Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA:
Drept international public

COORDONATOR:
Conf. univ. dr. LAURA CRĂCIUNEAN
Student : Munteanu Dragoș Alexandru
Anul : II
CURTEA INTERNAȚIONALĂ DE JUSTIȚIE

Scurt istoric

Curtea Internaţională de Justiţie a fost creată în 1920 sub forma Curţii Permanente de
Justiţie Internaţională, care a primit în 1946, denumirea actuală. Ideea de jurisdicţie
internaţională a apărut din timpul Conferinţei de la Haga din 1907 când s-a propus creearea
unui astfel de tribunal pentru judecarea problemelor internaţionale.
Potrivit art. 92 din Carta ONU, Curtea Internaţională de Justiţie este “organul judiciar
principal al ONU”, cu caracter permanent, deschisă tuturor statelor şi funcţionează în baza
Statutului ei, care este parte integrantă a Cartei ONU.
Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor prezentate de către statele
membre și de a da avizele legale cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate
în mod corespunzător internaționale, agențiilor și a Adunării Generale a ONU.

Structura organizatorică

Curtea este format din 15 membrii, judecători aleşi, indiferent de cetăţenia lor, care
trebuie să fie persoane cu înalte calităţi morale şi să îndeplinească în ţara lor condiţiile pentru
a ocupa cele mai înalte funcţii judiciare sau care sunt jurişti cu o competenţă recunoscută în
dreptul internaţional public.
Fiecare magistrat este ales pentru un mandat de 9 ani, cu posibilitatea de a fi reales,
Curtea reînnoindu-se la fiecare trei ani. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Generală şi
Consiliul de Securitate dintr-o listă de candidaţi propusă de state. Această listă fiind în ordine
alfabetică, este supusă de Secretarul General votului Adunării Generale şi Consiliului de
Securitate, care votează independent cu majoritate absolută.1 Curtea alege preşedintele şi
vicepreşedintele, fiecare cu mandat de 3 ani, numeşte grefierul şi alţi funcţionari ai săi.
Sediul Curţii Internaţionale de Justiţie este la Haga.
Camerele Curţii sunt formate din trei sau mai mulţi judecători, numiţi pentru
examinarea unor cauze determinate, sau care se pot soluţiona în cadrul unor proceduri sumare,
în litigii cu importanţă mai mică. Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de către un stat pentru
soluţionarea unui anumit diferend, în situaţia în care niciunul dintre cei 15 judecători ai Curţii
nu are calitatea de cetăţean al său, mandatul său fiind limitat la cauza pentru care au fost
desemnaţi.
În Statut sunt consemnate drepturile şi obligaţiile magistraţilor internaţionali.
Independenţa lor este garantată faţă de statele membre dar şi faţă de celelalte organe ale
Organizaţiei în exercitarea funcţiilor ce le revin. Potrivit art. 20 din Statutul Curţii

1
Adunarea Generală votează cu 2/3 din cei prezenţi şi votanţi, iar Consiliul de Securitate cu 9 din cei 15 membri,
indiferent de calitatea lor (permanenţi sau nu). La alegerea judecătorilor se va lua în considerare ca, în ansamblu,
Curtea să reprezinte marile forme de civilizaţie şi principalele sisteme juridice ale lumii.
Internaţionale de Justiţei, Judecătorul internaţional nu primeşte instrucţiuni din partea
nimănui, dar trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile „în mod imparţial şi conştiincios”.
Judecătorii Curţii nu pot execita funcţii politice, administrative sau alte ocupaţii
profesionale, nu pot fi reprezentanţi, consilieri sau avocaţi în nicio cauză şi nu pot participa la
soluţionarea cauzelor la care au luat parte anterior ca reprezentanţi, consilieri sau avocaţi, sau
ca membri ai unui tribunal naţional sau internaţional, comisie de anchetă sau orice altă
calitate.

Competența Curții

Curtea Înternaţională de Justiţie nu are putere de iniţiativă ci trebuie să fie sesizată, iar
competenţa sa nu este politică ci jurisdicţională. Exercitarea jurisdicţiei Curţii este
condiţionată de acceptarea sa de către statele părţi. Consimţământul poate fi exprimat anterior
unui diferend sau ulterior procedurii lui.
Consimţirea anterioară se poate face printr-o declaraţie unilaterală, care se depune
Secretarului General al O.N.U. şi cuprinde obligaţia asumată de stat de a accepta competenţa
Curţii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat.
În afara atribuţiilor sale de judecare a cauzelor privind diferendele internaţionale,
Curtea Internaţională de Justiţie are şi atribuţia de a da avize consultative Adunării Generale
şi Consiliului de Securitate în orice problemă juridică precum şi, cu autorizarea Adunării
Generale, altor organe ale O.N.U. şi instituţiilor specializate ale acesteia în probleme juridice
care se ivesc în cadrul sferei lor de activitate.
Cum însăşi denumirea lor o indică, aceste avize nu sunt în principiu obligatorii nici
pentru instanţă, aceasta putând reveni oricând asupra lor, nici pentru cel care le-a cerut ori
pentru alte state, ele impunându-se, însă, prin valoarea lor intrinsecă.
Hotărârea adoptată de Curte, prin care se soluţionează fondul cauzei, este definitivă
din ziua în care a fost citită în şedinţă publică şi obligatorie pentru părţi. Ea poate fi supusă
doar revizuirii, pentru fapte care la data hotărârii erau necunoscute Curţii şi care ar fi putut
influenţa decisiv hotărârea dacă ar fi fost cunoscute. Dacă una din părţi nu o pune în aplicare,
cealaltă parte are dreptul, potrivit art. 94 al Cartei, să se adreseze Consiliului de Securitate
care poate, dacă socoteşte necesar, să facă recomandare sau să decidă asupra măsurilor de luat
pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii.

Juristicția Curții

Potrivit art. 92 al Cartei ONU, Curtea internaționala de justiție a devenit unul din
organele principale ale ONU și toți membrii acesteia sunt ipso facto și părți la Statutul Curții.
Jurisdicția Curții este sau poate fi deschisă oricărui stat al lumii. Atât Carta Națiunilor
Unite, cât și Statutul stipulează că numai Statele se bucură de calitate procesuală activă la CIJ.
Cât despre statele care nu sunt membre ONU și nici ale Statutului, ele pot avea
calitatea de părți în fața Curții, dacă declară că se supun deciziilor Curții și dacă se angajează
să aducă la îndeplinire obligațiile ce le-ar reveni în baza deciziilor Curții în aceleași condiții
ca și membrii Organizației Națiunilor Unite.
Competența Curții poate fi contencioasă atunci când soluționează diferențe dintre state,
și consultativă, când acordă avize consultative. Făcând referire la competența contencioasă a
Curții, aceasta poate, la rândul ei, să fie analizată sub 2 aspecte: al subiectelor de drept
internațional care compare în fața sa – competența ratione personae și al litigiilor care i se
supun - competenta ratione materiae.
Conform Statutului, numai statele pot fi părți în cauzele supuse spre judecata Curții.
De asemenea, Statutul prevede posibilitatea sesizării Curții și de către orice stat al comunității
internaționale, chiar dacă nu este membru al ONU sau parte la Statut, în condițiile stabilite de
Consiliul de Securitate.
Interesele persoanelor fizice și juridice nu au acces la jurisdicția CIJ. Pentru susținerea
intereslor lor, ele sunt reprezentate de către state prin intermediul protecției diplomatice.
Jurisdicția obligatorie a Curtii poate fi acceptată printr-o declarație prealabilă
formulată de orice stat interesat care este parte la Statutul Curtii. Acceptarea prealabilă a
jurisdicției are efecte numai pe bază de reciprocitate, adică numai daca litigiul există între
state care au formulat declarații prealabile.
Dintre cele 185 de state membre cu drepturi depline în ONU, numai aproximativ o
treeime au formulat, declarații de acceptare a jurisdicției obligatorii a Curții.
Exercitarea jurisdicției Curții este condiionată de acceptarea ei de către statele părți.
Acestea își pot exprima consimțământul fie anterior unui litigiu, printr-o declarativa
unilaterală depusă la Secretariatul General al ONU, fie ulterior producerii lui, print-un acord
special între părți.
Hotărârile Curții sunt obligatorii numai pentru părțile aflate în litigiu, acestea
asumându-si, în prealabil, obligația de a se conforma deciziilor pronunțate în respectivele
litigii.
Neîndeplinirea hotărârilor CIJ poate conduce la sancțiuni politice, întrucât nesocotirea
unei hotărâri echivalează cu ignorarea principiilor, care sunt definite prin Carta ONU și cu
regulile care trebuie să guverneze raporturile dintre state.
Activitatea practică a Curţii Internaţionale de Justiţie, atât sub aspectul diferendelor
soluţionate, cât şi al avizelor consultative acordate, este în general redusă. Astfel, în literatură
se consemnează că, până în 1982, Curtea Internaţională de Justiţie a fost sesizată cu 65 cauze,
în care a adoptat 58 hotărâri, iar până în 1996 i s-au adresat 23 de cereri pentru avize
consultative.
Problemele cu care a fost confruntată în cauzele deduse judecăţii nu au fost, însă,
dintre cele mai importante din punct de vedere al implicaţiilor asupra păcii şi securităţii
internaţionale. Aceasta a permis ca asupra rolului Curţii Internaţionale de Justiţie în sfera de
aplicare şi respectare a dreptului internaţional să se facă aprecierii care, în general, nu sunt
prea favorabile sau optimiste, considerându-se că, în rezolvarea paşnică a diferendelor
internaţionale, contribuţia Curţii este mult redusă faţă de ceea ce s-a intenţionat la înfiinţarea
sa.
Măsura reală a rolului Curţii şi a perspectivelor ei de viitor în sistemul mijloacelor de
reglementare paşnică a diferendelor internaţionale şi, pe un plan mai larg, în promovarea
legalităţii internaţionale, nu trebuie căutată, însă, numai în numărul cauzelor soluţionate şi al
avizelor acordate, factori care în esenţă nu sunt determinaţi de Curtea însăşi.
Recunoscând rolul în general modest pe care Curtea Internaţională de Justiţie l-a avut
în rezolvarea diferendelor dintre state, trebuie totuşi subliniată influenţa generală a Curţii pe
planul rezolvării paşnice a diferendelor, contribuţia acesteia la dezvoltarea dreptului
internaţional şi efectul acţiunii sale potenţiale asupra securităţii internaţionale.
În ciuda activităţii sale relativ reduse, Curtea Internaţională de Justiţie a jucat un
anumit rol dincolo de hotărârile date în procesele judecate. Simpla sa existenţă a constituit un
element descurajator pentru cei tentaţi să încalce legalitatea internaţională, iar clarificările pe
care le-a adus prin hotărârile şi avizele sale unor probleme de principiu au îmbogăţit baza
legală a relaţiilor internaţionale şi au dus la prevenirea unor diferende pentru situaţii similare.
Jurisdicția este adesea o chestiune crucială pentru Curte în cazuri contencioase.
Principiul cheie este că Curtea internațională de justiție este competentă numai în baza
consimțământului.
Bibliografie:

1. Laura-Maria Crăciunean, Bianca Seleajen-Gutan, Drept international


public, editura Hamangiu, București, 2008.

2. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Editura


Lumina Lex, București, 2007.
INTERPRETAREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE

Interpretarea este operaţiunea de stabilire a felului în care trebuie înţeles conţinutul


tratatelor. Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare
trebuie să ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat. Ea poate să fie
făcută în primul rând de către statele părţi la tratat, dar poate fi făcută şi de un organ
internaţional special desemnat, cum ar fi Curtea Internaţională de Justiţie prin avizele sale
consultative, de către instanţele judiciare sau organele arbitrale în procesul de soluţionare a
unor litigii ori diferende, sau de către orice altă persoană cu o pregătire adecvată, în cadrul
interpretării doctrinare.
Interpretarea făcută de către statele-părţi este cea mai importantă şi poartă denumirea
de interpretare autentică.
Practica încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode,
principii şi procedee care să servească acestui scop.

Regulile de interpretare a tratatelor

Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:


a) Buna-credinţă.
Orice tratat trebuie interpretat cu intenţia reală de stabilire a sensului exact al prevederilor lui
şi nu pentru susţinerea unui punct de vedere diferit faţă de acestea;
b) Sensul clar.
Nu va trebui niciodată să se dea o interpretare specială unui tratat ale cărui prevederi sunt
redactate în mod clar, fără echivoc, întrucât aceasta ar fi contrarie însăşi finalităţii operaţiei de
interpretare;
c) Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual.
Cuvintele din tratat trebuie considerate în sensul lor originar, cel mai simplu, mai firesc şi mai
evident după sensul general al cuvintelor, în sensul lor uzual;
d) Excluderea interpretărilor absurde.
O interpretare care duce la un sens absurd este incorectă, deoarece se presupune că părţile au
dorit să dea sens celor scrise în tratat şi de aceea trebuie să se înlăture orice contradicţie între
contextul general al tratatului şi un înţeles al unui anumit termen din tratat;
e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special.
Atunci când se stabileşte că părţile au înţeles să folosească un termen în sensul lui special şi
nu în cel uzual, el va fi interpretat ca având acest sens;
f) Interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului.
Întrucât sensul anumitor termeni se poate modifica pe parcurs, interpretarea acestora în alt
sens decât cel pe care l-au avut la încheierea tratatului poate duce la arbitrar sau la alterarea
voinţei reale a părţilor;
g) Interpretarea prin context.
Prevederile tratatului trebuie interpretate în contextul general al acestuia, având în vedere că,
de fapt, fiecare cuvânt este o parte a unui întreg. Se va ţine cont de alineatul, articolul sau
capitolul din care acesta face parte, dacă este localizat în partea introductivă, în cuprins sau în
partea finală a tratatului etc.;
h) Luarea în considerare a scopului tratatului.
Interpretarea unor părţi din tratat se va face în lumina scopului general al tratatului, astfel că
sensul care i se dă să nu fie contrar acestui scop;
i) Efectul util.
Interpretarea unui text trebuie să ducă la concluzia că acesta trebuie să producă un anumit
efect, că nu este posibil ca intenţia părţilor să fi fost de a-l insera în tratat fără nici un rost;
j) Interpretarea în favoarea celui care se obligă.
Dacă nu se poate ajunge la stabilirea sensului exact al prevederilor dintr-un tratat, acestea,
pentru a produce efecte, vor fi interpretate în favoarea părţii care se obligă prin acel tratat.
Dacă s-ar interpreta altfel s-ar putea ajunge la crearea pe cale de interpretare a unor obligaţii
pentru această parte care, dacă s-ar interpreta corect tratatul, probabil că nu i-ar reveni.
k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul.
În caz de dubi asupra sensului unei prevederi din tratat, aceasta va fi considerată în sensul care
poate fi defavorabil părţii care a redactat-o sau a impus-o, întrucât se presupune că aceasta
avea posibilitatea să o formuleze clar, dar nu a făcut-o.
Urmând aceste reguli de interpretare, părţile pot folosi diferite metode de interpretare,
comune oricărei interpretări juridice: interpretarea gramaticală, logică, istorică sau
sistematică.
Ele pot folosi diferite principii şi procedee de interpretare, cum ar fi: argumentul per a
contrario; argumentul reducerii la absurd; principiul după care prevederile speciale derogă de
la cele cu caracter general etc.

Principii
Problema complexă a interpretării tratatelor este discutată, în general, în lumina
lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional din timpul codificărilor dreptului tratatelor, a
principiilor de interpretare incluse în Convenţia de la Viena (1969) şi a jurisprudenţei curţilor
şi tribunalelor, insistând asupra cauzelor soluţionate de Curtea Internaţională de Justiţie.
Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Internaţionale, Raportorul Comisiei de Drept
Internaţional, Sir Gerald Fitzmaurice a elaborat următorul set cuprinzător de principii de
interpretare:
Principiul I: realitatea textului (actuality of textuality) – adică tratatele se interpretează
în starea în care sunt, în baza textelor lor reale.
Principiul II: înţelesul natural şi comun (the natural and ordinary meaning) – adică,
sub rezerva principiului contemporaneităţii (când este aplicabil), cuvintelor particulare şi
frazelor trebuie să li se dea sensul lor normal, natural şi neforţat în contextul în care au apărut.
Acest principiu poate fi înlăturat doar dacă există o evidenţă directă că termenii utilizaţi vor fi
înţeleşi într-o manieră diferită de înţelesul lor ordinar şi natural, în caz contrar o astfel de
interpretare va conduce la un rezultat nepotrivit sau absurd.
Principiul III: integrarea (integration) – adică tratatele trebuie interpretate ca un
întreg. Acest principiu este de importanţă fundamentală şi presupune că părţile individuale,
capitolele sau secţiunile tratatului nu vor fi interpretate decât în întregul lor context.
Celelalte principii rezultă din cele trei principii subliniate mai sus.
Acestea sunt:
Principiul IV: efectivitatea (effectiveness), (ut magis valeat quam pereat) – adică
tratatele vor fi interpretate în legătură cu obiectul şi scopul lor declarat. De asemenea,
prevederile speciale vor fi interpretate astfel încât să li se dea efectul deplin în concordanţă cu
sensul normal al cuvintelor şi al textului în întregul său, astfel încât fiecărei părţi a textului să-
i fie atribuite o motivaţie şi un înţeles.
Principiul V: practica subsecventă (subsequent practice) – se va recurge la practica
subsecventă a părţilor în legătură cu tratatul.
Principiul VI: contemporaneitatea (contemporaneity) – adică termenii tratatului
trebuie interpretaţi în lumina uzajului lingvistic curent la momentul când tratatul a fost
încheiat.

Malgosia Fitzmaurice arată că, în general, există trei moduri principale de interpretare:
- Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor)
- Interpretarea obiectivă (textuală)
- Interpretarea teleologică (sau a obiectului şi scopului).
Aceste trei moduri de interpretare nu se exclud reciproc, iar Convenţia de la Viena (1969)
le consacră pe toate trei. O asemenea consacrare exprimă, de fapt, încercarea de conciliere
între interpretarea obiectivă şi subiectivă care este foarte dificilă, controversată şi, într-un fel
spus, imposibil de realizat. Pentru Comisia de Drept Internaţional, punctul de plecare a fost
mai degrabă textul decât intenţia părţilor, deoarece se prezumă că textul reprezintă expresia
reală a ceea ce părţile au intenţionat în fapt.

Aspecte practice ale interpretării


Articolul 31(1) prevede că: „Un tratat va fi interpretat cu bună credinţă în conformitate
cu sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi
scopului său”.
Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat în numeroase cauze ideea că această
regulă este o normă de drept cutumiar internaţional. Principiul subliniat mai sus este că un
tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă.
Regula de interpretare este o procedură ce trebuie să ţină cont de trei elemente: (1)
textul, (2) contextul, şi (3) obiectul şi scopul.
Contextul tratatului reiese din anumite detalii conferite de articolul 31(2) şi cuprinde
orice instrument relevant, intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului, precum şi
preambulul şi anexele tratatului. Nu există o ierarhie între diferitele elemente ale articolului ci,
mai degrabă, acestea reflectă o progresie logică.
Curtea Internaţională de Justiţie a aderat îndeosebi la interpretarea textuală, considerând-o
implicit ca fiind cea mai importantă.
Articolul 31 reflectă principiul că un tratat trebuie interpretat cu bună credinţă, această
regulă făcând corp comun cu principiul pacta sunt servanda. Determinarea înţelesului
obişnuit al termenului rezultă din contextul tratatului şi prin prisma obiectului şi scopului său.
O altă regulă privitoare la interpretare, este că împreună cu întregul context interpretul
trebuie să ţină seama de practica subsecventă urmată în aplicarea tratatului, prin care este
stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului – articolul 31(3)(b).
Bibliografie:

-Crețu Vasile Drept internaţional public, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2006

-Cristian Baci - Dreptul tratatelor: noţiuni de teorie şi practică, Bucureşti, Editura Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, 2008