Capitolul 1.

Introducere

"La scriitura: prodotto del cervello. La mano non ѐ in grado di realizzare il gesto
grafico senza l'impulso cerebrale."

Iride Conficoni Ziosi

1.1. Noțiuni generale cu privire la expertiza grafoscopică

Activitatea justiției de prevenire și de combatere a criminalității necesită

descoperirea urgentă și completă a infracțiunilor, identificarea infractorilor, determinarea
fără dubiu a vinovăției lor și, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de legea
penală.

În acest scop, organele de urmărire penală și instanțele de judecată au dreptul și,

totodată, obligația de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili
adevărul, situație valabilă și pentru judecarea cauzelor civile.

Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară, care poate fi dispusă
din oficiu ori admisă la cererea unei părți, fie pentru susținerea acuzării sau apărării, fie
pentru dovedirea acțiunii sau pentru combaterea ei.1

Alături de alte genuri de expertiză (psihiatrică, tehnică, medico-legală, contabilă

etc.), sub diversele ei forme, expertiza criminalistică aduce o deosebită contribuție la
cercetarea științifică a probelor materiale, îndeosebi prin identificarea persoanelor și a
obiectelor. După cum ne arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea
mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută sub denumirea de expertiză grafică ori
grafoscopică.

Grafoscopia judiciară reprezintă o ramură a științei criminalistice care studiază

legitățile scrisului și elaborează metodele examinării acestuia în vederea identificării
1
L. Ionescu, "Expertiza criminalistică a scrisului", Ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 1

6
persoanei, pe cale de expertiză. În același timp, ea se ocupă cu cercetarea limbajului scris
în scopul folosirii particularităților acestuia la stabilirea autorului unui text.
Denumite de specialiști și dominante grafice, aceste caracteristici sunt constituite
din acele particularități specifice aspectului general al unui scris, formei acestuia. Pe baza
lor este posibilă clasificarea cu exactitate a unui anumit tip de scris. De asemenea, acestea
sunt elemente valoroase în descoperirea unui fals prin imitare sau deghizare, în care autorul
se concentrează mai mult asupra modului de construcție a literelor, scăpându-i
caracteristicile sale generale proprii, care îi divulgă identitatea, aspect frecvent întâlnit în
practica de specialitate.2
S-a ridicat problema valorii probatorii a expertizei, având în vedere că în legătură
cu aspectul expertizării s-a pronunțat un specialist, având cunoștințe ce depășesc în
domeniul respectiv pe cele ale organului penal. S-a ajuns până la emiterea unor opinii după
care, într-o asemenea situație, expertul ar face o „ judecată științifică ” în cauză. Acest
punct de vedere acordă o valoare probatorie mult sporită în raport cu celelalte mijloace de
probă.

Expertul nu-și poate asuma atribuțiile organului de urmărire. Organul de urmărire

trebuie să fixeze obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmăririi. Expertul trebuie să
îndeplinească sarcina primită și să nu facă aprecieri, întemeindu-se pe baza științifică a
expertizei, nu pe informațiile și declarațiile unor persoane, pe care a găsit el de cuviință să
le interogheze. Expertul nu are nici dreptul de soluționare a cauzei. Instanța poate aprecia
concluziile expertizei și să le admită sau nu, în măsura în care ele se impun prin temeiul lor
științific, puterea de convingere, coroborarea cu celelalte mijloace de probă etc. Când
concluziile expertizei nu sunt însușite de organul penal, acesta are obligația să motiveze.
Calitatea de expert e incompatibilă cu cea de martor. Dacă aceeași persoană întrunește
ambele calități, întâietate are calitatea de martor, sarcina efectuării expertizei fiind
încredințată unui alt expert.

Pentru stabilirea falsificării înscrisurilor se poate dispune prezentarea unor scripte

de comparație.3 Ele ajută în aprecierea caracterului de fals sau autentic al unor semnături
sau texte scrise pe baze comparative. Scriptele de comparație se anexează la Raportul de
Expertiză Criminalistică.

2
www.igpr.ro
3
N. Volonciu – Drept penal, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1972, pg. 186

7
 1.2. Scurt istoric privind cercetarea criminalistică a scrisului

Soluţionarea legală şi temeinică a unui proces judiciar depinde, în primul rând, de

clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt privind cauza penală sau civilă, operaţie
caracterizată deseori printr-un grad sporit de dificultate şi de complexitate, necesitând
cunoştinţe şi din alte domenii decât cele juridice. Solicitarea, tot mai frecventă, a
concursului unor specialişti a fost impusă atât de nevoia lărgirii posibilităţilor de
perfecţionare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, cât şi de progresul rapid al ştiinţei şi
tehnicii cu impactul său pozitiv asupra aflării adevărului.
Expertiza documentelor datează încă din antichitate, reprezentând probabil unul
dintre cele mai vechi mijloace de probațiune cu caracter tehnic la care s-a apelat în
procedurile judiciare, care dovedește că, odată cu circulația tot mai intensă a actelor, arta
de a putea imita scrisul altei persoane, întocmirea actelor de către scribi anume specializați,
posibilitatea de modificare a scrisului propriu au dat naștere la îndoieli asupra autenticității
înscrisurilor folosite și au impus de timpuriu căutarea unor căi de investigare.
Incriminarea falsului în acte o întâlnim încă din Legea lui Lucius Cornelius Sulla,
care prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite.
O lege a împăratului Constantin (cca. anul 330 d.H.) cuprinde un capitol special
consacrat falsului, în care indică, printre mijloacele de aflare a adevărului, compararea
scrisurilor, iar în anul 539 Iustinian citează în novela 79 o eroare judiciară cauzată de faptul
că experții declaraseră un act fals, dovedit ulterior a fi autentic. De altfel, încă din novela
49 se negase că examinarea scrisurilor poate atinge certitudinea, luându-se măsuri pentru
asigurarea pieselor de comparație.
Pe măsura dezvoltării industriei şi comerțului, a relațiilor economice și sociale,
multe consemnate în scris, se înmulțesc procesele având ca obiect falsul. De exemplu în
dreptul cutumiar francez, este menționată cercetarea unui fals în timpul regelui Carol al V-
lea, în anul 1370, în cauză aflându-se însuși șambelanul regelui. Se apreciază că prima
informație privind expertiza criminalistică a scrisului datează din anul 1569, când a fost
cercetat modul de falsificare a semnăturii regelui Carol al IX-lea al Franței.
Primele studii privind scrisul, axate în special pe descoperirea legăturii dintre
caracteristicile grafice și personalitatea omului, se studiază în sec. XVII și aparțin lui
Francois Demelle - 1609, Camillo Baldo - 1622, Jacques Raveneau - 1666 și Etienne de
Blegny - 1669. Observații extrem de importante aparțin apatelui Jean-Hippolyte Michon -
1872, iar în această perioadă se remarcă experții grafici și grafologii Alphons Bertillon -

8
1897, Pierre Humbert - 1907, E. Sollange-Pellat - 1908, J. Crepieux-Jemin - 1921,
creatorul grafologiei moderne Edouard de Rougemont - 1922, Edmond Locard - 1923, J.A.
Brutails - 1925. Dintre autorii de limbă germană trebuie menționați Hans Langebruch -
1895, Hans Gross - 1898, Ludwig Schneikert - 1906, cehul R. Saudek - 1925, iar dintre cei
de limbă engleză Persifor Frazer - 1894, Albert Osborn - 1910.4
În vechiul drept românesc, s-a păstrat împărțirea mijloacelor de probă în: scrise și
orale. Vechile documente se referă la cumpărări și vânzări, danii și delimitări de moșii, iar
judecata se sprijinea pe aceste înscrisuri, după care urmau proba cu martori, jurători și
celelalte probe.
Folosirea expertizei datează de multă vreme, în acest sens fiind edificatoare
documentele din fostul drept românesc care tratau și instituția expertizei - "Codul lui
Ipsilanti", "Legiuirea lui Caragea", "Codul Calimach".
În anul 1847, în timpul domniei lui Nicolae Șuțu, își face apariția la Iași o lucrare
intitulată "Reguli ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea vinovaților", cuprinzând
unele elemente de ordin tactic și metodologic.
Alături de dezvoltarea dactiloscopiei - în anul 1909, prof. dr. Mina Minovici, pe
baza cercetărilor proprii, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele
lăsate de mâini -, se întreprind studii vizând inițierea unor metode de cercetare
criminalistică de falsuri în înscrisuri și de identificare a persoanei după scris. Sunt demne
de amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ştefan Minovici, "Falsul în documente și fotografia în
serviciul justiției" (1900) sau "Tratatul de grafologie și expertiza în falsuri" (1910) al
criminalistului Mihai Moldoveanu.
Dintre specialiștii români, mai menționăm pe Gheorghe Marinescu - 1905, C.I.
Parhon - 1917, Mihail Kenebach - 1935.
De asemenea, trebuie subliniată în mod deosebit activitatea lui Henry Stahl,
profesor la Şcoala Superioară de arhivisticã și pedagogie, care a format experți grafici,
diplomați, autor a mai multor lucrări, cum ar fi: „Grafologia și expertizele în domeniul
scrierii. Anonimul – falsul” (1926), „Falsuri, fraude și cum se descoperă falsul” (1939),
„Expertiza grafică” (1940) „Tratat de grafologie și expertiză în falsuri”.

Odată cu importantele progrese ale științelor exacte, mai ales în domeniul fizicii și
chimiei, s-a lărgit mult aria de investigare a documentelor în vederea depistării falsurilor.
Totuși, repercusiuni însemnate au existat doar în ceea ce privește cercetarea actelor sub

4
L. Ionescu, "Expertiza criminalistică a scrisului", Ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 7

9
aspect tehnic (analiză de hârtie, pastă, tușuri, cerneală etc.). În schimb, examinările de
ordin grafic, adică studierea caracteristicilor scrisului în vederea identificării autorului, nu
au evoluat fundamental, depinzând încă în mare măsură de talentul și de experiența
expertului.

1.3. Diferențierea expertizei grafoscopice de alte genuri de examinare

 Examinarea tehnică a actelor

Indiferent de procedeele utilizate, modalitățile de falsificare ale unui act se reduc la

două posibilități: alterarea unui înscris existent și confecționarea unui înscris fictiv. In
primul caz este modificat un act valabil întocmit, fie prin înlăturarea unor mențiuni, fie prin
adăugarea altora. Adăugirile efectuate pot reprezenta un plus față de datele deja scrise sau
o înlocuire a unor date, după ce acestea au fost în prealabil înlăturate. În celălalt caz se
alcătuiește în întregime un act fals prin contrafacerea scrisului, a ștampilei, a semnăturilor,
mai rar a formatului respectiv.

Examinarea în vederea determinării autenticității se referă în ambele situații, pe de

o parte, la scris ca expresie a unei deprinderi personale, iar pe de altă parte la o serie de
elemente materiale ale scrisului, cum ar fi substanțele de scriere (creion, tuș, cerneală sau
suportul scrierii, hârtia). Expertiza criminalisticii împarte deci cercetarea actelor în două
părți diferite: expertiza scrisului și expertiza tehnică a actelor. Această diferențiere se
justifică nu numai prin obiectele deosebite supuse analizei, ci și prin procedeele diverse de
examinare comparativă a formelor scripturale din scrisul în litigiu și din scrisul persoanei
bănuita a fi autorul, pe cand în al doilea caz se recurge la investigații fizico-chimice și
traseologice, în scopul depistării urmelor materiale proprii contrafacerii sau modificării
actelor.

Determinarea ștersăturilor reprezintă un exemplu tipic de examinare tehnică. De

multe ori, modificarea actelor se realizează prin înlăturarea unor mențiuni cifrice și literale,
cum ar fi sume de bani, date calendaristice din inventare, documente de identitate, chitanțe.
Radierea sau răzuirea unui înscris atrage după sine deteriorarea hârtiei prin subțierea ei și
prin deranjarea fibrelor din stratul superior. Urmele de acest gen pot fi puse în evidență
prin diverse procedee: iluminarea actului dedesubt sau sub un unghi de incidență mic,
pulverizarea cu prafuri fine, expunerea la vapori de iod, examinarea microscopică. Există

10
și procedee mai complicate, însă foarte precise: măsurarea conductibilității electrice a
hârtiei în diferite porțiuni.

Falsificatorii mai folosesc și stergerea chimică, prin spălarea trăsăturilor de

cerneală, de pastă, cu diferite substanțe. Deși în locul respectiv se remarcă o îngălbenire,
sub acțiunea razelor ultraviolete, zona atacată va căpăta de cele mai multe ori o
fluorescență diferită de cea a porțiunii neafectate.

Examinarea scrisului și examinarea tehnică a actelor au un profil diferit, dar ele se

află într-o strânsă dependență, ambele dând posibilitatea identificării persoanei după
reprezentările sale grafice.

 Grafologia

Grafologia a suferit într-un timp scurt o mare evoluție, transformându-se într-o

disciplină cu baze stiințifice demonstrate.5

Se pune problema delimitării grafologiei de expertiza grafică. Ele sunt două lucruri
deosebite, urmăresc alt obiectiv, deşi pornesc de la o bază comună: studierea stiințifică a
scrisului.

Prin „grafoscopie” se întelege studiul scrisului în scopul determinării autenticității

unor acte, unor semnături etc., respectiv studiul scrisului în scopul identificării scriptorului,
scris a cărui specificitate justifică existenţa unui gen autonom de expertiză: expertiza
criminalistică a scrisului, denumită și „grafoscopie judiciară” sau „expertiză grafică”.

Expertiza grafică studiază și ea scrisul după caracteristicile obiective ale acestuia,

adică după dimensiune, direcţie, formă, presiune, iuțeală, continuitate și orânduire, căutând
a preciza dominantele grafice ale unui document spre a compara dacă se regăsesc aceleași
dominante în scrisul identificat6.

Obiectul nemijlocit al acestei expertize îl constituie identificarea scriptorului și în

practică se concretizează în următoarele situații: Verificarea faptului dacă un text sau o
semnătură provine realmente de la scriptorul nominalizat în act; Identificarea persoanei
care a executat un text sau o semnătură ce s-a dovedit a nu aparține titularului respectiv

5
Elena Bogdanovici, Raport între grafologie și expertiza grafică. Paralelism istoric, Tipografia Vremea,
București, 1944, pg .32
6
Andrei Atanasiu,Tratat de grafologie, Ed. Humanitas, București, 1996, pg.185

11
(false), ori provin de la un autor necunoscut (scrieri anonime, acte pe nume fictive,
adăugiri etc.).

Uneori scrierea și semnătura unui act de către titular echivaleazã cu însăși

autenticitatea lui, cum ar fi cazul unui testament întocmit personal de testator. Alteori,
situația este mai compicată. De exemplu, semnătura pe o chitanță aparține într-adevăr
persoanei pe numele căreia a fost executată, ceea ce nu înseamnă în mod automat că și
actul este autentic, întrucât semnătura putea fi „în alb” ori „furată” prin intermediul hârtiei
copiative, iar textul adăugat ulterior.

Etimologic, grafologia este „știința scrisului”, dar sensul propriu, ca disciplină

independentă, este acela de determinare a caracterului, a personalității omului cu ajutorul
scrisului. Grafologia se bazeazã pe teza că o persoană poate fi ușor recunoscută prin
gesturile sale, gesturi care nu depind de o intenție sau voință de moment, ci de o conjugare
a forțelor conștiente și inconștiente ce ar anima fiecare persoană. Toate atitudinile ființei
umane sunt deci gesturi încărcate de semnificații psihologice care se referă net în scris și
anume în caracteristicile generale ale scrisului, în tipurile de mișcări ca reflex spontan,
privite independent de formele literale pe care le îmbracă.

Dacă expertiza grafică studiază orice fel de scriere - sinceră, deghizată,

contrafăcută, grafologia analizează scrierea sinceră. Grafologul merge mai departe în
studiul său, după ce a fixat dominantele grafice căutând să afle și resorturile psihologice
pentru care un scris are anumite caracteristici. Grafologul trebuie să fie un bun psiholog,
întrucât pe baza elementelor grafice constatate va trebui să întocmească un portret
caracterologic valabil.
Expertul se mărginește la anatomia grafică, la o disecție mecanică a părților
componente ale scrisului studiat, dar va împinge mai departe această sinteză, analizând cu
lupa fiecare literă în parte, fiecare virgulă, sedilă, punct, spațiile dintre litere, cuvinte,
rânduri. Cu lupa, expertul va căuta să descopere cât mai multe semne particulare,
particularități grafice rare, care nu se întâlnesc în alt grafism, aşa-numitele idiotisme
grafice, va studia apoi întreruperile de duct, retușările, lipiturile; va studia hârtia, peniţa,
cerneala. Acestea sunt puse în evidenţă cu ajutorul raportului de expertiză întocmit de
expert.
Părintele grafologiei, abatele Michon, stabilește primele reguli ale grafologiei în
lucrarea "Systeme de graphologie. Metode pratique". Acesta spune că pentru a avea

12
revelația unui lucru interior și invizibil printr-un semn exterior vizibil, trebuie să existe o
legătură între semn și lucrul semnificat. Acest raport există între creier, organ al gândirii şi
manifestările exterioare ale sentimentelor, gesturi, atitudini, expresia fizionomică sau a
limbajului. Astfel, toate semnele grafologice se explică, comparându-le cu gesturile
naturale ale omului. Rezultatul unei analize grafologice se concretizează prinr-o schiţă
grafologică sau portret grafologic.

Capitolul 2.

13
 Semnăturile în examinările criminalistice

2.1. Noțiuni generale cu privire la semnătură

2.1.1 Importanța și rolul semnăturii în procesul civil și penal

Cercetarea înscrisurilor și a semnăturilor are menirea să pună în evidență rolul

criminalisticii nu doar în soluționarea cauzelor penale, ci și a celor civile. De altfel, însăși
ponderea deținută de cercetarea tehnică și grafică a înscrisurilor în activitatea
laboratoarelor de specialitate vine să ateste acest fapt.7

Pe latură penală, întâlnim înscrisuri care formează însuși obiectul material al

infracțiunilor de fals prevăzute de articolele 324-332 Noul Cod penal, falsificarea
producându-se fie prin crearea în întregime a unui înscris, fie prin modificarea unui înscris
existent prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea în orice mod.

Dintre înscrisurile venite frecvent spre expertizare in laboratoarele de

criminalistică, menționăm actele privind evidența și circulația diferitelor bunuri sau valori
(chitanțe, facturi, deconturi, taloane de pensie, state de plată, mandate poștale etc),
documente C.E.C. (foi de depunere și restituire, librete de economii), actele privitoare la
desfășurarea procesului de producție (instructaje pentru protecția muncii, fișe de pontaj),
bilete si buletine Loto-Pronosport, formulare de transport (abonamente, bilete, permise),
acte de studii și identitate, certificate și rețete medicale.8

Referitor la rolul semnaturii, art. 268 din Noul Cod de Procedură civilă
menționează că semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre
existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă
semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în
condițiile legii. Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este
reprodusă în condițiile prevăzute de lege.
În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost
întocmite în mod special în vederea dovedirii nașterii, modificării sau stingerii unui raport
juridic, în eventualitatea unui litigiu viitor (succesiuni, pretenții). Înscrisurile preconstituite
sunt fie autentice, fie sub semnătură privată.

7
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București,
2010, pg. 309
8
Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 2

14
 Cele din prima categorie sunt acceptate și autentificate sau întocmite și
autentificate, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, de către un funcționar care,
conform dispozițiilor Codului Civil, este competent și funcționează în locul unde s-a făcut
actul. Astfel, înscrisuri autentice sunt nu doar actele notariale (contracte de vânzare-
cumpărare, donații, testamente), însă și cele de stare civilă, hotărârile judecătorești,
procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.9
Înscrisurile autentice beneficiază de prezumția de autenticitate, în sensul că al lor
conținut corespunde voinței părților exprimată în fața funcționarului, că semnăturile le
aparțin, că data întocmirii este cea reală. Dar aceasta nu înseamnă că nu pot forma obiectul
unor expertize grafice, întrucât sunt susceptibile de a fi atacate pe calea înscrierii în fals,
conform art. 301-308 Noul Cod de procedura civilă.
În practică, astfel de cazuri vizează în special acte vechi, încheiate cu mulți ani în
urmă, iar cei care le contestă sunt moștenitorii părților, de obicei.
Astfel, potrivit art. 301, acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată
este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau
semnăturii poate fi facută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea
decăderii. Moștenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde a fi
înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.
Când una dintre persoanele menționate la art. 301 contestă scrierea sau semnătura
ori declară că nu le cunoaște, instanța va proceda la verificarea înscrisului prin:
1. compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri
necontestate;
2. expertiză;
3. orice alte mijloace de probă admise de lege.
În acest scop, președintele completului de judecată va obliga partea căreia i se
atribuie scrierea sau semnătura să scrie și să semneze, sub dictarea sa, părți din înscris.
Refuzul de a scrie ori de a semna va putea fi considerat ca o recunoaștere a scrierii sau
semnăturii.

O altă categorie de înscrisuri des invocate în justiție sunt cele sub semnătură
privată, pentru valabilitatea interesează doar dacă sunt semnate de persoanele care
figurează în acte. Astfel de acte sunt chitanțele, declarații, diferite convenții etc.

9
Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 3

15
 Pentru admisibilitatea testamentelor olografe, nu este suficientă semnarea de către
testator, fiind necesară scrierea în întregime și datarea tot de către acesta.

Înscrisul sub semnătură privată are putere doveditoare atâta timp cât este
recunoscut de părți, în caz contrar, validitatea ori falsitatea urmând să fie stabilită de către
instanța de judecată prin verificarea de scripte sau prin efectuarea expertizelor.

Astfel, conform art. 303, judecătorul, după compararea înscrisului cu scrierea sau
semnătura făcută în fața sa ori, dacă este cazul, și cu alte înscrisuri, se poate lămuri asupra
înscrisului. Dacă însă, din compararea scrierilor, judecătorul nu este lămurit, va ordona ca
verificarea să se facă prin expertiză, obligând părțile sau alte persoane să depună de îndată
înscrisuri de comparație.
Se primesc ca înscrisuri de comparație:
1. înscrisurile autentice;
2. înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părți;
3. partea din înscris care nu este contestată;
4. scrisul sau semnătura făcut/facută înaintea instanței.
Dacă una dintre părți declară că un înscris folosit în proces este fals prin
falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină.
În cazul în care, potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori nu
poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanța civilă, prin orice mijloace de
probă.

2.1.2 Semnătura, obiect al cercetării criminalistice

O componentă esențială a grafismului unei persoane este semnătura, apariția și

folosirea acesteia este legată de cerințele bunei desfășurări a relațiilor sociale. Prin
semnătură se înțelege imaginea grafică a numelui, produsă în urma unei execuții personale
a titularului respectiv, prin care atestă că este autorul unui act sau că aprobă conținutul
acestuia. Scopul principal al folosirii semnăturii nu este atât comunicarea identității
persoanei (ceea ce se poate realiza prin scrierea în mod citeț a numelui), ci acela de a face
dovada manifestării de voință a unei persoane într-un anumit sens. De aici și funcția de
veritabilă "marcă" pe care o are semnătura.

În domeniul Criminalisticii, probele materiale concretizate în urmă servesc la

identificarea, fie prin determinarea obiectului creator (anvelopa care a imprimat pe drum

16
profilul frizurilor, încălțăminte de la care provine urma de pas, degetul care a lăsat
amprenta), fie prin reconstituirea obiectului, adică a întregului, din care a făcut parte un
fragment ridicat de la locul faptei (așchii de lemn, vopsea, sticlă). Și scrisul este o urmă,
dar de un gen cu totul deosebit.

Dacă urmele de pantof, anvelopele provin de la un obiect (obiectul identificat) şi

sunt realizate prin mulare într-o masă primitoare (pământ, lemn) sau prin depunere de
substanţe (grăsimi secretate de glandele sudoripare), scrisul este urmarea activității
nervoase și musculare a omului, tradusă printr-un complex de mișcări sau deprinderi
tehnice. Ca urmare a acestui lucru, el trebuie privit ca o realitate dinamică și nu statică,
fixă, așa cum apare la o primă analiză.10

Identificarea obiectului creator se realizează pe baza identității caracteristicilor

generale și a particularităților urmei în litigiu și a urmelor de comparație, create
experimental cu obiectul bănuit, identitate pusă în evidență prin suprapunerea urmelor în
cele mai mici amănunte sau prin continuitate liniară. În schimb, două semnături aparținând
unei persoane sau două texte cu conținut similar nu vor corespunde niciodată perfect în
toate elementele grafice (se exclude copierea unde nu e vorba de un scris liber, ci de o
reproducere mecanică a unui model).

Prof. dr. Dumitru Sandu arată că semnăturile unei persoane nu sunt identice în
totalitatea trăsăturilor lor componente, nu se suprapun, chiar dacă sunt executate succesiv
și în condiții identice. Excepții, extrem de rare, s-ar putea întâlni la semnăturile extrem de
prescurtate și de o construcție foarte simplă. Benjamin Pierce, profesor de matematică la
Univ. din Harvard, a estimat că nu avem decât o șansă la 931 trilioane de a semna de două
ori numele nostru absolut identic.11

Totuşi identificarea persoanei de la care provine o semnătură este posibilă datorită

carateristicilor generale și speciale ale scrisului.

2.1.3 Procesul de formare și proprietățile semnăturii

10
Radu Constantin, Importanţa caracteristicilor de limbaj în identificarea autorului unui text, Comunicare
prezentată la Congresul național de grafologie judiciară „Grafologia judiciară: orizont și limită” Ediția XI –
Napoli 27.11.2009 – Univ. Napoli
11
Dumitru Sandu, Falsul în acte. Descoperire şi combatere prin mijloace criminalistice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1994, pg.35

17
  Procesul de formare a semnăturii

Momentul în care o persoană începe să semneze este ulterior învățării primelor note
grafice, respectiv după formarea deprinderii de a scrie. Pe lânga faptul că elevii de vârstă
mică nu sunt puși în situația de a semna, stadiul de evoluție a scrisului lor nu le permite să
execute o semnătură propriu-zisă. Tendința serioasă de însușire a unei semnături se
manifestă o dată cu vârsta de 14 ani, moment din care i se recunoaște minorului o
capacitate de exercițiu restrânsă.

Unul din factorii care ajută la formarea semnăturii este, fără îndoială, scrisul, dar nu
la modul absolut necesar, existând persoane care semnează fără a-și fi însușit în prealabil
deprinderea de a scrie, cum ar fi analfabeții care sunt puși în situația de a semna (și o fac
prin desenarea numelui a cărui structură grafică au memorat-o). Spre deosebire de scris, a
cărui învățare pornește de la gesturi elementare, procesul de adoptare a unei semnături
prezintă avantajul de a avea de la început o bază deja formată. Aceasta face ca, încă de la
început, semnătura să fie bine individualizată, spre deosebire de scrisurile corespondente
acestei etape care sunt impersonale.

În fază incipientă, semnătura va consta în scrierea completa și lizibilă a numelui,

ritmul fiind lent și greoi. La persoanele ce au un scris inferior, evolutia semnăturii se
oprește aici, toată viața aceste persoane semnează prin scrierea numelui. La alte persoane,
scrisul evoluează și, o dată cu acesta, și semnătura, îndepărtându-se treptat de simpla
caligrafiere a numelui.

Alți factori care contribuie la procesul de formare a semnăturii sunt: dorința

autorului de a-și crea o semnătură distinctivă, influențele de ordin grafic la care poate fi
supus și frecvența utilizării semnăturii de către persoana respectivă.

În cursul formării semnăturii, se constată la multe persoane intenția de a introduce

în construcția grafică forme complicate, neliterale, din dorința de a ieși în evidență. Cu
timpul, o mare parte a acestora sunt înlăturate și are loc etapa simplificării semnăturii.
Construcțiile exagerat de complicate vor dispărea, aproape în întregime. Cele mai expuse
înlăturării sunt trăsăturile aflate în zonele mediane și finale ale semnăturii, cele de la
început se mențin, de obicei, luând uneori forma unor monograme.

18
 Printre teoreticieni s-a pus problema: în ce măsură procesul de formare a semnăturii
este influențat de gradul de evoluție a scrisului? O influență există, dar nu este prea
accentuată. În general, persoanele ce posedă un scris de factură superioară au o semnătură
evoluată, dar se întamplă uneori ca persoanele ce prezintă un scris inferior să ajungă să-și
însușească o semnătură superioară. În materie de semnături nu se poate pune semnul de
egalitate între gradul de evoluție a scrisului sub forma de text și gradul de evoluție a
semnăturii. La unele persoane cu scris mediocru, datorită faptului că semnează mult în
virtutea atribuțiilor de serviciu (funcționari poștali, magazioneri etc.), se înregistrează o
devansare a evoluției semnăturii, întrucât prezintă o mai bună coordonare a mișcărilor
grafice decât scrisul.

Uneori, în momentul constituirii semnăturii, scriptorul caută să se inspire după

modelele pe care le gasește în mediul ambiant, mai ales cel familial (fiul imită semnătura
tatălui, unul din soți se inspiră după semnătura celuilalt soț). Atunci când semnătura model
este imitată destul de reușit, pot apărea probleme de identificare în cursul examinărilor
comparative.

În componența unei semnături pot intra anumite cuvinte prescurtate care preced
corpul grafic propriu-zis al semnăturii. Aceste cuvinte au rolul de a desemna o funcție, un
grad militar sau un titlu științific.

 Proprietățile semnăturii

- Individualitatea semnăturii. Reflectă calitatea semnăturii de a fi proprie unei

anumite persoane și diferită de oricare alta. Încă de la începutul formării sale, semnătura
este bine individualizată, pentru că reflectă caracterul individual al scrisului din care
rezidă. Acestor note grafice, pe care semnătura le moștenește de la scris, li se vor adăuga și
altele o dată cu evoluția semnăturii.

Materialul pe care îl ofera o semnătura este redus cantitativ, spre deosebire de

scrisul sub formă de text, însă pune în evidență un grafism de o complexitate grafică net
mai avansată, mult mai cristalizat și mai impregnat de personalitatea titularului, oglindind
în cel mai înalt grad spontaneitatea și reflexele proprii.

- Stabilitatea relativa a semnăturii. Constă în menținerea constantă a aceluiași grup

grafic de la o execuție la alta. Datorită acestei proprietăți, cât și datorită individualității,
19
este posibilă identificarea autorilor. Din cauza numeroșilor factori ce influențează
deopotrivă scrisul și semnătura, această stabilitate este numai una relativă, niciodată nu va
conduce la execuții identice. Stabilitatea relativă determină apariția unor ușoare diferențe
între mai multe execuții ale aceluiași autor, aspect cunoscut în teorie sub denumirea
"variabilității naturale a scrisului", respectiv a semnăturii.

Variabilitatea poate fi, ca în situația scrisului, de moment sau de durată. Sub

aspectul variabilității de moment se disting: semnături cu grad mare, mic sau mediu de
variabilitate. Diferențele de la o execuție la alta sunt respectiv mari, mici sau medii. În
cazul unei variabilități mari sau medii, șansele de depistare a contrafacerii sunt mai reduse,
dar cu toate acestea diferențele se manifestă între anumite limite. Procesul de scriere are la
bază un automatism, de aceea apariția unor diferențe totale este imposibilă. S-a constatat că
variabilitatea nu se manifestă în orice direcție, devenind într-un fel previzibilă luând
cunoștință de orientările sale, expertul va putea, într-o anumită masură, să anticipeze
posibilele variații.

2.2. Caracteristici de identificare a semnăturii

Semnătura, ca parte componentă a scrisului unei persoane, prezintă aceleași

caracteristici generale, cu excepția unora specifice doar acesteia: alcătuirea semnăturii,
trăsăturile liniei de bază. Alte elemente sunt proprii atât scrisului, cât și semnăturii, doar că
pentru aceasta din urmă cunoaște anumite distincții - este cazul topografiei. Sub aspectul
caracteristicilor speciale, acestea se prezintă în mod asemănător atât la scrisul sub formă de
text, cât și la semnătură.

2.2.1 Caracteristici generale cu privire la semnătură

Prin caracteristici generale ale scrisului, cunoscute și sub denumirea de "dominante

grafice" sau de "caractere obiective ale scrisului", se înțeleg acele caracteristici sau calități
ale scrisului care determină aspectul general al acestuia, respectiv aspectul semnăturii.

o Alcătuirea semnăturii

Poate fi literală, neliterală sau mixtă, după cum reproduce sau nu numele titularului.
Unele persoane obișnuiesc să adopte mai multe semnături cu aspect morfologic diferit; în

20
cazul scrisului acest lucru nu este posibil, de aceea interpretarea diferențelor la semnături
se face cu mai multa prudență ca în cazul scrisului.

o Trăsăturile liniei de bază

Reprezintă trăsătura imaginară ce unește părțile inferioare ale tuturor elementelor

ce alcătuiesc semnătura. Liniile de bază pot fi disociate după criteriul direcției și cel al
formei. În funcție de prima modalitate de departajare distingem: linii de bază orizontale,
ascendente și descendente. După formă, liniile de bază pot fi împărțite în: drepte, ondulate,
unghiulare și crenelate.

În general, această caracteristică se păstrează constantă, modificări pot surveni în

urma acțiunii acelorași factori care influențeaza și scrisul: fiziologici, emotivi, psihologici,
etc.

o Topografia

Reprezintă modul de amplasare a scrisului în pagină. Semnătura poate fi

poziționată diferit față de text. În general, topografia nu prezintă valoare identificatoare, în
schimb în cazurile când poziționarea nu este comună, poate fi reținută în cursul
examinărilor comparative (de exemplu plasarea semnăturii peste ultimul rând din text sau
la o distanță foarte mare de acesta).

o Forma scrisului

Numită și structura scrisului, forma atrage imediat atenția celui ce procedează la

examinarea unui scris și apare și mai pregnant atunci când se recurge la compararea a două
scrisuri diferite.

În funcție de mai multe criterii de clasificare distingem mai multe tipuri de scris,
după cum urmează:

- conform criteriului de configurație a literelor: scrisuri cursive, ce au la bază

modelul caligrafic și scrisuri tipografice, caracterizate printr-un grad redus de legare a
trăsăturilor grafice;

21
 - sub aspectul tipului de mișcare: scrisuri arcadate, scrisuri ghirlandate, scrisuri
unghiulare și scrisuri rotunjite. Acestea nu sunt unicele modele, în fapt din punct de vedere
al tipului de mișcare, scrisurile cunosc o mare varietate, în schimb sunt cele mai cunoscute
și întâlnite în practică;

- după criteriul gradului de simplificare: scrisuri simple, lipsite de trăsături inutile;

scrisuri simplificate, trăsăturile grafice sunt reduse la strictul necesar sau se prezintă sub
forma unor semne abia schițate, indescifrabile în afara contextului (devenind "simboluri
ale simbolurilor"); scrisuri complicate, caracterizate prin prezența multor trăsături
suplimentare, nefuncționale, care dau scrisului un aspect ornat.

o Dimensiunea scrisului

Este dată de înălțime (mare peste 2-3 mm sau mică sub 2 mm) și de lărgime (scris
dilatat sau comprimat); evident între aceste limite se situează scrisurile de dimensiune
medie, reprezentând cazuri majoritare.

o Înclinarea scrisurilor

Reprezintă o caracteristică generală esențială și constă în orientarea axei

longitudinale a literelor în raport cu linia de bază a scrisului. Majoritatea scrisurilor sunt
înclinate spre dreapta, urmând tendința fireasca de orientare a mișcărilor datorate sensului
de scriere de la stânga la dreapta. De asemenea, este destul de frecventă poziția verticală a
literelor. În ceea ce privește înclinarea axei spre stânga, ea constituie o caracteristică
fundamentală a scrisurilor executate cu mâna stângă (sinistrografie), dar poate fi înlăturată
și în scrisurile realizate normal, cu mâna dreaptă.

o Presiunea scrisului

Presiunea sau apăsarea scrisului este pusă în evidență de grosimea trăsăturilor și de

urmele de adâncime din stratul hârtiei. Presiunea de execuție este mică la scrisurile rapide,
evoluate, pentru că vârful instrumentului atinge foarte ușor suprafața actului și mare în
cazul scrisurilor lente.

În raport cu grosimea trăsăturilor, scrisurile pot fi:

22
- cilindrice, calibrul trăsăturilor este uniform datorită constanței tonusului muscular;

- măciucate, firul grafic este mai gros în partea finală a cuvintelor;

- ascuțite, trăsăturile debutează printr-o îngroșare și se eterează spre sfârșit;

- fusiforme, lățimea maximă este întâlnită la partea mediană a firului grafic.

Presiunea este unul din cele mai ascunse elemente grafice, reproducerea sa cu
exactitate fiind considerată imposibilă.

2.2.2 Particularități morfologice ale componentelor semnăturii

Oricât de importante ar fi caracteristicile generale în identificarea persoanei după

scris, nu se poate face abstracție de morfologia semnelor grafice, fiindcă în definitiv
acestea reprezintă însăşi substanţa scrisului, „materia sa primă”.

Se constituie ca un grup de elemente foarte valoroase în identificare, ele reflectând

modul în care fiecare persoană s-a deprins să execute un anumit semn sau grup de semne
grafice. Cu cât o persoană se abate mai mult de la modelul caligrafic de construcție a
literelor crește posibilitatea identificării sale.12

Astfel cum rezultă din practică, caracteristicile speciale sunt urmărite de

falsificatori, sesizate şi imitate, ajungând de cele mai multe ori să se identifice cu
originalul, complicaţiile intervenind cu ocazia elementelor mai complicate, a grupurilor de
litere şi interferenţa cu elementele specifice scrisului falsificatorului, formate ca deprindere
în timp.

Trăsăturile de bază din construcția unei litere dispuse în plan vertical se numesc
grame, iar trăsăturile orizontale ce unesc două grame se numesc ducte.

o Construcţia semnelor grafice

Modul de alcătuire, forma și modelul utilizat pentru un semn grafic alcătuiesc

grafotehnica semnului respectiv.

12
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București,
2010, pg. 322

23
 Construcția este în general constantă și foarte variată, dar se întalnesc în practică și
scrisuri ce prezintă fenomenul intitulat "poliformism literal". Astfel, aceste scrisuri prezintă
pentru anumite litere mai multe forme de execuție. De aceea, pentru ca realizarea în mod
diferit a unei litere să nu fie considerată greșit o deosebire care pledează pentru autorat
diferit, se recomandă ca în cursul examinărilor să se confrunte nouă specimene pentru
fiecare literă în parte: trei pentru poziția inițiala în cadrul a trei cuvinte diferite, respectiv
trei pentru poziția mediană și finală.

o Numărul elementelor constructive

Numărul elementelor constructive din care este format un semn grafic reprezintă
mai degrabă o problemă de continuitate a trăsăturilor decât de determinare cantitativă şi se
apreciază după schimbările de direcţie ale mişcării prin unghiuri şi după întreruperi.

Trăsăturile grafice pot fi executate fie separat, prin ridicarea instrumentului

scriptural, fie în mod continuu, fără întrerupere, departajarea lor fiind punctul de schimbare
a direcţiei mişcării.

o Forma elementelor constructive

Contribuie în mod substanţial la caracterizarea individualităţii construcţiei grafice.

Formele de bază ale trăsăturilor literale pot fi clasificate astfel:

- trăsături grafice drepte, verticale, oblice şi orizontale;

- trăsături grafice circulare, complet circulare, semicirculare şi in spirală;

- trăsături grafice unghiulare (ascuţite);

- trăsături grafice convexe (arcade);

- trăsături grafice concave (ghirlande);

- trăsături grafice ondulate;

- trăsături grafice ovoide şi buclate, care prezintă o variabilitate destul de mare

chiar în cadrul aceluiaşi scris.

o Direcţia mişcărilor de redare a construcţiilor grafice

24
 Implică o multitudine de direcţii în cazul aceluiaşi semn. Trăsăturile orizontale pot
fi direcționate spre dreapta sau spre stânga.

o Modul de începere a semnelor grafice

Se analizează sub două aspecte: procedeul folosit și poziția punctului incipient. În

ceea ce privește procedeul folosit, se disting două modalități:

- atacarea literei se face printr-o trăsătură nefuncțională;

- trasarea directă a corpului literei, renunțându-se uneori nu numai la trăsătura preliminară,

dar chiar și la anumite părți ce, convențional, făceau parte însăși din structura literei.

Poziția punctului de atac se apreciază în funcție de înălțimea la care se situează față

de linia de bază a scrisului și de distanța față de centrul literei. Analiza acestor puncte
este mai eficientă pentru literele situate la începutul cuvintelor, nu trebuie omisă însă nici
examinarea făcută pentru literele poziționate median sau final în cadrul cuvintelor.

o Modul de finalizare a semnelor grafice

Este cel puțin tot atât de important ca și modul de începere, mai ales la semnături, la
care terminația reprezintă o componentă specifică.

După cum literele inițiale din cuvinte sunt mai revelatoare în ce privește
determinarea modului de începere, studierea modului de finalizare dă cele mai bune
rezultate prin analiza semnelor situate la finalul cuvintelor.

Terminațiile pot fi scurte, adesea amputate la scrisurile reținute (inhibate) sau

energic trasate în cazul scrisurilor dinamogene.

Poziția punctului final este mai puțin fixă decât cea a punctului de atac, tocmai
datorită spontaneității crescute a gestului terminal.

o Legarea semnelor grafice şi a elementelor acestora

Gradul de legare se analizează nu numai la nivelul întregului grafism, dar și pentru

fiecare semn grafic în parte. Atunci când unele părți componente ale literelor prezintă
ruperi de legătura atipice, se examinează dacă acest fenomen este constant și în caz
25
afirmativ observația va fi reținută. Importanță pot avea și punctele de tangență sau
intersecție din structura anumitor litere de exemplu la minuscula "l", încrucișarea laturilor
buclei poate fi situată pe linia inferioară a scrisului, în partea mediană sau în zona
superioară a literei.

o Dimensiunea semnelor grafice şi a elementelor lor componente

Relevant pentru identificare este mai ales raportul dintre dimensiunile constructive
ale literelor sau dintre acestea şi ansamblul cuvântului. În unele scrisuri, dimensiunile
semnelor grafice variază după plasamentul lor în cadrul cuvintelor sau după combinația
literală în care sunt incluse.

o Modul de repartizare a presiunii

Poate fi analizat atunci când scrisul prezintă o calibrare diferită a ductelor. În

aprecierea aspectelor relative la presiune, potrivit legilor mișcărilor grafice, trăsăturile
ascendente sunt mai subțiri decât cele descendente. Modul de repartizare a presiunii este o
caracteristică strict individuală, care poate avea contribuţie însemnată la identificarea
scriptorului.

o Modul de scriere a unor semne grafice separate

Importante informații se pot obține din analiza unor semne grafice care intră în
componența anumitor litere. Este vorba despre semnele diacritice, bara minusculei "t" sau
punctul minusculei "i". Semnele diacritice fac posibilă diferențierea la nivel grafic a unor
litere cu aspect asemănător, dar cu fonetică diferită. De exemplu, se vor analiza separat:
sedilele minusculelor "s", "t", etc.

Tendințe particulare de execuție pot fi întâlnite la minuscula "i", în ceea ce privește

semnul diacritic în formă de punct, sau la minuscula "t", bara putând cunoaște poziționări
variate (intersectează corpul literei sau este plasată deasupra, poate fi paralelă cu orizontala
sau înclinată etc.).

26
 Capitolul 3.

Procedee de falsificare a semnăturilor

Falsificarea semnăturilor se datorează atât faptului că textul întreg al documentului

e mult mai greu de falsificat, cât şi faptului că prin semnătură se dă însemnătate juridică la
tot conţinutul documentului semnat. În unele cazuri, este important să fie respectată forma
documentului, dar principala condiţie de valabilitate pentru document este semnarea lui13.

Un semn grafic reprezintă o semnătură autentică atunci când îndeplinește două

condiții: se aseamănă ca formă cu grafismul utilizat în mod obișnuit de o persoană în
scopul de a semna acte; este executată personal de respectivul individ. Atunci când o
semnătură nu îndeplinește una din cele două condiții (cu atât mai mult când nu respectă
ambele imperative) ne aflăm în fața unei semnături falsificate.

În funcție de condiția ce nu este respectată, distingem mai multe procedee de

falsificare. Dacă o semnătura se aseamănă doar ca formă, dar nu este executată de titular,
se numește ca este contrafacută (procedee: copierea și imitația); când o persoană folosește
un semn grafic în scopul de a semna, dar este diferit de cel pe care îl întrebuințează în mod
curent pentru îndeplinirea scopului respectiv, avem de a face cu autofalsificarea semnăturii
(plastografii recurg la această metodă cu intenția de a-și contesta ulterior în justiție
semnătura respectivă).

Este posibil ca o semnătură să nu îndeplinească nici una din cele două condiții: nu
se aseamănă ca aspect, nici executată de titular, procedeul de realizare constând într-o
execuție de fantezie.

Pe lânga acestea, practica de expertiză atestă și o altă modalitate de a falsifica o

semnătura, mult mai periculoasă, și anume: falsificarea prin folosirea unei semnături
autentice.

3.1. Falsificarea semnăturilor prin copiere

13
Adrian Frățila, Gh. Pasescu, Expertiza criminalistică a semnăturii, București, 1997, pg.13.

27
 Contrafacerea semnăturilor prin copiere este des întalnită datorită aparentei
simplități a procedeului. Prin copiere se urmărește redarea trăsătură cu trăsătură a unei
trăsături autentice.

Operaţia de copiere constă în reproducerea grafismului persoanei prin folosirea

unor mijloace ajutătoare, fapt pentru care specialiştii o denumesc fals tehnic al semnăturii.
Când semnătura este copiată, ea îşi păstrează forma generală, proporţiile dimensionale,
plasamentul reciproc al elementelor ce alcătuiesc semnătura.

Semnăturile falsificate prin copiere se împart în: semnături care conţin urmele unei
executări prealabile şi semnături care nu conţin asemenea elemente (directe şi indirecte).

Principalul criteriu după care putem afla că semnătura este falsificată prin copiere
este coincidenţa la suprapunere, atunci cel puţin una din ele este falsificată. Cea mai simplă
metodă de stabilire a coincidenţei semnăturilor este metoda de măsurare.

Copierea directă se bazează pe executarea unor operațiuni devenite clasice: hârtia

ce va servi ca suport semnăturii falsificate se așează peste actul ce conține semnătura
originală aleasă ca model, ambele coli sunt plasate în direcția unei surse de lumină, pe o
suprafață transparentă, de obicei geamul unei ferestre. Astfel, conturul semnăturii autentice
devine vizibil la nivelul hârtiei ce va purta semnătura falsificată, facând posibilă trasarea
acesteia cu ajutorul unui instrument scriptural.

Copierea prin transparenţă cu creionul şi apoi apăsată cu un alt material de scriere o

stabilim după următoarele: lipsa de fermitate şi dinamism, înregistrarea liniilor de creion
sub liniile efectuate deasupra.

Procedura cea mai efectivă în asemenea situaţii constă în supunerea semnăturii

bănuite undelor de radiaţie infraroşie. Majoritatea cernelurilor sunt transparente la
aplicarea radiaţiilor date, pe când grafitul nu. Astfel imaginea obţinută va prezenta numai
trăsăturile de creion.

28
 a) Semnătura copiată prin transparenţă. b) Semnătura originală folosită ca model.

Modalitatea indirectă presupune două etape: transpunerea traseului semnăturii

model pe act; repasarea acestui traseu. Astfel, într-o primă etapă se obține un clișeu
intermediar care constă fie într-o urmă de substanță, fie într-o urmă de presiune. Grafismul
de ghidare poate fi obținut prin tehnici variate, cele mai cunoscute fiind: redarea prin hârtie
de calc (conturul semnăturii autentice este redat cu un creion fin, ulterior repasat);
reproducerea cu ajutorul hârtiei copiative; evidențierea traseului sub forma unei urme de
presiune obținută prin pasarea firului grafic autentic cu ajutorul unui obiect cu proeminență
ascuțită. Grafismul de ghidare se repasează, într-o a doua etapă. Unii plastografi recurg la
înlăturarea traseului de ghidare prin ștergerea acestuia.

Semnătură reprodusă prin intermediul hârtiei copiative şi

repasată cu creion colorat.

Dorința de a reda cât mai fidel o formă grafică străină, dificultățile pe care le
implică urmărirea segment cu segment a unui traseu, adeseori complicat, impune
falsificatorului un ritm lent de execuție și o manieră picturală în trasarea liniilor, semnătura
obținută apărând ca "desenată". Presiunea va fi uniformă, lipsind firul grafic de
manifestările specifice semnăturilor autentice.

Uneori scriptorul va fi nevoit să facă scurte pauze, după care firul grafic își va relua
traseul. Aceste întreruperi sunt sesizabile. Atunci când semnăturile de proveniență certă nu
pun în evidență astfel de ruperi de ritm, în zonele corespunzătoare, se va conchide că
deosebirile au la origine o operațiune de fals.

29
 Copierea prin apăsare se stabileşte prin observarea presării accentuate a hârtiei de-
a lungul liniei semnăturii. Dacă vom depista: reducerea cursivităţii şi fermităţii de execuţie,
retuşări, dereglarea coordonării mişcărilor, atunci vom putea menţiona că semnătura a fost
copiată prin apăsare. Aceasta metodă constituie transpunerea semnăturii model prin
presiune, fie după actul original, fie după o hârtie de calc pe care s-a reprodus semnătura,
pe copie se vor obţine trăsăturile semnăturii model sub forma de şanţuri, ce vor fi apoi
acoperite cu cerneală.

a) Semnătură copiată prin presiune (săgeţile indică zonele incomplet

suprapuse). b) Imaginea presiunii pe verso actului în litigiu.

Copierea prin intermediul hârtiei indigo este un procedeu asemănător celui

precedent, cu excepţia faptului că între actele suprapuse se intercalează o hârtie indigo.

Stabilirea existenţei liniilor formate de hârtia indigo se face prin cercetarea

semnăturii la microscop, prin folosirea filtrelor de lumină alese în dependenţă de
materialele folosite la copiere, analiza în radiaţii infraroşii.

Copierea semnăturilor prin punctare sau înţepare se observă după punctele şi

înţepăturile efectuate, îngroşarea începutului şi sfârşitului trăsăturii, calibrul diferit al
trăsăturilor, vibrarea unor linii, ritmul scăzut de execuţie etc.

Grafismul contrafăcut în aceste condiții poate prezenta și alte imperfecțiuni: în

anumite puncte ale firului grafic pot să apară tremurături, urmare a unor cauze precum
tensiunea exagerată a mâinii, îndemânare insuficientă, emoție etc. Interpretarea
tremurăturilor este dificilă în situația în care și semnătura autentică pune în evidență
această caracteristică.

Deși aprecierile în această privință nu sunt ușor de făcut, în general se consideră că

există posibilitatea decelării tremurăturilor cauzate de fals de cele de origine naturală.

30
Pentru un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului și a celui
patologic este exclusă, putând fi categoric distinse:

- tremuratul patologic este mai accentuat la curbe și mai puțin la trăsăturile drepte,
tremuratul falsificatorului vizează, dimpotrivă, trăsăturile drepte, iar la curbe, fiind
preocupat de schimbarea direcției, uită să îl mai execute (J.A. Brataills);

- tremuratul patologic este foarte fin și des (uneori penița atinge foarte ușor
suprafața hârtiei, ceea ce dă naștere așa numitelor "fire de păianjen"), tremuratul
falsificatorului este grosier și apăsat, cu un număr redus de oscilații;

- tremuratul patologic este progresiv, accentuându-se pe măsură ce se scrie,

tremuratul falsificatorului apare la început, cu tendință de atenuare spre final - datorită unui
început de acomodare care determină o mai mare siguranță de execuție.

Ritmul lent și presiunea uniformă a execuției, cărora li se adaugă uneori

imperfecțiuni ale traseului, conferă scrisurilor copiate un aspect general static, desenat,
neîntâlnit la nici o altă semnătura autentică, fie aceasta chiar și de factură inferioară. Într-
adevăr, indiferent de nivelul de evoluție la care se situează, orice semnătură executată în
baza unei deprinderi va reflecta spontaneitatea gestului grafic.14

Acestea sunt simptomele comune copierii indiferent de procedeul folosit. Copierea

indirectă prezintă semne proprii după care poate fi recunoscută. Sub aspectul depistării
prezintă avantajul descoperirii grafismului de ghidare.

Unii plastografi nu consideră necesar înlaturarea acestuia. Atunci când acesta a fost
obținut prin folosirea creionului sau a hârtiei copiative, iar retușul a fost executat cu stiloul
sau pix cu pastă, grafismul intermediar poate fi pus în evidență prin examinare tehnică
(expunerea actului la radiații). Unele radiații au proprietatea de a fi absorbite de cerneală
sau pastă de pix și respinse de grafit sau compoziția stratului ce acoperă hârtiile copiative,
fotografia va pune în evidență tocmai traseul inițial.

Alți plastografi înlătură traseul de ghidare, urmele acestei acțiuni sunt detectabile și
constau în resturi grafice rezultate în urma unei ștergeri imperfecte. Hârtia supusă ștergerii
prin mijloace mecanice va reține semne precum: deteriorarea fibrelor din stratul superior,

14
Adrian Frățila, Expertiza criminalistică a semnăturii, București, 1997, pg. 58

31
subțierea hârtiei etc. Zona de hârtie alterată va reacționa diferit, la unele teste chimice, față
de restul actului. Dacă traseul este înlăturat pe căi chimice, expunerea actului la diferite
radiații va face ca zona atacată să capete o fluorescență diferită de zona actului rămasă
intactă.

Dovada absolută a falsului prin copiere rezultă din constatarea că semnătura din
litigiu concordă pana la suprapunere cu una din semnăturile autentice. Identitatea până la
suprapunere este contrazisă categoric de variabilitatea naturală a actului grafic.

3.2. Falsificarea semnăturilor prin imitare

Stabilirea semnăturii imitate o putem face deoarece deprinderile de scriere sunt

relativ stabile şi nu pot fi schimbate la simpla voinţă a celui ce doreşte să falsifice o
semnătură. La stabilirea semnăturii imitate trebuie să ţinem cont că semnăturile imitate
sunt de două feluri: servilă – care se efectuează prin urmărire vizuală lentă a traseului
semnăturii autentice, ceea ce putem asemăna cu o desenare după model şi liberă – prin
executarea semnăturii într-un ritm mai mult sau mai puţin normal, după ce în prealabil
falsificatorul a studiat modelul original al semnăturii sau a făcut chiar exerciţii de imitare.

Semnătura imitată servil se caracterizează prin continuitatea trăsăturilor şi conturul

lor net, executarea semnăturilor grafice simplificate, amplitudinea trăsăturilor. Datorită
urmăririi vizuale a semnăturii model, a concentrării atenţiei şi controlului asupra fiecărei
mişcări, trăsăturile sunt lente, lipsite de siguranţă şi spontaneitate. Cursul lent îl stabilim
după întreruperile plasate anormal, existenţa corectărilor, tremurăturilor, revenirile asupra
unor elemente care i-au scăpat. Frângerea trăsăturilor şi tremurăturile sunt urmarea
încetinirii mişcărilor. Un alt indiciu de imitare servilă este gradul de presiune accentuat şi
uniform. Aceasta se observă şi în îngroşarea părţilor incipiente şi finale ale trăsăturilor. La
semnăturile autentice, gradul de presiune şi calibrul trăsăturilor alternează în funcţie de
direcţia lor, cele orientate descendent şi spre dreapta fiind mai accentuate decât cele
orientate ascendent şi spre stânga.

32
 Semnătură contrafăcută prin imitaţie servilă.

Față de semnătura obținută prin copiere care concordă după mărime și modul de
dispunere a semnelor componente cu semnătura de comparație, semnăturile imitate vor
prezenta frecvente deosebiri sub acest aspect, datorită faptului că falsificatorul nu poate
aprecia vizual proporțiile semnelor grafice. Datorită acestei dificultăți de interpretare,
evaluare și redare, o semnătura imitată servil, chiar cu o deosebită grijă, nu se va afla
niciodată în situația de a coincide până la suprapunere cu semnătura model.

Imitația liberă cunoaște două variante: imitația precedată de exerciții prealabile și

imitația liberă din memorie.

1) Imitația precedată de exerciții prealabile asigură formarea unui început de

automatizare, gestul grafic având o oarecare spontaneitate spre deosebire de artificialitatea
specifică semnăturilor imitate servil.

Insuficienta analiză a particularităților semnăturii autentice, combinată cu ritmul

rapid de execuție vor conduce la o redare defectuoasă a imaginii model. Datorită
automatismului ce caracterizează scrierea, este posibil ca o mică parte din caracteristicile
specifice scrisului falsificatorului să ajungă, indiferent de voința acestuia, în construcția
semnăturii imitate.

2) Imitația liberă din memorie constă, dupa cum este și denumită, în redarea din
memorie a semnăturii altei persoane. Grafismul obținut va prezenta mari distincții față de
cel original, pentru că, oricât de bună ar fi memoria cuiva, este imposibilă reținerea unor
amănunte precum: poziția punctului de atac a unor litere, formele anumitor trăsături de
legare, formarea semnelor diacritice. Construcțiile trasate în acest fel vor prezenta doar
analogii cu semnăturile autentice, falsul fiind depistabil.

33
a) Semnătură contrafăcută prin imitaţie liberă. b) Semnătura originală

3.3. Falsificarea semnăturilor executate din fantezie

Semnăturile executate din fantezie sunt cele realizate pe numele său sau în numele
altor persoane, fără să se urmărească reproducerea semnăturilor acestora. Componenţa şi
structura lor literală nu are astfel nimic comun cu semnăturile titularilor respectivi, decât în
mod cu totul accidental. Aici se includ şi semnăturile fictive.

Situația este des întâlnită în cazul statelor de plată ale angajaților sezonieri, pe act
trebuind să figureze o semnătură, iar falsificatorul execută ceva care are alura unei
semnături, fără să îl intereseze conținutul ei.

3.4. Falsul prin folosirea unei semnături autentice

Semnătura autentică este procurată fără știrea titularului și folosită la alcătuirea

unui act fals. Înscrisurile realizate în acest fel se bazează astfel pe o semnătură care provine
în mod cert de la titular, lucru ce va fi confirmat de o eventuală expertiză. Stabilirea
faptului că o semnătură este preexistentă celorlalte grafisme din conținutul documentului,
nu este, în general, o chestiune ușoară.

3.4.1 Falsul prin decupare

Semnăturile autentice sunt decupate, împreună cu o porțiune de hârtie nescrisă, de

pe actul real sau de pe o hârtie oarecare pe care sunt inscripționate. Pe suprafața de hârtie
nescrisă vor fi inserate textul, data și alte grafisme. Specific pentru documentele falsificate
în acest mod este formatul mic al actului, textul cunoaște o poziționare deosebită față de

34
semnătură, rândurile sunt comprimate, iar uneori prezența unor elemente grafice de pe
actul vechi (de exemplu porțiuni din impresiunile unei ștampile, care în mod normal nu ar
trebui să figureze în document).

3.4.2 Falsul prin folosirea unei semnături date în alb

Semnăturile "date în alb" sunt cele executate pe o hârtie ce urmează a fi completată

cu un anumit text, la conținutul căruia autorul semnăturii achiesează (situație întâlnită în
diferite sectoare de activitate, reprezentând apanajul unor persoane cu funcții de
conducere).

Acest tip de fals poate fi pus uneori în evidență și prin examinarea încrucișărilor de
trasee, ce ar putea releva faptul că ductul aparținând semnăturii este plasat sub cel al
textului.

3.4.3 Falsul prin furtul de semnătură

Semnăturile necesare acestui gen de fals sunt obținute prin intermediul hârtiei
copiative. Înainte ca titularul să semneze un document în mai multe exemplare, printre
acestea se introduce o hârtie nescrisă și una copiativă. Astfel în momentul semnării, se va
obține, fără știrea autorului, o semnătura autentică, în baza careia se va întocmi actul dorit.

Depistarea unei astfel de manopere de fals este extrem de dificilă, actele obținute în
acest fel rețin de obicei puține elemente care ar putea sugera furtul de semnătura. Dovada
furtului s-ar produce în situația în care expertul ar avea la dispoziție și actele reale
întocmite în baza aceleiași semnături. Astfel de împrejurări sunt extreme de rare.

3.4.4 Falsul prin folosirea unui timbru ce conține o semnătură autentică

Timbrele sunt prezente pe unele acte, uneori în mod necesar, ca urmare a condițiilor
expres prevăzute de lege, alteori din dorința unora de a conferi un caracter solemn actelor
respective. Sunt cazuri în care pe suprafața unor astfel de timbre sunt executate semnături
autentice. Transferate împreuna cu timbrul respectiv pe o altă suprafață de hârtie pot servi
la întocmirea unor acte false.

Acest procedeu, rar întâlnit, poate fi sugerat de însăși inoportunitatea prezenței unui
timbru pe anumite acte.

35
 3.4.5 Falsul prin folosirea urmei de presiune a unei semnături autentice

Șanțuri de presiune ce redau conturul unei semnături autentice pot să apară în urma
unei execuții naturale pe o suprafață de hârtie ce se află sub actul real la momentul
semnării. Prin repasarea urmei de adâncime se obține o semnătura ce poate sluji la
întocmirea unui act cu un conținut despre care autorul semnăturii autentice nu are
cunoștință. Acest procedeu prezintă toate caracteristicile unui fals prin copiere indirectă pe
baza folosirii urmei de presiune, drept urmare va fi analizat ca atare.

3.4.6 Falsul prin colaj

Procedeul are la bază copierea semnăturii autentice prin intermediul copiatoarelor

de tip xerox sau aparatelor de fotografiat. Semnătura este decupată de pe hârtia pe care a
fost executată natural, plasată sub textul conceput de falsificator, în cele din urmă
ansamblul este reprodus prin fotografiere sau cu ajutorul xeroxului. Falsul nu reține de
obicei urme în baza cărora să poată fi depistat. Ceea ce nu se poate stabili în cazul acestor
copii și ține de însăși autenticitatea lor, se datorează fidelității cu care a fost reprodus actul.
Pe de altă parte, se pune problema dacă semnăturile au fost date pentru textul pe care îl
însoțesc.15

Metodologic, în cazul în care expertului i se prezintă spre expertizare un act sub

formă de copie xerox, acesta trebuie să solicite exemplarul original al înscrisului.

În situația în care nu poate fi procurat, se profilează două căi de examinare. Prima

are în vedere împrejurarea când, din date certe, se desprinde concluzia cum că existența
originalului poate fi probată. În acest caz, examinările vor putea fi făcute și în baza unei
copii, singura condiție este de a fi de bună calitate, ipoteza unui posibil colaj este
înlăturată. A doua cale de examinare se conturează atunci când nu există dovezi că actul
respectiv ar fi realizat după un document real (se înțelege că atunci când se are de a face cu
un fals originalul nici nu există). Într-o asemenea situație, specialistul are posibilitatea să
procedeze la efectuarea expertizei, dar rezultatele vor fi raportate la ipoteza colajului. Se va
putea conchide că semnătura aparține titularului, cu precizarea că ar putea să nu fie dată
pentru conținutul actului respectiv pe care se află.

15
L. Bobos, Unele probleme pe care le ridică expertizarea actelor reproduse cu ajutorul aparatelor de copiat,
Revista PROBLEME DE CRIMINALISTICĂ ȘI CRIMINOLOGIE, nr 1-2, 1987

36
 Un caz de colaj a fost depistat în felul următor: s-a evidențiat dispariția punctelor de
la rublica "semnătură" pe toată suprafața acoperită de impresiunea ștampilei, dispariție
datorată acoperirii acestei porțiuni de fragmentul de hârtie pe care se afla impresiunea
inițială.

În unele situații însă, procedeul este atât de bine realizat încât îl pun pe expert în
imposibilitatea de a formula o concluzie.

Semnătură decupată și lipită pe chitanță Aceeași semnătură după xerocopiere

Falsificarea semnăturilor se poate face şi prin alte metode mai rar întâlnite precum:
transferul cu material adeziv, proiectarea cu mijloace optice, copierea cu grafit, decuparea
etc.

Transferul semnăturii cu material adeziv, dacă semnătura nu e apăsată, îl putem

constata prin stabilirea că materialul de scriere a fost depus prin contact static, lipsind orice
relief, orice urme de apăsare16.

Semnăturile transferate fără a fi apăsate coincid grafic şi după dimensiuni, plasare

reciprocă cu semnătura model, ceea ce nu avem la falsificarea semnăturilor prin apăsare
sau prin intermediul hârtiei indigo. Liniile grafice apăsate pot prezenta însă unele devieri
faţă de model, datorită urmării inexacte a trăsăturilor 17. Relevarea trăsăturilor este în acest
caz mai dificilă decât la alte moduri de contrafacere, deoarece ca de obicei păsarea se face
cu acelaşi material cu care sunt imprimate şi trăsăturile iniţiale.

Falsificarea semnăturii cu folosirea unui facsimil confecţionat prin gravarea

semnăturii originale în diferite materiale plastice, metal, lemn se stabileşte prin analiza
semnelor de care am menţionat mai sus, deoarece imaginea obţinută se apasă cu cerneală

16
I.F. Panteleeva, N.A. Selivanov, Criminalistica, Moscova, 1984, pg. 285-286
17
I.F. Panteleeva, Expertiza legală a scrisului, Моscova, 1961, pg. 164

37
ori alte materiale de scriere. Mai cu seamă sunt descoperirea facsimiliului cu semnătura
respectivă, lipsa de supleţe a trăsăturilor, tonalitatea scăzută a mişcărilor.

Folosirea unei suprafeţe metalice poate duce la întinderea cernelii, formarea unor
stropi uşor de observat la examinarea cu mijloace optice. Trăsăturile incomplet acoperite în
momentul apăsării vor releva lipsa mişcărilor dinamice, absenţa fulajului şi a conturului
clar, precum şi repartizarea inegală a colorantului. Trăsăturile apăsate repetat vor fi lente,
nesigure datorită procesului de urmărire a traseului imprimat iniţial.

Sunt cunoscute cazuri când falsificatorii reproduc semnătura model prin proiecţie
cu un sistem optic adecvat şi apăsare repetată a imaginii luminoase cu un instrument
scriptural. La cercetarea unei semnături obţinute prin asemenea metodă, trebuie să ţinem
cont că prin proiecţie imaginea poate fi mărită sau micşorată 18. La mărire sau micşorare
apar astfel de semne: proporţiile semnelor grafice sunt intacte, cum este şi poziţia lor
reciprocă. Mai avem şi semnele care sunt caracteristice pentru executarea înceată ceea ce
se datorează urmăririi imaginii luminoase a semnăturii avută ca bază.

Copierea cu grafit este asemănătoare copierii prin intermediul hârtiei indigo. Ea

oferă ca dovadă a falsului elemente caracteristice, ca şi metoda anterioară: executarea
semnăturii lente, urme de grafit ale traseului iniţial, care se pot evidenţia fie direct, fie prin
examinare în radiaţii infraroşii.

3.5. Autofalsificarea semnăturii

Constă în modificarea propriei semnături în ideea de a o contesta ulterior, această

modalitate fiind echivalentă cu deghizarea scrisului.

Deși intenția scriptorului este de a-și face iscălitura de nerecunoscut, în fapt, aceasta
va păstra în mod frecvent elemente ale scrisului sau ale semnăturii sale adevărate.

Elementele care se conservă apar ca manifestări spontane ale deprinderii de a

semna (inclusiv de a scrie), proces ce are la bază un stereotip dinamic greu de anihilat.
Procesul nu poate fi controlat decât parțial, în momentul execuției, unele mișcări vor urma

18
R.М. Lanțman, Cibernetica și expertiza criminalistică a scrisului, Моscova, 1988, рg. 94

38
traseul lor obișnuit, fenomen ce are loc automat, fără voia scriptorului. Asemenea "scăpări"
ale autorului creeaza baza materială ce face deseori posibilă identificarea sa.

Este de recunoscut și faptul că aprecierea deosebirilor comportă serioase dificultăți:

se datorează variabilității naturale sau unei operațiuni de fals comis prin imitație.

39
 Capitolul 4.

Determinarea autenticității sau falsificării semnăturilor

În cadrul efectuării expertizei grafoscopice a semnăturii, se parcurg următoarele

etape: cercetarea prealabilă urmată de analiza separată a semnăturii, examinarea
comparativă și finalizarea cercetărilor prin punerea concluziei.

Cercetările prealabile au mai mult un caracter auxiliar, dar practica demonstrează că

tratarea superficială a problemelor preliminare creează ulterior impedimente, mergând
până la apariția unor regretabile erori. Cu această ocazie au loc următoarele operații:
determinarea obiectului expertizei, verificarea materialului de comparație și cercetarea
împrejurărilor pricinei dacă prezintă interes pentru efectuarea examinărilor.

Stabilirea obiectului expertizei nu ridică probleme deosebite, cu excepția a două

situații: când cerințele sunt defectuos formulate sau în cazul în care întrebările depășesc
sfera de competență a investigațiilor scrisului. Dacă formularea este defectuoasă, expertul
se va adresa organului solicitant cerând lămuriri.

Verificarea materialului de comparație are loc pentru a se vedea dacă acesta este
adecvat calitativ și cantitativ. Piesele trimise la laborator trebuie să poarte viza organului
solicitant. Este de dorit ca viza să fie plasată astfel încât să nu afecteze caracteristicile
actului de expertizat (au existat și situații când aceste mențiuni au fost amplasate peste
semnătură, facând documentul impropriu unei bune examinări).

Strângerea materialelor de comparaţie constituie sarcina organului care solicită

expertiza, raţiunea constând în faptul că, în prealabil, e necesar să se stabilească cu
certitudine autenticitatea lor. Materialele de comparaţie sunt formate din piese de două
categorii: preconstituite (scrise liber) și scrise la cerere. 19 În cazul acestora din urmă,
dictarea poate fi întreruptă de mai multe ori pentru a determina persoana bănuită să

19
C. Suciu – Criminalistica, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, București, 1972, pg. 497

40
semneze după fiecare întrerupere, obţinând astfel mai multe semnături în cuprinsul
aceluiaşi document.

O dificultate poate apărea în cazul persoanelor decedate (cel mai frecvent întâlnită
la testamente). Într-un astfel de caz se vor depune şi texte şi semnături de la diferite
instituţii unde pot fi găsite acte precum: registrele de stare civilă etc., dar şi piese procurate
de către persoanele interesate.20

În probele grafice executate de persoana bănuită a fi falsificat o semnătură, se va

cere să se scrie de mai multe ori numele pe care-l reprezintă semnătura, dar şi nume
apropiate, fără să li se ofere drept model însăşi semnătura.

4.1. Examinarea separată a semnăturilor

O primă cercetare a semnăturii ce face obiectul expertizei va avea caracterul unei
identificări de gen, adică se va urmări dacă grafismul respectiv reprezintă într-adevăr o
semnătură sau are o altă semnificaţie.

Practica de expertiză a stabilit o serie de caracteristici şi elemente care sunt în

măsură să releve caracterul natural de execuţie al unei semnături:

-dinamismul execuţiei: aspectul dinamic al unei semnături este conferit de acțiunea

conjugată a mai multor agenţi: ritmul rapid al execuţiei, energia şi impetuozitatea cu care
sunt trasate majoritatea elementelor componente;

-dezinvoltura execuţiei: semnătura pare să fie executată fără efort. Firul grafic se
desfăşoară cu usurinţă, semnele componente, chiar şi cele complicate sunt conturate precis,
fără nici cea mai mică ezitare. Legăturile dintre acestea demonstrează un nivel ridicat de
automatizare;

-dublarea traseului: fenomenul apare, în special, la semnăturile trasate cu peniţa.

Este întâlnit mai rar la grafismele trasate cu creionul sau alte instrumente de scriere;

-neimprimări ale materialului de scriere: traseul semnăturii prezintă porţiuni în care

materialul de scriere nu s-a imprimat sau a aderat foarte slab la suprafața hârtiei, fapt

20
E. Stanciu, Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, pg. 337-338

41
datorat uscării sau insuficienţei cernelii sau pastei ori anumitor defecţiuni de imprimare ale
instrumentului scriptural;

-discontinuităţi ale traseului: de-a lungul traseului semnăturii apar discontinuităţi.

Într-un anumit punct, vârful instrumentului scriptural părăseşte suprafata hârtiei, face un
drum scurt prin aer şi apoi continuă trăsătura pe traiectoria sa inițială;

-variaţiile de calibru ale firului grafic: semnăturile trase cu spontaneitate prezintă

un traseu nuanţat. Variaţiile de echilibru, ce reflectă sugestiv o activitate naturală, sunt cel
mai bine puse în evidență la semnăturile trasate cu peniţa;

-acurateţea trăsăturilor curbei și lanţurilor: acestea apar frecvent în alcătuirea

semnăturilor. Atunci când sunt executate cu o mare dexteritate, ele reflectă o acţiune
automatizată şi o bună coordonare;

-inundarea unor detalii: fenomenul de umplere cu material de scriere (pastă sau

cerneală) a laturilor fine se poate produce datorită unei apăsări exagerate asupra
instrumentului scriptural sau unor defecţiuni ale acestuia ce permit emisia unei cantităţi
mai mari de substanţă colorată decât ar fi necesar.

Stabilirea caracterului natural al unei semnături ridică şi problema dacă aceasta

reţine sau nu elemente de autenticitate.

Semnele ce evidențiază artificialitatea sunt simptomele proprii unei semnături

falsificate. Alte tipuri de elemente constituie "indicii de autenticitate", adică acele
construcții grafice ce ar putea fi cu greu atribuite altor persoane decât titularului
semnăturii. Semnele respective nu sunt altceva decât imperfecțiuni ale trăsăturilor datorate
altor cauze decât falsul:

- "firele de păianjen", trăsături eterate ce au uneori aspect încâlcit, reprezintă un

tremurat ușor, aproape insesizabil, al firului grafic;

- tremuratul natural;

- frângerea trăsăturilor ce în mod natural se prezintă sub forma unor arcuri.

Interpretarea semnelor de naturalețe sau artificialitate se face în cursul examinării

comparative. În cazul semnăturilor, analiza trebuie permanent raportată la ipoteza falsului.

42
 Semnele grafice menționate se interpretează după cum urmează:

- cele ce pun în evidență naturalețea și spontaneitatea gesturilor pot pleda pentru:

autenticitatea execuției, un fals executat din fantezie, un fals realizat prin imitație liberă;

- cele ce pun în evidență un aspect artificial pot pleda pentru: un fals realizat prin
copiere, imitația servilă sau autenticitatea semnăturii.

Oricât de evidente ar fi urmele de fals, o concluzie certă se poate da doar în urma

examinărilor comparative.

4.2. Examinarea comparativă a semnăturilor și posibilele erori ce pot apărea

în expertiza semnăturilor
4.2.1 Reguli generale privind examinarea comparativă
Procurarea materialului de comparație nu este sarcina experților, ci intră în
obligațiile organelor care solicită expertiza și au obligația de a verifica dacă scriptele de
comparație provin de la persoanele cărora li se atribuie, precum și de a le pune în discuția
părților.
În urma punerii în discuție, se înlătură toate probele de scris asupra cărora părțile nu
cad de acord.
După efectuarea acestor investigații, probele de scris trebuie să fie nominalizate și
vizate de către organele solicitante.
Semnăturile ce se prezintă pentru expertiză trebuie să îndeplinească anumite
cerințe, din care menționăm principalele două:
- la prelevarea probelor de semnături, liber, este necesar să se verifice autenticitatea
lor, adică dacă într-adevăr ele sunt întocmite de persoana în numele căreia sunt prezentate;
- toate probele de scris - semnăturile - trebuie certificate spre neschimbare de către
anchetatorul penal sau de instanță. Prezentarea unor scripte necertificate exclude
posibilitatea efectuării expertizei.
Este necesar ca acestea să fie luate în primul rând de la titulari și apoi de la
persoanele bănuite. Ele se execută pe mai multe foi de hârtie, care trebuie luate după
executarea a 5-7 semnături. În cazul semnăturilor ce trebuie să fie executate pentru alte
persoane, scriptorului i se cere să scrie inițial numele și prenumele titularului și apoi să
execute propriile semnături.

43
 Examinările comparative includ operațiuni complexe, de mare importanţă în cadrul
investigaţiei de verificare a autenticităţii unei semnături. Ca atare, acestea nu pot fi
efectuate în mod arbitrar, ci se desfăşoară într-un anumit cadru, cu respectarea unor reguli a
căror valabilitate a fost probată în activitatea practică de expertiză.

O primă regulă se referă la direcţia de pornire a examinărilor comparative. Analiza

va avea ca punct de pornire tabloul de caracteristici ale semnăturilor de provenienţă certă,
obținut pe calea inducţiei, adică prin ridicarea la general după analiza succesivă a cazurilor
particulare, procedeu ce permite relevarea caracteristicilor de esenţă şi disocierea lor față
de elementele întâmplătoare, neesenţiale.

Există cerinţa ca examinarea să cuprindă toate caracteristicile grafice etalate de

semnăturile comparate. Concluzia finală va trebui întotdeauna să fie bazată pe combinaţia
tuturor caracteristicilor generale și speciale și nu pe câteva caracteristici separate, oricât de
valoroase ar fi acestea.21

A treia regulă se referă la ordinea în care urmează să fie examinate comparativ

caracteristicile grafice. Se consideră că analizele trebuie să înceapă cu caracteristicile de
ordin general şi să continue cu cele de ordin particular. Există câteva ipoteze în cazul
ipotezei execuţiei din fantezie, se vor verifica cu precădere alcătuirea şi caracteristicile
grafotehnice. La ipoteza imitaţiei libere, vor fi examinate în mod special alcătuirea,
dimensiunea semnelor componente, raporturile lor poziţionale. În ipoteza copierii, vor fi
executate prioritar caracteristicile execuţiei, modul de începere a semnelor grafice, iar
ipoteza imitaţiei servile impune verificarea caracteristicilor execuţiei, raporturile de ordin
dimensional ale semnelor grafice, înclinarea acestora, modul lor de începere şi de
finalizare.

În literatura de specialitate se afirmă că modalitățile precum copierea sau imitarea

servilă nu permit stabilirea autorului, în schimb grafismele obținute prin alte tehnici
(imitația liberă, execuția din fantezie, deghizarea) oferă șansa identificării plastografului.

Semnăturile falsificate prin copiere - nu permit niciodată stabilirea persoanei care

le-a executat, pentru că scriptorul va reproduce întocmai semnătura utilizată ca model şi
deci, va prezenta aceleaşi construcţii literare, caracteristici generale, dimensiune, înclinare,
spaţiere, etc.

21
L. Ionescu, "Expertiza criminalistică a scrisului", Ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 144

44
 Semnăturile falsificate prin imitaţie servilă - nu oferă elemente cu valoare
identificatoare, deoarece nu reprezintă decât desene obţinute după modelele urmărite
vizual. Astfel de semnături conţin numai elemente formale din semnăturile originale.

Uneori, falsificatorii introduc caracteristici din scrisul lor, plasamentul punctelor

incipiente, modul de finalizare, sistemul de legare al unor litere, etc. însă aceste elemente
nu sunt suficiente nici calitativ, nici cantitativ pentru a fi socotite elemente cu valoare
identificatoare.

Semnăturile falsificate prin imitaţie liberă – ce sunt executate din memorie, după un
antrenament prealabil, deşi au un grad mare de spontaneitate, conţin particularităţi din
scrisul şi mai ales din semnăturile proprii ale falsificatorului. Acestea pot conduce, când
sunt caracteristice, la identificarea autorului cu certitudine sau măcar cu probabilitate.

Semnăturile falsificate din fantezie – se pretează cel mai mult la determinarea

autorului, deoarece se bazează excusiv pe formele grafice ale executantului. Putem distinge
în cadrul acestor semnături între: semnăturile false nedeghizate și semnăturile false
deghizate.

Semnăturile false nedeghizate – sunt semnături executate pe nume străin pentru

care scriptorul folosește grafismul normal. În acest caz, este posibilă efectuarea unui
examen comparativ între semnăturile în litigiu şi scrisul persoanei bănuite. Prin analiza
caracteristicilor generale şi a particularităţilor de construcţie literală, se poate ajunge la
stabilirea autorului sau la excluderea persoanei bănuite.

Semnăturile false deghizate – sunt cele contrafăcute sau fictive la executarea cărora
scriptorul îşi schimbă intenţionat scrisul pentru a nu fi recunoscut. Factorii principali care
influenţează posibilităţile de identificare ale autorului semnăturilor, sunt cantitatea
materialului grafic pe care îl reprezintă semnăturile deghizate, caracterul literal al acestora
şi modul de redare al numelui.

45
 Semnătura aceleiaşi persoane în litigiu

Cu privire la cantitatea materialului grafic, este ştiut faptul că o semnăturã este mult
restrânsă de un text în ceea ce priveşte mulţimea literelor. Existenţa mai multor semnături
false ar permite examinarea acestora luate împreună, ceea ce ar uşura identificarea
autorului.

Referitor la caracterul literar al semnăturilor, acestea pot fi: literale, parţial literale
şi neliterale (indescriptibile). La primele două categorii, în măsura în care unele construcţii
grafice scapă nemotivate, există şansa de a identifica persoana care le-a executat. La
semnăturile neliterale nu se poate stabili autorul, datorită faptului că trăsăturile grafice sunt
realizate arbitrar. Un alt aspect îl constituie modul de redare al numelui. O alcătuire
completă (nume, prenume, iniţiala tatălui) va oferi mai multe elemente identificatoare
decât o alcătuire incompletă, redusă numai la nume sau câteva cuvinte.

În prezent, criminalistica românească beneficiază de o tehnologie de înaltă

performanță reprezentată de lupa dactiloscopică X3, Stereomicroscop SMXX POLILIGHT
- sursă de lumină cu lungime de undă variabilă cuprinsă între 350 și 1000 nanometri,
aparatul VSC 5000 (stație de examinare a documentelor, comparator videospectral 5000),
DOCUBOX DRAGON și FORAM 685-2 - comparator spectral Raman.22

4.2.2 Erori ce pot apărea în procesul grafic al semnăturilor

Practica judiciară a demonstrat că, în activitatea expertului criminalist, pot apărea și

o serie de erori ca urmare a nerespectării metodologiei științifice, a necunoașterii aparaturii
din dotare, a incompetenței sau a încălcării de către expert a normelor de deontologie
profesională.

22
http://www.politiaromana.ro/Criminalistic/expertize_grafice

46
 Prin noțiunea de eroare se înțeleg cunoștințele care, din cauza limitelor cunoașterii,
observației superficiale, experimentului organizat în mod defectuos, nerespectării legilor
logice, nu reflectă adecvat, veridic, realitatea obiectivă.23

Cunoașterea posibilității apariției acestor erori și de către organele judiciare

constituie o garanție în plus pentru stabilirea adevărului și pentru aplicarea în practica
judiciară a principiului prezumției de nevinovăție.

Unele din cauzele erorilor expertizei criminalistice se pot datora:

- expertului ce nu are cunoștințe temeinice în domeniul metodelor de expertiză

grafică, este superficial în activitatea de cercetare, efectuând examinări incomplete ori de
suprafață, este imprudent sau neglijent în exercitarea atribuțiilor sale;

- calității judecăților expertului influențate de vanitate și orgoliu, de înclinare spre

cazuri rare, spre concluzii lipsite de logică, spre păreri preconcepute;

- fetișizării tehnicii, deoarece, în ciuda progresului tehnic de astăzi, riscul de a greși

în investigații persistă;

- întreruperii repetate a expertului de la executarea cu continuitate a cercetărilor;

- participării expertului la realizarea unor acte de urmărire penală care îl pot

influența în concluziile formulate;

- lipsei experienței practice a expertului;

- activității auxiliarilor expertului, cu precădere a laboranților ce, nepregătind proba

în litigu sau pe cea de comparație în prezența expertului, pot produce greșeli care vor
concura la formularea unor concluzii eronate.

În categoria cauzelor de ordin subiectiv generatoare de erori, în expertiza

criminalistică, un rol important îl au teama de răspundere, neîncrederea în sine, atitudinea
temerară, lipsa de organizare a activității, comportamentul birocratic etc.

Spre exemplu, în cazul mijloacelor tehnice, o simplă modificare a parametrilor

tehnici de lucru în examinarea modelelor de comparație față de cei utilizați în cercetarea
probelor în litigiu conduce în mod sigur la instalarea unei erori în concluziile formulate.

23
Dicţionar de filozofie, Ed. politică, București, 1978, pg. 238

47
Astfel, juxtapunerea a două fotografii reprezentând obiectul în litigiu și cel comparativ, la
executarea cărora nu au fost respectate aceleași condiții de iluminare, poate conduce fie la
obținerea unei continuități liniare inexistente în realitate, fie la nerelevarea celei existente
și, în final, la privarea organelor judiciare de un rezultat științific concludent pentru
soluționarea cauzei.

Trebuie subliniar că, ceea ce unui începător în expertiza grafică i se pare o

caracteristică identificatoare, poate să constituie, după acumularea de către el a experienței
necesare, o caracteristică extrem de frecventă și irelevantă. De aceea, se poate susține că
aprecierea greșită a frecvenței caracteristicilor individuale este una din cauzele principale
ale formulării unei concluzii eronate.

La fel de problematică este pentru un expert formularea unei concluzii prin

folosirea mărimilor probabilității sau chiar prin atribuirea unei sume de caracteristici pur
cantitative la anumite categorii de probabilitate, definite, de asemenea, numericește. Spre
exemplu, 20 de caracteristici generale cu o frecvența mare pot constitui într-o expertiză
grafică cu mult mai puțin decât prezența a 5 caracteristici rare.

Detaliile descoperite în semnătura în litigiu pot constitui caracteristici cu valoare

identificatoare numai în măsura în care au o frecvență constantă. Oricât de specific ar fi un
detaliu, atunci când nu are o repetabilitate constanta trebuie apreciat de expert ca un
amănunt accidental, nesemnificativ.

Totuși, este important pentru expert să rețină că, uneori, un detaliu poate deschide
acestuia o nouă pistă de cercetare. Spre exemplu, în cazul unei expertize grafice efectuate
cu mulți ani în urmă, în probele de comparație prelevate de la persoana suspectă, nu apărea
decât minuscula "f" din scrisul în litigiu care avea o construcție grafică cu totul deosebită.
Fiindcă această literă avea o frecvență constantă, expertul a emis ipoteza de lucru că
subiectul de la care provine proba de comparație a scris în mai multe feluri, determinând
ancheta să aibă în vedere și această ipoteză. Într-adevăr, suspectul în perioada liceului își
propusese și reușise să scrie în trei feluri, "f"-ul folosindu-l și în probele în litigiu în toate
cele trei forme de scriere.

Trebuie să atragem atenţia la faptul că, uneori, deşi sunt semnele de fals a
semnăturii, totuşi ea este autentică. Exemplu de asemenea semnături pot fi cele executate
de analfabeţi, persoane cu deprinderi de scriere slab dezvoltate, în special la persoanele

48
care ştiu doar să semneze. La fel se pot confrunta semnăturile autentice cu cele false
executate de persoane aflate în stare de ebrietate, situaţie des întâlnită, sau persoane cu
tonus muscular scăzut. Semnele nesigure care denotă falsul semnăturii pot fi următoarele:
dereglările trăsăturilor, execuţia lentă, tremurături, inegalitatea trăsăturilor, executarea
neîncrezută etc.

În acelaşi context menţionăm că, dacă avem o suprapunere a două trasee, încă nu
însemnă că actul sau semnătura studiată este falsă. Se poate întâmpla ca în cazul în care
semnătura depusă să fie slab vizibilă şi cel ce a aplicat-o să hotărască a o evidenţia, ceea ce
va duce la existenţa acestor trasee. Astfel ne vom afla în faţa unui grafism autentic, însă
care de fapt prezintă urme de fals.

Unele elemente scripturale prin imperfecţiunile sale, odată cu scrierea, pot lăsa
urme care nu pot fi reproduse24. Stabilind astfel de urme vom concluziona că semnătura
este autentică. Exemple: rămânerea unor spaţii albe, reducerea alternanţei trăsăturilor
groase cu cele subţiri, dedublarea şi secţionarea trăsăturilor pe longitudinală, formarea unei
depresiuni în centrul trăsăturii etc.

Unele caracteristici aparte le are semnătura efectuată cu mâna condusă. Specific e

faptul că grafismul este analog ca formă celui obişnuit al persoanei ce conduce, dar cu
trăsături frânte, nesigure, cu spaţii inegale între ele, uneori cu linii tremurate.

O altă problemă aparte este deghizarea scrisului propriu pentru ca mai apoi să fie
negat. Această intenţie va fi trădată de prezenţa unor semne grafice spontane, alternanţa
scrisului lent cu mişcările stângace, prezenţa siguranţei şi fermităţii în unele locuri,
naturaleţea traseului.

În acelaşi scop, o persoană poate crea semnele care arată prezenţa falsului, ceea ce
este important pentru expertul ce va analiza semnătura.

Întrebare dificilă este în cazul semnăturilor de familie, în special în cazul părintelui

şi copilului. Cu toate elementele comune avem şi semne prin care se deosebesc poziţia
reciprocă a elementelor, forma unor trăsături, finalizarea semnăturii, proporţia elementelor
unor litere, orientarea trăsăturilor.

4.3. Raportul de expertiză a semnăturilor

24
V. Manca, I. Badici, P. Florea, Consideraţii asupra stabilirii primordialităţii traseelor interferate, în
“Probleme de medicină legală și criminalistică”, vol. 6, București, 1984, pg. 259

49
 4.3.1 Redactarea raportului de expertiză a semnăturilor

Conform dispoziţiilor Codului de procedurã penalã, raportul de expertizã a

semnăturilor este format din urmãtoarele componente:

Partea introductivã în care se arată:

- Numele si prenumele expertului care a fost solicitat şi instituţia din care face
parte;

- Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea

expertizei grafice şi data când s-a dispus efectuarea expertizei;

- Data şi locul efectuării expertizei grafice şi a întocmirii raportului;

- Obiectul expertizei grafice şi întrebările la care expertul trebuia să răspundă;

- Materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza grafică.

În cazul expertizei grafice a semnăturii, organul judiciar va trebui să formuleze

întrebări precise pentru elucidarea cauzei date.

Partea descriptivă sau expunerea va cuprinde descrierea în amănunt a operaţiilor

efectuate de expertul grafic.

Descrierea pieselor litigioase - acest moment prezintă o mare importanţă deoarece

în funcţie de caracterul piesei litigioase se va demonstra vinovăţia suspectului. Este absolut
necesar ca piesele litigioase să fie precis individualizate, să se analizeze legătura dintre
faptele ce se afirmă şi alte date faptice definitiv stabilite.

Descrierea înscrisurilor pentru comparaţie - această operaţie se face la fel în cazul

pieselor litigioase, în activitatea de verificare a scriptelor de comparaţie, organul judiciar
trebuie să aibă un rol activ când verifică provenienţa lor. În primul rând, trebuie să existe
certitudinea că aceste înscrisuri emană de la persoana suspectă. Importanţa şi necesitatea
verificării scriptelor de comparaţie din partea organelor judiciare atinge însă valoarea sa
maximă, prin activitatea de administrare şi de procurare a lor.25

25
Al. Bunos, P. Ionescu, Valorificarea scriptelor de comparaţie în expertiza criminalisticã asupra scrisului, pg.
101

50
 În al doilea rând, trebuie ca înscrisurile de comparaţie să îndeplinească cerinţele
cantitative necesare efectuării expertizei grafice în condiţii optime. În acest sens trebuie să
aibă în vedere perioada în care a fost scris actul – iar scrisul de comparaţie trebuie efectuat
într-o perioadă apropiată celei când a fost scris materialul – natura actului, tipul
instrumentului şi felul scrisului.

De asemenea, condiţiile în care au fost executate piesele litigioase trebuie să fie

identice pe cât posibil.

Analiza comparativă dintre piesa litigioasă şi înscrisul de comparaţie, care cuprinde

două operaţii distincte:

- Analiza comparativă a particularităţilor grafice generale prin care se

individualizează scrisul pieselor litigioase şi al înscrisurilor de comparaţie;

- Analiza comparativă a particularităţilor grafice individuale ale unor litere pe care

le găsim în piesele litigioase, cât şi în probele de comparaţie.

Partea finală cuprinde concluziile expertizei, și anume răspunsurile expertului la

întrebările puse de organul de urmărire penală care a dispus efectuarea expertizei grafice.

Veridicitatea concluziei expertizei înseamnă stabilirea unei concordanţe depline,

direct şi nemijlocit cu realitatea. Într-o strânsă legătură cu caracter veridic al concluziei se
află şi valoarea sa probantă, respectiv utilizarea procesuală a dovezii obţinute prin acest
mijloc de probă44.

Dacă, pentru efectuarea unei expertize grafoscopice au fost numiţi mai mulţi
experţi, se întocmeşte un singur raport de expertiză, iar în cazul unor păreri diferite,
raportul trebuie să cuprindă opinia motivată a fiecărui expert şi consemnată în cuprinsul
raportului de expertizã sau anexă.

4.3.2 Formularea concluziilor în cazul raportului de expertiză a semnăturilor

Faţă de concluziile celorlalte expertize criminalistice, în expertiza scrisului

concluziile cuprind un grad mai mare de relativitate.26
44
C. Teodosiu – valorificarea expertizei criminalistice a scrisului în procesul penal, R. D. Nr. 5/1967, 130
26
D. Sandu, Unele aspecte privind interpretarea concluziilor raportului de expertiză, Colectiv ,,20 de ani de
expertiză ciminalistică” , Ministerul Justiției

51
 Concluzia care trebuie desprinsă în urma examinării comparative a două scrisuri
sub formă de texte sau semnături reprezintă tot consecinţa unui proces de apreciere şi
anume a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele.

Una dintre regulile fundamentale ale identificãrii autorului scrisului de mână a fost
formulată de Ardway Hilton care a apreciat că: „dacă două scrisuri – dintre care la unul
autorul e cunoscut, iar la celălalt nu – prezintă în urma examinării comparative una sau mai
multe deosebiri caracteristice, fără ca acestea să poată fi explicate în mod logic, scrisurile
nu au fost executate de aceeaşi persoană”.

Concluzia finală va trebui întotdeauna bazată pe combinaţia tuturor caracteristicilor

generale şi speciale şi nu pe câteva caracteristici separate, oricât de valoroase ar fi acestea.

În scopul formulării unei concluzii de identitate de autor, cantitatea şi calitatea

asemănărilor vor trebui să fie de aşa natură încât să excludă o coincidență accidentală.
Deci, expertul trebuie să aprecieze factorul probabilităţii, să determine cât de improbabilă e
repetarea complexului de caracteristici grafice pe care le-a constatat în alte scrisuri. Cu cât
elementele comune ale scrisurilor comparate sunt mai individuale, cu cât valoarea lor
identificatoare e mai mare, cu atât probabilitatea de a fi găsite înscrise în scrisuri străine e
mai mică sau exclusă.

Pe baza aprecierii finale a constatărilor, expertul formulează o concluzie, adică

opinia sa cu privire la identitatea sau neidentitatea scriptorului, răspunzând astfel organului
care a dispus efectuarea expertizei.

După gradul de certitudine a părerii expertului şi în funcție de posibilităţile reale de

rezolvare, din punct de vedere tehnic se pot distinge concluzii categorice şi concluzii de
probabilitate. Uneori expertul este în imposibilitatea de a stabili ceea ce i s-a cerut să
determine.

a) Concluziile categorice

Când sunt certe sunt fie pozitive, fie negative după cum se conchide că o anumită
persoană e sau nu autorul scrisului în litigiu.

52
 Când expertul emite o concluzie de acest gen, înseamnă că și-a format convingerea
intimă că valoarea identificatoare a caracteristicilor grafice, considerate separat precum şi
în totalitatea lor, e suficientă pentru a exclude orice coincidență accidentală. El are
siguranţa că ansamblul calităților comune pe care le-a determinat în cele două scrisuri sunt
comune şi deci ele provin de la un scriptor sau, invers, că deosebirile dintre scrisurile
realizate sunt tipice şi nu se datorează unor schimbări deliberate (deghizare, imitare,
copiere) ori variabilității naturale a grafismelor şi în consecintă sunt executate de către
două persoane diferite.

b) Concluziile de probabilitate

Concluziile de probabilitate sau probabile constituie şi ele o părere dirijată într-un

sens afirmativ sau negativ, dar în mod incert. Ansamblul caracteristicilor grafice din scrisul
în litigiu nu prezintă o valoare individualizatoare absolută, căci subzistă posibilităţii
apariţiei sale şi în alte scrisuri.

Una din cauzele care îl obligă pe expert să recurgă la astfel de concluzii e volumul
redus al scrisului în discuţie. O menţiune scurtă alcătuită din câteva cuvinte sau chiar dintr-
un singur cuvânt, o semnătură simplă nu oferă un material grafic corespunzător din punct
de vedere cantitativ.27

Concluzia probabilă nu e şi nu trebuie să fie concretizarea unei nesiguranţe a

expertului în apreciere, materializarea unui dubiu total. Aceste concluzii sunt stiinţific
admisibile şi nu contravin teoriei identificării. De asemenea, nu sunt de neglijat, căci ele
determină totuşi ceva, neputând fi asimilate cu o concluzie de imposibilitate de soluţionare
a problemei, fiindcă într-adevăr nu aduce nimic nou din punct de vedere informaţional, ci
oferă o pistă pe care pot fi canalizate cercetările ulterioare.

c) Imposibilitatea rezolvării problemei

Cu excepția cazurilor în care se pot formula concluzii categorice sau de

probabilitate, mai există o categorie de concluzii sau mai exact de situaţii în care nu se
poate emite o părere. Imposibilitatea rezolvării problemei puse expertului se exprimă prin
formula „nu se poate stabili”.

27
Buus Alexandru,Concluzile probabile în expertiza criminalistică , Rev. Justitia Nouă, nr.1, 1965, pg. 32

53
 Asemenea situaţie e determinată de aceeaşi factori întâlniți la concluziile de
probabilitate, numai că materialul de examinat e şi mai sărac în elemente grafice, fiind deci
imposibilă o apreciere a valorii caracteristicilor existente. De exemplu, o examinare eficace
poate fi împiedicată de o semnătură foarte scurtă ori de îmbâcsirea semnăturii cu cerneală,
de acoperirea sa cu o pată sau cu un alt scris.

Ca şi celelalte genuri de concluzii, şi aceasta necesită explicatii temeinice, în aşa fel

încât organul judiciar să capete certitudinea că nu poate obține nici un fel de date prin
examinarea grafică.

Aprecierea raportului de expertiză de către organul judiciar

Pentru valorificarea concluziei expertului, adică pentru reținerea ei ca mijloc de

probă se impune aprecierea valorii sale probante de organul judiciar. Opinia expertului nu
obligă organul judiciar.28

Aprecierea probelor e liberă şi se realizează potrivit convingerii organului de

urmărire penală şi a instanței de judecată, formată în urma examinării tuturor probelor
administrate.

Valoarea probantă a raportului de expertiză criminalistică, a concluziei sale,

depinde de veridicitatea faptelor ce se stabilesc, care poate fi desprinsă în scopul corelării
cu celelalte fapte şi împrejurări ale cauzei. Dacă celelalte probe se coroborează cu
concluziile expertizei, atunci acestea din urmă sunt concludente şi utile cauzei.

Dacă probele nu coincid cu concluziile expertizei înseamnă că primele sau ultimele

sunt false. În al doilea caz, concluziile expertului sunt eronate şi vor putea fi înlăturate,
eventual pe calea unei noi expertize.

Aprecierea şi valoarea concluziei raportului de expertiză se face de obicei în

momentul deliberării, când toate probele sunt administrate şi are loc evaluarea lor globală,
dându-se soluția.

Există şi situaţii în care se pune problema efectuării unei noi expertize, fie din
oficiu, fie la cererea părții interesate. În ambele cazuri, dispunerea noii expertize trebuie să

28
D.Sandu, Unele aspecte privind interpretarea concluziilor raportului de expertiză, Colectiv ,,20 de ani de
expertiză ciminalistică” , Min.Just.

54
fie o măsură de elucidare a îndoielilor pe care le are organul de urmărire penală sau
instanța de judecată cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză.

Principalele cauze care generează necesitatea noii expertize sunt: insuficienta

argumentare şi demonstrare a concluziei primului raport de expertiză, ceea ce o face
neconvingătoare; concluzia este incertă de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării
problemei, când concluzia e în vădită contradicție cu alte probe administrate în cauză.

Noua expertiză nu trebuie confundată cu suplimentul de expertiză care reprezintă o

completare a expertizei efectuate. Astfel, se va cere un supliment atunci când se solicită
lămurirea unor aspecte noi legate de problema inițială sau când se urmăreşte soluţionarea
aceleiaşi probleme.

55
 Capitolul 5. Aspecte practice

 Într-un caz din practica noastră de expertiză, s-a cerut să se stabilească dacă
semnătura de primire de pe un mandat poștal (fig. 1 a) aparține destinatarei N. E., care
nega primirea sumei, sau uneia dintre persoanele bănuite, printre care și factorul poștal.29

În urma examinării efectuate, s-a ajuns la concluzia că semnătura nu aparține

titularei respective și nici factorului, ci unei rude a titularei N. E. și anume numitei N. F.

Ca asemănări, notăm gradul mediu de evoluție, tendința de subînălțare a literelor

depasante, dimensiunea mare, ritmul lent, orientarea verticală a literelor, cu excepția
majusculei E înclinată spre stânga, precum și elemente de ordin morfologic indicate cu
săgeți numerotate în fig. 1 b.

Menționăm că, pentru o justă soluționare a cauzei anchetate sau în curs de judecare,
este bine ca - în cazul în care semnăturile nu aparțin titularului respectiv și nici nu au fost
executate de către persoanele suspecte - să se cerceteze și celelalte semnături aflate pe
același act.

În practica judiciară s-a constatat destul de frecvent că persoane înrudite, mai ales
în mediul rural, obișnuiesc să se semneze unele pe altele cu ocazia efectuării unor plăți, în
special atunci când acestea nu au un caracter permanent. În acest fel se poate stabili cu
precizie autorul semnăturilor contestate de către titulari, care în caz contrat ar putea fi
imputate pe nedrept funcționarului plătitor.

Fig. 108. a) Semnătura falsă, dar nedeghizată, de pe mandatul poștal.

b) Scrisul persoanei care a semnat-o pe destinatară
 În continuare este prezentat cu titlu de exemplu un raport de expertiză grafoscopică.

29
L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, ed. a 2-a revăzută, Ed. C. H. Beck, București, 2010, pg. 256

56
 RAPORT DE EXPERTIZĂ
Nr. XXXX din XX.XX.200X
Dosar nr. XXXX al XXX
Expert/ Specialist: 1. subcomisar de poliție XXX (brevet nr. XXX)
2. inspector de poliție XXX, din cadrul Inspectoratului General al Poliției
Române, Institutul de Criminalistică.
În baza art. 116, 118, 119 C. proc. pen. și art. 26 alin. (1), pct. 15 din Legea nr. 218/2002,
am procedat la efectuarea prezentului raport de expertiză, în laboratoarele Institutului de
Criminalistică, cu respectarea normelor de management al calității și a Codului de
Conduită nr. 210/11.04.2006.

I. OBIECTUL EXPERTIZEI

Prin rezoluția motivată nr. XXX din XXX, organul de cercetare penală dispune
efectuarea unei expertize prin care să se stabilească:
A. Dacă semnătura depusă la rubrica "TESTATOR" pe documentul
"TESTAMENT" autentificat prin încheierea nr. 591/01.03.2006 a fost executată de către C.
Gh.
B. Dacă semnătura depusă la rubrica "ÎMPRUMUTAT" pe documentul
"CONTRACT DE ÎMPRUMUT" autentificat prin încheierea nr. 588/01.03.2006 a fost
executată de către C. Gh.

II. MATERIALE PUSE LA DISPOZIȚIE

Pentru efectuarea lucrării au fost puse la dispoziție următoarele:

Litigiu:
Documentul "TESTAMENT" autentificat prin încheierea nr. 591/01.03.2006 - o
filă.

57
 Documentul "CONTRACT DE ÎMPRUMUT" autentificat prin încheierea nr.
588/01.03.2006 - o filă.
Comparație:
- Procesul-verbal ce conține probe de scris și specimene de semnătură executare de
C. Gh., datat 24.20.2006 - 3 file;
- 2 declarații olografe ale numitului C. Gh., datate 24.10.2006, respectiv 06.09.2007
- 2 file.
Materialele au fost ambalate în plic sigilat cu sigiliul tip MIRA - XXX și
îndeplinesc cerințele prevăzute în PL 5.8. - privind ambalarea, sigilarea și transportul.

III. DESCRIEREA MATERIALELOR PUSE LA DISPOZIȚIE

"Testamentul" în litigiu este un document tehnoredactat pe aversul unei file A4,

având redactată în partea inferioară o încheiere notarială de autentificare. "Testamentul"
este semnat la poziția "Testator", iar "încheierea" la poziția "Notar public". De asemenea,
în finalul "încheierii" sunt aplicate două impresiuni de ștampilă notarială și un timbru
judiciar.
În partea superioară a filei sunt înscrise cu creion și instrument scriptural cu bilă
mențiuni cifrice și literale, iar rubricile "încheierii" sunt completate cu scris executat cu
ajutorul mijloacelor electronice sau cu instrument scriptural cu bilă și substanță de culoare
albastră.
Este considerată în litigiu, din punct de vedere al prezentei lucrări, semnătura de la
rubrica "ÎMPRUMUTAT" din finalul "contractului" anterior descris.
Specimenele de semnătură executate de C. Gh. sunt puse la dispoziție în cuprinsul a
două declarații olografe și un proces-verbal, totalizând 5 file de format A4, completate pe
avers sau avers/revers. Semnăturile sunt executate cu instrument scriptural cu bilă și
substanță de culoare neagră și albastră. Declarațiile sunt semnate în partea inferioară a
paginii de persoana în cauză și sunt vizate în partea superioară dreaptă a primei de organul
de cercetare penală.
Procesul-verbal este semnat pe fiecare filă de persoana de la care s-au luat probe de
scris și de către organul de cercetare penală.

IV. EXAMINĂRI - CONSTATĂRI

58
 În conformitate cu PSL 01-01 privind examinarea scrisului de mână și a
semnăturilor, am procedat la efectuarea examinărilor separate și comparative a
semnăturilor ce fac obiectul prezentei lucrări și am constatat următoarele:
Cele două semnături în litigiu prezintă caracteristici grafice asemănătoare, specifice
aceluiași autor grafic.
Semnăturile în litigiu se deosebesc de cele model de comparație executate de C.
Gh. în pofida unor similarități în privința construcției primului element grafic și a finalului.
Deosebirile privesc în principal compoziția grafică și caracteristicile generale: continuitate,
formă, comprimare, dispunere a elementelor componente pe linia de bază, moalitate de
finalizare.
Semnăturile în litigiu sunt executate cu spontaneitate, au continuitate mare, fiind
redate din una sau două depuneri scripturale; presiunea firului grafic este fluctuantă,
alternând de la apăsare medie până la eterare, în special pe traseele de legătură dintre
elementele componente. Elementele componente fără o semnificație literală evidentă sunt
dispuse pe o linie de bază preponderent orizontală, considerând ca referință verticalitatea
primului element, ușor înălțat față de celelalte, care formează linia de bază. Elementele
componente sunt ușor comprimate vertical, înălțimea acestora fiind predominantă în raport
cu lățimea, prezintă unghiularități în special în zona inferioară și arcadări superioare, fiind
finalizate prelungit, simplu sau eterat.
Semnăturile model de comparatie sunt variabile ca amplitudine, elementele
componente având fie semnificație literală evidentă "Constant", fie sugerând caractere
literale din numele titularului. Ele sunt executate din mai multe depuneri scripturale,
elementele grafice fiind executate majoritar separat. Semnăturile au linie de bază orizontală
sau ușor descendentă, elementele componente sunt ușor comprimate orizontal, lățimea - în
special a ovalelor - fiind mai mare decât înălțimea; sunt prezente unghiularități mai ales în
zona superioară, traseele de legătură inferioare fiind concave. Parafa semnăturilor este
variabilă ca și complexitate, având drept specificitate finalul punctat accentuat.
Cu privire la modalitatea specifică de construcție, semnăturile se deosebesc în
privința plasării atacului și formei incipienței primului element grafic, a legăturii și
distanței acestuia față de elementul grafic următor, a liniei de atac și comprimării ovalelor,
a formei depasantelor superioare și a modalității concrete de finalizare.
Astfel, semnăturile în litigiu au incipiență dedublată, cu atac inferior al primului
element grafic (1) intersectat în treimea inferioară (2) de traseul de legătură descendent cu
elementul următor distanțat de primul (3). În partea a doua sunt executate o buclă înaltă, cu

59
unghiulare în partea dreaptă, un element grafic similar minusculei "a" cu linie de atac
concavă, amplă, ce circumscrie inferior ovalul buclar înalt (4), două grame buclate, legate
concav și una înălțată, fie dedublată, fie arcadată superior, cu final în stânga (5). Parafa este
simplă, compusă din bucletă variabil orientată și comprimată, continuată depasant inferior
cu buclă turtită, cu aspect triunghiular (6) întretăiată sub linia de bază de finalul prelungit
în partea dreaptă, orizontal, simplu sau eterat (7).
Semnăturile model de comparație sunt compuse dintr-un element grafic ce
sugerează inițiala "C", stilizată, cu atac interior, median, unghiular (1) circumscris amplu
de semiovalul cu final eterat inferior (2), rareori legat de elementul grafic următor, apropiat
de acesta (3). Partea a doua este variabilă compozițional, conținând ovale comprimate
orizontal, cu atac inferior în partea stângă ce dedublează sau întretaie baza ovalului (4),
depasante superioare unghiulare, finalizate eterat în partea stângă (5), grame dedublate
legate concav sau fără continuitate între ele.
Parafa este de regulă amplă, variabilă ca amplitudine și complexitate, fiind
majoritar compusă din depasantă superioară depărtată de corp, din finalul căreia este
pornită spre stânga o bucla oblică alungită, în intenția barării depasantei superioare
anterioare, corespunzătoare minusculei "t" (6); partea inferioară a parafei este de regulă
complexă, redată cu viteză mare ce conduce la eterarea traseelor sinuoase și intersectate,
finalizate punctat accentuat (7). În unele semnături parafa este mai simplă, având o buclă
inferioară turtită, cu final prelungit, ușor convex, accentuat punctat (7).
Discordanțele esențiale dintre semnăturile în litigiu și cele model de comparație
(continuitate, unghiularitate, succesiune a elementelor componente, modalitate de
finalizare) depășesc limitele variabilității naturale a grafismului chiar și în cazul unor
semnături ce nu oglindesc o constanță mare (reflectate spre exemplu de semnătura din
declarația din 2007 și cele din probele de semnătură din 2006). Aceste aspecte nu sunt
firești în cazul unor semnături executate în nume propriu de către titular, indicând
executarea lor de către o altă persoană, care redă cu oarecare spontaneitate și stabilitate un
model de semnătură, utilizând unele elemente cunoscute din semnătura titularului,
simplificată și adăugită în mod personal. Cu toate acestea, contribuția proprie a autorului
grafic este nesemnificativă, astfel încât nu este posibilă identificarea acestuia după
caracteristicile grafice proprii.

60
 În baza celor constatate, descrise și demonstrate, formulăm următoarele

V. CONCLUZII:
A. Semnătura depusă la rubrica "Testator" pe documentul "TESTAMENT"
autentificat prin încheierea nr. 591/01.03.2006 nu a fost executat de către C. Gh.
B. Semnătura depusă la rubrica "Împrumutat" pe documentul "CONTRACT DE
ÎMPRUMUT" autentificat prin încheierea nr. 588/01.03.2006 nu a fost executată de către
C. Gh.
Prezentul raport de expertiză conține un număr de 6 (șase) file.
Notă: odată cu raportul se restituie toate materialele examinate, ambalate și sigilate
prin ștampilare.

61
 BIBLIOGRAFIE

 Aurel Teodor Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul

internațional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

Legislaţie

 Constituţia României, actualizată şi republicată în Monitorul oficial nr. 767 din

31 octombrie 2003

 Codul penal, Codul de procedură penală

Practică judiciară

 ÎCCJ, Secția penală, dec. nr. 1129 din 15 februarie 2005

62