACTERISTICI INDIVIDUALE ALE SCRISULUI

Caracteristicile individuale ale scrisului sunt acele particularităţi care sunt condiţionate
de deprinderile tehnice specifice unei anumite persoane şi care se manifestă în mod

13
Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

21
 pregnant şi constant în construcţia semnelor grafice. Ele sunt proprii diferitelor sume şi
elementelor acestora, sau combinaţiilor câtorva semne.
Manifestarea caracteristicilor individuale este constatată la detaliile literar şi legăturile
dintre ele, modificarea intenţionată fiind dificilă, uneori chiar imposibilă. Este mai uşor să
se modifice un element general, ca de pildă scrierea textului înclinat spre stânga, decât unul
special. De aceea, caracteristicile generale (elemente speciale) are o importanţă decisivă în
identificare.14
Pentru a efectua un examen comparativ între un scris în litigiu şi unul model de
comparaţie în privinîa caracteristicilor individuale, trebuie studiată fiecare literă şi
construcţie a ei, varietatea semnelor grafice în raport cu plasamentul în cuvânt (aceeaşi
literă poate avea construcţie diferită în raport cu minuscula precedentă; de exemplu
minuscula “I” poate fi redată sub trei forme diferite, dacă este plasată la începutul
cuvântului, urmează după o literă cu baston, sau după una cu semn diacritic).
3.2.1 Literele
Sunt semne grafice în alfabetul unei limbi, corespunzând în general fiecare unui sunet,
prezentând construcţii diferite, formate din trăsături diferite ce se deosebesc după formă şi
palsament.
Trăsăturile unei litere pot fi compuse din:
 grame –părţi componente de sine stătătoare ale unei litere, ce se execută dintr-o singură
trăsătură;
 ducte –trasee grafice care unesc două litere;
 trasee –anexe de completare ale unei litere: barări, linii de atac, semne diacritice, sedile.
După forma generală, natura traseelor suplimentare şi după numărul gramelor e le
compun, literele pot fi clasificate astfel:
 litere cu ovale (a, d, g, o, q, O, Q,);
 litere cu trasee semicirculare (c, e, s, x, B, D, E, G, P, R);
 litere cu depasante (b, d, f, g, h, j, l, p, t, y, q);
 litere cu podiş (r, z);
 litere cu barări (f, t, x, z, A, F, H);
 litere cu semne diacritice (ă, â, i, î, j);
14
L. Bidian şi I. Vicol –Îndrumarul specialiatului în grafoscopie, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1970.

22
 litere cu sedilă (ş, ţ, Q);
 litere cu baston (a, d);
 litere cu ducte (m, n, u, h, p, y);
 litere cu ogramă (b, c, e, f, i, j, l, r, s, t, v, z);
 litere cu două grame (a, d, g, h, n, p, u);
 litere cu trei sau mai multe grame (m, w).

Legătura între litere se realizează cu ajutorul ductelor care în funcţie de literele ce se

leagă au forme liniare, unghiulare, arcuite, sinuoase, etc..
Specific unor litere majuscule este forma părţilor superioare, în formă de spirală,
semicerc sau traseu sinuos, denumite volute (B, D, F, J, P, R, T).
Construcţia literelor trebuie să corespundă modelului caligrafic oficial, de aceea foarte
importante sunt abaterile de la acest model.
Evident că aceste abateri de la modelul caligrafic a executării literelor urmare a
particularităţilor deprinderii de a scrie a unei persoane, manifestată în întreaga construcţie
sau numai la anumite trăsături.
Ţinând cont de părţile componente ale literelor, de clasificarea acestora după formă,
natura şi felul elementelor de construcţie vom descrie particularităţile ce se pot întâlni la
semnele grafice şi care individualizează trăsătura respectivă, având în vedere atacul,
trăsătura propriu-zisă şi finalul.

3.2.2 Linia de atac

Conţine un traseu anexă de completare a unei litere, plasat înaintea primei grame,
întâlnindu-se la minusculele a, c, d, e g, i, o, t, u, y, q. Celelalte litere nu au linie de atac,
aceasta confundându-se cu trăsătura de început.
Liniile de atac pot fi clasificare după mai multe criterii:

23
 după dimensiune: mică, normală, mare;
 după formă: dreaptă, concavă, convexă, trenată, anormală;
 după plasament: sub linia de bază, normală, supraînălţată;
 după finalizare şi legare de corpul literei: legată, distantă, buclată, secantă, inferioară,
mediană, superioară.
3.2.3 Depasantele pot fi liniare, dedublate ori buclate.
3.2.4 Barările pot fi liniare, concave sau convexe, din punct de vedere al formei şi
superioare, mediane şi inferioare ca plasament (Fig. nr. 10).
Se are, deasemenea, în vedere şi plasamentrul barării în raport cu depasanta pe
orizontală, aceasta fiind deplasată spre stânga, spre dreapta sau simetrică.

3.2.5 Falsul prin adăugare de text

Aspecte privind cercetarea falsului prin suprapunere sau adăugire
Falsul prin adăugare de text este un fals parţial şi se realizează în genere în două
moduri: falsificatorul fie că recurge la modificarea unei cifre sau litere, fie că intercalează
un text, o literă sau o semnătură în locurile rămase libere ori în continuarea scrisului iniţial.
Astfel, unele litere se pretează foarte uşor la modificări, cum ar fi ; “0” în “9” sau “6” în
“8”, etc..
Scopul autorului este clar de cele mai multe ori. Câteva zerouri în spatele unei cifre
măreşte considerabil valoarea iniţială trecută într-un înscris.
În numeroase cazuri însă, falsul prin adăugire de text nu se referă numai la modificarea
de cifre sau litere, falsificatorul recurgând la intercalarea mai multor cuvinte, uneori rânduri
în spaţiile libere de pe document sau în locurile pregătite prin răzuire ori altă metodă de
îndepărtare de înscris.
Dificultatea întâmpinată de autor în cazul falsului prin adăugire de text este aceea de a
folosi un spaţiu existent pe document care nu se află sub controlul său. Astfel, în
examinarea locului suspect, specialistul se va ghida după criteriul de încadrare logică a unor
cuvinte în cuprinsul întregului text şi după felul de desfăşurare şi ordonare a scrisului.
La un scris adăugat ulterior vor fi inevitabile îngrămădirile de litere, prescurtările
neobişnuite de cuvinte, sau o desfăşurare exagerat de largă, pentru acoperirea spaţiilor

24
libere. Rândurile pot fi orientate deosebit. De asemenea, falsificatorul oricât s-ar strădui nu
va putea imita în mod perfect scrisul din restul textului. Existenţa unui alt grafism, deosebit
de restul textului, este pentru specialist o dovadă a falsificării prin adăugire de text.
Acest tip de fals, uneori poate fi executat de însăşi persoana care a redactat actul
original. O acţiune deosebită trebuie acordată de către expert compoziţiei cernelurilor care
au fost folosite, întretăierilor trăsăturilor de cerneală, vechimea acestora etc..
În general, în momentul conceperii unui document, foaia de hârtie nu este pliată.
Uneori, după pliere, când falsificatorul iteresează rânduri sau cuvinte în spaţiile rămase
libere, acest fapt poate permite uneori specialistului să descopere falsul după anumite
criterii.
În momentul plierii documentului după ce acesta a fost scris, locul unde traseul de
creion sau cerneală s-a întâlnit cu linia de pliere, nu suferă modificări deosebite. Însă când
peste sută va trece o linie de cerneală, se va observa cu lupa ori cu microscopul că în locul
de încrucişare cerneala s-a prelins în afara traseului scriptural, în cuta hârtiei. Această
extindere se datorează perturbării substratului hârtiei şi slăbirii unor fibre datorită plierii.
Atunci când se va folosi creionul nu se va observa vreo prelungire a liniei în cută, însă
în unele cazuri linia îşi va pierde netezimea la intersecţia cu cuta.
Deseori se va putea observa o săritură a vârfului de creion peste cută. Însă dacă nu se
observă aceste efecte, nu trebuie să se tragă în mod necesar concluzia că, cuta a fost făcută
după scrierea iniţială a textului, în special atunci când cuta nu este bine definită şi traseul
executat nu a fost alimentat cu exces de cerneală.
Pentru a se stabili falsul este necesar să se descopere ordinea în care s-au efectuat
trăsăturile de încrucişare. De exemplu, în situaţia în care s-a stabilit că semnătura de pe un
document este executată înainte de completarea documentului, aceasta constituie un indiciu
asupra faptului că documentul este fals, având în vedere modalitatea de completare şi
semnare a documentelor.
Punctele de întretăiere a trăsăturilor unor cerneluri folosite în diferite perioade se pot
determina într-o anumită ordine, Pentru demonstrarea relativei vechimi a două scrisuri se
indică prin care se determină schimbările repetate care au loc o dată cu trecerea timpului
asupra unui traseu după ce acesta s-a uscat. Unele cerneluri devin după uscare mai puţin
solubile, astfel încât cantitatea de culoare extrasă prin folosirea unei pelicule de film umedă

25
presată cu gelatină peste porţiunea scrisă poate indica diferenţa dintre cernelurile folosite la
scrierea unui document.
Cernelurile pe bază de fier suferă în timp o serie complexă de schimbări. Cerneala mai
întâi se schimbă la culoare, prin oxidare, iar după o perioadă de timp mai mult sau mai
puţin îndelungată se prezintă într-o culoare galben-maron.
Cernelurile pe bază de fier conţin de asemenea ioni de clorură şi sulfat care, după o
perioadă de ani , migrează în hârtia înconjurătoare se pot detecta prin teste chimice.
Porţiunile în care au loc aceste procese depind de foarte mulţi factori externi, încât aceste
teste nu se pot folosi la stabilirea absolută a datei. Pot însă servi la indicarea vechimilor
relative a două trăsături făcute cu aceeaşi cerneală pe acelaşi document sau documente
identice executate la intervale diferite şi păstrate în aceleaşi condiţii.
Documentul asupra căruia există suspiciuni de falsificare va fi examinat în întregime la
o lumină corespunzătoare pentru a se putea constata eventualele deosebiri de culoare dintre
traseele mai vechi şi mai noi, deoarece unul dintre obstacolele care stau în faţa
falsificatorului pentru intriducerea neobservată a unor trasee noi este dificultatea de a
împerechea culorile, de a da traseului fals o tentă de culoare asemănătoare sau identică cu
traseele originale.
Există, de obicei, o mică dar apreciabilă diferenţă între o scriere veche şi una nouă,
chiar dacă s-a folosit acelaşi material pentru scriere (instrument scriptural şi cerneală).
Unii falsificatori, pentru a micşora diferenţele evidente dintre adăugirile sale şi
înregistrările iniţiale, încearcă să altereze traseele executând o suprascriere totală sau
parţială a textului. Acest mod de a ascunde un fals se poate scoate în evidenţă prin simpla
examinare cu lupa a liniei de cerneală, ceea ce face ca falsul să fie stabilit.
Pentru a împerechea culoarea închisă a unei scrieri efectuată cu cerneală albastră sau
neabră, falsificatorul se găseşte în situaţia de a face ca, culoarea cernelii folosite pentru
adaos să fie mai închisă. Uneori autorul adaugă puţin tuş la cerneala albastră. Tuşul nu se
amestecă însă omogen cu alt tip de cerneală, amestecul apare puţin noroios şi linia de
cereală, deşi neagră –se poate asimila unei coloraţii ca a documentului original– ea
înnegrindu-se odată cu trecerea timpului. Acest fapt se poate observa uşor la o examinare
microscopică.

26
 O altă metodă este aceea de a amesteca în cerneala cu care urmează să se falsifice o
cerneală roşie în loc de tuş, colorantul roşu având un efect de ascundere a tentei albastre
(care denunţă noile înregistrări) deşi culoarea obţinută nu reişeşte să corespundă cu negrul
unei scrieri mai vechi. Cu trecerea timpului colorantul roşu tinde să se difuzeze în masa
hârtiei formându-se o margine roşiatică, îngustă dar vizibilă.
Înregistrările făcute cu creionul, care constau în fragmente de grafit şi argilă nu se
decolorează şi nu-şi schimbă culoarea prin trecerea timpului. Dar, când documentul a
suferit manipulări repetate înainte ca adausurile să fi fost efectuate se pot observa diferenţe.
Pirderea semnelor de creion prin încreţirea şi difuzarea generală variază în funcţie de
suprafaţa hârtiei, tăria creionului folosit şi, înainte de toate, de modul în care a fost
efectuată frecarea suprafeţei de hârtie în timpul manipulării.
Examinând linia scrisă cu microscopul este, uneori, posibil să se determine natura
suportului pe care se găsea suprafaţa documentului atunci când s-au efectuat însemnările.
Dacă această suprafaţă este de tărie variabilă după cum este cazul lemnului nevopsit,
vârful creionului va tinde să se adâncească în hârtie atunci când trece peste zonele mai moi
ale suprafeţei de lemn şi tinde să devină deviat când întâlneşte o creastă mai dură în fibră.
Folosirea mai multor metode în stabilirea ordinii scrierii, fiind dificilă atât la cerneală
cât şi la creion nu s-au putut descoperii criterii generale. Fiecare caz va fi tratat ca un caz
individual. Se pot încerca diferite metode dintre care cea mai ingenioasă (provenită din
Germania) ar fi folosirea controlată a vibraţiei ultrasonice pentru a “scutura” materialul
ultimei trăsături, lăsând originalul.
Specialistul, pentru a dovedi falsul prin adaos de text, poate folosi şi metoda
identificării coloranţilor de cerneală folosiţi. Va recurge astfel la efectuarea unei
cromatografii sau a unei electroforeze.
În literatura de specialitate se arată că microscopul este mijlocul cel mai eficace pentru
cercetarea încrucişărilor de trăsături de cerneală.
Caracteristicile de bază în stabilirea ordinii cronologice a trăsăturilor de cerneală
întretăiate, care se pot observa prin microscop, sunt următoarele:
a) privind prin microscop locul intersecţiei se observă că liniile marginale ale uneia dintre
trăsături, unde concentraţia cernelii este mai intensă, prezintă continuitate. Această

27
continuitate arată că trăsătura respectivă este deasupra celeilalte trăsături a cărei
continuitate este întreruptă şi liniile ei marginale, în locul întretăierii, apar sub “voal”.
Din practică s-a constatat că acest fenomen (continuitatea trăsăturiide deasupra) are loc
numai în cazurile când între executarea primei trăsături şi a celei care o întretaie a trecut o
perioadă de timp relativ mare (câteva zile). Cu alte cuvinte, prima trăsătură, în momentul
întretăierii, trebuie să fie complet uscată.
b) antrenarea mecanică de către trăsătura ulterioară a unor elemente de dimensiune şi
cantitate microscopică din mateliarul component al trăsăturii anterioare.
În momentul întretăierii, peniţa, datorită pesiunii ei pe hârtie antrenează particule foarte
fine din traseul anterior. Acest lucru se poate observa la microscop, când ordinea
trăsăturilor intersectate este cromatic avantajoasă, şi anume când traseul de culoare mai
închisă a fost executat mai întâi (dacă este invers, trăsătura de culoare închisă acoperî
aproape complet particulele antrenate şi observarea lor prin microscop nu mai este
posibilă).
c) difuzarea cernelii din trăsătura ulterioară executată în trăsătura anterioară.
Cerneala trăsăturii de deasuprase revarsă în trăsătura de dedesubt numai atunci când
întretăierea are loc nu mult după executarea primei trăsături (câteva ore) adică în cazurile
când trăsătura iniţială încă nu a fost complet uscată.

3.2.6 Falsul prin deghizare

Este o schimbare deliberată a scrisului, o îndepărtre voită de la scrisul obişnuit, cu scopul
de a ascunde identitatea scriptorului.

28
 Datorită caracterului de stereotip dinamic pe care îl au gesturile grafice, în scrisurile
deghizate se menţin unele elemente neschimbate din scrisul obişnuit al persoanei
respective, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.15
Principalele modalităţi de deghizare a scrisului sunt următoarele: denaturarea
caracteristicilor grafice, scrierea cu mâna stângă şi scrierea cu litere de tipar.
a)Denaturarea caracteristicilor grafice vizează alterarea caracteristicilor
generale şi individuale, dar de cele mai multe ori se reuşeşte modificarea unor caracteristici
mai evidente: înclinarea, dimensiunea, legarea şi forma literelor, fără a schimba elementele
individuale cu valoare mare de identificere. Dificultatea acestui tip de deghizare nu este
mare în cazul textelor scurte, dar devine aproape imposibilă la textele ample.

Fig.3.4
Se apelează uneori la modificarea gradului de evoluţie al scrisului, persoanei care
posedă un scris cu evoluţie superioară crează un scris mediocru, prin imitarea unui scris
infantil sau slab evoluat. Cu toate acestea, sunt păstrate modul de închidere al ovalelor,
configuraţia barărilor şi a semnelor diacritice.

15
Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

29
 Modificarea înclinării scrisului este cea mai frecventă metodă de deghizare. Ea este
însoţită involuntar şi de unele modificări ale caracteristicilor grafice.
Când deghizarea constă în schimbarea înclinării de la dreapta spre stânga, modificările
constau în următoarele:
– amplasarea atacului şi finalului sunt poziţionate diferit;
– modul de legare a literelor se poate transforma, cum ar fi înlocuirea buclelor printr-un
arc;
– amplasarea punctelor de intersecţie se modifică, în sensul îndepărtării unele de altele;
– linia de bază a scrisului are aspectul în “scară”, fiecare cuvânt având linie ascendentă.

b)Scrierea cu mâna stângă

Este mai rar folosită, datorită dificultăţilor cu care este confruntat scriptorul mai ales în
lipsa unui antrenament prealabil. Mâna este lipsită de supleţe, nefiind obişnuită cu astfel de
mişcări, acestea sunt nesigure, axa literelor este răsturnată iar înclinarea nu este constantă.
În ansamblu, scrisurile executate cu mâna stângă au un aspect neregulat, puternic
unghiular, traseele sunt ezitante, se întâlnesc dese întreruperi şi reluări, existând tendinţa de
execuţie dextrogiră a ovalelor.
Aprecierea caracteristicilor individuale trebuie făcută ţinând seama de condiţiile
specifice de execuţie. Vor fi reţinute abaterile de la modelul caligrafic care se întâlnesc în
scrisul în litigiu şi cel de comparaţie, concluziile de identitate de autor se vor axa pe
totalitatea comunităţii de elemente care formează un complex individualizator.

Fig.3.5
Un alt aspect al deghizării, deşi rar întâlnit, se referă la modificarea propriei semnături prin
executarea ei cu mâna stângă. Este lesne de înţeles că în astfel de cazuri vom avea de aface
mai curând cu o semnătură total diferenţiată de forma ei normal consacrată, caracterul
literal va fi uneori întregit, alteori alterat, dar în nici un caz nu vom avea semnături în

30
adevăratul sens al cuvântului, mai ales la persoane cu semnături total diferite sub aspectul
literal faţă de scrierea obişnuită a numelui sau prenumelui.
c)Scrierea cu litere de tipar.
Unele persoane cu intenţii culpabile, ştiind că există posibilitatea ca scrierea lor normală
să fie recunoscută, cred că pot scrie fără a se teme de consecinţe dacă folosesc scrierea cu
caractere de tipar, literele de tipar având caracteristici care se pretează mai bine la desenare
datorită liniilor simple în construcţie.
Examinând elementele grafice, cum ar fi buclele şi finalizarea literelor, specialistul
poate găsi unele indicii. Uneori autorul scrierii deghizate de tipar scapă gestul grafic de sub
controlul conştient al scrisului, construind litere cu o serie de caracteristici proprii, sau,
dacă este vorba de persoane care în mod profesional scriu cu caractere de tipar, îşi formează
automatismele proprii pentru această scriere.

Fig3.6

3.2.7 Falsul prin decupare

În practica expertizei tehnice a documentelor se întâlnesc cazuri de falsificare prin
lipirea unor fragmente din alte acte sau constiuirea în întregime a unui act fals, prin
fragmente detaşate din alte acte. Acest procedeu face parte din categoria falsurilor executate

31
prin transfer şi este cunoscut sub denumirea de fals prin decupare, întrucât, de obicei,
decuparea constituie prima etapă a operaţiei de fals.
Expertizele privind falsurile prin decupare sunt puţin numeroase. Acestea nu denotă că
şi în realitate falsurile respective sunt tot atât de puţine.Trebuie arătat că sesizarea lor nu
este simplă, mai ales pentru persoanele care nu sunt de specialitate. Dificultatea descoperirii
lor este favorizată, printre altele, şi de faptul că semnele grafice decupate şi lipite pe actul în
litigiu nu diferă de cele existente deja pe un act.
Procedeul de fals respectiv constă, în majoritatea cazurilor, în ecuparea anumitor
fragmente de hârtie dintr-un act, care conţine semnele grafice dorite şi aplicarea acestor
fragmente pe una sau mai multe porţiuni din suprafaţa documentului fals.
Pentru ca urmele de lipire să se observe cât mai puţin, de cele mai multe ori hârtia sau
actul respectiv se mototoleşte, se pătează sau uneori se rupe parţial. Examinarea cu ochiul
liber a cifrelor şi literelor ce constituie obiectul acestei operaţii, nu relevă elemente
pregnante ce ar putea să ofere indicii asupra unor operaţii de contrafacere, ceea ce ar atrage
atenţia de la prima vedere, ar fi eventualele pete de cerneală din dreptul cifrelor şi aspectul
mototolit al actului.
Examinând un asemenea act în laborator, specialistul poate constata următoarele:
– grosimea mai mare a hârtiei în porţiunea din act unde se află cifrele;
– elasticitatea mai redusă a hârtiei în aceeaşi porţiune;
– prezenţa unor contururi de formă neregulată în jurul cifrelor (repasarea marginală);
– un contrast între nuanţele culorii dintre porţiunea de hârtie unde se află cifrele şi restul
suprafeţei hârtiei documentului;
– prezenţa unor granule de creion în porţiunea actului unde se află cifrele.
Un asemenea document, fiind tratat cu vapori de apă se poate observa că se accentuează
din ce în ce mai mult relieful contururilor din jurul cifrelor (care se dovedesc a fi
contururile unor fragmente de hârtie) şi apoi treptat, desprinderea totală a acestora. De cele
mai multe ori, după desprinderea fragmentelor de hârtie cu cifrele decupate se constată că
în locul în care au fost lipite suprafaţa hârtiei este răzuită, subţiată, ceea ce denotă că înainte
de lipire s-a produs în acel loc o răzuire.
Operaţiunea de fals în speţă ar cuprinde următoarele etape:
– răzuirea cifrelor iniţiale ale documentului în litigiu;

32
– decuparea cifrelor de la alte documente;
– aplicarea prin lipire, a cifrelor decupate în porţiunile răzuite ale documentului în litigiu;
– retuşarea cu creion de culoare convenabilă a spaţiilor albe rezultate din operaţiunile
anterioare.
În majoritatea cazurilor, falsurile prin decupare privesc numai anumite porţiuni,
fracmente scurte ale actelor contrafăcute. Caracteristic pentru acest gen de fals este faptul
că realizarea lui necesită multă abilitate, o minuţiozitate de lucru deosebită şi, de asemenea,
că la întocmirea unor acte false prin acest procedeu sunt necesare acte originale din care să
se decupeze fragmente necesare (bilete pronoexpes, lozuri în plic etc.)
Depistarea falsului respectiv este dificilă în genere, pentru profani; expertul în schimb,
dispune de mijloacele tehnico-ştiinţifice speciale pentru punerea lui în evidenţă.
Rezultate bune se obţin la examinarea actului sau documentului especti, suspicios de
falsificare prin acest procedeu, la microscopul binocular stereoscopic, prin iluminarea
acestuia sub diferite unghiuri de incidenţă, cât şi prin transparenţă.
De asemenea, examinarea actului la radiaţii ultraviolete este de natură se releve
fluorescenşa deosebită a materialului decupat şi a substanţei folosite la lipire. Examinarea
cu filtre de lumină poate pune în evidenţă diferenţa de culoare între porţiunea alterată a
actului şi suprafaţa înconjurătoare a hârtiei. Micrometrul poate furniza indicii asupra
grosimii hârtiei. În cazul când sunt adăugate sau intercalate numai o cifră sau două, absenţa
perfectei alinieri pe orizontală şi verticală poate fi relevată cu ajutorul unei grile de sticlă
sau material plastic liniate în ambele sensuri.
Tehnica decupării, a transferării semnelor garfice este adesea folosită de anonimografi,
în scopul de a se evita identificarea lor printr-o expertiză grafică în cazul când scrisoarea
anonimă este scrisă de mână sau printr-o expertiză tehnică, când textul scrisorii anonime
este dactilografiat ori tipărit cu ajutorul unei imprimante de calculator.
În acest sens este necesar capersoanele care mânuiesc mijloace băneşti, bunuri
materiale, acte sau documente de valoare ori cu regim special să fie avizate asupra
posibilităţii unei asemenea infracţiuni şi la ivirea oricărui dubiu asupra autenticităţii unui
act să se adreseze organelor abilitate.

3.2.8 Expertiza urmelor lăsate de instrumente scripturale

33
 La examinarea vizuală a unui document scris se poate determina clasa din care provine
peniţa folosită. De asemenea, mai trebuie determinate natura sau destinaţia documentului,
culoarea fluidului folosit, compoziţia fluidului sau colorantului (cerneală, tuş sau grafit),
forma şi aspectul textului scris şi construcţia grafică.
Stilourile pot fi alimentate cu cerneală, având peniţe obişnuite din metale preţioase sau
inox şi vârfuri de iridium cu tuş şi vârfuri tubulare de tipul Rotring, Faber-Castell etc.,
destinate desenului tehnic, dar cu care se poate scrie în mod curent începând de la
dimensiunile 0,4 mm. Mai sunt şi cele cu vârful fibros (de pâslă, fibre de sticlă etc.) care,
după consumul fluidului devin inutilizabile (carioca).
Pixurile cu bilă, în contact cu suportul angrenează pasta (un material vâscos, insolubil
în apă, deosebindu-se de celelalte tipuri de cerneluri).
Caracteristicile care fac ca traseele să difere între ele sunt grosimea şi intensitatea
culorilor. Aspectul în sine al întinderii pastei pe suport se deosebeşte de la un pix la altul.
Spre deosebire de celelalte materiale de scriere, pasta fiind mai vâscoasă, nu se
difuzează în masa hârtiei, iar suprafaţa suportului, nefiind plană, face ca bila să nu lase
culoarea decât pe proeminenţa acesteia.
Caracteristicile care individualizează urma de creion sunt: culoarea, tăria, gradul de
apăsare, forma grafitului şi felul suportului.16

CAPITOLUL IV

4.1 EXAMINAREA SEMNĂTURILOR

16
Colectiv –Îndrumar practic de criminalistică pentru subofiţerii de miliţie, Serviciul Editorial şi Cinematografic al
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1984.

34
 Semnătura constituie o varietate a scrisului şi reprezintă un semn de atestare ce indică
numele şi penumele persoanei, certificând o anumită acţiune, activitate, conţinutul unui text
etc..
Caracterul specific al semnăturii constă în faptul că se execută anumite acte motorii
formate sau automatizate, având o anumită individualizare a grafismelor sau traseelor din
cuprins. De obicei ea cuprinde numele şi penumele titularului, uneori fiind întreprinse şi
alte trăsături ce o individualizează şi mai mult.
Fiecare persoană are propriul său fel de a semna, ceea ce face ca aspectul semnăturii,
plasamentul ei pe document, caracteristicile ei să pezinte elemente de individualizare. Dar
aceste elemente nu sunt de neschimbat şi ele se deosebesc întodeauna ca urmare a variaţiei
vitezei de execuţie, spaţiului afectat, poziţiei scriptorului şi chiar a importanţei
documentului.
Dacă două semnături se suprapun perfect, cel puţin una din ele este falsă.
Semnătura se formează de obicei atunci când scrisul a ajuns la un anumit grad de
evoluţie. Când deprinderile şi reflexele scrisului lipsesc, semnătura nuse deosebeşte cu
nimic de acesta, fiind redate numele şi prenumele. În schimb, evoluţia semnăturii este mai
rapidă decât cea a scrisului, deoarece ea este constituită din combinaţii permanente de
litere, fiind determinată de frecvenţa executării.
Necesitatea de a semna frecvent generează dorinţa scriptorului de a-şi construi o
semnătură specifică, originală, greu de imitat, fapt ce duce la apariţia unor trăsături
complicate.

După aspectul general şi conţinut, semnăturilese împart în trei categorii17:

 semnături complete;
 semnături prescurtate;
 semnături indescifrabile.

17
Colectiv –Orientare în probleme de grafoscopie judiciară, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1958

35
Semnăturile complete (literare) conţin grafisme ce alcătuiesc numele unei persoane fără
defecţiuni sau altercaţii fiind uşor vizibile .

Fig.4.1
Semnăturile prescurtate (semiliterare) redau parţial numele, lipsind unele grafisme din
finalul acestuia .

Fig.4.2

Semnăturile indescifrabile sunt acelea ale căror grafisme sunt deformate .

36
 Fig.4.3
Semnăturile completate sunt examinate examinate în acelaşi mod ca şi scrisul, stabilindu-se
elementele generale şi individuale de asemănare sau deosebire, putând fi folosite pentru
comparaţie şi scrisul titularului.
Semnăturile prescurtate şi unele indescifrabile vor fi împărţite în trei zone:
 partea incipientă a semnăturii, formată din iniţiala numelui (şi prenumelui) sau alte
trasee neliterare;
 partea mediană, formată din literele sau traseele centrale;
 partea finală, formată din penultima şi ultima literă sau din ultimile trasee ce
constituie parafa.
Această împărţire nu poate fi aplicată semnăturilor gen monogramă sau celor compuse
din câteva trasee intersectate.
Examinarea comparativă a semnăturilor în litigiu şi a celor model de comparaţie
parcurge cele două etape cunoscute: examinarea caracteristicilor generale şi apoi a celor
individuale.
Caracteristicile generale, se referă la următoarele aspecte:
 aşezarea (plasamentul) semnăturii pe documente, în situaţia când pentru aceasta nu este
un spaţiu special destinat;
 structura semnăturii, determinată de gradul de simplificare sau complicare;
 compoziţia semnăturii (literară, semiliterară, indescifrabilă, monogramă, mixtă);
 gradul de evoluţie, respectiv caracterul format, mediu sau neformat al scrisului;
 viteza de execuţie a trăsăturilor;
 dimensiunile grafismelor;
 înclinaţia literelor şi a trăsăturilor neliterare;

37
 continuitatea (gradul de coeziune al trăsăturilor grafice).

Caracteristicile individuale constau în următoarele:

 plasamentul şi forma atacului;
 forma legăturilor dintre litere;
 atacul şi înclinaţia ovalelor;
 plasamentul literelor faţă de linia de bază;
 variabilitatea mărimii literelor;
 deformările literelor;
 plasamentul sediilor şi a semnelor diacritice;
 dimensiunea şi înclinarea depasantelor;
 forma şi conţinutul parafei.

Parafa este un element foarte important al semnăturii, având o mare stabilitate,

constituind un reflex propriu al semnatarului care oferă semnăturii o configuraţie specifică.
Examenul comparativ poate fi completat şi prin metoda grafometrică a lui Edmond
Locard, care constă în măsurarea unor particularităţi cum sunt înălţimea grafismelor,
înclinaţia depasantelor şi a altor trăsături şi transformarea lor în tabele şi grafice.
Operaţiunea este însoţită prin curbe care reunesc limitele maxime şi minime obţinute.
Tehnica respectivă, după cum arfirma însuşi Locard, nu se poate aplica decât în cazul în
care se examinează, concomitent, mai multe semnături în litigiu şi mai multe semnături
model de comparaţie, nefiind utilizabilă la o singură semnătură.
Aprecierea caracteristicilor generale şi individuale trebuie să ţină cont şi de
variabilitatea semnăturii, multe persoane având disponibilitate grafică de a semna în două
sau mai multe feluri sau de a schimba partea finală şi parafa în raport de importanţa
documentului semnat în grabă, plictiseală etc..

38
Semnături model de comparaţie executate de o singură persoană, care se deosebesc în
redarea parafei.
 podiş urmat de grame subdimensionate;
 grame unghiulare inegale.
O atenţie deosebită trebuie acordată semnăturilor suspecte de falsificare prin imitare
(liberă ori servilă) sau copiere.
În astfel de cazuri, specialistul trebuie să aibă în vedere caracteristicile care arată
încetinirea mişcărilor, nesiguranţa traseelor, prezenţa unor staţionări ale instrumentului
scriptural, a reluărilor etc..

4.2 Identificarea autorului semnăturilor false.

În expertiza criminalistică a scrisului stabilirea persoanei care a executat una sau mai
multe semnături false prezintă o deosebită importanţă pentru deplina lămurire a situaţiilor
de fapt rezultând din înscrisurile al căror conţinut este certificat prin semnătură. De altfel,
practica de expertiză arată că această problemă formează frecvent obiectul expertizelor
grafice solicitate de organele de urmărire penală sau de judecată.
Întrucât nu este lipsită de dificultăţi atunci când se cere a fi rezolvată în cazurile
concrete venite spre expertizare, consider utilă prezentarea câtorva aspecte legate de această
chestiune.
Expertiza semnăturilor, ca şi oricare alt gen de examinare criminalistică, începe prin
cercetarea prealabilă a întregului material supus expertizei şi continuă cu studierea separată
a caracteristicilor de identificare ale semnăturii sau ale semnăturilor incrimnate şi ale
semnăturilor şi scrisurilor aparţinând persoanei bănuite (examinarea analitică), după care
aceste caracteristici se compară şi, în final, se procedează la aprecierea asemănărilor şi
deosebirilor constatate.
Atunci când expertului i se pun la dispoziţie materialele de comparaţie provenind de la
mai multe persoane, inclusiv de la titularul respectiv, se procedează la efectuarea expertizei
într-o anumită ordine metodică.

39
 În primul rând se urmăreşte să se stabilească dacă semnătura în litigiu aparţinând
titularului respectiv, adică persoanei pe numele sau în numele căreia este executată şi, în
situaţia în care se ajunge la concluzia că semnătura este falsă, se trece la compararea cu
scrisul persoanei bănuite în vederea identificării autorului.
Această succesiune a cercetării este normală şi nu contrazice cu nimic etapele de
efectuare a oricărei expertize criminalistice.
Este logic ca prima persoană bănuită a fi autorul semnării să fie chiar titularul respectiv,
căci o semnătură are un rol de certificare şi până la dovada contrarie se presupune că este
autentică. Numai după ce se stabileşte că ea nu aparţine titularului respectiv urmează să se
examineze scrisurile altor persoane bănuite în cauză în vederea identificării autorului.
Este însă de observat că această ordine de cercetare nu este aplicabilă în toate cazurile şi
nici obligatorie. Astfel, lipseşte prima etapă atunci când titularul semnăturii nu există, este
fictiv, fapt ce trebuie stabilit cu precizie de cel care solicită efectuarea expertizei,
identificarea autorului urmând să se facă din cercul persoanelor bănuite.
De asemenea, se va putea trece direct la stabilirea autorului şi atunci când nu se pot
procura semnături de comparaţie provenind de la titularul respectiv, de exemplu când acesta
este plecat în străinătate şi nu se găsesc semnături de la el. Într-adevăr, pe baza stabilirii
caracteristicilor individuale ale semnăturii incriminate şi ale scrisurilor de comparaţie
aparţinând persoanelor bănuite şi prin examinarea lor comparativă se poate trage o
concluzie cu privire la autor, fie pozitivă prin identificarea acestuia, fie negativă prin
excluderea persoanelor respective, bineînţeles, cu excepţia cazurilor în care caracteristicile
relevate sunt insuficiente.
Unii sunt de părere că existenţa semnăturilor de comparaţie aparţinând persoanei pe
numele căreia este executată semnătura în litigiu este indispensabilă şi că este greşit să se
procedeze la identificarea autorului înainte de a se stabili autenticitatea. Respectarea celor
două etape de cercetare, atunci când există posibilitatea procurării semnăturilor de
comparaţie aparţinând în mod cert titularului semnăturii de expertizat, este indispensabilă.
Pe de altă parte, expertiza semnăturilor cunoaşte şi situaţii când poate să lipsească etapa
a doua, şi anume cea a identificării autorului din cercul de persoane bănuite. Astfel, când se
ajunge la concluzia că semnătura în discuţie aparţine realmente persoanei pe numele căreia

40
este executată, deci este autentică, examinarea celorlalte scrisuri de comparaţie apare ca
inutilă.
Stabilirea autorului semnăturilor false în astfel de cazuri se rezolvă mai mult în cadrul
proceselor penale pornite ca urmare a înscrierii în fals de către partea interesată.
După cum se cunoaşte, falsificarea semnăturilor poate avea loc prin copiere, prin
imitaţie servilă, prin imitaţie liberă sau prin executarea din fantezie a unor semnături pe
numele altor persoane. Fiecăruia dintre aceste procedee îi sunt proprii o serie de elemente
care, pe de o parte, stau la baza stabilirii falsităţii semnăturilor, iar pe de altă parte
determină şi posibilitatea mai mare sau mai mică de identificare a autorului.
În continuare prezentăm diferite modalităţi de falsificare a semnăturilor.
a) Semnăturile falsificate prin copiere nu permit niciodată stabilirea persoanei care le-a
executat. Aceasta se explică prin aceea că la copierea semnăturilor autorul reproduce
întocmai semnătura utilizată ca model, reproducere care se obţine fie prin urmărirea fidelă a
trăsăturilor acesteia (vizibile datorită transparenţei foii de hârtie, iluminării dedesubt a
actului sau a luminii naturale în cazul copierii pe geam), fie prin repasarea trăsăturilor şi
apoi a urmelor de adâncăme create datorită presiunii exercitate, fie prin folosirea hârtii
copiative.
Semnătura astfel realizată va prezenta aceleaşi caracteristici individuale şi aceleaşi
elemente dimensionale ca şi semnătura model, ceea ce reprezintă o redare fidelă a
grafismului titularului semnăturii care, în lipsa unor elemente din scrisul falsificatorului,
face imposibilă identificarea sa.

Fig.4.4

41
b) De asemenea, semnăturile falsificate prin imitaţie servilă nu oferă elemente cu valoare
identificatoare.
Prin acest procedeu de falsificare, semnătura model este pur şi simplu reprodusă
trăsătură cu trăsătură sau cu alte cuvinte este desenată.

Fig.4.5
Falsul ca atare este relativ uşor de stabilit, în special la semnăturile mai dezvoltate, căci,
deşi semnătura în litigiu corespunde formal cu semnătura imitată, ea prezintă caracterele
unui desen lipsit de spontaneitate la care se constată de cele mai multe ori unul sau mai
multe indicii de fals valabile, de altfel şi prin copiere (întreruperi, reluări, retuşări, coecturi
et.).

42
 Ca şi în cazul semnăturilor executate prin copiere, semnăturile imitate servil conţin, în
general, numai elemente proprii semnăturilor originale şi nu prezintă caracteristicile grafice
din scrisul falsificator care să permită descoperirea lor.
Este adevărat că uneori se întâmplă ca unele persoane cu o capacitate scripturală redusă
să nu reproducă cu exactitate fiecare detaliu mergând chiar până la strecurarea în grafismul
imitat a unei forme scripturale din scrisul propriu (de exemplu, în loc să execute minuscula
“a” printr-o mişcare continuă dextrogir sau sinistrogir, trasează ovalul aşa cum scrie de
obicei şi bastonata separată sau tangentă, altfel decât a fost executată în semnătura
originală).
Aceste posibile devieri morfologice de la modelul imitat nu sunt încă eficiente cantitativ
şi nici destul de caracteristice ca să constituie elemente cu valoare identificatoare.
c) Semnăturile falsificate prin imitaţie liberă se realizează prin executarea din memorie a
semnăturii altei persoane.

Fig.4.6
Pentru a se ajunge la un asemenea grad de reproducere liberă, falsificatorul exersează în
prealabil de mai multe ori prin copierea semnăturii model, fie prin imitarea ei servilă până o
învaţă pe de rost.

43
Semnăturile astfel obţinute, deşi au spontaneitate, reproduc factura generală şi semnele
grafice componente, evidenţiază totuşi uneori şi particularităţi din scrisul şi mai ales din
semnătura proprie a falsificatorului care, atunci când sunt deosebit de caracteristice, pot să
conducă la identificarea autorului sau eventual la o concluzie de probabilitate.
Mai multe posibilităţi oferă semnăturile executate tot din memorie, însă fără un
prealabil exerciţiu, ci pur şi simplu din aducerea aminte a configuraţiei unor semnături
aparţinând altei persoane.
d) Semnăturile executate din fantezie sunt semnăturile pe numele sau în numele altor
persoane fără ca să se urmărească reproducerea semnăturilor proprii ale acestora.

Fig.4.7

44
 Componenţa şi sructura grafică a literelor nu au nimic comun cu semnăturile titularilor
respectivi.
Tot în această categorie intră şi semnăturile fictive, adică cele executate pentru persoane
care nu există în realitate.
Prin semnături nedeghizate se înţelege executarea acelor semnături pe nume străine,
scriptorul folosind propriul său grafism, nedeformat.
Prin semnături deghizate se înţeleg, dimpotrivă, acela la executarea cărora autorul îşi
schimbă intenţionat scrisul pentru a nu fi identificat.

4.3 Observaţii asupra copierii prin transpatenţă a semnăturilor.

Una dintre metodele de falsificare a semnăturilor o constituie, aşa cum am arătat mai
sus, copierea prin transparenţă.
Aceasta constă în excutarea direct pe actul în litigiu a trăsăturilor care alcătuiesc
semnătura model; copierea se realizează prin urmărirea fidelă a traseului acestuia, vizibil
datorită transparenţei obţinute prin iluminare dedesubt, cu un bec, a actului aşezat pe o
placă de stică sau prin lumina naturală, în cazul copierii pe geam.
În unele cazuri semnătura este executată iniţial cu creionul şi apoi repasată cu cerneală.
În felul acesta trăsăturile prezintă mai multă siguranţă, dar, în schimb, falsul poate fi mai
uşor detectat pe baza stabilirii experienţei urmelor traseului subiacent executat cu creionul
care demonstrează, în mod categoric procedeul de fals utilizat.
În ceea ce priveşte constatarea copierii directe, fără repasarea traseului, ea se face pe
baza indiciilor generale de fals, precum şi a unor indicii specifice acestui gen de falsificare.
Fără a intra în explicaţii mai amănunţite, arăt doar că, din cauza poziţiei incomode a
scriptorului şi necesităţii de redare cât mai exactă a contururilor, copierea prin transparenţă
se caracterizează prin lipsa de cursivitate şi dinamism cu care este executată semnătura
respectivă.
Ca urmare a ritmului încetinit de execuţie, trăsăturile apar fără relief, uniform calibrate,
tremurate. Menţionez că trebuie făcută distincţia între tremuratul fiziologic-patologic, care
este continuu şi cel al falsificatorului care este discontinuu, în special la trăsăturile suitoare
şi acolo unde instrumentul scriptual îi ascunde modelul.

45
 De asemenea, se constată deseori întreruperi, reluări şi retuşări, datorită faptului că
falsificatorul omite anumite detalii pe care va căuta să le restabilească făcând corecturi.
Ca indicii specifice falsului prin copiere, prin transparenţă, menţionez între altele:
 urmărirea defectuoasă a traseului (inclusiv schimbarea direcţiei de execuţie a unei
trăsături);
 imitarea, integral sau în parte a unor trăsături.
Din cauza insufucientei vizibilităţi a modelului, scriptorul neinterpretând exact drumul
normal al trăsăturilor respective, mai ales în formele grafice complicate, urmează un alt
drum, care, chiar dacă duce la realizarea formală aaceleiaşi construcţii gtafice, poate fi uşor
sesizat ca atare şi reţinut ca un element cert pentru stabilirea procedeului de fals. Uneori,
anumite trăsături sunt executate în sens contrar celui din semnătura model. Astfel, voluta
unei majuscule poate fi executată atât de la stânga la dreapta cât şi de la dreapta la stânga.
Neglijând un amănunt de acest fel, falsificatorul se poate uşor demasca.
Datorită aceleiaşi cauze, trăsăturile groase –care sunt mai vizibile– vor fi mai bine
reproduse de falsificator, în timp ce trăsăturile subţiri –mai puţin vizibile sau chiar
invizibile– vor fi,în unele cazuri, omise. Astfel, o trăsătură curbă închisă poate fi redusă la
un simplu arc de cerc (în loc de O se execută un C).
Un element în plus care indică falsul îl constituie în unele cazuri, disproporţia dintre
dimensiunile semnăturii în discuţie şi spaţiul pe care îl ocupă. Aceeaşi persoană execută
semnături de dimensiuni diferită, în raport cu spaţiul rezervat semnăturii şi, uneori, cu
destinaţia actului.
Astfel, existenţa unei semnături de dimensiuni mai mari decât spaţiul disponibil (de
exemplu, pe un formular) constituie un indiciu că semnătura a fost copiată după un act de
alt gen.
O dovadă absolută a falsului prin copiere o constituie suprapunerea semnăturii în litigiu
peste semnătura care a servit ca model. Suprapunerea înseamnă corespondenţa trăsăturilor
celor două semnături sub toate aspectele, adică a dimensiunii, direcţiei, valorilor unghiulare
etc..
În expertiza criminalistică a scrisului are valoare de axiomă faprul că două semnături
care se suprapun, cel puţin une este falsă (sar putea ca ambele să fie false fiind copiate după
un model comun.

46
 O speţă deosebit de interesantă prin modul de realizare a semnăturii incriminate şi prin
felul în care au fost interpretate concluziile primei expertize o constituie următorul caz,
având ca obiect contestarea unei semnături. Semnătura în discuţie se suprapune perfect
peste una din semnăturile de comparaţie, şi anume semnătura de pe o procură aflată la
dosar, mergându-se până la suprapunerea punctului diacritic al minusculei “i” plasat la o
distanţă destul de mare de extremitatea superioară a literei. Aceasta constituie o dovadă
categorică a copierii.
Precizez că, pentru mascarea unor indicii falsificatorul poate utiliza diferite creioane
colorate, reuşind în felul acesta să dea o oarecare cursivitate scrisului ( pe care n-ar fi putut-
o realiza dacă ar fi executat semnătura cu cerneală în mod simplu). Micile deosebiri între
cele două semnături, în afara diferenţelor de continuitate fermă a treseelor, se referă la
schimbările de direcţie, unghiurile atacate şi construcţia bucleleor, ovalelor şi finalizării.
Practica expertizei criminalistice a scrisului dovedeşte că semnăturile unei persoane nu
sunt identice, în totalitatea trăsăturilor, chiar dacă ele sunt executate succesiv şi în aceleaşi
condiţii. În cazuri rare este posibil ca unele construcţii grafice reprezentând semnăturifoarte
presacurtate, cum ar fi o buclă sau o ghirlandă, să se suprapună ceea ce nu este cazul cu
semnături obişnuitede genul celei de mai sus.
Se cunosc cazuri în care falsificatorul, în loc să înlăture actul care a servit la executarea
falsului, îl prezintă ca piesă de comparaţie tocmai pentru a susţine autenticitatea semnăturii
false, considerând că identitatea de construcţie dintre aceasta şi cea după care a fost copiată
ar constitui o dovadă certă în acest sens. Copierea prin transparenţă a semnăturilor
reprezintă un proces frecvent folosit de falsificatori, datărită posibilităţii de realizare a unui
grad înalt de asemănare, între semnăturile false şi cele autentice.

47
 4.4 Determinarea autenticităţii sau falsităţii semnăturilor.

A determina autenticitatea unei semnături înseamnă a stabili dacă a fost executată

realmente de către titularul respectiv. Analiza efectuată în acest scop constituie prima şi de
multe ori unica fază a cercetării semnăturilor.

4.4.1 Examinarea separată a semnăturilor.

Pentru a se evita erorile de interpretare sau pur şi simplu neobservarea acestor urme este
impetuos necesar să se examineze semnătura în original şi nu o reproducere fotografică,
care nu redă fidel toate nuanţele trăsăturilor şi nici cele de culoare.
Utilizarea aparatelor optice de mărit este indispensabilă, apelându-se la lupe şi
microscoape, în special la microscopul binocular stereoscopic, care oferă o imagine în
relief. Totodată, se recomandă o iluminare oblică a actului, chiar razantă, precum şi
folosirea iluminării prin transparenţă.
Urmele materiale ce pot fi relevate la examinarea semnăturii din punct de vedere tehnic
îmbracă diverse forme18:
 Trăsăturile de repasare apar fie la o copiere indirectă, fie la imitaţia servilă precedată de
desemnarea unui model chiar pe actul incriminat. În ambele cazuri trăsăturile iniţiale,
realizate cu creionul sau prin intermediul hârtiei copiative, sunt acoperite cu cerneală, pastă
etc..
Adeseori repasarea este imperfectă, cu depăşiri, iar atunci când falsificatorul observă că
“a greşit drumul” revine şi face retuşuri. Alteori repasarea este efectuată cu atenţie, astfel că
trăsăturile se suprapun exact.
 Urmele de îndepărtare mecanică a trăsăturilor iniţiale reprezintă o altă dovadă a
contrafacerii. Falsificatorii mai precauţi, care sesizează că depăşirile de creion sau de
plombagină ar putea da de bănuit, încearcă să le şteargă prin radiere sau răzuire, dar tot nu
scapă de ce s-a temut! Pe lângă faptul că se vor păstra fragmente neatinse de creion sub

18
Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

48
trăsăturile de cerneală, în locurile unde s-a intervenit, suprafaţa hârtiei va prezenta o
deranjare a fibrelor, însoţită de o subţiere a stratuluide hârtie.
 Urmele de presiune, materializate în şanţuri, sunt un simptom de copiere prin apăsare.
Chiar dacă sunt acoperite sau, mai exact, umplute cu cerneală, examinarea actului pe verso
va pune în evidenţă imaginea inversă a şanţurilor (fulajului). Chestiunea este mai delicată
atunci când repasarea s-a operat cu un stilou cu bilă, care de asemenea crează adâncituri,
dar şi în acest caz se pot descoperi şanţuri paralele, rezultând dintr-o repasare imperfectă.

 Urmele de înţepare. Orificiile înţepate sunt uşor de observat când sunt complet
penetrate, dar pot fi descoperite şi atunci când sunt reduse la mici înfundături circulare.
 Urmele de transfer sunt consecinţa unei copieri directe prin trasparenţă. Vârful
instrumentului scriptural cu care se trasează semnătura în litigiu atinge actul de dedesubt pe
care se află semnătura utilizată ca model, atunci când involuntar se depăşeşte margine afoii
de deasupra.
În legătură cu factura nesigură a trăsăturilor se pune problema dacă u cumva aceasta
este cauzată de starea maladivă sau emotivă ori de vârsta înaintată a titularului şi deci
semnătura respectivă ar fi autentică. Pentru un specialist orice posibilitate de confundare a
tremuratului falsificatorului şi a tremuratului natural (patologic) este exclusă, putând fi
categoric distinse:
a) tremuratul patologic este continuu; cel al falsificatorului este discontinuu, adică se
manifestă numai în anumite porţiuni;
b) tremuratul patologic este mai accentuat la curbe şi mai puţin la trăsăturile drepte;
tremuratul falsificatorului vizează dimpotrivă trăsăturile drepte, iar la curbe, fiind preocupat
de schimbarea direcţiei trăsăturii, uită să-l mai execute;
c) tremuratul patologic este foarte fin şi des, uneori peniţa de-abia atingând suprafaţa
hârtiei, ceea ce dă naştere aşa numitelor “fire de păianjen”; tremuratul falsificatorului este
grosier şi apăsat, cu un număr redus de oscilaţii;
d) tremuratul patologic este progresiv, adică creşte pe măsură ce se scrie; tremuratul
falsificatorului dimpotrivă apare la început şi apoi are tendinţa să scadă. Sunt cazuri în care
semnătura model este tremurată şi atunci falsificatorul se va strădui să simuleze tremuratul

49
 patologic (de exemplu, la contrafacerea unui testament), dar cu siguranţă că nu va reuşi,
întrucât acesta este inimitabil.

4.4.2 Examinarea comparativă a semnăturilor.

 La semnăturile copiate această examinare va releva doar concordanţe, atât în ce priveşte

alcătuirea cât şi construcţia literelor. În consecinţă, suprapunerea a două semnături este
dovada absolută a contrafacerii prin copiere.
Astfel, se cunosc cazuri când după o semnătură s-au ealizat o serie, un număr mare de
copii, folosindu-se apoi chiar semnăturile copiate drept model pentru altele; cu alte cuvinte,
s-au obţinut copii după copii.
În practică este posibil ca semnătura copiată ce se suprapune peste semnătura model să
prezinte unele mici porţiuni care nu corespund perfect, dar aceasta este explicabil, căci în
cursul operaţiei de copiere pot apare uşoare devieri. De asemenea, au fost întâlnite copieri
fragmentare sau compuse, când numele era reprodus după o semnătură autentică, iar
pronumele după alta.
 Semnăturile copiate servil nu diferă prea mult de cele copiate, în sensul că şi ele vor
prezenta o slabă coordonare a mişcărilor, ezitări, întreruperi şi retuşuri.
Sub aspect formal ele se vor asemăna cu semnăturile autentice, căci execuţia s-a realizat
prin urmărirea vizuală a modelului aflat în faţă. Cu toate acestea, calşitatea reproducerii va
fi inferioară în raport cu semnăturile copiate, înregistrându-se inevitabil şi deosebiri faţă de
semnăturile originale.
Uneori semnăturile imitate servil pun experţilor probleme deosebitde dificile, mai ales
atunci când înseşi semnăturile autentice care au format obiectul identificării evudenţiază un
grad de evoloţie inferior, automatismul scăzut al mişcărilor îngreunând aprecierea calităţii
trăsăturilor. Într-o asemenea situaţie apare deosebit de utilă căutarea aşa-numitelor semne
de autenticitate.19
 Examinarea semnăturilor imitate liber.

19
Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973.

50
 Învâţarea pe dinafară a semnăturii titularului face ca trăsăturile semnăturilor imitate să
fie realizate spontan, în tocmai sau aproape ca şi semnăturile autentice.
Imitarea liberă a semnăturilor este mult facilitată în cazul în care autorul are un grafism
apropiat de cel al titularului, aşa cum se întâmplă în scrisurile familiale.
 Semnăturile executate din fantezie, nu ridică de obice probleme deosebite în ce priveşte
stabilirea neautenticităţii lor, dacă expertul dispune de semnături de comparaţie de la
titularii respectivi.
Diferenţele dintre semnăturile falsificate din fantezi şi semnăturile originale sunt atât de
prgnante încât propriu-zis expertul nu are ce să compare. Din această cauză, în rapoartele
de expertiză se vor întâlni frecvent doar fotografiile semnăturilor examinate, însoţite de
explicaţii sumare.
Întotdeauna expertul va trebui să nu piardă din vedere ipoteza dacă nu cumva semnătura
a fost executată în mod sincer de către o altă persoană decât titularul şi cel acuzat de fals,
cum ar fi o rudă, vecini, coleg deserviciu, care a semnat cu propria sa semnătură.
 Semnăturile executate prin intermediul hârtiei copiative prezintă anumite particularităţi
faţă de semnăturile excutate direct, aspect aproape complet ignorat în literatura de
specialitate străină.
Semnăturile prin hârtia copiativă sunt foarte răspândite ca urmare a întocmirii actelor
concomitent în mai multe exemplare.
Autenticitatea unei semnături executate prin intermediul hârtiei copiative nu poate fi
stabilită pe calea expertizei scrisului, ipoteza falsului fiind posibilă indiferent de existenţa
sau inexistenţa unor indicii de fals. În schimb neautenticitatea unei asemenea semnături
poate fi determinată, dar numai în cazurile de fals evident.

4.4.3 Concluzia cercetării semnăturilor.

Constatările făcute cu ocazia examenului comparativ se finalizează printr-o sinteză, în

care fiecare element de asemănare şi deosebire este apreciat, evaluat, în aşa fel încât
expertul să ajungă la convingerea certă cu privire la autenticitatea sau falsitatea semnăturii
în litigiu.
În expertiya semnăturilor avem două tipuri de concluzii:

51
a)concluzia de identificare a autorului semnăturii,această concluzie poate fi formulată astfel
-semnătura de pe fila C.E.C,seria,nr.,a fost executată de Popescu Ion.
b)concluzia de excludere a persoanei bănuite
-semnătura de la poziţia vanzător a actului de vanzare cumparare nu a fost executatt de
Popescu Ion.
c)concluzia de probabilitate
-semnătura de la poziţia 23 din statul de plată a fost probabil executat de Popescu Ion.
d)concluzia de imposibilitate
-nu se poate stabilii daca semnătura de pe documentul X a fost executată de Y.

52
 CAPITOLUL V

EXPERTIZA GRAFICĂ CA MIJLOC DE PROBĂ ÎN

PROCESUL PENAL

5.1 Înscrisurile ca mijloc de probă.

În cauzele penale se folosesc numeroase înscrisuri pentru a face diverse dovezi. Totuşi,
în procesul penal înscrisurile ca mijloc de dovadă au o importanţă şi o frecvenţă mai redusă
ca în procesul civil.20
Înscrisurile constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în conţinut fapte sau
mijloace de natură să contribuie la aflarea adevărului (art.89C.p.pen.).
Noţiunea de înscris poate avea două sensuri.
În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, cuprinzându-se şi formele scrise în
care se consemnează celelalte mijloace de probă.
În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înţeleg numai actele care prin
conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare
a celorlalte mijloace de probă. Asemenea înscrisuri sunt: corespondenţa, chitanţele,
registrele, actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii etc..
În multe cazuri un înscris, deşi ajută la rezolvarea cauzei penale, poate constitui mijloc
de probă, pentru că furnizează elemente informaţionale nu prin conţinutul său exprimat în
formă scriptică, ci ca un obiect oarecare.
Aşa este şi cazul când pe o scrisoare se găsesc amprentele care permit ientificarea
persoanei care a avut în mână acel obiect, sau cazul unui act falsificat care poartă pe el
urme de contrafacere ale înscrisului etc..21
20
P. Bouzat, J. Pinatel –Traite de droit penal et de criminologie, vol.II, Paris, 1963.
21
Nicolae Volonciu –Tratat de procedură penală, parte generală, vol.I, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Paidea,
1998.

53
 Ca şi în materie civilă, unde proba scrisă, preconstituită are menirea de a dovedi
existenţa unui act sau a unui raport juridic, în materia dreptului penal înscrisurile nu sunt
întocmite anume pentru a dovedi înfracţiunea ci pentru a evidenţia relaţiile împotriva cărora
s-a săvârşit fapta penală.22
Aflarea adevărului în anumite cauze penale necesită cunoaştrea şi rezolvarea unor
probleme de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le stăpâneşte. În asemenea
cazuri se recurge la cunoştinţele unui expert dispunându-se din oficiu sau la cerere
efectuarea de expertize.23
În raport cu specificul lor, înscrisurile sunt destinate să procure organelor judiciare
elementele necesare cunoaşterii adevărului în cauza penală aflată în lucru.
Prin analogie cu alte mijloace de probă şi derivând din funcţia şi scopul lor, pentru a
putea fi folosite în procesul penal, mijloacele de probă scrise trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să ateste raporturi juridice anterioare infracţiunii –de exemplu, contractul de depozit sau
mandat ce dovedeşte existenţa raportului juridic patrimonial în cazul abuzului de încredere–
precum şi stări, împejurări, situaţii care privesc fapta şi calificarea ei.
 să conducă –prin conţinutul lor– la constatarea existenţei ori inexistenţei infracţiunii, la
identificarea făptuitorului, la cunoaşterea împrejurărilor ce au precedat sau succedat fapta
comisă;
 înscrisurile să fie produse în faţa organului de cercetare penală de partea care le deţine
şi care are interes să se servească de ele.24
Folosirea expertizei ca mijloc de probă este de regulă facultativă, administrarea ei fiind
lăsată la aprecierea organului judiciar.
Expertiza este cercetarea făcută de un expert la cererea organelor judiciare asupra unor
fapte şi împrejurări de fapt, pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe de specialitate
în scopul aflării adevărului în cauza penală.

22
V. Dongoroz ş.a. –Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol.I Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1975.
23
E. Mihuleac –Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
24
V. Bercheşan, I. Dumitraşcu –Probele şi mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994.

54
 Expertul este numit de organul de cercetare, cu excepţia cazurilor când expertiza trebuie
efectuată de un laborator de expertiză criminalistică sau institut de specialitate când organul
d cercetare penală se adreseză acestora.25
Experţii sunt desemnaţi din rândul specialiştilor din domeniul respectiv. Când în
specialitatea avută în vedere există un expert oficial, nu pot fi numite persoane care nu au
această calitate, decât dacă împrejurări deosebite ar impune-o
Părţile nu pot însă cere ca la efectuarea expertizei să participe experţi recomandaţi de
ele. Instituţia de expertiză nu capătă calitate de expert.
Expertul desemnat are obligaţia să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat
răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. El are dreptul să ia cunoştinţă de materialele
dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei. Întrucât în faza de urmărire
penală dosarul este secret, cercetarea dosarului de către expert se face cu încuviinţarea
organului de urmărire penală. Expertul poate cere informaţii sau explicaţii organului
judiciar.
În cazul falsurilor în înscrisuri organul judiciar poate ordona să fie prezente scripte de
comparaţie. Dacă scriptele se află în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le
elibera. Obligaţia prezentării revine şi particularului care nu este soţ sau rudă apropiată cu
învinuitul sau inculpatul. Organul judiciar poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să
prezinte o piesă scrisă de mâna sa sau să scrie după dictare, refuzul menţionându-se întru-
un proces verbal. Scriptele de comparaţie se dictează de organul de urmărire penală sau
preşedintele completului de judecată şi se semnează de către cel care le prezintă
(art.127C.p.pen.).26
În cazurile când organul judiciar constată că expertiza este necorespunzătoare ori
incompletă dispune, în raport de situaţie, astfel:
 se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori chemarea expertului spre a da
explicaţii verbale, când raportul de expertiză prezintă neclarităţi.
 efectuarea unui supliment de expertiză când aceasta nu este completă.
 efectuarea unei noi expertize când organul de urmărire penală are îndoieli cu privire la
exactitatea concluziilor raportului de expertiză.27
25
Colectiv –Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994.
26
N. Volonciu –Tratat de procedură penală, parte generală, vol.I, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Paideia,
Bucureşti, 1998.
27
Colectiv –Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994.

55
 Majoritatea expertizelor nu presupun greutăţi în corecta lor evaluare şi interpretare. Se
ridică dificultăţi când concluziile sunt în sensul imposibilităţii rezolvării problemelor la
stadiul actual de dezvoltare a ştiinţei.28

5.2 Pregătirea materialelor ce vor fi supuse examinărilor.

Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către experţi ori

specialişti, organul care dispune lucrarea trebuie să urmărească şi să se asigure că în
procesul descoperirii şi, în special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice
pentru ca ele să nu-şi modifice caracteristicile şi proprietăţile.
În majoritatea cazurilor pentru expertiza grafică la dispoziţia expertului se pun numai
probe experimentale în baza cărora acesta formulează concluzii categorice, pozitive sau
negative. Însă, singure, probele experimentale sunt insuficiente pentru ca pe ele să fie
fundamentată expertiza. Este necesar, pentru ca materialele de comparaţie să poată fi
considerate suficiente, ca, alături de ele, să figureze probe de scris libere, create într-o
perioadă apropiată de data săvârşirii faptei.
De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparaţie sunt utile. Cu
ocazia aprecierii utilităţii materialelor de comparaţie, organul de urmărire penală trebuie să
stabilească:
 dacă materialul de comparaţie provine din aceeaşi perioadă când s-a creat, respectiv
redactat înscrisul corp delict;
 dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict (data, perioada redactării
înscrisului) până la data luării probelor de comparaţie poate influenţa rezultatele expertizei;
 dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări de la data săvârşirii faptei
până la data expertizei, şi dacă aceste modificări le fac ori nu inutile;
 dacă materialele pentru comparaţie au fost obţinute, în limita posibilităţii, în condiţii
asemănătoare cu cele în care au fost create corpurile delicte.

28
D. Sandu –Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză criminalistică de către organul judiciar,
RRD nr.4/1979.

56
 De asemenea, trebuie luate măsuri penru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-şi
schimbe proprietăţile fizice ori chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenţionat.
Aceasta presupune ambalarea, etichetarea şi sigilarea lor corectă.
Concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca celelalte probe şi numai în
coroborare cu întregul material administrat în cauză.29

29
Colectiv –Tactica criminalistică, Serviciul Editorial şi Cinematografic al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1989.

57
 CAPITOLUL VI

ÎNTOCMIREA RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ

Articolul 116 din Codul de procedură penală arată:

“Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări
ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt
necesare cunoştinţele unui expert, organul de
urmărire penală ori instanţa de judecată dispune,
la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize”.

După ce specialistul a efectuat examinarea separată şi comparativă a scrisurilor şi

semnăturilor ce fac obiectul lucrării, edificându-se asupra întrebărilor şi răspunsurilor ce
vor fi date, va trece la redactarea raportului de expertiză .
În vederea expunerii sintetizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut ca
raportul să cuprindă trei părţi principale şi anume: partea introductivă, partea descriptivă şi
concluziile.
În partea introductivă se menţionează numărul dosarului, numele expertului şi instituţia
din care face parte, organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a
efectuat dispunerea acesteia, data şi locul întocmirii raportului, întrebările la care expertul
trebuie să răspundă şi materialul supus examinării.
Partea descriptivă va cuprinde:
 descrierea materialelor pe baza cărora se efectuează expertiza;
 descrierea amănunţită a operaţiunilor executate în cadrul examinărilor, respectiv:
– descrierea şi expunerea tuturor operaţiunilor, circumstanţelor şi constatărilor ce vor
servi ca bază la formularea concluziilor;
– experimentele efectuate;
– aparatura, modelele de lucru şi condiţiile în care s-a lucrat;

58
– în cazul în care la o problemă ori situaţie dată există mai multe opinii ştiinţifice şi se
impune argumentarea celei reţinute, se va face un studiu critico-analitic al elementelor
concrete.
 examinările făcute vor fi însoţite de material demonstrativ adecvat, arătându-se
metodele şi condiţiile tehnice folosite la obţinerea lor.
Concluziile cuprind răspunsurile expertului la întrebările ce i s-au adresat şi opinia sa
asupra obiectului expertizei.
Vor fi parcurse în practică mai multe etape care vor fi prezentate în continuare:
 studierea şi însuşirea obiectului lucrării,fază în care se procedează la studierea rezoluţiei
motivate, acordându-se o atenţie deosebită împrejurărilor care ar putea influenţa într-un fel
sau altul rezultatul final;
 examinarea separată a materialului în litigiu, având ca scop determinarea
caracteristicilor generale şi individuale, scoţându-se în evidenţă toate particularităţile
esenţiale;
 examinarea separată a modelelor de comparaţie, care trebuie să fie prelevate în condiţii
similare, sau cel puţin asemănătoare executării probelor în litigiu, iar intervalul dintre
acestea (ca timp) să fie cât mai mic;
 examinarea comparativă, efectuată prin procedeul confruntării directe;
 demonstraţia, care serveşte la fundamentarea concluziilor prin înfăţişarea argumentelor
care, în înlănţuirea lor logică, conduc la o cunoaştere calitativ nouă a problemelor
examinate de expert;
 formularea concluziei este o etapă deosebit de importantă în activitatea expertului,
conclutia fiind practic partea care interesează cel mai mult.
Concluzia reprezintă răspunsul la întrebările formulate de către organele judiciare,
precum şi părerea ştiinţifică a expertului asupra obiectului expertizei.
La formularea concluziei, expertul trebuie să aibă o atitudine obiectivă, punând la baza
aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real.
Concluzia expertului, având ca punct de plecare întrebarea pusă de organul de urmărire
penală, sau instanţa de judecată, poate fi:
 certă (categorică), pozitivă sau negativă, atunci când expertul răspunde fără echivoc la
întrebarea pusă, având valoare de “DA” sau “NU”. Dacă expertul formulează o concluzie

59
de acest gen, înseamnă că şi-a format convingerea intimă că totalitatea caracteristicilor
examinate este suficientă pentru a exclude orice eroare;
 probabilă, atunci când există un oarecare grad de incertitudine, determinată de volumul
redus de date puse în evidenţă de materialul în litigiu, sau valoarea scăzută a unor
caracteristici proprii acestuia. În practica activităţii de expertiză nu sunt reguli stricte după
care se pot formula concluzii de probabilitate. Se consideră însă că, formulând o concluzie
de probabilitate expertul trebuie să aibă convingerea aproape certă cu privire la cele
afirmate, adică să fie foarte aproape de o concluzie categorică pe care nu poate să o susţină
pentru că argumentele nu îi permit.
În practică au fost întâlnite cazuri în care concluziile au fost greşite tocmai datorită
excesului de zel în a demonstra asemănări între un înscris sumar, cu puţine caracteristici
individuale, şi probele de scris prelevate de la un bănuit. Chiar atunci când din datele
operative rezultă că o persoană oarecare a executat un scris sau o semnătură, dacă acestea
nu conţin elemente individuale suficiente pentru efectuarea unei demonstraţii
convingătoare, expertul trebuie să se abţină de a formula concluzii certe.
Se recomandă ca la efectuarea demonstraţiilor şi ilustrării să nu se examineze litere
separate, ci grupuri de litere şi cuvinte, deoarece în multe cazuri legăturile dintre litere sunt
mai valoroase în privinţa identificării stereotipului dinamic al scriptorului, decât construcţia
acestora. Se vor avea în vedere abaterile de la modelul caligrafic, atacul, direcţia mişcării şi
finalul, elemente care se repetă atât în scrisul în litigiu cât şi în cel de comparaţie, despre
care avem convingerea că nu au fost executate accidental.
Trebuie pe cât posibil evitate documentele în litigiu în copie (aşa-zisele xerocopii),
despre care nu avem certitudinea că redau integral un document original, ele putând fi
rezultatul unor “îmbucşări” ale unor documente diferite. De asemenea, pe astfel de copii nu
poate fi stabilită succesiunea executării unor trasee intersectate, aspect foarte important în
cazul semnăturilor,
Dacă între două scrisuri, pe lângă asemănări există şi unele deosebiri, acestea trebuie
menţionate şi explicate, putând fi rodul unor condiţii diferite de executare, dar şi tendinţei
de deghizare. În acest ultim caz, trebuie verificată constanta execuţiei, deoarece scriptorul
revine la scrisul său natural spre finalul rândurilor şi a textului, datorită faptului că atenţia
se deplasează de la formă la conţinut.

60
 CONCLUZII

Desfiinţarea sistemului probelor formale a avut drept efect, considerarea pe plan egal a
tuturor mijloacelor de probă. Ca urmare, expertizei, deşi in abstract i se acordă o autoritate
deosebită, în practica lucrurilor, este considerată ca orice mijloc de probă. Nu i se
recunoaşte, deci, expertizei o forţă probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la
libera apreciere a organului judiciar, în conformitate cu principiul aprecierii probelor
potrivit intimei convingeri a judecătorului, bazat pe conştiinţa sa juridică.
Este de necontestat faptul că, folosindu-se date ştiinţifice prin intermediul expertizei,
pentru dovedirea împrejurărilor de fapt a unei cauze, se garantează obiectivitatea
probaţiunii în cele mai dificile situaţii.
În multe lucrări juridice s-a subliniat în mod deosebit faptul că, în calitatea sa de mijloc
de probă cu caracter ştiinţific, expertiza exercită o însemnată influenţă, deosebit de
favorabilă asupra activităţii organelor judiciare, având un rol de seamă în soluţionarea
rapidă şi obiectivă a cauzelor.
Viteza de dezvoltare şi modernizare a tehnicii de calcul, utilizarea sa pe scară foarte
largă în toate domeniile socio-profesionale au dus inevitabil (creativitatea umană având
valenţe nebănuite) la folosirea acesteia în contrafacerea şi falsificarea tuturor formelor de
manifestare scripturală.
Realizarea de documente (uneori sofisticate atât din punct de vedere al conţinutului,
formei şi culorilor, cât şi al elementelor de siguranţă) pe computer, transferarea scrisului
olograf, al siglelor, semnăturilor ori ştampilelor cu ajutorul tehnicii de scanare şi
multiplicare pe copiatoare electrostatice alb-negru şi color şi, nu în ultimul rând, o
complicată simbioză a acestor tehnici de vârf face ca sarcina expertului să devină, pe zi ce
trece, tot mai grea, situaţie în care este obligat să îngemăneze cunoştinţele în examinarea
clasică a documentelor cu noile cunoştinţe în domeniul tehnicilor de calcul, ori să apeleze la
specialişti în informatică, acolo unde rezolvarea problemelor curente depăşeşte graniţa unui
simplu utilizator de PC (personal computer).

61
 Apariţia noilor metode de falsificare şi contrafacere a documentelor cu şi pe calculator
desigur că poate face obiectul unei lucrări de sine stătătoare, unde experienţa se află la
primii paşi, în demersul nostru de faţă ne referim la experienţa acumulată şi metodele
clasice de cercetare a scrisului, conştienţi în acelaşi timp, că nu reprezintă o desfăşurare
exhaustivă a tuturor domeniilor de aplicare a mijloacelor şi metodelor grafoscopice de
examinare a documentelor şi scrisului.
Totodată, ne exprimăm convingerea că modesta noastră contribuţie la dezvoltarea
tehnicilor de lucru în domeniul expertizei criminalistice în general şi expertizei
grafoscopice în particular poate constitui o bază de lansare a unei multitudini de idei şi
aplicaţii în această sferă de activitate aflate permanent în mişcare şi îmbogăţire.

62
 BIBLIOGRAFIE

1. Codul penal român

2. Codul de procedură penală

3. Lucian Ionescu -Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi,1973

4. Vintilă Dongoroz ş. a. –Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,

partea generală, vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975

5. Nicolae Volonciu -Tratat de procedură penală, partea generală, vol.I, Ediţia a III-a
revizuită şi adăugită, Editura Paideia, 1998

6. Pavel Abraham – Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Editura
Naţional, Bucureşti, 1997

7. V. Bercheşan, I. Dumitraşcu -Probele şi mijloacele de probă, Editura Ministerului de

Interne, Bucureşti, 1994

8. Emilian Stancu -Criminalistica, vol.I, Editura Actami, Bucureşti, 1995

9. E. Mihuleac -Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971

10. Colectiv -Tratat practic de criminalistică, vol.II, cap.VII, Serviciul Editorial al

Ministerului de Interne, Bucureşti,1978

11. Colectiv -Tactica criminalistică, Serviciul Editorial şi Cinematografic al Ministerului

de Interne, Bucureşti, 1989

63
12. Colectiv -Îndrumar practic de criminalistică pentru subofiţerii de miliţie, Serviciul
Editorial şi Cinematografic al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1984

13. Colectiv -Orientare în probleme de grafoscopie judiciară, Ministerul de Interne, 1958

14. Colectiv -Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex ,Bucureşti, 1994

15. Andrei Athanasiu -Scris şi personalitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

16. C. I. Teodosiu -Probleme de medicină legală şi de criminalistică, vol.IV/1965

17. D. Sandu -Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză

criminalistică de către organul judiciar, RRD nr.4/1979.

18. P. Bouzat, J. Pinatel -Traite de droit penal et de criminologie, vol.II, Paris, 1963

19. Edmond Locard -Lex forex en ecriture, Paris, 1959, traducere

64
65