Sunteți pe pagina 1din 64

Capitolul 1.

Introducere

1.1. Scurt istoric asupra instituțiilor extrădării și expulzării

În epoca contemporană s-a accelerat lupta statelor împotriva infracțiunilor, acestea


fiind preocupate să-și acorde asistență juridică reciprocă, cooperând în descoperirea,
reținerea și condamnarea celor care încalcă normele dreptului internațional. În combaterea
migrației ilegale, alături de mijloacele naționale, statele folosesc mijloace și instituții create
prin acordul lor de voință care le facilitează considerabil eforturile, mai ales în
descoperirea, reținerea și, eventual, predarea persoanelor care se fac vinovate de încălcarea
anumitor condiții legale.1 Pentru facilitarea unor astfel de relații între state au fost create
instituțiile extrădării și expulzării.

Extrădarea este una dintre cele mai vechi forme de cooperare internațională. Este
cunoscută încă din Antichitate, dar nu ca o formă de luptă împotriva criminalității, ci ca o
posibilitate de pedepsire a adversarilor politici, a dușmanilor și trădătorilor (de exemplu,
Tratatul dintre faraonul Ramses al II-lea și Hatusilem al III-lea din 1278 î.e.n.).

Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl


făcea față de alt suveran, care permitea monarhilor să-și pedepsească inamicii personali
refugiați pe teritoriul altui stat. Puținele tratate care reglementau extrădarea erau negociate
și încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra, în
mod discreționar, dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de
natura relațiilor cu statul solicitant, de dorința suveranului de a determina o eventuală
decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulată de acesta, persoana extrădabilă
nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.2

Chiar și în aceste condiții, extrădarea era folosită foarte rar în Evul Mediu, având în
vedere izolarea pregnantă a statelor și tradiția existentă în legătură cu dreptul de azil.
1
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, p. 213.
2
F. R. Radu, Cooperarea judiciară internațională și europeană în materie penală. Îndrumar pentru
practicieni, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 21.

6
Primele convenții încheiate de unele state au fost cele care se refereau la predarea
criminalilor doriți de suveran, printre acestea fiind de menționat Tratatul dintre regele
Angliei Henric al II-lea și regele Scoției Guillaume din anul 1174 și Tratatul de asistență
mutuală din 13 aprilie 1376 dintre Carol al V-lea și Contele de Savoia. 3 Extrădarea a fost
întâlnită pe teritoriul țării noastre încă din vremea lui Ștefan cel Mare (1498-1499), care s-a
adresat unui principe străin, cerându-i să extrădeze mai mulți români fugari: "La voi se
oploșesc mai mulți români fugiți din țara Moldovei, pe care grația voastră să îi trimită
înapoi în Moldova, în puterea tratatului". În România, extrădarea a fost reglementată
pentru prima dată în Constituția Principatelor Unite Moldova și Țara Românească, dar
care, fiind supusă promulgării, nu a fost admisă de către Al. I. Cuza, fiind respinsă prin
scrisoarea nr. 206 din 12 noiembrie 1859. Conform articolului 28, alin 3 din această
Constituție, "Oricine este refugiat în statul român nu poate fi extrădat decât existând
reciprocitate de extrădare".

În secolul al XIX-lea, s-au încheiat din ce în ce mai multe acorduri între state, unul
dintre acestea fiind și Tratatul de extrădare dintre România și Marea Britanie, încheiat in
anul 1893.

Cele două războaie mondiale au arătat că este absolut necesar ca statele suverane să
coopereze între ele, astfel încât au fost create organizațiile internaționale: Organizația
Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană etc. În acest
context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au fost din ce în ce mai mult înlocuite de
cele multilaterale.

La 13 decembrie 1957, sub egida Consiliului Europei, a fost adoptată Convenția


europeană de extrădare care, împreună cu cele două Protocoale adiționale ale sale încheiate
la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și la 17 martie 1978, s-a dovedit a fi un instrument
juridic internațional multilateral viabil, în baza căruia statele membre au cooperat și încă
mai cooperează cu rezultate bune.

În cadrul Uniunii Europene, au fost adoptate instrumente de cooperare mult mai


adecvate noilor realități: Convenția privind simplificarea procedurii de extrădare între
statele membre ale Uniunii Europene, din 10 martie 1995, și Convenția privind extrădarea
între statele membre ale Uniunii Europene, din 27 septembrie 1996.

3
A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008,
p. 110.

7
Constatarea faptului că și procedurile simplificate de extrădare prevăzute de
convențiile Uniunii Europene sunt insuficiente în fața amplorii pe care o cunoaște
fenomenul infracțional transeuropean și, pe de altă parte, obiectivul creării spațiului
judiciar european comun, au generat ideea instituirii unui mandat european de arestare care
să înlocuiască procedura clasică de extrădare. Acest instrument a fost adoptat prin Decizia-
cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul
european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

Din punct de vedere istoric, măsura expulzării este prevăzută în legi, Coduri penale,
actuala Constituție a României și numeroase instrumente juridice internaționale.

Codul penal Carol al II-lea prevedea, în art. 71, măsura de siguranță a expulzării
străinilor în cazul infractorilor de naționalitate străină.

Codul penal de la 1936 prevedea, în art. 79, măsura expulzării cu următorul conținut:
"se aplică străinilor care au comis o infracțiune calificată crimă sau delict și au fost
condamnați de instanțele române. Măsura se aplică și străinilor care au domiciliul în
România, de asemenea se aplică și în cazul în care infracțiunea este comisă în străinătate".
Durata putea fi limitată sau nelimitată.4

De-a lungul timpului, această măsură a fost consacrată în mai multe acte normative:
Legea pentru controlul străinilor, controlul unora din stabilimentele publice și pentru
înființarea unui birou al populației, din 20 martie 1915, cu modificările din 2 martie 1921;
Legea pentru reglementarea migrațiunilor nr. 1206/11 aprilie 1925 și Regulamentul pentru
aplicarea legii migrațiunilor nr. 2078/ 22 iunie 1925; Legea pentru proteguirea muncii
indigene nr. 1118/3 aprilie 1930; Decretul-lege nr. 4072/3 decembrie 1938 pentru
completarea legii pentru controlul străinilor și înființarea unui timbru fix; Decretul-lege nr.
3253/1938 privitor la reglementarea situațiunii persoanelor șterse din registrele de
naționalitate română; Legea nr. 411/1581 din 1946 pentru recensământul străinilor din
România, împreună cu regulamentele date în temeiul lor; Decretul nr. 238/1948 privind
regimul străinilor din Republica Populară Română; Decretul nr. 260/1957 privind
reglementarea intrării, șederii și ieșirii străinilor din Republica Socialistă România.5

4
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, p. 90.
5
Gh. Iancu, Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, p. 21.

8
1.2. Definiția instituției extrădării și expulzării - reglementare juridică

Extrădarea reprezintă procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să
predea, la cererea unui alt stat (statul solicitant), o persoană care se află pe teritoriul său și
care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracțiune ori este căutată în
vederea executării unei pedepse în statul solicitant.6

Extrădarea poate fi, din punct de vedere al procedurii, obișnuită, voluntară și


simplificată.

Extrădarea obișnuită se realizează după procedura normală, reglementată de


Convenția europeana de extrădare și de legea internă, persoana a cărei extrădare se cere
beneficiind de posibilitatea conferită de acestea de a se apăra împotriva cererii de
extrădare, inclusiv prin exercitarea căii de atac a recursului.

Extrădarea voluntară are loc în cazul în care persoana reclamată renunță la


beneficiile conferite de lege, consimțind la extrădare.

Extrădarea simplificată se aseamănă cu extrădarea voluntară, dar, în plus, presupune


eliminarea cerinței transmiterii unei cereri formale de extrădare în cazul în care persoana
extrădabilă consimte la extrădare.

În funcție de poziția în care se află statele, se distinge între extrădarea activă și


extrădarea pasivă.

Extrădarea activă este procedura de extrădare în care România are calitatea de stat
solicitant. În această situație, instanțele române, în baza unui mandat de arestare preventivă
sau a unui mandat de executare a pedepsei, solicită autorităților competente ale unui stat
străin (solicitat) să remită persoana care face obiectul mandatului în vederea urmăririi
penale, judecății sau executării pedepsei.

Extrădarea pasivă este procedura de extrădare în care România are calitatea de stat
solicitat. În această situație, instanțele române sunt solicitate să se pronunțe în privința
predării unei persoane aflate pe teritoriul României, la solicitarea autorităților competente
ale unui stat străin (solicitant).

6
F. R. Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică și juridică, Dreptul nr.
2/2006, p. 197.

9
În legislația noastră, dispozițiile cu privire la extrădare sunt cuprinse în Constituție
(art. 19), în Codul penal (art. 9), în Legea nr. 302/2004, dar și în declarațiile sau în
rezervele făcute de România prin legi de ratificare a convențiilor bi- și multilaterale
încheiate cu alte state care conțin și norme privind extrădarea.

Constituția României, în art. 19 alin. 1, stabilește regula generală potrivit căreia


”cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”. De la această regulă de
bază, tot Constituția, în art.19 alin.2 stabilește o excepție potrivit căreia ”cetățenii români
pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile
legii și pe bază de reciprocitate”. Această excepție este justificată de adaptarea legislației
noastre la cea a Uniunii Europene.

Tot Constituția, în art. 19 alin. 3, stabilește regula potrivit căreia cetățenii străini și
apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de
reciprocitate.

În sfârșit, tot Constituția, în art. 19 alin. 4, consfințește regula că expulzarea sau


extrădarea se hotărăște de justiție.

Codul penal, în art. 9, prevede că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază
de convenție internațională, pe bază de reciprocitate și, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Condițiile internaționale în care se acordă sau se solicită extrădarea sunt prevăzute în


Convenția europeană de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 și Protocoalele
sale adiționale încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și, respectiv, la 17 martie
1978.

Prevederile convențiilor internaționale sau ale tratatelor bilaterale sunt suplinite de


prevederile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală care
constituie baza legală atunci când extrădarea se solicită sau se acordă pe bază de
reciprocitate, în lipsa unei convenții sau tratat. De altfel, prevederile Titlului II din lege,
referitoare la extrădare, constituie reproduceri fidele ale prevederilor convențiilor
internaționale ratificate de România.

Noul Cod Penal aduce modificări în ceea ce privește reglementarea în materia


extrădării (art. 14). Sub aspect terminologic, în noua reglementare s-a renunțat la folosirea
termenului de "convenție" în favoarea celui de "tratat" pentru a se realiza punerea de acord

10
atât cu Convenția de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor, cât și cu Legea nr.
590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de "tratat" reprezintă
denumirea generică pentru actele juridice internaționale interstatale indiferent de
denumirea dată (convenție, acord etc.).

Pe de altă parte, textul a fost completat pentru a reglementa predarea către sau de
către statul român a unei persoane în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene, dar
și predarea unei persoane către un tribunal penal internațional. În primul caz, completarea
se impune având în vedere Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre ale Uniunii Europene, prin care s-a materializat hotărârea luată în cadrul
Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, de înlocuire, între statele
membre ale Uniunii Europene, a procedurii formale de extrădare, în cazul persoanelor care
se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de
condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se
accelera procedura formală de extrădare.

Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul


european de arestare și procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în
dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, titlu care a intrat
în vigoare de la 1 ianuarie 2007.

Expulzarea este măsura de siguranță ce poate fi dispusă de instanța de judecată,


constând în îndepărtarea de pe teritoriul țării a cetățeanului străin sau apatridului fără
domiciliul în țară care a săvârșit o infracțiune, dacă prezența sa pe teritoriul României
creează o stare de pericol ce nu poate fi înlăturată altfel.7

Măsura de siguranță a expulzării este prevăzută în art. 117 Cod penal. De asemenea,
dispoziții referitoare la această instituție se regăsesc în OUG 194/2002 privind regimul
străinilor în România.

7
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 192.

11
Starea de pericol care justifică luarea acestei măsuri constă în fapta prevăzută de
legea penală comisă de cetățeanul străin sau apatrid și periculozitatea socială a persoanei
infractorului.8

În general, măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin indezirabili
prin fapte care încalcă legile sau interesele statului de reședință.9

1.3. Asemănări și deosebiri între cele două instituții

Asemănări

Extrădarea și expulzarea se realizează pe bază de reciprocitate și în spiritul cooperării


internaționale. Aceste două instituții afectează dreptul la liberă circulație (art. 25 din
Constituție).

Extrădarea și expulzarea sunt două măsuri grave care privesc prin excelență
libertatea individuală. Ambele măsuri se caracterizează prin existența unui element de
extraneitate, care este cetățenia făptuitorului și au același scop - îndepărtarea infractorului
străin de pe teritoriul național.10

Potrivit art. 19 alin. 3 din Constituția României, atât expulzarea, cât și extrădarea se
hotărăsc de justiție. Ambele măsuri aduc atingeri grave unor libertăți fundamentale, astfel
încât, în calitatea sa de garant al drepturilor și libertăților fundamentale, intervenția justiției
este oportună și firească.

Aceste două măsuri sunt de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, ele


neputând fi hotărâte de autorități ale administrației publice, datorită naturii specifice de act
de asistență juridică internațională sau bilaterală.11

Expulzarea și extrădarea străinului pot fi făcute numai individual, măsura luată


colectiv fiind interzisă de prevederile internaționale în materie, precum și de Constituția
României (art. 19 alin. 2).

8
Gh. Bică și colab., Drept penal. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti,
2008, p. 284.
9
M. Ilie, Drept internațional public. Partea I., Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2012, p. 110.
10
M. Constantinescu și colab., Constituția României-comentată și adnotată., Bucureşti, 1992, p. 44.
11
M. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România., Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 418.

12
Nu pot fi extrădați sau expulzați persoane într-o țară pe teritoriul căreia acestea ar fi
urmărite din motive de apartenență rasială, națională, religioasă, din cauza convingerilor
politice sau vor fi supuși unui tratament inuman sau degradant, torturii sau pedepsei
capitale.

Aceste măsuri sunt luate, de obicei, pe perioade nedeterminate.

Deosebiri

În timp ce extrădarea are caracter bilateral, implicând cererea de extrădare din partea
unui stat și predarea infractorului de către statul pe teritoriul căruia acesta se refugiază,
expulzarea este o sancțiune de drept penal pronunțată în mod unilateral de instanțele
judecătorești.

Extrădarea este o instituție juridică de asistență internațională ce concură la judecata


penală sau exercitarea sancțiunii penale, iar expulzarea este o măsură de siguranță.12

Spre deosebire de extrădare ce are în vedere judecarea și condamnarea celui vinovat


de săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul sau împotriva intereselor statului solicitant,
expulzarea are în vedere preîntâmpinarea săvârșirii de noi fapte penale.

12
A. Șt. Tulbure, Extrădarea în normele procesual penale, Dreptul nr. 9/2000, anul XI, seria a III-a.

13
Capitolul 2. Regimul juridic al străinilor

2.1. Principiile aplicabile cetățenilor străini

În doctrina dreptului internațional, s-au format unele reguli cu privire la tratamentul


aplicabil străinilor, stabilite de fiecare stat în parte. Prin "străin" se înțelege acea persoană
care are o cetățenie și se află temporar sau permanent pe teritoriul altui stat, fără să dețină
cetățenia acestuia.13

Prin regimul juridic al străinilor se înțelege ansamblul drepturilor și obligațiilor de


care beneficiază aceștia în baza legislației statelor și potrivit convențiilor internaționale.14

În dreptul internațional contemporan, un stat are, în principiu, datoria să admită


intrarea oricărui străin pe teritoriul său, dar poate refuza o asemenea intrare unor persoane
sau unor categorii de persoane considerate ca indezirabile datorită atitudinii lor față de
statul respectiv ori pentru că acestea constituie un pericol pentru ordinea constituțională
sau ordinea publică - consumatori de stupefiante, bolnavi de boli mintale sau contagioase
etc. 15

Orice stat este îndreptățit ca, pentru motive temeinice, să expulzeze un străin de pe
teritoriul său, iar în cazul în care acesta săvârșește o infracțiune, să-l extrădeze.

Există însă o practică unitară în sensul că străinii nu se pot bucura de drepturile


politice, deci nu pot fi aleși în organele de stat eligibile și nu au drept de vot, nu pot fi
numiți în funcții publice, civile sau militare și nu sunt supuși obligației de efectuare a
serviciului militar și că aceștia trebuie să se bucure de drepturile civile necesare.16

Străinii au obligația ca pe teritoriul statului în care se află să respecte legile și


celelalte reglementări, să fie loiali și să nu întreprindă nicio acțiune împotriva statului
respectiv.

13
M. Ilie, Drept internațional public. Partea I., Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2012, p. 107.
14
D Mazilu, Integrarea europeană. Drept counitar și instituții europene., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
p. 149.
15
R. M. Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Ed. All Educational,
Bucureşti, 1997, p. 153.
16
V. Crețu, Drept internațional public, ed. a V-a, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 113.

14
În privința tratamentului aplicabil străinilor, se constată existența mai multor tipuri de
regimuri.

Regimul național - Statele care au adoptat acest sistem de tratament recunosc


străinilor pe teritoriul lor aceleași drepturi pe care le acordă propriilor cetățeni în domeniul
social, economic, cultural sau în cel al drepturilor civile, exceptându-i de la beneficiile
drepturilor politice și de la dreptul de a ocupa funcții publice.

Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate - Străinilor li se acordă, în baza unor
tratate internaționale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat cetățenilor unui stat terț
pe teritoriul statului respectiv.

Regimul standardelor internaționale - Presupune ca străinii să se bucure pe teritoriul


unui stat cel puțin de tratamentul minim ce se acordă pe plan internațional unor asemenea
persoane.

În prezent, legislația din majoritatea statelor lumii cuprinde un regim mixt de


acordare a drepturilor străinilor, cu elemente din toate regimurile prezentate.

În doctrină, mai sunt cunoscute și alte reguli convenționale și cutumiare pentru


stabilirea regimului juridic al străinilor. Astfel, prin regimul special recunoscut străinilor li
se acordă acestora drepturi speciale stabilite prin legislația internă sau prin acorduri
internaționale (dreptul de a intra într-o țară fără vize și fără pașaport, drepturile și
privilegiile diplomaților străini, ale funcționarilor internaționali). Regimul reciprocității
implică situații când străinii dispun de anumite drepturi sub condiția ca aceste drepturi să
fie acordate și cetățenilor proprii în țările cărora aparțin străinii în cauză.

În România, Constituția asigură străinilor care locuiesc legal, prin dispozițiile art. 18,
protecția generală a persoanelor și averilor. Regimul juridic aplicabil persoanelor străine
este stabilit de prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernul nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România.

Astfel, statul român acordă străinilor următoarele drepturi:

- deplasare liberă și stabilirea reședinței sau, după caz, a domiciliului, oriunde pe


teritoriul României;

15
- revenirea în țară, în caz de părăsire temporară, pentru toată durata valabilității
permisului de ședere;

- protecție socială din partea statului, în aceleași condiții ca și cetățenii români,


pentru cei care au reședința sau domiciliului în România;

- să solicite corectarea sau eliminarea unor date cu caracter personal care nu


corespund realității;

- acces, fără restricții, la activitățile școlare și de instruire în societate.

Corelativ acestor drepturi, străinii au următoarele obligații pe teritoriul României:

- să respecte legislația română;

- să nu organizeze pe teritoriul României partide politice ori alte organizații sau


grupări similare acestora și să nu facă parte din acestea;

- să nu ocupe funcții și demnități publice și să nu inițieze, organizeze sau să participe


la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale;

- să nu finanțeze partide, organizații, grupări sau manifestații ori întruniri din cele
menționate mai sus;

- să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau, după caz, de a
rămâne pe teritoriul României și să nu rămână în țară peste perioada pentru care li s-a
aprobat șederea;

- să se supună, în condițiile legii, controlului organelor de poliție și al celorlalte


autorități publice competente în acest sens.

Având în vedere calitatea României de stat membru al Uniunii Europene, drepturile


și obligațiile străinilor trebuie interpretate în corelare cu reglementările aplicabile pe
teritoriul Uniunii și al Spațiului Economic European.

Drepturile cetățenilor Uniunii Europene, precum și ale membrilor de familie ai


acestora care își stabilesc reședința temporară sau permanentă pe teritoriul României, sunt
reglementate în prezent prin dispozițiile Legii nr. 309/2004.

16
2.2. Dreptul de azil

Opțiunea unui stat de a acorda cetățenilor altor state dreptul de a intra și rămâne pe
teritoriul său, în condiții excepționale determinate de persecuții pentru motive de natură
politică, religioasă etc., reprezintă conținutul conceptului de drept de azil.17

Orice persoană supusă persecuției în țara sa are dreptul să ceară și să se bucure de


azil în alte țări, cu excepția persoanelor urmărite pentru infracțiuni de drept comun sau
pentru acțiuni contrare scopurilor și principiilor ONU, dreptul de azil constituind unul
dintre drepturile fundamentale ale omului.

Statul solicitat să acorde azil politic poate să admită o asemenea cerere sau poate să o
respingă, acordarea azilului politic constituind un drept discreționar al statelor, o expresie a
suveranității lor. Astfel, acordarea azilului nu poate fi interpretată nici ca un act inamical
față de alte state.18

Statul primitor este obligat să acorde azilantului acceptat regimul juridic acordat
străinilor. În plus, acordarea azilului implică pentru statul primitor obligația de a nu extrăda
sau expulza pe azilant, exceptând situația în care considerente serioase de securitate
națională ar impune asemenea măsuri, precum și de a nu trimite pe azilant înapoi în țara sa
de origine în care este supus persecuțiilor.

Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, din punct de vedere al


individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului. Acest
drept a fost prevăzut în art. 14 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și
presupune: Oricine are dreptul de a căuta și de a se bucura de azil contra persecuției în alte
țări. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unei urmăriri pentru acte contrare scopurilor și
principiilor Națiunilor Unite.

Sub egida ONU, s-a adoptat în 1951 Convenția referitoare la statutul refugiaților,
intrată în vigoare în 1954. Aceasta a fost completată cu un Protocol adițional, în octombrie
1967. Convenția din 1951 stabilește în primul rând obligația refugiaților de a se conforma
legilor, regulamentelor și măsurilor pentru menținerea ordinii publice din statul pe

17
M. Ilie, Drept internațional public. Partea I., Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2012, p. 109.
18
V. Crețu, Drept internațional public, ed. a V-a, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 115.

17
teritoriul căruia s-au refugiat – art. 2. În ceea ce privește drepturile, refugiații beneficiază
de același tratament acordat, în general, străinilor.19

Declarația referitoare la azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU prin


rezoluția 2312 din 14 decembrie 1967, prevede că statele trebuie să respecte acordarea
azilului de către alte state, în virtutea suveranității lor. Conform art. 1 alin. 2 din Declarație,
dreptul la azil nu trebuie acordat persoanelor cu privire la care există dovezi serioase în
sensul că au comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva
umanității.

În practica relațiilor internaționale au fost situații când anumite state, din


considerente de oportunitate politică, au primit și au acordat adăpost temporar și protecție,
în localurile ambasadelor sau consulatelor lor, unor cetățeni ai statelor în care acestea
funcționau, care se aflau în pericol, de regulă în momente de puternice tensiuni interne
(lovituri de stat, revolte militare, schimbări de regim politic etc.)20

Azilul diplomatic nu este recunoscut în plan juridic, cu toate că este prevăzut în unele
convenții internaționale precum Convenția asupra dreptului de azil, semnata la Havana în
anul 1928 și modificată ulterior la Caracas în anul 1954. Această formă de protecție
diplomatică s-a acordat și în Europa, pe baze cutumiare, pe timpul conflictelor interetnice
din fosta Iugoslavie ori din Albania.

Cu privire la natura juridică a azilului diplomatic, Curtea Internațională de Justiție s-a


pronunțat în defavoarea acestui concept, în soluționarea litigiului Colombo-Peruvian din
anul 1950, în sensul că aplicarea acestei forme de protecție ar sustrage pe delincvent de la
justiția statului, deoarece constituie o intervenție a unui stat într-un domeniu ce ține
exclusiv de competența teritorială a altui stat.21

În dreptul comunitar există o serie de directive referitoare la formele de protecție a


străinilor transpuse și în legislația României prin Legea 122 din 4 mai 2006 privind azilul
în România. Statul român recunoaște în condițiile Legii nr. 122/2006 “statut de refugiat”
cetățeanului străin sau apatridului care îndeplinește condițiile prevăzute de Convenția din
1951 de la Geneva. Acordă protecție subsidiară cetățeanului străin sau apatridului care nu

19
A. Burian, Drept internațional public, ed. a 3-a revăzută și adăugită, Universitatea de stat din Moldova,
Chișinău, 2009, p. 196.
20
Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 184.
21
Cazul Haya de la Torre, (Columbia v. Peru), Curtea Internațională de Justiție, 20 noiembrie 1950 și 13 iunie
1951.

18
îndeplinește condițiile pentru statutul de refugiat, dar pentru care există motive temeinice
să creadă că, în cazul returnării în țara de origine, va fi supus unui risc grav. Acordă
protecție temporară ca procedură cu caracter excepțional menită să asigure, în cazul unui
flux masiv de persoane strămutate din țări terțe care nu se pot întoarce în țara de origine,
protecție imediată și temporară unor astfel de persoane. Acordă protecție umanitară
temporară, în perioade de conflicte armate în care România nu este angajată, persoanelor
care provin din zonele de conflict - art. 1, 22, 23, 26 și 29 din Legea nr. 122/2006. Conform
acestei legi, în România sunt reglementate trei forme de protecție pentru străini: li se
recunoaște statutul de refugiat sau li se acordă protecție subsidiară ori li se acordă protecție
temporară, respectiv protecție umanitară temporară.

La nivel european, Consiliul Europei a adoptat, prin intermediul structurilor sale


competente, două documente referitoare la azilul politic. Primul este Raportul Adunării
Parlamentare din 12 septembrie 1991 asupra sosirii solicitanților de azil pe aeroporturile
europene, iar al doilea, Recomandarea nr. R (94)5 din 4 iunie 1992 a Comitetului de
Miniștri, privind liniile directoare care să inspire pentru statele membre ale Consiliului
Europei practici referitoare la sosirea solicitanților de azil pe aeroporturi.22

Prin urmare, Declarația Națiunilor Unite privind azilul teritorial în cele 4 articole ale
sale, precizări îndrumătorii pentru sistemele legislative naționale, cu privire la dreptul de
azil. Sunt stabilite persoanele care pot beneficia de azil, și anume cele care îl solicită și care
sunt subiecte ale unor persecuții, fără să se definească această ultimă noțiune. Dreptul de
azil nu poate fi invocat în cazul urmăririlor penale îndreptate în mod concret împotriva
delictelor fără caracter politic sau împotriva actelor contrare scopurilor sau principiilor
Organizației Națiunilor Unite.

Diferența dintre azilul politic teritorial și cel diplomatic se referă, în principal, la


teritoriul de jurisdicție. Astfel, azilul politic teritorial se acordă persoanelor care au intrat în
mod legal pe teritoriul statului căruia i se solicită azilul și numai dacă sunt persecutate
pentru credința, opiniile sau pentru afilierea lor politică ori pentru acte care pot fi
considerate ca ofense politice. Într-o asemenea situație, statul solicitat nu are obligația de a
preda sau expulza de pe propriul teritoriu de jurisdicție persoana solicitantă de azil și
persecutată politic, iar aceasta are dreptul de a nu fi extrădată, dacă extrădarea este

22
A. Burian, Drept internațional public, ed. a 3-a revăzută și adăugită, Universitatea de stat din Moldova,
Chișinău, 2009, p. 199.

19
solicitată pentru ofense politice ori pentru cele de drept comun săvârșite în scopuri politice
sau dacă extrădarea este solicitată pentru motive predominant politice.23

Prin acordarea azilului teritorial, statul de primire poate prevedea următoarele


drepturi specifice pentru azilant: dreptul de acces pe teritoriu, dreptul de rămânere pe
teritoriu, dreptul de a nu fi expulzat, dreptul de a nu fi extrădat, dreptul de a nu fi judecat,
pedepsit și de a nu i se restrânge exercitarea libertății.

Acest tip de azil de acordă, de regulă, solicitanților care se prezintă la frontieră


pentru a fi protejați împotriva statului de origine.

În ceea ce privește azilul politic diplomatic, acesta este acordat și este garantat
persoanelor care intră în "legații", pe vase de război, în unitățile militare sau în avioane,
pentru motive politice sau pentru ofense politice și este cunoscut sub denumirea de "azil
extrateritorial".24

Sub regimul Convenției privind azilul diplomatic, care prevede aproape aceleași
reguli ca și cele prevăzute în Convenția privind azilul teritorial, teritoriul de jurisdicție este
format din prelungirile teritoriului statului solicitat format din reprezentanțe diplomatice,
vase de război, unități militare sau avioane și nu oricare prelungire teritorială.

În România, potrivit art. 18 din Constituție, dreptul de azil cuprinde găzduirea și


protecția statului român acordate acestor persoane, fiindcă în statul lor de origine sunt
urmărite sau persecutate pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și
păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriți pentru activități politice. În România, aceste
persoane se bucură de toate drepturile și au toate obligațiile, cu excepția celor ce aparțin în
exclusivitate cetățenilor români. Aceste persoane nu pot fi extrădate.25

Azilul este un act pașnic și umanitar și nu poate fi considerat ca un act inamical față
de un stat. De asemenea, orice persoană are dreptul de a cere și de a obține azilul într-o altă
țară. Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există rațiuni
serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă

23
A. Burian, Drept internațional public, ed. a 3-a revăzută și adăugită, Universitatea de stat din Moldova,
Chișinău, 2009, p. 202
24
ibidem, pag 203.
25
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003, p.
168.

20
contra umanității. Aprecierea asupra motivației azilului revine statului care îl acordă, în
exercițiul suveranității sale.26

2.3. Expulzarea și extrădarea străinilor

Expulzarea este măsura de siguranță ce constă în scoaterea în afara teritoriului țării a


cetățeanului străin sau a persoanei fără cetățenie care nu domiciliază în România dacă a
săvârșit o infracțiune și se apreciază că rămânerea acestuia pe teritoriul României prezintă
pericol social.

Potrivit art. 33 alin. 1 din Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, un
străin nu trebuie expulzat într-o țară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi
amenințată pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice.

Declarația privind Drepturile Omului aparținând persoanelor care nu posedă


cetățenia țării în care locuiesc (ONU, 13 decembrie 1985), prin art. 7 stabilește că un străin
care se găsește legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei
decizii luate conform legii, când rațiuni imperioase de securitate națională impun, persoana
în cauză putând avea posibilitatea de a valorifica motivele expulzării sale și de a cere
examinarea cazului său de către autoritatea competentă sau de una ori mai multe persoane
special desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop.27

Extrădarea este actul prin care un stat predă, la cererea altui stat și în anumite
condiții, o persoană aflată pe teritoriul său, prezumată a fi autoarea unei infracțiuni, pentru
a fi judecată ori pentru executarea unei pedepse la care a fost condamnată anterior.28

Actul de extrădare este un atribut al suveranității, în principiu statele fiind


îndreptățite să aprecieze dacă un asemenea act se impune ca necesar ori să îl refuze în caz
contrar.

Conform reglementărilor internaționale sau de drept intern, extrădarea se poate face


pentru crimele împotriva păcii, crimele împotriva umanității sau crimele de război, precum
și pentru infracțiunile de drept comun. Nu pot fi extrădați autorii infracțiunilor politice și,

26
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003, p.
169.
27
D. Chilea, E.S. Tănăsescu, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 66
28
D. Popescu, Drept internațional public, partea I, Ed. Titu Maiorescu, București, 2010, p. 93

21
în majoritatea statelor, cei care săvârșesc infracțiuni la ordinea și disciplina militară. Nu pot
fi, de asemenea, extrădați, cetățenii proprii ai statului solicitat, deși unele state admit o
asemenea extrădare, spre exemplu între SUA și Anglia.

Extrădarea poate fi cerută, în raport de situație, de statul pe teritoriul căruia s-a


săvârșit infracțiunea sau pe teritoriul căruia s-au produs efectele faptei respective, de statul
lezat prin infracțiunea săvârșită ori de statul unde a fost prins infractorul.

În general, se dă preferință, în cazul mai multor cereri de extrădare, statului pe


teritoriul căruia s-a săvârșit fapta, dar practica internațională cunoaște în această privință
reguli și soluții complexe și neunitare.

Capitolul 3. Procedura extrădării

3.1. Extrădarea pasivă. Condiții pentru extrădare

22
După cum am arătat, extrădarea pasivă este procedura prin care un stat solicita
României predarea unei persoane în vederea urmăririi, judecării sau executării unei
pedepse, persoană care se află pe teritoriul țării noastre. Extrădarea se va acorda de către
România dacă sunt îndeplinite anumite condiții și în raport cu o procedură specifică.

A) Condiții referitoare la persoană.

Pot fi extrădate din România persoanele care sunt urmărite penal sau sunt trimise în
judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranță în statul solicitat și care se află pe teritoriul țării
noastre.

Nu pot fi extrădați din România:

- cetățenii români. Ca excepție, cetățenii români pot fi extrădați din România în baza
convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte și pe bază de
reciprocitate, dacă e îndeplinită cel puțin una din următoarele condiții:

o persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data


formulării cererii de extrădare;

o persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant;

o persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al


unui stat membru al UE, dacă statul solicitant este membru al UE.

În afară de situația când persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant,


atunci când extrădarea se solicită pentru efectuarea urmăririi penale sau a judecății,
mai este necesar ca statul solicitant să dea asigurări suficiente că, în cazul
condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în
România.

- persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România.

- cetățenii străini care se bucură în România de imunitate de jurisdicție, conform


condițiilor și limitelor stabilite prin convenții sau prin alte înțelegeri internaționale.

23
În general este vorba despre personalul misiunilor diplomatice (șefii de state sau
de guverne, ai unor delegații civile sau militare, ambasadori, înalții reprezentanți și
înalții comisari, însărcinații cu afaceri acreditați pe lângă ministerele afacerilor
externe, ministrul plenipotențiar, ministrul-consilier, consilierul, prim-secretarul,
diferiți atașați diplomatici cu funcții specializate - militari, navali, comerciali, de
presă, culturali, financiari). Se mai bucură de imunitate de jurisdicție directorul,
directorul adjunct, precum și membrii Organizației Internaționale pentru Migrări,
reprezentanții membrilor, participanții nemembri acreditați la Organizație și
funcționarii Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, funcționarii
instituțiilor specializate ale ONU, funcționarii Uniunii Europene, reprezentanții în
Comitetul de Miniștri, oficialii Consiliului Europei etc.29

- persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părți, martori sau
experți în fața unei autorități judiciare române solicitante, în limitele imunităților conferite
prin convenție internațională.

B) Condiții referitoare la infracțiune.

- săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul statului solicitant, împotriva unui resortisant


ori a intereselor statului solicitant.

- dubla incriminare. Fapta săvârșită să fie considerată infracțiune atât în legislația


statului solicitant, cât și în cea a statului solicitat să efectueze extrădarea. Totuși, extrădarea
poate fi acordată și dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru
această faptă este exclusă cerința dublei incriminări printr-o convenție internațională la
care România este parte. Diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată
aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță, dacă prin convenție
internațională sau, în lipsa acesteia, prin declarație de reciprocitate nu se prevede altfel.

- să nu fie incidente cauzele care înlătură răspunderea penală. Astfel, extrădarea nu se


acordă în cazul în care, conform legislației române și legislației statului solicitant, acțiunea
penală poate fi angajată doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această
persoană se opune extrădării. În relația României cu statele membre ale UE se aplică
regula potrivit căreia absența unei plângeri prealabile sau a unei alte condiții necesare
pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere
29
N. Neagu, Cooperare judiciară internațională în materie penală., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
p. 24.

24
obligației de extrădare.30 Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripția răspunderii
penale sau cea a executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislației române, fie
potrivit legislației statului solicitant. În relația României cu statele membre ale UE, în
materie de extrădare, sunt aplicabile numai dispozițiile din legislația statului solicitant. De
asemenea, extrădarea nu se admite pentru o infracțiune pentru care a intervenit amnistia în
România, dacă statul român avea competența să urmărească această infracțiune, conform
propriei sale legi penale.

C) Condiții referitoare la pedeapsă.

- gravitatea pedepsei. Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi


penale sau a judecății, pentru fapte a căror săvârșire atrage, potrivit legislației statului
solicitant și legii române, o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, iar în vederea
executării unei pedepse, doar dacă aceasta este de cel puțin 4 luni.

- pedeapsa capitală. În situația în care fapta pentru care se cere extrădarea este
pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată
decât cu condiția ca statul respectiv să dea asigurări îndestulătoare că pedeapsa capitală nu
se va executa, urmând să fie comutată.

Legat de această condiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că


extrădarea unui prizonier din Marea Britanie către Statele Unite ale Americii, în
condițiile în care acesta urma să petreacă o perioadă îndelungată de timp în detenție
în așteptarea pedepsei cu moartea, reprezintă o încălcare a art. 3 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, extinzând astfel protecția prevederilor Convenției
și asupra materiei extrădării.31

De asemenea, Curtea Supremă a Olandei a refuzat predarea unui militar american


către SUA, în condițiile în care acest stat nu a putut oferi garanții suficiente că
pedeapsa cu moartea nu se va aplica în cauză.

- pedeapsa cu suspendarea condiționată a executării. Persoana condamnată la o


pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării poate fi extrădată
în caz de suspendare parțială, dacă fracțiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde

30
N. Neagu, Cooperare judiciară internațională în materie penală., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
p. 25.
31
Soering c. UK, Hotărârea din 7 iulie 1989, CEDO, p. 78.

25
exigențelor de gravitate menționate mai sus și nu există alte impedimente legale la
extrădare.

- să nu fie incidentă vreo cauză de înlăturare a executării pedepsei. Așadar, actul de


grațiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă
celelalte condiții ale extrădării sunt îndeplinite.

D) Condiții referitoare la procedură.

- să existe o cerere de extrădare formulată în scris de autoritatea competentă a


statului solicitant. Aceasta trebuie să fie însoțită de înscrisuri din care să rezulte temeiurile
pentru admiterea extrădării.

- dreptul de apărare. România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana


extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanțiile
fundamentale de procedură și de protecție a dreptului de apărare sau de un tribunal național
instituit pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei
pedepse pronunțate de acel tribunal.32

- judecarea în lipsă. În situația în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea


executării unei pedepse pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român
poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit
dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni.

Totuși, legea prevede că și într-o asemenea situație se poate acorda extrădarea


dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei
a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi
salvgardeze drepturile la apărare. Statul solicitant va avea două posibilități: să
treacă la o nouă judecată în cauză în prezența condamnatului dacă acesta e de acord
sau să-l urmărească în continuare pe condamnat.

- competența în cazul infracțiunilor comise într-un stat terț. În cazul infracțiunilor


comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi acordată atunci
când legea română conferă competența de urmărire și judecată autorităților judiciare
române pentru infracțiuni de același fel, săvârșite în afara teritoriului statului român, sau

32
T. Dima, Drept penal. Partea generală, ed. a II-a., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 103.

26
atunci când statul solicitant face dovada că statul terț pe teritoriul căruia s-a săvârșit
infracțiunea nu va cere extrădarea pentru fapta respectivă.

 Motive obligatorii de refuz al extrădării.

Conform art. 241 din Legea nr. 302/2004, articol introdus prin Legea nr. 224/2006,
extrădarea va fi refuzată dacă:

- nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul Convenției europene


pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4
noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internațional pertinent în domeniu, ratificat
de România.

- există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi


sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii
politice sau ideologice ori de apartenență la un anumit grup social.

- situația persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunțate mai sus.

- cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare,
altele decât cele constituite prin instrumentele internaționale pertinente, sau în vederea
executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal.

- se referă la o infracțiune militară care nu constituie infracțiune de drept comun.

- se referă la o infracțiune de natură politică sau la o infracțiune conexă unei


infracțiuni politice.

Alineatul 2 al aceluiași articol menționează că nu sunt considerate infracțiuni de


natură politică:

- atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale;

- crimele împotriva umanității prevăzute de Convenția pentru prevenirea și


reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948, de Adunarea Generală a
Națiunilor Unite;

- infracțiunile prevăzute la art. 50 din Convenția de la Geneva din 1949 pentru


îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, la art. 51 din
Convenția de la Geneva din 1949 pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și

27
naufragiaților forțelor armate maritime, la art. 129 din Convenția de la Geneva din 1949 cu
privire la tratamentul prizonierilor de război și la art. 147 din Convenția de la Geneva din
1949 cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război;

- orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispozițiile
din Convențiile de la Geneva menționate mai sus;

- infracțiunile prevăzute la art. 1 din Convenția europeană pentru reprimarea


terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, și în alte instrumente
internaționale pertinente;

- infracțiunile prevăzute în Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau


tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea
Generală a Națiunilor Unite;

- orice altă infracțiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convențiile
sau acordurile internaționale la care România este parte.

Ca o particularitate la nivelul Uniunii Europene, în aplicarea Convenției privind


extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996,
nicio infracțiune nu poate fi considerată ca infracțiune politică.

 Motive facultative de refuz al extrădării.

Tot prin Legea nr. 224/2006 s-a introdus art. 242 - motive opționale de refuz al
extrădării.

Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul
unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces
penal în România.

Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este
susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza
vârstei sau a stării sale de sănătate.

În caz de refuz al extrădării, se aplică principiul "aut dedere, aut judicare".

Refuzul extrădării propriului cetățean ori a refugiatului politic obligă statul român ca,
la cererea statului solicitant, să supună cauza autorităților sale judiciare competente, astfel

28
încât să se poată exercita urmărirea penală și judecata dacă este cazul. Statul solicitant va fi
informat despre rezultatul cererii sale.

3.2. Procedura extrădării pasive

Extrădarea pasivă presupune îndeplinirea unor condiții de formă, stabilirea


competenței organelor implicate în procedura extrădării, luarea măsurilor preventive,
soluționarea cauzei, judecarea căilor de atac, precum și punerea în executare a hotărârii.

o Condiții de formă

Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului


solicitant, se adresează Ministerului Justiției. Dacă cererea se adresează pe cale
diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiției. O altă cale va putea fi
convenită prin înțelegere directă între statul solicitant și statul român solicitat.

Cererea de extrădare trebuie însoțită de anumite acte justificative. În sprijinul cererii


se vor prezenta:

- în funcție de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de
condamnare definitive, cu mențiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunțate ca urmare
a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv
originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau
ale altor acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de
instanța sau parchetul competent, după caz.

- o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, cu indicarea cât mai exactă a
datei și locului săvârșirii lor, a calificării lor juridice și cu referiri la dispozițiile legale care
le sunt aplicabile.

- o copie a dispozițiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este posibilă, o


declarație asupra dreptului aplicabil.

- semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile și orice alte informații de
natură să determine identitatea și naționalitatea acesteia.

29
- date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei
persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă.

o Competența

Autoritatea centrală.

Rolul Ministerului Justiției constă în îndeplinirea atribuțiilor care îi sunt conferite, în


calitate de autoritate centrală, prin lege și tratatele internaționale la care România este
parte.

În exercitarea atribuțiilor de autoritate centrală, Ministerul Justiției, prin direcția de


specialitate, va îndeplini, cu precădere, următoarele activități: primirea cererii, examinarea
cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al regularității
internaționale, transmiterea cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia procurorului
general competent, restituirea motivată a cererii de extrădare si a actelor anexate acesteia,
în cazul neîndeplinirii condițiilor examenului de regularitate internațională, punerea în
executare în colaborare cu Ministerul Administrației și Internelor a hotărârii definitive prin
care s-a dispus extrădarea, comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a
soluției date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării,
pronunțată de autoritatea judiciară competentă.

Examenul de regularitate internațională.

Examenul de regularitate internațională are ca scop verificarea conformității cererii


de extrădare și a actelor anexate acesteia cu dispozițiile tratatelor internaționale aplicabile,
inclusiv cu declarațiile formulate de România în baza dispozițiilor unor convenții
multilaterale.

Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile


lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate internațională, spre a
constata dacă între România și statul solicitant există norme convenționale ori reciprocitate
pentru extrădare; la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul
internaţional aplicabil; cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform
prevederilor legale; există una dintre limitele acordării cooperării judiciare (suveranitate,
securitate, ordine publică, alte interese fundamentale ale României); existenţa reciprocităţii

30
în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean
român.

În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională,


Ministerul Justiţiei va restitui cererea şi actele anexe, explicând motivele.

În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de


regularitate internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii.

Reprezentarea statului solicitant

În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea


centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant,
reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea
cererii de extrădare.

Instanţa competentă

Procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent şi se desfășoară şi în timpul


vacanţei judecătoreşti. Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în
a cărei circumscripţie a fost localizată persoana extrădabila şi a parchetului de pe lângă
aceasta.

Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării şi cererea de extrădare se


soluţionează de un complet format dintr-un judecător al secţiei penale a curţii de apel
competente.

Hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare este supusă recursului. Normele de


procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare sunt aplicabile şi în
procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.

Parchetul competent

Cu excepţia cazurilor de restituire în procedura examenului de regularitate


internaţională, cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de Ministerul Justiţiei, în cel
mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui
circumscripţie a fost localizată persoana extrădabilă sau, în cazul în care nu se cunoaşte
locul unde se afla persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti.

31
În situaţia în care cererea de extrădare şi documentele anexe nu sunt însoţite de
traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea
unei traduceri cât mai urgente.

Organul de executare competent

Executarea hotărârii de acordare a extrădării este de competenţa Centrului de


Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei
Române, prin Biroul Naţional Interpol.

Acesta are de asemenea competenţa de a primi cererea de arestare provizorie în


vederea extrădării în caz de urgenţă, prin intermediul canalelor specifice, pe care o
transmite parchetului competent.

o Măsuri preventive

Măsurile preventive se pot cere şi dispune în procedură normală sau în procedură de


urgenţă. Procedura normală survine ca urmare a înaintării de către statul solicitant a cererii
formale de extrădare. În cazuri urgente însă, statul solicitant poate cere arestarea provizorie
de urgenţa, prin canalele poliţieneşti specifice (mandat de urmărire internaţională transmis
prin intermediul Interpol, Europol, semnalare în Sistemul Informatic Schengen).

Măsurile preventive sunt reţinerea, arestare provizorie de urgenţă şi arestarea


provizorie în vederea extrădării.

Reţinerea în vederea extrădării

Organul judiciar în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana a cărei arestare


provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale unui stat
solicitant poate dispune reţinerea pentru cel mult 24 de ore. În situaţia în care măsura
reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat,
în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte procurorului competent persoana urmărită
internaţional.

Arestarea provizorie de urgenţă

În caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea
provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale
de extrădare.

32
Cuprinsul cererii

Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării trebuie să indice existenţa unui


mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate
printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei urmărite; o expunere
sumară a faptelor, care trebuie să precizeze data şi locul unde au fost comise; să
menţioneze dispoziţiile legale aplicabile; să menţioneze datele disponibile asupra
identităţii, cetăţeniei şi localizării acestei persoane.

Transmiterea cererii

Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite, prin intermediul


Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al
Poliţiei Române, parchetului competent, cu informarea Ministerului Justiţiei.

Examen de regularitate internaţională

În cazul în care arestarea provizorie în vederea extrădării se solicită pe bază de


reciprocitate, precum şi atunci când cererea de arestare priveşte una dintre persoanele
exceptate de la extrădare (cetățeni români, persoane care au obţinut dreptul de azil în
România, persoane care beneficiază de imunitate de jurisdicţie, persoane citate din
străinătate), aceasta se transmite obligatoriu Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării
examenului de regularitate internaţională.

Competenţa autorităţii solicitante

Nu se poate da curs unei cereri de arestare provizorie în vederea extrădării decât


atunci când nu există nicio îndoială asupra competenţei autorităţii solicitante şi cererea
conţine elementele obligatorii indicate mai sus.

Procedura de judecată este cea prevăzută la arestarea provizorie în vederea extrădării.

Încetarea măsurii

Instanţa, din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei
extrădabile, poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă,
în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de
extrădare, însoţită de documentele prevăzute de convenţia internaţională sau de legea
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Arestarea provizorie

33
încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile, dacă în acest interval de timp
nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare, cu excepţia cazului în care
printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de
arestare provizorie.

Punerea în libertate provizorie nu exclude o nouă arestare provizorie în vederea


extrădării şi nici extrădarea, dacă cererea de extrădare este primită ulterior.

o Arestarea provizorie în vederea extrădării

Identificarea persoanei

Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48


de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexate, la identificarea persoanei
extrădabile, căreia îi aduce la cunoştinţă conţinutul actelor transmise de autorităţile statului
solicitant.

Sesizarea instanţei

După identificare, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel


competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării
a persoanei extrădabile şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de
extrădare.

Dispunerea măsurii şi durata acesteia

Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi


complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a
arestării provizorii să poată depăși 180 de zile. După întocmirea hotărârii prin care s-a
dispus arestarea, judecătorul emite de îndată mandat de arestare provizorie în vederea
extrădării. Prevederile Codului de procedură penală cu privire la conţinutul şi executarea
mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător. Persoana extrădabilă cu privire la
care s-a luat măsura arestării provizorii va fi dispusă în arestul poliţiei.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor

În cursul soluţionării cererii de extrădare, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu
de 30 de zile, necesitatea menţinerii arestării provizorii, putând dispune după caz,
menţinerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi

34
ţara sau localitatea. Măsura arestării provizorii se înlocuieşte cu măsura obligării de a nu
părăsi ţara sau localitatea numai în cazuri bine justificate şi numai daca instanţa apreciază
că persoana extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare.

Odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentinţă, instanţa dispune şi arestarea


persoanei extrădate în vederea predării.

Încetarea măsurii

Măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu


este preluată de autorităţile competente ale statului solicitat, în termen de 30 de zile de la
data convenită pentru predare, cu excepţia cazului de forţă majoră. În caz de nepreluare,
instanţa dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate şi informează despre
aceasta Ministerul Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei Române.

Particularităţi privind eficienţa măsurii

În cazul în care împotriva persoanei extrădabile autorităţile judiciare române


competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a
pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare
provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se
mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei
închisorii.

o Judecarea cauzei

Procedura la Curtea de Apel

La primul termen, instanţa procedează la luarea unei declaraţii persoanei extrădabile,


care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un apărător din oficiu, dacă nu există un
avocat ales. Prezenţa procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoana
extrădabilă sau procurorul nu se opune, orală şi contradictorie.

Persoana extrădabilă sau procurorul de şedinţă poate cere instanţei un termen


suplimentar de încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este obligat să
contribuie la procurarea datelor şi actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite

35
condiţiile extrădării şi să dispună ridicarea şi depunerea la instanţă a obiectelor cerute în
cererea de extrădare.

După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea


voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare.

Extrădarea voluntară.

Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile


pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă
consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant.

Declaraţia sa este consemnată într-un proces verbal, semnat de preşedintele


completului de judecată, grefier, persoana extrădabilă, avocatul ei şi de interpret. După ce
instanţa constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele opţiunii
sale, instanţa, luând şi concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun
impediment care exclude extrădarea.

Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia act despre


aceasta prin sentinţă şi dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată
până la predarea persoanei extrădabile.

Sentinţa este definitivă, se redactează în 24 de ore şi se transmite de îndată în copie


legalizată Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii.

Persoana extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii.

Extrădarea simplificată.

În cazul în care persoana consimte la extrădare, prezentarea unei cereri formale de


extrădare şi a actelor anexate acesteia prevăzute de lege nu mai este necesară dacă se
prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în
cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare
şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.

Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile.

Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea formula


apărările oral şi în scris, putând propune şi probe.

36
În urma audierii persoanei extrădabile, dosarul cauzei este pus la dispoziţia
apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în scris şi în termen de 8 zile, opoziţia
motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele de probă admise de legea română,
numărul de martori fiind limitat la doi.

Opoziţia nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana


urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare.

Odată prezentată opoziţia sau expirat termenul de prezentare a acesteia, procurorul


poate solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau a administra probe.

Administrarea probelor.

Mijloacele de probă încuviinţate de instanţă vor fi administrate în termen de


maximum 15 zile, în prezenţa persoanei extrădabile, asistată de apărător şi, dacă este
nevoie, de interpret, precum şi a procurorului.

Informaţii suplimentare.

Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a


permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei legi, instanţa
competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare. În acest scop, va fixa un termen
de 2 luni.

Transmiterea solicitării privind informaţiile suplimentare, precum şi a răspunsului se


realizează prin intermediul Ministerului Justiţiei pe cale diplomatică ori pe o altă cale
stabilită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat.

o Soluţionarea cauzei

Soluţii posibile.

După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor


prezentate de partea extrădabilă şi de procuror, Curtea de apel poate:

- Să dispună, în cazul concursului de cereri, conexarea dosarelor, chiar dacă se


referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa
teritorială aparținând curţii de apel cea dintâi sesizată.

37
- Să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul
solicitant, amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni,
cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni.

- Să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu întrunite condiţiile extrădării.

- Să constate prin sentinţă incidenţa altor soluţii, în funcţie de obiectul cererii sau
de particularităţile procesului penal în România ori de condiţia persoanei
extrădabile. Aceste soluţii pot fi:

 Amânarea predării, în cazul în care împotriva persoanei extrădabile există


un proces penal în curs în România ori aceasta se află în executarea unei
pedepse privative de libertate.

 Admiterea sub condiţie a predării persoanei extrădabile, în cazul


menţionat mai sus, dacă statul solicitant face dovada că amânarea predării
ar provoca un prejudiciu grav.

 Consimţământul la extinderea obiectului extrădării, în cazul în care, după


predarea persoanei extrădabile, statul solicitant doreşte tragerea la
răspundere penală a acesteia pentru alte fapte decât cele prevăzute în
cererea de extrădare, săvârşite anterior formulării acesteia.

 Consimţământul la reextrădare, în cazul în care statul solicitant, după


predarea persoanei extrădabile, solicită consimţământul statului român
pentru reextrădarea acesteia către un stat terţ.

Analiza temeiniciei urmăririi sau condamnării.

Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau


condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunităţii
extrădării.

Admiterea cererii.

În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare,


hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest
provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate.

38
Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data
pronunţării. În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va menţiona în
dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole. În cazul admiterii cererii de
extrădare, dacă se remit şi obiecte cerute prin cererea de extrădare, se va face menţiune
despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar.

Respingerea cererii.

Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge


cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Hotărârea se motivează în
24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel,
care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei.

o Căi de atac

Căile de atac se pot exercita fie împotriva încheierii privind măsurile preventive, fie
împotriva sentinţei care soluţionează fondul cauzei.

Căi de atac împotriva măsurilor preventive.

Încheierea prin care s-a dispus luarea, menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii
arestării provizorii în vederea extrădării poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24
de ore de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar
recursul se judecă în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei. Recursul declarat
împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea măsurii arestării provizorii
nu este suspensiv de executare.

Căi de atac pe fond.

Declararea recursului. Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de


procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la
pronunţare, la Secţia Înaltă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general
competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.

Efectele recursului. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea
de extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a
dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea
de arest provizoriu în vederea extrădării.

39
Judecarea recursului şi comunicarea hotărârii.

După motivarea sentinţei curţii de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată,


Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, primind dosarul,


fixează termen de judecată independent de înscrierea pe rol a altor cauze, cu prioritate.

Judecarea recursului se face într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format
din 3 judecători.

În scopul soluţionării recursului, preşedintele completului poate desemna pe unul din


judecători sau pe un magistrat asistent să facă un raport scris.

Dosarul cauzei se restituie curţii de apel în cel mult 3 zile de la soluţionarea


recursului.

Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al


parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de
specialitate din Ministerul Justiţiei.

Recursul împotriva altor soluţii.

Dispoziţiile referitoare la căile de atac se aplică în mod corespunzător şi în cazurile


în care instanţa se pronunţă cu privire la amânarea extrădării, admiterea sub condiţie a
extrădării, consimţământul extinderii obiectului extrădării şi reextrădarea către un stat terţ.

o Punerea în executare a hotărârii

Predarea extrădatului.

Este considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului un


extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive, prin care se dispune extrădarea.

În vederea stabilirii datei şi locului de predare, Ministerul Justiţiei comunică de


îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului
General al Poliţiei Române un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive.

Data predării va fi comunicată Ministerului Justiţiei şi curţii de apel competente în


termen de 15 zile de la data transmiterii hotărârii judecătoreşti. În cazul în care data

40
predării nu a fost fixată în intervalul de 15 zile, Centrul de Cooperare Poliţienească din
cadrul IGPR informează asupra demersurilor luate şi motivelor pentru care data predării nu
a putut fi stabilită în acest interval.

Termene pentru predarea extrădatului.

Ministerul Justiţiei va face cunoscută de urgenţă autorităţii competente a statului


solicitant soluţia adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe
hotărârea definitivă.

Orice soluţie de respingere totală sau parţială va fi motivată.

În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data


predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana
extrădabilă.

Locul predării va fi un punct de frontieră al României. Centrul de Cooperare


Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române asigură,
prin Biroul Naţional Interpol, predarea şi informează despre aceasta Ministerul Justiţiei şi
curta de apel competentă. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă.

În afara cazului de forţă majoră, dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data


stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la
această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.

În caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate,
autorităţile române şi cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date
de predare.

Predarea amânată

Cazuri de amânare

 Existenţa unui proces penal în faţa autorităţilor judiciare române împotriva


persoanei extrădabile

 Faptul că persoana extrădabilă se află în executarea unei pedepse privative de


libertate nu împiedică extrădarea

41
 Atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o
boală care i-ar putea pune viaţa în pericol

Predarea efectivă

În caz de amânare, extrădarea poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a
luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, numai după ce
aceasta a fost executată sau considerată ca executată

În cazul amânării predării persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanţa emite
un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. În cazul în care persoana extrădată
se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române,
mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării
motivelor care au justificat amânarea.

Predarea temporară sau sub condiţie

În cazul în care împotriva persoanei extrădabile există un proces penal pe rol în faţa
autorităţilor române, ori dacă aceasta se află în executarea unei pedepse privative de
libertate, în cazul în care statul solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca un
prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea prescripţiei, persoana extrădabila poate fi predată
temporar, cu condiţia ca această predare să nu dăuneze desfășurării procesului penal în curs
în România şi ca statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale
pentru care a fost acordată extrădarea, va remite extrădatul.

La cererea statului solicitant, transmisă pe una din căile prevăzute de prezenta lege,
predarea temporară se aprobă prin încheiere dată în camera de consiliu, de către
preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a judecat, în primă instanţă, cererea de
extrădare.

În vederea soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea criteriilor prevăzute


mai sus, solicitând şi avizul autorităţii judiciare pe rolul căreia se află cauza ori, după caz,
al instanţei de executare.

În vederea soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea criteriilor prevăzute


mai sus, solicitând şi avizul autorităţii judiciare pe rolul căreia se afla cauza, ori după caz,
al instanţei de executare.

42
Dacă persoana predată temporar se află în executarea unei pedepse sau a unei măsuri
de siguranţă, executarea acesteia se consideră suspendată de la data când persoana a fost
predată autorităţilor competente ale statului solicitant şi până la data când este retrimisă
autorităţilor române.

o Tranzitul

Tranzitul rezidenţilor şi nerezidenţilor

Tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetăţean român poate fi
acordat cu condiţia ca motive de ordine publică să nu se opună şi să fie vorba despre o
infracţiune care permite extrădarea, conform legii.

Dacă persoana extrădată are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât în
situaţiile în care se poate aproba extrădarea cetăţenilor români.

Documente necesare

Tranzitul este acordat la cererea statului interesat, formulată şi transmisă Ministerului


Justiţiei, ori pe cale diplomatică sau pe altă cale convenită prin înţelegere directă între
statul solicitant şi statul român solicitat, la care se anexează cel puţin mandatul de arestare
preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea
extrădării.

Competenţa luării hotărârii

Hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei.

Ministerul Justiţiei comunică de îndată hotărârea luată autorităţii competente a


statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Tranzit aerian

În cazul tranzitului aerian, atunci când nu este prevăzută o aterizare pe teritoriul


statului român, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea competentă a statului
solicitant Ministerului Justiţiei al României. În caz de aterizare forţată, această notificare
va produce efectele cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, iar statul solicitant
va adresa de îndată o cerere formală de tranzit. Cererea de tranzit va trebui însoțită de
documentele cerute de lege.

43
Extrădatul în tranzit rămâne în stare de arestare provizorie pe perioada şederii sale pe
teritoriul român.

Fuga extrădatului

Extrădatul care, după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de soluţionarea
cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce
sau este identificat pe teritoriul României va fi din nou arestat şi predat, în baza unui
mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în
care acesta a încălcat condiţiile în care extrădarea a fost acordată.

Reextrădarea către un stat terţ

Consimțământul statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să


predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar fi căutată de către statul terţ
pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere prezentarea actelor
prevăzute de lege care însoţesc de regulă cererea de extrădare.

Ca excepţie, consimţământul la reextrădare al statului român nu este necesar în cazul


în care persoana extrădată, având posibilitatea să o facă, nu a părăsit, în termen de 45 de
zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului solicitant, ori dacă a revenit de bunăvoie
pe acest teritoriu după ce l-a părăsit.

3.3. Extrădarea activă. Condiții pentru solicitarea extrădării

Extrădarea activă este procedura prin care România solicită unui stat străin predarea
unei persoane în vederea urmăririi, judecării sau executării unei pedepse, persoană care se
afla pe teritoriul statului solicitat.

Pentru solicitarea extrădării, trebuie îndeplinite mai multe condiții legate de persoana
extrădabilă, de infracțiunea săvârșită, de pedeapsa aplicată sau aplicabilă, precum și de
procedură. De asemenea, trebuie avute în vedere motivele obligatorii sau facultative de
refuz al extrădării.33

33
N. Neagu, Cooperare judiciară internațională în materie penală., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
p. 41.

44
Condițiile extrădării pasive se aplică în mod corespunzător în cazul în care România
are calitatea de stat solicitant.

O condiție suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei


persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie
pusă în mișcare acțiunea penală, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.

Extrădarea unei persoane împotriva căreia autoritățile judiciare române competente


au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii
ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranță va fi solicitată statului străin pe teritoriul
căruia aceasta a fost localizată, în toate cazurile în care sunt întrunite condițiile menționate
mai sus.

3.4. Procedura extrădării active

Extrădarea se va cere de către România dacă sunt îndeplinite anumite condiții și în


raport cu o procedură specifică.

o Competența

Competența de a întocmi și transmite cererile de extrădare în numele statului român


revine Ministerului Justiției.

Instanța competentă să dispună asupra solicitării extrădării este instanța care a emis
mandatul de arestare preventivă sau instanța de executare, în cazul în care persoana
extrădabilă este căutată în vederea executării unei pedepse.

Parchetul competent este parchetul de pe lângă instanța care a emis mandatul de


arestare preventivă sau de pe lângă instanța de executare. În cazul exercitării căii de atac a
revizuirii, parchetul competent este parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Centrul de Cooperare Polițienească Internațională are atribuții în privința transmiterii


mandatului de urmărire internațională, identificării locației persoanei urmărite și
transmiterii informațiilor instanței în vederea hotărârii asupra solicitării extrădării, precum
și în ceea ce privește preluarea extrădatului și predarea acestuia administrației penitenciare
sau autorității judiciare competente, după caz.

45
o Procedura solicitării extrădării

Emiterea mandatului de urmărire internațională.

În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu


poate fi dus la îndeplinire, deoarece inculpatul sau condamnatul nu se mai află pe teritoriul
României, instanța care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanța de executare,
după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliție,
emite un mandat de urmărire internațională în vederea extrădării, care se transmite
Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al
Poliției Române, în vederea difuzării prin canalele specifice.

Mandatul de urmărire internațională în vederea extrădării conține toate elementele


necesare identificării persoanei urmărite, o expunere sumară a situației de fapt și date
privind încadrarea juridică a faptelor, precum și solicitarea de arestare provizorie în
vederea extrădării.

Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat de


urmărire internațională în vederea extrădării.

Identificarea locației persoanei extrădabile.

Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, prin structura specializată, are


obligația de a informa instanța de executare sau instanța emitentă a mandatului de arestare
preventivă de îndată ce Biroul Central Național Interpol corespondent îi notifică faptul că
persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct,
cu o copie la Ministerul Justiției.

De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă și a cărui
autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională
din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, prin structură specializată, sau de
Ministerul Justiției, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în
urmărire internațională sau căutate de autoritățile judiciare române pentru ducerea la
îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare
preventivă, instanța de executare sau instanța care a emis mandatul de arestare preventivă
stabilește, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prezenta
lege pentru a se solicita extrădarea.

46
Judecarea cererii. Soluția instanței.

Judecata se face de urgență și cu precădere, în camera de consiliu, de un complet


format dintr-un singur judecător, cu participarea procurorului și fără citarea părților.
Judecătorul se pronunță prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu.

Pentru evidența activității instanțelor, se va ține o condică separată pentru ședințele


de judecată a sesizărilor privind extrădarea. În acest registru se trec dosarele din fiecare
ședință, separat pe complete, încheierea pronunțată și numărul acesteia, precum și inițialele
judecătorului care o va redacta. Se întocmește și se păstrează Registrul de evidență a
sesizărilor privind extrădarea, în care se vor face următoarele mențiuni: numărul curent,
numele și prenumele inculpatului sau condamnatului, numărul și data mandatului de
arestare preventivă sau de executare a pedepsei, numărul și data adresei Centrului de
Cooperare Polițienească Internațională din cadrul IGPR sau a Ministerului Justiției,
numărul dosarului instanței, numărul și data pronunțării încheierii, data comunicării
încheierii Ministerului Justiției. Instanța de recurs va ține un registru distinct pentru aceste
spețe. Registrul de evidență a sesizărilor privind extrădarea nu este destinat publicității.

Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt întrunite condițiile pentru
solicitarea extrădării, însoțită de actele necesare în vederea solicitării extrădării se
comunică de îndată Ministerului Justiției. Încheierea definitivă prin care s-a constatat că nu
sunt întrunite condițiile pentru a se solicita extrădarea se comunică Ministerului Justiției în
cel mult 3 zile de la pronunțare.

Căi de atac.

- Recursul. Încheierea instanței poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24


de ore de la pronunțare. Dosarul cauzei este înaintat instanței de recurs în termen de 24 de
ore. Recursul de judecă în termen de cel mult 3 zile de către instanța superioară în grad.
Instanța de recurs va restitui dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la
soluționarea recursului.

- Revizuirea. În termen de cel mult 3 zile de la data primirii încheierii definitive prin
care s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru solicitarea extrădării. Ministerul
Justiției, prin direcția de specialitate, efectuează un examen de regularitate internațională.

47
În funcție de concluziile examenului de regularitate internațională, direcția de
specialitate a Ministerului Justiției fie întocmește cererea de extrădare și o transmite,
însoțită de actele anexe, autorității competente a statului solicitat, fie întocmește un act prin
care propune ministrului justiției, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea inițierii procedurii de revizuire a
încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situații
Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul IGPR. În cazul în care
constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi și de a transmite cererea de
extrădare, direcția de specialitate a Ministerului Justiției poate solicita instanței competente
să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului
internațional aplicabil.

În cazul în care nu sunt întrunite condițiile de regularitate internațională pentru


solicitarea extrădării, ministrul justiției, prin procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, cere revizuirea hotărârii judecătorești definitive prin care
s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru solicitarea extrădării. Revizuirea nu poate
fi cerută pentru alt motiv decât cel legal de concluziile examenului de regularitate
internațională.

Cererea de revizuire se face în termen de cel mult 3 zile, dacă persoana extrădabilă
este arestată în vederea extrădării către România. În toate celelalte cazuri, cererea se face în
termen de cel mult 15 zile. Termenul curge de la data la care procurorul general primește
cererea prin care ministrul justiției îi solicită să promoveze revizuirea hotărârii
judecătorești definitive prin care s-a constatat ca sunt îndeplinite condițiile pentru
solicitarea extrădării.

Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a emis încheierea


atacată. În cazul în care persoana extrădabilă este arestată în vederea extrădării către
România, cererea de revizuire de soluționează de urgență și cu precădere. În toate celelalte
cazuri, cererea de revizuire se soluționează în termen de cel mult o lună de la data
înregistrării cauzei.

Dacă instanța constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea


atacată. Dacă constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menținând
încheierea atacată. Hotărârea instanței de revizuire este definitivă și se comunică în termen

48
de 24 de ore de la pronunțare ministrului justiției și procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Trimiterea și retragerea cererii de extrădare.

Cererea de extrădare și actele anexate acesteia, însoțită de actele prevăzute de tratatul


internațional aplicabil sau de legea privind cooperarea judiciară internațională în materie
penală și de traduceri certificate în limba statului solicitat sau în limba engleză ori
franceză, se transmit autorității competente a statului solicitat, direct ori pe cale
diplomatică sau pe altă cale convenită prin înțelegere directă între statul solicitant și statul
solicitat.

În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate în lipsă, în situația în


care statul solicitat aduce la cunoștința persoanei urmărite hotărârea pronunțată în lipsă, o
astfel de notificare nu va produce efecte față de procedura penală din România.

În cazul în care persoana urmărită nu este arestată provizoriu în vederea extrădării,


procedura are caracter confidențial, până în momentul în care statul solicitat este învestit cu
cererea de extrădare.

În cazul în care, în vederea soluționării cererii de extrădare, autoritățile statului străin


solicită transmiterea unor informații suplimentare, acestea vor fi comunicate, în termenul
stabilit de autoritățile statului solicitat, prin Ministerul Justiției sau direct de către instanța
competentă.

În cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de


arestare preventivă sau a mandatului de executare, instanța competentă stabilește, prin
încheiere motivată, că nu mai subzistă condițiile prevăzute de lege pentru a se solicita
extrădarea și dispune de îndată retragerea cererii de extrădare. Hotărârea se transmite
Ministerului Justiției în termen de 24 de ore de la pronunțare. Acesta retrage neîntârziat
cererea de extrădare, informând despre aceasta Centrul de Cooperare Polițienească
Internațională din cadrul IGPR.

Rejudecarea persoanei extrădate.

Asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei condamnate în lipsă este dată de


Ministerul Justiției, la cererea statului solicitat.

49
Reextrădarea către România.

Consimțământul statului terț care a extrădat inițial persoana în statul solicitat este
necesar pentru a îngădui acestuia din urmă să predea României persoana care i-a fost
anterior predată și care ar fi căutată de către România pentru infracțiuni anterioare predării.
Statul terț va putea cere prezentarea actelor prevăzute de lege care însoțesc de regulă
cererea de extrădare.

Ca excepție, consimțământul la reextrădare al statului străin nu este necesar în cazul


în care persoana extrădată, având posibilitatea să o facă, nu a părăsit în termen de 45 de
zile de la liberarea sa definitivă teritoriul statului solicitat, ori dacă a revenit de bunăvoie pe
acest teritoriu după ce l-a părăsit.

o Punerea în executare a hotărârii

Preluarea extrădatului.

Este considerat bază legală necesară și suficientă pentru preluarea extrădatului un


extras al hotărârii judecătorești rămase definitive prin care se dispune extrădarea.

În caz de acordare a extrădării, România va fi informată despre locul și data predării,


precum si asupra duratei arestului în vederea extrădării executată de persoana extrădabilă.
Ministerul Justiției comunică de îndată Centrului de Cooperare Polițienească Internațională
din cadrul IGPR data și locul predării, care este un punct al frontierei statului solicitat.

Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul IGPR asigură, prin


Biroul Național Interpol, preluarea și informează despre aceasta Ministerul Justiției și
instanța competentă. Persoana extrădată este predată și preluată sub escortă.

În afara cazului de forță majoră, dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data


stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la
această dată. Acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.

În caz de forță majoră care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate,
autoritățile române și cele ale statului solicitat se vor pune de acord asupra unei noi date de
predare.

Primirea extrădatului.

50
Persoana extrădată, adusă în România, va fi de urgență predată administrației
penitenciare sau autorității judiciare competente, după caz. Dacă extrădatul a fost
condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute de
lege.

Comunicarea soluției.

Ministerul Justiției informează autoritatea judiciară română competentă despre


modul de soluționare a cererii de extrădare de către statul solicitat și, după caz, despre
durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată potrivit dispozițiilor
legale.

Regula specialității.

Persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici


deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții a libertății
sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat
extrădarea, în afară de cazurile când:

- statul care a predat-o consimte. În acest scop, autoritățile române competente vor
transmite statului solicitat o cerere însoțită de actele prevăzute de lege și de un proces
verbal în care se consemnează declarațiile persoanei extrădate.

- având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de


zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce
a părăsit teritoriul statului român.

Autoritățile române vor lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei


eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, iar pe de altă parte, întreruperii
prescripției potrivit legislației române, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.

Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii,


persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele
constitutive ale infracțiunii recalificate ar îngădui extrădarea.

În cazul solicitării consimțământului pentru urmărire, judecare sau executarea unei


pedepse pentru fapte anterioare predării, cererea adresată statului străin se formulează de
către Ministerul Justiției, în baza încheierii instanței competente să soluționeze cauza în

51
primă instanță, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanței
pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a
persoanei extrădate, după caz.

Extrădarea sub condiție.

În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiție, instanța care a solicitat
extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiției impuse de statul solicitat și dă
garanții în acest sens.

În cazul în care condiția impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul


statului solicitat, instanța dispune însoțirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de
către autoritățile competente ale statului solicitant.

3.5. Ordinea de preferință în acordarea extrădării

Fiind un atribut suveran al statelor, extrădarea poate fi admisă, respinsă ori acordată
preferențial atunci când este solicitată concomitent de mai multe state, astfel încât, dacă
extrădarea aceleiași persoane este cerută de mai multe state, fie pentru aceeași faptă, fie
pentru fapte diferite, legea prevede căruia dintre statele solicitante i se dă preferință.34

Astfel, statul român va hotărî în raport cu toate împrejurările și, în mod deosebit,
ținând seama de:

- gravitatea și de locul săvârșirii infracțiunilor,

- de data depunerii cererilor respective,

- de cetățenia persoanei extrădabile,

- de existența reciprocității de extrădare în raport cu statul român,

- de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.

În situația concursului de cereri, Ministerul Justiției stabilește, dacă este cazul, cărui
stat solicitant îi va fi predată persoana extrădată, potrivit obligațiilor internaționale asumate
de România prin tratatele internaționale în materie la care este parte sau care decurg din
34
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, p. 169.

52
statutul de membru al Uniunii Europene, ținând seama de hotărârile judecătorești definitive
cu privire la fiecare dintre cererile de extrădare, precum și de criteriile mai sus arătate.

Despre existența concursului de cereri, Ministerul Justiției va înștiința de urgență


autoritățile competente ale statelor solicitante.

53
Capitolul 4. Procedura expulzării

4.1. Definiție. Natura juridică

Expulzarea este măsura de siguranță ce poate fi dispusă de instanța de judecată,


constând în îndepărtarea de pe teritoriul țării a cetățeanului străin sau apatridului fără
domiciliul în țară care a săvârșit o infracțiune, dacă prezența sa pe teritoriul României
creează o stare de pericol ce nu poate fi înlăturată altfel.35

Starea de pericol care justifică luarea acestei măsuri constă în fapta prevăzută de
legea penală comisă de cetățeanul străin sau apatrid și periculozitatea socială a persoanei
infractorului.36

Expulzarea s-a mai definit ca actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulți
străini aflați pe teritoriul său să îl părăsească în cel mai scurt timp.37

Expulzarea este instituția juridică în virtutea căreia autoritățile publice dintr-un stat
pot să oblige o persoană (cetățean străin sau apatrid) să părăsească țara, punând astfel capăt
în mod silit șederii acestei persoane pe teritoriul său.38

Împotriva stării de pericol social pe care o creează prezența pe teritoriul țării a


infractorului străin social periculos, modul de combatere cel mai potrivit este îndepărtarea
acestui străin de pe teritoriul țării prin măsura expulzării.39

Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia
aceștia îi aparțin explicații asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de
siguranță. Cu toate acestea, în practica internațională, în temeiul curtoaziei internaționale s-
a instituit obiceiul de a anunța organelor statului străinului motivele pentru care acesta este
obligat să părăsească țara.40
35
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 192.
36
Gh. Bică și colab., Drept penal. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti,
2008, p. 284.
37
M. Ilie, Drept internațional public. Partea I., Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2012, p. 110.
38
I. Muraru, Constituția României-comentată și adnotată., R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p. 46.
39
V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului Penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, vol.
II, p. 311.
40
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, p. 88.

54
În literatura de specialitate, se admite ideea că se pot ivi cazuri în care pericolul
săvârșirii unor infracțiuni privește pe infractorul străin ca subiect pasiv, nu activ, în sensul
că nu temerea că acest străin va mai săvârși altă infracțiune concretizează pericolul, ci
temerea că alte persoane, indignate de prezența pe teritoriul țării, după executarea pedepsei
acestuia, ar putea reacționa subit împotriva lui, săvârșind infracțiuni și tulburând liniștea
publică.41

4.2. Reglementarea juridică

Măsura de siguranță a expulzării este prevăzută în art. 117 Cod penal. De asemenea,
dispoziții referitoare la această instituție se regăsesc în Constituție în art. 19 și în OUG
194/2002 privind regimul străinilor în România, în Secțiunea a 4-a a Capitolului 5 cu
privire la "Regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României".

Măsura expulzării mai este reglementată în Pactul internațional cu privire la


drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite la
16 decembrie 1966, în Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg, la 18 octombrie 1997, Protocoalele 4 și 7
la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește Noul Cod Penal, ce urmează să intre în vigoare anul acesta, având
în vedere caracterul și scopul măsurilor de siguranță, s-a apreciat oportună trecerea unora
dintre acestea cum sunt: interzicerea de a se afla în anumite localități, interzicerea de a
reveni în locuința familiei și expulzarea străinilor, în categoria pedepselor complementare.
Aceasta întrucât asemenea sancțiuni devin incidente în cazul săvârșirii unor fapte
prevăzute de legea penală, iar, datorită naturii specifice a acestora, este necesară
completarea represiunii directe, exprimată prin pedeapsa principală, cu represiunea
secundară diferită, exprimată în aceste pedepse complementare.42

4.3. Condițiile expulzării

41
Convenția privind statutul refugiaților, art. 32 (1): "Statele contractante nu vor putea expulza un refugiat
care se găsește în mod legal pe teritoriul lor decât pentru rațiuni de securitate națională sau de ordine
publică".
42
A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod Penal, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.
430.

55
Pentru a se putea lua măsura de siguranță a expulzării trebuie să fie îndeplinite
anumite condiții:

- fapta săvârșită de cetățeanul străin sau persoana fără cetățenie care nu domiciliază
în România să constituie infracțiune. Potrivit Constituției, cetățeanul român nu poate fi
expulzat din România. Instanța trebuie să constate că făptuitorul a săvârșit o infracțiune,
deci o faptă care prezintă toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii și că nu exista vreo
cauză de înlăturare a caracterului penal.

Această condiție este îndeplinită atât atunci când infracțiunea este săvârșită pe
teritoriul țării noastre, cât și când este săvârșită în afara acestuia, dar se judecă de instanțele
române conform principiilor realității ori universalității legii penale.

- rămânerea infractorului pe teritoriul țării prezintă pericol social. Această condiție nu


este explicit enunțată în dispoziția din art. 117 alin.1 Cod penal, ci rezultă indirect din
dispoziția generală cuprinsă în art. 111 alin.1 Cod penal, în care se arată că măsurile de
siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii de
infracțiuni.

Aprecierea că prezența infractorului în România este periculoasă se poate


desprinde din complexul datelor ce privesc infracțiunea săvârșită, personalitatea
infractorului etc.

Potrivit art. 1, paragraful 2 din Protocolul 7 la Convenția europeană pentru


apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, un străin poate fi expulzat atunci
când această măsură este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive
de securitate națională.

În art. 13, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește alte
reguli privitoare la străinul aflat în mod legal pe teritoriul unui stat parte la acest Pact, care
nu poate fi expulzat decât în anumite condiții:

- în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea și dacă rațiuni imperioase


de securitate națională nu se opun.

- i se asigură posibilitatea de a-și prezenta considerentele care pledează împotriva


expulzării.

56
- are posibilitatea obținerii examinării cazului de expulzare de o autoritate
competentă ori de una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate și
dacă persoana în cauză este reprezentată.

Art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană are
dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței
sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică,
bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertății altora.

Conform dispozițiilor art. 95 din OUG nr. 194/2002, nu se dispune expulzarea


străinului dacă:

- există temeri justificate că viața sau libertatea străinului este în pericol în statul în
care urmează să fie expulzat sau că va fi supus la torturii, tratamente inumane sau
degradante.

- străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune
instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau țării.

- străinul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de


executat o pedeapsă privativă de libertate. Constatarea acestor trei situații este de
competența instanței de judecată în urma comunicării efectuate de Oficiul Român pentru
Imigrări.

Interdicția de expulzare durează până la dispariția motivelor pe care a fost întemeiată.

Expulzarea are ca destinație statul al cărui cetățean este infractorul sau pe al cărui
teritoriu își are domiciliul.

Nerespectarea interzicerii de a se reîntoarce în țară, ca urmare a expulzării, poate


constitui infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 70 din OUG nr.
105/2001 privind frontiera de stat a României.

Potrivit art. 94 alin. 2 al aceleiași OUG, dreptul de ședere al străinului încetează de


drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării. În baza unei hotărâri date de instanță,

57
se poate dispune ca, până la efectuarea expulzării, străinul să fie luat în custodie publică. În
art. 97 alin.1, se prevede că luarea în custodie publică este o măsură de restrângere
temporară a libertății de mișcare pe teritoriul statului român, dispusă de magistrat
împotriva străinului care nu a putut fi îndepărtat sub escortă în termenul prevăzut de lege,
precum și împotriva străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanța
a dispus expulzarea.

Aceștia au dreptul la asistență juridică, medicală și socială și la respectarea opiniei și


specificului propriu, în materie de religioasă, filosofică și culturală, au dreptul de a fi
informați imediat după aducerea lor în aceste locuri, în limba în care vorbesc sau într-o
limbă înțeleasă, despre motivele principale care au dus la luarea măsurii, drepturile și
obligațiile pe care le au în timpul șederii în aceste centre.

Pe întreaga perioadă a șederii în centre, străinilor li se va asigura posibilitatea


comunicării cu reprezentanții diplomatici și consulari ai statului de proveniență.

Personalul centrelor va trata străinii cazați în mod nediscriminatoriu pe motiv de


rasă, sex, vârstă, cultură, naționalitate, religie sau apartenență la un anumit grup social.

Cu privire la obligații, pe toată durata cazării în centre, străinii trebuie să respecte


regulile, programul zilnic și ordinea interioară stabilite prin regulamentul de organizare și
funcționare.

4.4. Drepturile expulzatului

În dreptul internațional s-au stabilit si reguli privind drepturile expulzatului, astfel


încât executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar
expulzatului să i se lase dreptul de a-și alege singur statul pe teritoriul căruia să fie
expulzat, cu respectarea drepturilor inerente persoanei.43

Statele contractante la convențiile, pactele sau protocoalele în care aceste reguli sunt
consemnate vor acorda persoanei respective o perioadă de timp rezonabilă pentru a-i
permite să încerce să fie admis legal într-o altă țară. În acest interval de timp, statele

43
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, p. 101.

58
contractante își rezervă dreptul de a aplica măsurile de ordine internă pe care le vor
considera necesare.

Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia
aceștia îi aparțin explicații asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de
siguranță. Cu toate acestea, în practica internațională, în temeiul curtoaziei internaționale s-
a instituit obiceiul de a anunța organelor statului străinului motivele pentru care acesta este
obligat să părăsească țara.

În art. 7 din Declarația privind drepturile omului aparținând persoanelor care nu


posedă naționalitatea țării în care locuiesc, se prevede că un străin care se găsește legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii,
afară de cazul în care rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun.

El trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale și de a


cere examinarea cazului său de către autoritatea competentă sau de una sau mai multe
persoane special desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop.

Expulzarea individuală sau colectivă a străinilor ce se găsesc în această situație


pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de origine națională sau etnică este
interzisă.

Art. 1 al Protocolului nr. 7 la Convenția pentru protecția drepturilor omului și a


libertăților fundamentale reia, în esență, prevederile art. 7 din Declarația privind drepturile
omului aparținând persoanelor care nu posedă naționalitatea țării în care locuiesc, astfel:
exceptând situația în care expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau este
bazată pe motive de securitate națională, ea nu poate fi făcută în executarea chiar a unei
decizii decât dacă se asigură străinului posibilitatea: să evidențieze motivele care subzistă
împotriva expulzării sale; să solicite examinarea cazului său; să apară în acest scop în fața
autorității competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnate de această autoritate.

4.5. Cazurile în care măsura de siguranță e însoțită sau nu de pedeapsa


închisorii

Procedura de punere în executare a măsurii de siguranță a expulzării diferă după cum


aceasta însoțește sau nu pedeapsa închisorii.

59
Astfel, în conformitate cu art. 438 alin. 1 C. proc. pen., când prin hotărârea de
condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranță a expulzării, se face
mențiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca, la data liberării, condamnatul
să fie predat organului de poliție care va proceda la efectuarea expulzării.

Conform art. 438 alin. 2 C. proc. pen., dacă măsura expulzării nu însoțește pedeapsa
închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliție, imediat ce
hotărârea a rămas definitivă.

În vederea punerii în executare a măsurii expulzării, organul de poliție poate


pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în
sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

Dacă persoana față de care s-a luat măsura expulzării nu este găsită, organul de
poliție constată aceasta printr-un proces verbal și ia măsuri pentru darea în urmărire,
precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Capitolul 5. Practică judiciară

60
 Expulzare. Contestație la executare. Temeri justificate că persoana expulzată
va fi supusă la tratamente inumane sau degradante. - ICCJ, Secția penală, dec. nr. 1129
din 15 februarie 2005

Potrivit art. 92 alin 1 din OUG nr. 194/2002, străinul nu poate fi expulzat într-un
stat în care există temeri justificate, între altele, că va fi supus la tratamente inumane sau
degradante. În cazul soluționării contestației la executare privind măsura de siguranță a
expulzării, potrivit art. 92 alin. 5 din aceeași ordonanță, constatarea existenței temerilor
justificate că persoana expulzată va fi supusă la asemenea tratamente se face de instanța
de judecată în urma comunicării primite de la Oficiul Român pentru Imigrări. Prin
urmare, este supusă casării hotărârea prin care instanța a soluționat contestația la
executare în lipsa acestei comunicări.

Tribunalul București a admis contestația la executare formulată de condamnatul E.S.


și a înlăturat executarea măsurii de siguranță a expulzării dispusă de același tribunal.

Instanța a reținut că cererea condamnatului este fondată, întrucât din actul emis de
Ministerul de Interne - Direcția Securității din Cairo, existent la dosar, rezultă că acesta a
fost condamnat la pedeapsa cu închisoare pe viață prin muncă silnică. În consecință,
instanța a constatat că, în situația expulzării în țara de origine, contestatorul ar fi expus la
muncă silnică și tratamente inumane sau degradante.

Curtea de Apel București a respins apelul procurorului, cu motivarea că în statul de


origine condamnatul are de executat pedeapsa cu închisoare pe viață prin muncă silnică,
aceasta echivalând cu o pedeapsă inumană sau degradantă în sensul art. 3 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin
Legea nr. 30/1994.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Contestația la executare, potrivit art. 461 alin 1 C.proc.pen., se poate face în cazul în
care se ivește vreo împiedicare la executare.

OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, în art. 92 alin 1, prevede că
un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care există temeri justificate că viața îi este
pusă în pericol sau că va fi supus la tratamente inumane sau degradante. Alin. 4 al aceluiași
articol prevede că străinul poate fi totuși expulzat pentru motive de siguranță națională sau

61
de ordine publică, chiar dacă se află în una din situațiile menționate, iar alin. 5 - că este de
competența instanței de judecată constatarea situațiilor prevăzute în art. 1, în urma
comunicării efectuate de Oficiul Român pentru Imigrări.

Prin urmare, instanță este competentă să constate dacă poate fi pusă în executare
măsura expulzării, în condițiile în care, în baza comunicării efectuate de Oficiul Român
pentru Imigrări rezultă una dintre situațiile prevăzute în alin. 1 al art. 92 din OUG nr.
194/2002.

Instanțele nu au avut în vedere dispozițiile legale menționate, ci numai actul depus de


contestator.

Astfel față de prevederile art. 92 alin. 5 din OUG nr. 194/2002, instanța trebuia să
ceară Oficiului Român pentru Imigrări efectuarea de verificări privind situația
contestatorului în statul de origine, pentru a constata dacă susținerile acestuia sunt reale și,
ca atare, se regăsesc sau nu situații cum sunt cele prevăzute în art. 92 alin. 1

În consecință, neexaminându-se contestația la executare și în raport cu prevederile


art. 92 din OUG nr. 194/2002, recursul a fost admis, decizia instanței de apel și sentința
primei instanțe au fost casate și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul
București.

 Extrădarea în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauza 49491/1999, Bordovsky c. Rusia, reclamantul, Igor Aleksandrovich


Bordovsky, cetățean bielorus născut în 1967, cu domiciliul în Gomen, Belarus, a fost
audiat în 1996 de Procuratura Generală din Belarus în legătură cu o anchetă penală privind
compania privată la care lucra. În 1997, s-a mutat în Rusia. Mutarea sa a fost privită ca o
tentativă de a se sustrage de la urmărirea penală, parchetul general punându-l sub acuzare
pentru fraudă și deturnare de fonduri și a emis un mandat de urmărire internațională în
vederea extrădării.

Poliția rusă l-a arestat în Sankt Petersburg la 9 iulie 1998. Autoritățile ruse l-au
arestat în vederea extrădării și l-au predat efectiv autorităților din Belarus la 17 noiembrie
1998.

62
Reclamantul s-a plâns de încălcarea art. 5 parag. 1, 2 și 4 (dreptul la libertate și
securitate) și a art. 13 (dreptul la un remediu efectiv), considerând arestarea sa în vederea
extrădării nelegală, deoarece nu a fost informat prompt despre motivele arestării sale și nu i
s-a dat dreptul să inițieze proceduri prin care să demonstreze caracterul nelegal al detenției.

Cât privește caracterul legal al procedurilor de extrădare, CEDO a reținut că


autoritățile ruse au primit cererea de extrădare pe 4 august 1998, adică la 26 de zile după
arestarea provizorie în vederea extrădării. Totuși, mandatul de urmărire internațională în
vederea extrădării fusese primit din Belarus în septembrie 1997.

Potrivit art. 61-1 din Convenția de asistență juridică în materie civilă, familială și
penală între statele CSI, Rusia avea obligația să îl găsească și să îl aresteze pe reclamant,
pe care și-a îndeplinit-o. Mai mult, cererea de extrădare a fost primită în termenul de 40 de
zile prevăzut de art. 62 alin. 1 din Convenția CSI.

În aceste circumstanțe, Curtea a reținut că procedura de extrădare a fost legală și a


decis în unanimitate că nu a existat o încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului pe acest temei.

Curtea nu a considerat cele 4 luni de detenție în vederea extrădării ca fiind o perioadă


excesiv de lungă și nici nu a găsit vreun motiv să creadă că autoritățile ruse nu au fost
diligente. De aceea, nici pentru acest motiv nu s-a constatat o încălcare a art. 5 parag. 1.

În ceea ce privește plângerea referitoare la faptul că nu ar fi fost informat de motivele


arestării sale, Curtea a reținut că reclamantul a fost informat în momentul arestării că este
căutat de procuratura generală din Belarus. Curtea a considerat că aceste informații satisfac
cerințele art. 5 parag. 2 și a decis în unanimitate că nu au fost încălcate aceste dispoziții.

Curtea a decis și că nu a existat încălcare a art. 5, parag. 4, deoarece nu există un


motiv să se creadă că i s-a refuzat dreptul de a exercita calea de atac prevăzută de art. 220
din Codul de procedură penală al Federației Ruse.

 Rejudecare în caz de extrădare. Persoană judecată și condamnată în lipsă.

Prevederile art. 5221 C.proc.pen. nu sunt aplicabile în cazul în care persoana


condamnată a fost prezentă la judecata în primă instanță și, la primele termene, la judecata
în apel, chiar dacă a lipsit la termenele ulterioare de judecată în apel și la toate termenele
de judecată în recurs, întrucât a fost arestată în străinătate. Într-un astfel de caz, dreptul la

63
apărare al persoanei condamnate este asigurat, dacă aceasta a fost asistată sau, după caz,
reprezentată prin apărător pe parcursul întregului proces penal. - ICCJ, s.pen., dec. nr.
2517/2007.

Persoana condamnată, care a fost prezentă la judecarea cauzei în primă instanță și în


apel, lipsind numai la judecarea cauzei în recurs întrucât a plecat în străinătate, nu
constituie persoană judecată și condamnată în lipsă, în sensul prevederilor art. 522 1
C.proc.pen., și, prin urmare, nu poate beneficia de aceste prevederi referitoare la
rejudecarea cauzei în caz de extrădare. - ICCJ, s.pen., dec. nr. 2684/2007.

Persoana condamnată care a lipsit pe întreaga durată a judecății - fiind plecată în


străinătate chiar înainte de începerea urmăririi penale - beneficiază de prevederile art. 522 1
C.proc.pen., constituind persoană judecată și condamnată în lipsă în sensul acestor
prevederi. În cazul persoanei judecate și condamnate în lipsă, împrejurarea că aceasta a
avut cunoștință despre efectuarea unor acte premergătoare începerii urmăririi penale nu
prezintă relevanță. - ICCJ, s.pen., dec. nr. 5424/2007.

Concluzii

64
Străinii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a
averilor, care este garantată prin Constituție și legi, și de dreptul de azil, care se acordă și se
retrage în condițiile legii și cu respectarea instrumentelor juridice internaționale la care
România este parte.
În ansamblu, străinii se bucură de drepturile fundamentale ale cetățenilor români, cu
excepția drepturilor politice, beneficiind de cele civile, economice, sociale și culturale în
aceleași condiții ca cetățenii români.
Extrădarea și expulzarea reprezintă restricții aduse dreptului străinului de a circula
liber pe teritoriul unui stat, libertății de a-și alege reședința și libertății de a părăsi orice
țară. Având în vedere că acestea aduc atingere unor libertăți fundamentale, este normal ca
justiția să decidă, întrucât "în structura și sistemul Constituției României, justiția este unul
din garanții - poate cel mai puternic și eficient - al drepturilor și libertăților
constituționale".44
În ceea ce privește Noul Cod Penal, ce urmează să intre în vigoare anul acesta, având
în vedere caracterul și scopul măsurilor de siguranță, s-a apreciat oportună trecerea unora
dintre acestea cum sunt: interzicerea de a se afla în anumite localități, interzicerea de a
reveni în locuința familiei și expulzarea străinilor, în categoria pedepselor complementare.
Aceasta întrucât asemenea sancțiuni devin incidente în cazul săvârșirii unor fapte
prevăzute de legea penală, iar, datorită naturii specifice a acestora, este necesară
completarea represiunii directe, exprimată prin pedeapsa principală, cu represiunea
secundară diferită, exprimată în aceste pedepse complementare.45

BIBLIOGRAFIE

44
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003, p.
195.
45
A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod Penal, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.
430.

65
 Aurel Teodor Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul
internațional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

 F. R. Radu, Cooperarea judiciară internațională și europeană în materie


penală. Îndrumar pentru practicieni, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009

 M. Ilie, Drept internațional public. Partea I., Ed. Fundației România de Mâine,
Bucureşti, 2012

 Alexandru Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie


penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008

 V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului Penal român, Ed.


Academiei, Bucureşti, 1969, vol. II

 Gh. Iancu, Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al


refugiatului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

 F. R. Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică


și juridică, Dreptul nr. 2/2006

 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed.


All Beck, București, 2003

 M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 4, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2013

 V. Crețu, Drept internațional public, ed. a V-a, Ed. Fundației România de Mâine,
Bucureşti, 2008

 Gh. Bică și colab., Drept penal. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Fundației
România de Mâine, Bucureşti, 2008

 M. Constantinescu și colab., Constituția României-comentată și adnotată.,


Bucureşti, 1992

66
 M. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România., Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002

 I. Muraru, Constituția României-comentată și adnotată., R.A. Monitorul Oficial,


Bucureşti, 1992

 N. Neagu, Cooperare judiciară internațională în materie penală., Ed. Universul


Juridic, Bucureşti, 2011

 A. Șt. Tulbure, Extrădarea în normele procesual penale, Dreptul nr. 9/2000, anul
XI, seria a III-a

 T. Dima, Drept penal. Partea generală, ed. a II-a., Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007

 D. Mazilu, Integrarea europeană. Drept counitar și instituții europene., Ed.


Lumina Lex, Bucureşti, 2001

 R. M. Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public,


Ed. All Educational, Bucureşti, 1997

 A. Burian, Drept internațional public, ed. a 3-a revăzută și adăugită,


Universitatea de stat din Moldova, Chișinău, 2009

 Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,


1996

 D. Chilea, E.S. Tănăsescu, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București,


2007

 D. Popescu, Drept internațional public, partea I, Ed. Titu Maiorescu, București,


2010

67
Legislaţie

 Constituţia României, actualizată şi republicată în Monitorul oficial nr. 767 din


31 octombrie 2003

 Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală

 O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România

 Legea 122 din 4 mai 2006 privind azilul în România

 Codul penal, Codul de procedură penală reactualizat

 Reglementările Noului Cod Penal care va intra în vigoare în 2014

Practică judiciară

 ÎCCJ, Secția penală, dec. nr. 1129 din 15 februarie 2005

 ÎCCJ, s.pen., dec. nr. 2517/2007

68
 ÎCCJ, s.pen., dec. nr. 2684/2007

 ÎCCJ, s.pen., dec. nr. 5424/2007

69