Cazul Dusan Tadič, Tribunalul

Penal Internațional pentru fosta

Iugoslavie, Decizia asupra moțiunii
apărării pentru un apel
interlocutoriu asupra jurisdicției,
Camera de Apel, 2 octombrie 1995
Realizat de: Edulescu Alessandra-Ștefania,
Istrate Amalia-Sorena
Zaharia Andreea
Situația de fapt

 Între anii 1992- 1994, Dusan Tadič-membru al forțelor

sârbilor bosniaci în perioada conflictului dintre Bosnia
și Herțegovina-comite încălcări grave ale convențiilor
de la Geneva din 1949, ale legilor și cutumelor
războiului și săvârșește crime împotriva umanității.
 În 1994, Procurorul TPII depune acuzări împotriva lui
Dusan Tadič pentru aceste fapte.
 Apărarea a prezentat o moțiune prin care a contestat
jurisdicția Tribunalului asupra faptelor comise de Tadič,
pentru următoarele motive:

Tribunalul nu este creat în mod legitim (la actul său constitutiv

statele nu și-au dat consimțământul pentru a fi creat; Consiliul
de Securitate nu avea competența să dispună crearea sa; se
încalcă dreptul la un proces echitabil care impune ca tribunalul
să fie independent, imparțial și stabilit prin lege, iar Rezoluția
827 a Consiliului de Securitate nu poate fi considerată lege);
Prioritatea jurisdicției Tribunalului (art. 9 alin. (2) din
Statut) nu are nicio bază în dreptul internațional (instanțele
naționale din Bosnia și Herțegovina au prioritate în
judecarea faptelor în temeiul suveranității naționale, iar
acestea nu și-au exprimat consimțământul cu privire la
crearea tribunalului);
Faptele nu intră în competența materială a Tribunalului (nu
este îndeplinită condiția existenței unui conflict armat
internațional).
Competența  Tribunalului

 Deoarece nu există la nivel internațional o

jurisdicție cu caracter universal, fiecare instanță
sau tribunal își stabilește propriul mod de
funcționare, urmând normele lor constitutive. 
 În acest context, Tribunalul pune bazele
principiului potrivit căruia „ este judecătorul
propriei competențe”.
 Ce a decis Curtea Internațională de justiție referitor
la Competența tribunalului?
 Aceasta a dedus anterior natura juridică a Tribunalului Administrativ al
Națiunilor Unite(TANU) prin menționarea unor caracteristici prevăzute în
statut:
«în cazul în care s-ar contesta competența Tribunalului, problema va fi
soluționată printr-o decizie a Tribunalului.»
( art. 2 parag. 3 din Statutul TANU )
 „Această putere, numită Kompetenz-Kompetenz în germană sau Ia
compétence de la compétence în franceză, este un element, în realitate unul
foarte important, al competenței subsidiare sau implicite a oricărui tribunal
judiciar sau arbitral și constă in «competența de a-și stabili propria
competență»”.
 Nu este necesar ca acest principiu să fie prevăzut expres în actele
constitutive ale acestor tribunale, dar de cele mai multe ori se menționează.
 Rezoluțiile consiliului de securitate

 Tribunalul internațional a fost creat prin intermediul unei Rezoluții a

Consiliului de Securitate, prin care i s-a conferit posibilitatea de a judeca un
anumit spectru de fapte si persoane.
 Cu toate acestea, intenția Consiliului nu a fost de a reglementa un organ
subsidiar, deși din coroborarea art. 7 alin (2) cu art. 29 din Carta ONU ar reieși
acest lucru, ci de a crea un tribunal internațional.
 «În mod evident, Curtea nu are puteri de control judiciar sau de apel în ceea ce
privește deciziile luate de organele Organizației Națiunilor Unite care sunt
vizate». (prezența continuă a Africii de Sud în Namibia fără a ține cont de
Rezoluția Consiliului de Securitate, denumit în continuare Aviz consultativ
privind Namibia).
 „Totuși, toate aceste remarci vizează ipoteza în care Curtea exercită acest
control judiciar ca o competență «primară». Acestea nu vizează deloc
ipoteza unui examen de legalitate al deciziilor altor organe ca chestiune
de competenta «subsidiară», în scopul de a defini și de a putea exercita
competența lor «primară» cu privire Ia problema cu care sunt sesizate.”
 De fapt, în avizul consultativ privind Namibia, Curtea Internațională de
Justiție continuă prin a exercita aceeași competență «subsidiară»
analizând în cazul de față: Problema legalității sau a conformității cu
Carta a Rezoluției 2145 (XXI) a Adunării Generale sau a rezoluților
Consiliului de Securitate nu face obiectul cererii de aviz
consultativ. Curtea va examina aceste obiecții în cadrul expunerii de
motive înainte de a decide cu privire la consecințele juridice ale
respectivelor rezoluții”.
 Ce a decis Curtea Internațională de Justiție?
 Aceasta a precizat că este necesar să se stabilească dacă Adunarea
Generală avea conferită de Cartă competența de a crea un Tribunal care
să emită hotărâri obligatorii pentru ONU.
 „În mod evident, cu cât puterea discreționară a Consiliului de Securitate
este mai largă în cadrul Cartei ONU, cu atât puterea  Tribunalului
Internațional de a reexamina acțiunile sale este mai limitată, chiar și în
planul competenței subsidiare.  Totuși, acest lucru nu înseamnă că
această putere dispare complet, în special în cazurile în care se poate
constata o contradicție manifestă cu Principiile și Obiectivele Cartei”.
 „În concluzie, Camera de apel constată că  Tribunalul Internațional este
competent să examineză excepția de necompetență care îl vizează,
fondată pe ilegalitatea creării sale de către Consiliul de Securitate”.
 Conformitatea creării Tribunalului cu Carta ONU
În hotărârea dată asupra aspectelor referitoare la competență,
tribunalul a analizat și anumite aspecte legate de constituționalitatea
acestui organism. În cadrul acesteia, tribunalul a amintit susținerea părții
conform căreia ,,pentru ca un tribunal internațional să fie constituit în
mod legitim și în acord cu dreptul internațional, acesta trebuie să fie
creat fie prin acordul unui număr de state care să îmbrace forma unui
tratat, fie prin amendarea Cartei ONU, nu pe calea rezoluției Consiliului
de Securitate”.
 Ca argumente suplimentare s-a adăugat faptul că o alternativă pentru crearea unui
tribunal internațional s-ar fi găsit în cadrul Adunării Generale a ONU, întrucât în calitatea
sa de organ plenar, acesta ar fi asigurat reprezentarea întregii comunități internaționale.În
esență, Consiliul de Securitate este un organ politic și pe cale de consecință acesta nu
poate pune bazele unei instanțe independente și imparțiale.
 Aceste argumente ridică o serie de probleme de natură constituțională care
sunt axate pe limitele puterii Consiliului de securitate în baza capitolului VII din
Carta Națiunilor Unite și determinarea acțiunilor sau măsurilor care pot fi luate în
baza acestui capitol, în special crearea unui tribunal penal internațional.

12
Decizia Tribunalului internațional
„29. [...] Situațiile care justifică recurgerea la puterile prevăzute de capitolul
VII sunt «o amenințare la adresa păciii», o «încălcare a păcii» sau un «act de
agresiune» . Însă decizia conform căreia o astfel de amenințare există, nu este în
totalitate discreționară pentru că aceasta trebuie să se încadreze, cel puțin, în
limitele Obiectivelor și Principiilor Cartei”.

13
 „31. Odată ce Consiliul de Securitate a decis că o situație particulară
constituie o amenințare la adresa păcii sau că există o încălcare a păcii sau
un act de agresiune, acesta dispune de o largă putere discreționară pentru a
alege un anumit tip de acțiune: el poate fie să continue, în ciuda hotărârii
sale, să acționeze sub forma recomandărilor, ca și cum ar acționa în baza
capitolului VI (Soluționarea pașnică a diferendelor), fie își poate exercita
atribuțiile excepționale în temeiul capitolului VII.În lumina art. 39, acesta
va hotarî «ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu art. 41 și art. 42,
pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale» .

14
 Alegerea de care dispune Consiliul de Securitate este limitată la măsurile prevăzute de art. 41
și art. 42 din Carta sau este înzestrat cu o putere discreționară și mai largă sub forma atribuțiilor
generale pe care le deține pentru menținerea și restaurarea păcii și securității în baza ansamblului
prevederilor din capitolul VII?

În conformitate cu aceste două interpretări, Consiliul de Securitate

este înzestrat cu o largă putere discreționară pentru a hotărî cu privire
la măsurile care trebuie sa fie luate și pentru a evalua caracterul
adecvat al acestora. Textul art. 39 este suficient de clar cu privire la
canalizarea puterilor foarte largi și excepționale pe care le deține
Consiliul de Securitate în baza capitolului VII prin intermediul art. 41
și art. 42.
15
 Aceste două articole oferă Consiliului de Securitate o posibilitate atât
de vastă de alegere încât este inutil să se caute, pentru motive funcționale
sau de altă natură, puteri mat largi și mai generale decât cele prevăzute
expres de Carta.”
„35. [...] Faptul că exemplele nu menționează măsuri judiciare se
apropie de celălalt argument, respectiv faptul ca articolul nu prevede
aplicarea în mod direct a unor măsuri instituționale de către Organizația
Națiunilor Unite prin intermediul unuia dintre organele lor, dar, așa cum
sugerează exemplele date, articolul vizează doar măsuri luate de statele
membre, precum sancțiunile economice.
 Totuși, așa cum a fost menționat anterior, nimic nu sugerează că măsurile
prevăzute de articol sunt limitate în cele luate de către state. Articolul prevede ce nu
pot fi aceste măsuri/caracteristicile pe care aceste măsuri nu le pot avea. În afara de
asta, articolul nu prevede și nici nu sugerează ce forme trebuie să îmbrace aceste
măsuri.”

17
 ”36. [...] În concluzie, crearea
tribunalului internațional ține
incontestabil de puterile Consiliului de
Securitate pe care le deține țn temeiul art.
41”.

18
 Prioritatea jurisdicției Tribunalului

Tadič a invocat necompetența tribunalului (prioritatea tribunalului

internațional încalcă suveranitatea statelor și jurisdicția lor națională,
iar Statutul Tribunalului și Regulile sale erau contradictorii.
Tribunalul a considerat că dacă ar deroga de la regula priorității
jurisdicției internaționale i s-ar conferi acuzatului posibilitatea de a-și
alege forumul de judecată.
Mai mult, Tribunalul a spus că principiul priorității constituie o
necesitate funcțională pentru un tribunal internațional penal.