Tema 2

Realizat de Alexa Valentin

Grupa 1903

Speța 1
În luna mai a anului 1993 Consiliul de Securitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite a instituit
Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavia. În anul 1994 Tribunalul, în conformitate
cu articolul 9 al Statutului său, s-a adresat Germaniei cu cererea de a extrăda pe Duşco Tadici,
sârb de naţionalitate, care a luptat de partea sârbilor bosniaci şi este acuzat de violări grave a
dreptului internaţional în Serbia şi Herţegovina. Acuzatul în timpul examinării cazului a depus
plângere în Camera de Apel a Tribunalului, solicitând examinarea contestării sale a jurisdicţiei
Tribunalului. Camera de Apel a purces la examinarea cererii. Argumentele acuzatului se rezumau
la următoarele: la elaborarea Cartei ONU nu s-a preconizat crearea de către Consiliul de
Securitate a ONU în baza capitolului VII a astfel de organe jurisdicţionale. Violări grave a
dreptului internaţional au avut loc întotdeauna, însă la acel moment n-au fost create careva organe
asemănătoare; Tadici afirma, de asemenea, că Tribunalul a fost instituit ilegal, deoarece conform
principiului general de drept instanţa trebuie instituită în baza legii sau tratatului internaţional.
Dusco Tadici , în timpul examinării cazului său de Tribunalul Penal Internaţional pentru
fosta Iugoslavia (instituit în 1993 de Consiliul de Securitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite), a
depus plângere în Camera de Apel a Tribunalului, solicitând examinarea contestării sale a
jurisdicţiei Tribunalului. Reclamantul a înaintat următoarele argumente, asupra cărora ne vom
expune:
1. La elaborarea Cartei ONU nu s-a preconizat crearea de către Consiliul de
Securitate a ONU în baza capitolului VII a astfel de organe jurisdicţionale
Art. 39 din Capitolul VII al Cartei Națiunilor Unite din 26 iunie 1945, prevede: „Consiliul
de Securitate va constata existența unei amenințări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a
unui act de agresiune și va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate
cu Articolele 41 si 42, pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale”. Din
acest articol reiese că Consiliul de Securitate are un rol crucial în menținerea păcii și că acesta
deține un număr mare de prerogative întru a-și realiza scopul.
2. Violări grave a dreptului internaţional au avut loc întotdeauna, însă la acel
moment n-au fost create careva organe asemănătoare
 În opinia noastră acest argument nu poate fi reținut, deoarece art. 39 al Cartei ONU
prevede că Consiliul de Securitate „va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele
41 si 42, pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale”, respectiv rămâne la
discreția Consiliului de Securitate ca organ internațional, reieșind din circumstanțele cazului, să
alegă metoda cea mai potrivită pentru a menține sau pentru a restabili pacea și securitatea
internațională;
3. Tribunalul a fost instituit ilegal, deoarece conform principiului general de drept
instanţa trebuie instituită în baza legii sau tratatului internaţional
Acest argument, la fel, nu poate fi reținut, deoarece Tribunalul Penal Internaţional pentru
fosta Iugoslavia a fost instituit în conformitate cu ordinea și procedurile prevăzute în Carta ONU
și au fost respectate principiile unui proces echitabil (dreptul la apărare, organizarea ierarhică a
instanțelor judecătorești, independența, inamovibilitatea și imparțialitatea în stabilirea justiției
etc.).

Speța 2
În timpul discuțiilor în cadrul Organizației Națiunilor Unite la subiectul popoarelor ce
lupta pentru autodeterminare, ce au luat amploare în anii 60 sec. XX, statele ce militau în
sprijinul cererilor de acordare a independenței, deseori făceau referire la dreptul popoarelor și
națiunilor la autodeterminare proclamat prin rezoluția ONU 15149 (XV) din 14 decembrie 1960
”Declarația cu privire la acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale”.
1. Reflectați asupra forței juridice a declarației.
Rezoluţia nu are o forţă juridică proprie. De regulă, nu cuprinde obligaţii directe pentru
statele participante la proclamare sau pentru alţi destinatari cărora le este adresată. Rezoluţiile
organizaţiilor internaţionale sunt calificate ca recomandări internaţionale. Ele doar recomandă o
anumită conduită, fără însă să genereze efecte juridice pentru destinatarii lor. Prin urmare,
normele prevăzute în rezoluția ONU 15149 (XV) din 14 decembrie 1960 ”Declarația cu privire la
acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale” nu aveau forță juridică.
2. Care a fost impactul pentru obligativitatea juridică a Declarației a faptului că ea a
fost reprodusă textual în actele ulterioare ale Adunării Generale a ONU; precum și a
faptului că statele în actele lor oficiale au făcut trimitere la drepturile proclamate în
Declarație.
Prevederile actelor Adunării Generale a ONU de regulă conțin principii care determină
politica statelor membre pe anumite segmente și, de regulă, acestea sunt obligatorii pentru statele
semnatare. Prevederile reflectate în actele Adunării Generale a ONU sunt preluate în legislațiile
interne ale statelor membre. Astfel, ele devin atât norme juridice de drept internațional cât și
norme juridice de drept intern. Doar uneori, cu titlu de excepție, prevederile actelor Adunării
Generale a ONU nu constituie izvoare juridice de drept internațional.
În speța dată prevederile care au fost preluate de actele Adunării Generale a ONU au
devenit norme juridice de drept internațional, adică au căpătat caracter obligatoriu, iar faptul că
statele au făcut trimitere la aceste prevederi în actele juridice interne atestă faptul că acestea le-au
recunoscut obligativitatea.
3. Care a fost impactul avizelor consultative ale Curții Internaționale a Justiției
pentru obligativitatea juridică a Declarației (în avize s-a constatat că dispozițiile Declarației
sunt parte importantă a dreptului internațional cutumiar).
Recunoașterea prevederilor Declarației cu privire la acordarea independenței țărilor și
popoarelor coloniale ca parte a dreptului cutumiar internațional de către Curtea Internațională de
Justiție le-a conferit obligativitate juridică, deoarece în dreptul internațional cutuma este
recunoscută ca izvor (principal) de drept.