Sunteți pe pagina 1din 37

Violeta Slavu

Drept civil. Persoanele


Cuprins

3.8. Efectele actului juridic civil _____________________________________


3.8.1. Principiul forţei obligatorii _________________________________
3.8.2. Principiul irevocabilităţii __________________________________
3.8.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil ______________
3.9. Aplicaţii ____________________________________________________
3.9.1. Teme referat ___________________________________________
3.9.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor _______________________
Capitolul IV. Prescripţia extinctivă ____________________________________
4.1. Sediul materiei ______________________________________________
4.2. Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă _________________
4.3. Efectele prescripţiei extinctive __________________________________
4.4. Domeniul prescripţiei extinctive ________________________________
4.5. Termenele de prescripţie extinctivă _____________________________
4.6. Cursul prescripţiei extinctive ___________________________________
4.6.1. Începutul prescripţiei extinctive. Regula generală şi reguli
speciale privind începutul prescripţiei extinctive _______________
4.6.2. Suspendarea prescripţiei extinctive _________________________
4.6.3. Întreruperea prescripţiei extinctive _________________________
4.6.4. Renunţarea la prescripţia extinctivă _________________________
4.6.5. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă _______________
4.6.6. Împlinirea prescripţiei extinctive. Reguli privind calculul
termenelor de prescripţie _________________________________
4.7. Decăderea __________________________________________________
4.8. Aplicaţii ____________________________________________________
4.8.1. Teme referat ___________________________________________
4.8.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor _______________________
4.8.3. Speţe _________________________________________________

Capitolul V. Persoana fizică, subiect de drept civil ________________________


5.1. Noţiune, clasificare, sediul materiei _____________________________
5.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice _____________________________
5.2.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ___________________
5.2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ___________________

5.3. Identificarea persoanei fizice ___________________________________


5.3.1. Numele ________________________________________________
5.3.2. Domiciliul ______________________________________________
5.3.3. Reşedinţa ______________________________________________
5.3.4. Starea civilă a persoanei fizice______________________________
5.3.5. Codul numeric personal___________________________________
5.4. Aplicaţii ____________________________________________________
5.4.1. Teme referat ___________________________________________
5.4.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor _______________________

Capitolul VI. Persoana juridică, subiect de drept civil _____________________


6.1. Noţiune, sediul materiei, clasificare _____________________________
6.2. Moduri de înfiinţare a persoanei juridice _________________________
6.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice ____________________________
6.3.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice __________________
6.3.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice __________________
6.4. Atributele de identificare a persoanei juridice _____________________
6.5. Nulitatea persoanei juridice ____________________________________
6.6. Încetarea persoanei juridice ____________________________________
6.7. Aplicaţii ____________________________________________________
6.7.1. Teme referat ___________________________________________
6.7.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor _______________________

3.8. Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le
modifică sau stinge un asemenea act.
Determinarea efectelor actului juridic civil presupune stabilirea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile
corelative, generate, modificate sau stinse prin acel act juridic civil prin parcurgerea mai multor etape.
În primul rând este necesară dovedirea existenţei actului juridic civil, fază prealabilă şi necesară în determinarea
efectelor actelor juridice civile.
A doua etapă constă în interpretarea clauzelor actului juridic civil.
Regulile de interpretare se clasifică în:
– reguli generale de interpretare (art. 1266-1269, art. 1272 C. civ.)
– reguli speciale de interpretare, prevăzute de legiuitor pentru anumite categorii de acte juridice civile (ex.
testamentul în favoarea creditorului exclude compensarea /art.1039 alin.(3) C.civ.)

Principiile efectelor actului juridic civil


Efectele actului juridic civil sunt guvernate de următoarele principii:
– principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
– principiul irevocabilităţii actului juridic civil;
– principiul relativităţii (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodese potest).

3.8.1. Principiul forţei obligatorii

Principiul forţei obligatorii este acea regulă a efectelor actului juridic civil potrivit căreia actul juridic civil valabil
încheiat, se impune autorului sau autorilor săi întocmai ca legea [art. 1270 alin. (1) C. civ.].
Excepţiile de la acest principiu sunt cazurile în care efectele nu se produc aşa cum au dorit părţile la încheierea lor,
în sensul că efectele pot fi mai restrânse sau mai întinse, independent de voinţa părţilor. Acestea sunt:
a) Cazuri de restrângere a forţei obligatorii:
– încetarea contractului de mandat în cazul morţii, incapacităţii sau falimentului mandatarului sau
mandantului [art. 2030 alin. (1) lit. c) C. civ.];
– încetarea contractului de locaţiune; intervine atunci când bunul închiriat a pierit în totalitate sau s-a făcut
netrebnic de obişnuita sa întrebuinţare [art. 1818 alin. (1) C. civ.];
– ş.a.
b) Cazuri de extindere a forţei obligatorii:
– prelungirea (prorogare) efectelor actului juridic civil, prin efectul legii;
– prelungirea efectelor actului juridic civil cu executare succesivă cu o perioadă de timp egală cu durata cauzei
de suspendare, care a făcut imposibilă executarea;
– moratoriul legal ;
– revizuirea efectelor anumitor acte juridice din cauza ruperii echilibrului contractual ca urmare a schimbării
împrejurărilor avute în vedere la încheierea actului juridic civil (art. 1271 C. civ.);
– cazurile în care legea recunoaşte uneia dintre părţi dreptul de a aduce modificări unilaterale acului juridic
civil cum este cazul reglementat prin dispoziţiile art. 53 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.
3.8.2. Principiul irevocabilităţii

Principiul irevocabilităţii reprezintă acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil bilateral nu poate înceta
prin voinţa exprimată doar de una dintre părţi, iar actul juridic civil unilateral nu poate înceta prin manifestarea de
voinţă, în sens contrar, din partea autorului său.
Excepţiile de la irevocabilitate reprezintă acele cazuri în care se admite încetarea actului juridic bilateral prin voinţa
exprimată doar de una dintre părţi pe de o parte şi încetarea actului juridic civil unilateral prin exprimarea voinţei
contrare a autorului său, pe de altă parte.
Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor juridice civile bilaterale:
– revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei)art.1031 C.civ.);
– încetarea contractului pentru care nu s-a stipulat un termen, la cererea oricărei părţi cu respectarea unui termen
de preaviz (art.1277 C.civ.);
– încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (art.2115 alin.1 C.civ.);
– ş.a.
Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor juridice civile unilaterale:
– testamentul (art.1034 C.civ.);
– oferta fără termen poate fi retrasă numai dacă retragerea ajunge la destinatar înainte sau concomitent cu oferta
(art. 1199 C. civ.);
- s.a.

3.8.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil reprezintă acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil
produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, nu şi faţă de terţi (art. 1280 C. civ.).
Partea reprezintă persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin reprezentare, şi în patrimoniul ori
persoana căreia se produc efectele actului juridic civil.
Terţii sunt persoanele străine de actul juridic (penitus extranei).
Avânzi-cauză sunt acele persoane care, deşi nu au participat la încheierea actului juridic civil, suportă totuşi efectele
acestuia, datorită legăturii lor juridice cu părţile actului juridic civil.
Există trei categorii de avânzi-cauză:
– succesorii universali sunt persoanele care dobândesc un patrimoniu, o universalitate (ex. moştenitorul unic) şi
succesorii cu titlu universal care sunt persoanele ce dobândesc o fracţiune dintr-un patrimoniu (ex. mai mulţi
moştenitori legali);
– succesorii cu titlu particular sunt persoanele ce dobândesc un bun individual determinat (ex. cumpărătorul unui
autoturism);
– creditorii chirografari sunt acei creditori a căror creanţă nu este asigurată prin instituirea unei garanţii dar
beneficiază de un drept de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului lor.
Excepţiile de la principiul relativităţii sunt cazurile în care actul juridic civil ar produce efecte şi faţă de alte persoane
decât părţile, prin voinţa părţilor actului juridic civil. Potrivit reglementărilor anterioare intrării în vigoare a noului Cod
civil, doctrina clasifica excepţiile de la principiul relativităţii în două categorii: reale şi aparente, apreciind că singura
excepţie reală de la acest principiu este stipulaţia pentru altul. Potrivit noilor reglementări stipulaţia pentru altul se
bucură de o reglementare proprie1, în conformitate cu care, dreptul terţului beneficiar se naşte în mod valabil numai
prin exprimarea voinţei acestuia, în sensul acceptării, în caz contrar dreptul instituit prin convenţie de către părţi în
favoarea terţului beneficiar reprezintă cel mult o condiţie rezolutorie.
Excepţii aparente de la principiul relativităţii:
– situaţia avânzilor-cauză reprezintă;
– promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este convenţia prin care o parte numită promitent se obligă
faţă de cealaltă parte numită creditorul promisiunii să determine o terţă persoană să încheie un act juridic civil.

1 Art. 1284-1288 C. civ.


– reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant, încheie un act juridic în
numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele actului juridic astfel încheiat se
produc direct în persoana celui reprezentat;
– acţiunile directe în justiţie. Desemnează acele situaţii în care, potrivit legii, o persoană (reclamantul) cheamă în
judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi contractuale, acesta din urmă aflându-se în
raporturi contractuale cu o altă persoană cu care însuşi reclamantul se află în raporturi contractuale. Astfel: în
materia contractului de antrepriză, se recunoaşte dreptul lucrătorilor angajaţi de antreprenor de a acţiona în
justiţie direct pe beneficiarul construcţiei, pentru plata remuneraţiilor ce li se cuvin (art. 1856 C. civ.);
– şi altele.

3.9. Aplicaţii

3.9.1. Teme referat

1. Analizaţi principiile efectelor actului juridic civil.

3.9.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Ce se înţelege prin efectele actului juridic civil? Care sunt principiile care guvernează efectele
actului juridic civil?

2. Analizaţi principiul forţei obligatorii.

3. Analizaţi principiul irevocabilităţii.

4. Analizaţi principiul relativităţii.

5. Ce înţelegeţi prin avânzi-cauză?

6. Enumeraţi şi analizaţi excepţiile aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
Capitolul IV
Prescripţia extinctivă

4.1. Sediul materiei

Prescripţia extinctivă este reglementată în Cartea a VI-a Despre Prescripţia extinctivă, decădere şi calculul
termenelor, Titlul I – Prescripţia Extinctivă (art. 2500-2544) şi Titlul III – Calculul termenelor (art. 2551-2556 C. civ.)
Dispoziţiile privind prescripţia extinctivă prevăzute la alte materii din Codul civil, precum şi cele prevăzute în alte
acte normative se completează cu cele în materie, din titlul mai sus menţionat.

4.2. Consideraţii generale privind


prescripţia extinctivă

Potrivit noilor reglementări normele juridice care reglementează instituţia prescripţiei extinctive sunt norme juridice
de ordine privată.
Astfel dacă în vechea reglementare (decret lege nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă) prescripţia extinctivă
putea fi invocată şi din oficiu, în prezent, organul jurisdicţional nu mai poate aplica prescripţia din oficiu, inclusiv în
ipotezele în care ar fi în interesul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Mai mult decât atât, prin dispoziţiile art. 2513 şi art. 2514 C. civ., este stabilit şi momentul până la care poate fi opusă
prescripţia, de către cel în favoarea căruia curge prescripţia, de creditorii acestuia, de codebitorii unei obligaţii solidare
sau indivizibile, fideiusorii, precum şi de orice persoană interesată.
Astfel prescripţia poate fi invocată, fie prin întâmpinare, fie cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare. Prin urmare
recunoaşterea dreptului făcută în scris, precum şi constituirea de garanţii, făcute după împlinirea termenului de
prescripţie de către cel în folosul căruia curge prescripţia sunt valabile, devenind incidente pentru ambele situaţii,
regulile privind renunţarea la prescripţie.
Caracterul dispozitiv al normelor din această materie, permite părţilor să modifice prin acordul lor expres, momentul
de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, cauzele de suspendare şi întrerupere privind cursul prescripţiei, precum
şi termenele de prescripţie extinctivă, cu excepţia drepturilor la acţiune de care părţile nu pot dispune, precum şi a
acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia
consumatorului. Totuşi, potrivit art. 2515 alin. (2) C. civ. părţile nu pot declara imprescriptibilă o acţiune, care potrivit
legii este prescriptibilă şi nici prescriptibilă o acţiune care, potrivit legii este imprescriptibilă. Nerespectarea acestei
dispoziţii se sancţionează cu nulitatea absolută. De asemenea, convenţiile privind modificarea termenelor de prescripţie
se supun restricţiilor reglementate prin dispoziţiile art. 2515 alin. (4) C. civ.
Pentru prescripţiile începute şi neîmplinite, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, rămân incidente,
dispoziţiile legale care le-au institui.

4.2.1. Noţiune

Prescripţia extinctivă reprezintă stingerea dreptului la acţiune în sens material, neexercitat în termenul de
prescripţie prevăzut de lege.
Din punct de vedere terminologic expresia „prescripţie extinctivă” este susceptibilă de doua înţelesuri:
– într-un prim sens prin prescripţie extinctivă se înţelege instituţia de drept civil având această denumire, adică
totalitatea normelor de drept civil care reglementează stingerea dreptului la acţiune în sens material, în
domeniul raporturilor juridice civile;
– în al doilea sens, se desemnează esenţa acesteia adică stingerea dreptului la acţiune în sens material,
neexercitat în termenul de prescripţie prevăzut de lege/stabilit de părţi (cum ar fi de exemplu dreptul de a cere
de la debitor, prin intermediul instanţei, executarea obligaţiilor care îi revin). Prin drept la acţiune în sens
material se înţelege „dreptul de a constrânge o persoană cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită
prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
Dreptul material la acţiune sau dreptul la acţiune în sens material se distinge de dreptul procesual la acţiune sau
drept la acţiune în sens procesual, acesta din urmă reprezentând dreptul oricărei persoane de a formula o cerere
de chemare în judecată. Dacă dreptul la acţiune în sens material poate fi prescriptibil, în sensul că exercitarea
sa este limitată în timp de termenul de prescripţie aplicabil, dreptul la acţiune în sens procesual este
imprescriptibil.

4.2.2. Funcţiile prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă îndeplineşte 3 funcţii:


– funcţie preventivă şi mobilizatoare,
– funcţie de consolidare a raporturilor juridice, prin care se asigură stabilitate şi certitudine titularilor de drepturi
subiective şi obligaţii civile;
– funcţie sancţionatorie.

4.2.3. Natura juridică a prescripţiei extinctive

A stabili natura juridica a prescripţiei extinctive înseamnă a răspunde la întrebarea: ce este, pentru dreptul civil,
prescripţia dreptului la acţiune?
Sub aspectul naturii sale juridice, prescripţia dreptului la acţiune reprezintă atât un mod de transformare a
conţinutului raportului juridic civil, cât şi o sancţiune.

4.2.4. Delimitarea prescripţiei extinctive de alte instituţii de drept civil

Pentru o mai bună înţelegere a instituţiei prescripţiei extinctive se impune delimitarea acesteia de alte instituţii de
drept civil cu care se aseamănă dar nu trebuie confundată.
Astfel prescripţia extinctivă se aseamănă dar nu se confundă cu:
– prescripţia achizitiv care reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin posesie îndelungată în
timp ce prescripţia extinctivă are ca efect imposibilitatea valorificării dreptului subiectiv civil pe calea unei
acţiuni în justiţie.
– decăderea, care este o sancţiune de drept civil ce are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în
termenul prevăzut de lege sau prin voinţa părţilor în timp ce, aşa cum deja am arătat, prescripţia extinctivă nu
afectează existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.
– termenul extinctiv care este acea modalitate a actului juridic civil, ce constă într-un eveniment viitor şi sigur ca
realizare, de care depinde stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei civile corelative
în timp ce prescripţia extinctivă afectează exerciţiul dreptului la acţiune în sens material.

4.3. Efectele prescripţiei extinctive

Precizări:
– prin prescripţie extinctivă se stinge numai dreptul la acţiune în sens material;
– dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativa supravieţuiesc, transfor­mându-se din perfecte (ocrotite atât
pe calea ofensivă a acţiunii în justiţie, cât şi pe calea defensivă a excepţiei) în imperfecte, ocrotite doar pe calea
defensivă a excepţiei;
– imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual presupune că titularul dreptului la acţiune poate
sesiza oricând, organul jurisdicţional, urmând ca acesta să verifice dacă prescripţia este sau nu împlinită,
verificare condiţionată potrivit noilor reglementări de o cerere expresă în acest sens.
Efectele prescripţiei extinctive sunt guvernate de două principii şi anume:
– stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv civil principal, atrage şi stingerea dreptului la acţiune
privind dreptul subiectiv civil accesoriu, potrivit adagiului, accesorium sequitur principale. Din teza finală a
art. 2503 alin. (1) C. civ. reţinem că dacă legea prevede altfel, drepturile la acţiune privind drepturile accesorii
nu se sting prin stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal. Astfel potrivit art. 2504 alin. (1) teza I
C. civ. prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea
ipotecară. Excepţia de la principiul potrivit căruia prin prescripţia dreptului la acţiune privind un drept principal
atrage şi stingerea dreptului la acţiune privind un drept accesoriu, astfel cum este reglementată prin dispoziţiile
mai sus menţionate comportă două limite în sensul că:
– creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă în
limita valorii acestor bunuri.
– dobânzile şi alte accesorii ale creanţei ipotecare nu mai pot fi acoperite în afara capitalului după împlinirea
prescripţiei din valorificarea pe cale silită a bunului ipotecat.
– în cazul obligaţiilor cu executare succesivă, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se
stinge printr-o prescripţie separată. Excepţie fac prestaţiile succesive care alcătuiesc, prin finalitatea lor,
rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar, caz în care dreptul la acţiune este unitar şi poartă asupra
întregii obligaţii.

4.4. Domeniul prescripţiei extinctive

Determinarea domeniului prescripţiei extinctive presupune stabilirea, prin raportarea tuturor drepturilor subiective
civile la instituţia prescripţiei extinctive, care sunt drepturile subiective civile ale căror drepturi la acţiune în sens material
sunt prescriptibile, respectiv imprescriptibile.
Astfel, în funcţie de natura drepturilor subiective civile distingem:
– domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale. În cadrul acestei categorii de drepturi,
distingem după cum este vorba de un drept de creanţă sau de un drept real (accesoriu sau principal).
– în categoria drepturilor de creanţă regula este prescriptibilitatea. Aşadar acţiunile personale prin care se
asigură valorificarea unui drept de creanţă sunt, de regulă prescriptibile extinctiv, în sensul că exercitarea
lor este limitată în timp. De la regula prescriptibilităţii acţiunilor personale există şi excepţii, înţelegând prin
acestea, cazurile în care dreptul material la acţiune este imprescriptibil extinctiv cum ar fi de exemplu
acţiunile prin care se urmăreşte valorificarea drepturilor asigurătorilor asupra sumelor ce rezultă din
rezervele tehnice constituite în cazul asigurărilor de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor, care
potrivit art. 2237 C. civ. sunt imprescriptibile extinctiv.
– în categoria drepturilor reale accesorii, regula este că acţiunile prin care sunt ocrotite sunt supuse
prescripţiei în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de creanţă principal pe lângă care există. Faptul că dreptul
material la acţiune privind un drept ipotecar nu se stinge prin prescripţia dreptului la acţiune privind
creanţa, pentru garantarea căreia a fost instituit, nu înseamnă că este imprescriptibil extinctiv, în acest caz
devenind incidente dispoziţiile art. 2518 pct. 1 C. civ.
– în principiu actiunile prin care sunt ocrotite drepturile reale principale (cele prin care se valorifică un drept
real principal) sunt imprescriptibile, iar prin excepţie sunt prescriptibile. Prin urmare distingem între acţiuni
reale imprescriptibile extinctiv şi acţiuni reale prescriptibile extinctiv. Sunt acţiuni reale imprescriptibile
extinctiv următoarele:
– acţiunea în revendicare (mobiliară sau imobiliară) întemeiată pe dreptul de proprietate privată, dacă
legea nu prevede altfel;
– acţiunea în revendicare (mobiliară sau imobiliară) întemeiată pe dreptul de proprietate publică;
– acţiunea confesorie privind valorificarea unui drept de servitute care are ca obiect stabilirea dreptului
de trecere pe fondul vecinului în favoarea proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea
publică;
– acţiunea în partaj;
– acţiunea negatorie prin care se neagă existenţa unui drept real principal;
– acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie;
– acţiunea în grăniţuire;
– s.a.
Sunt acţiuni reale prescriptibile extinctiv următoarele:
– acţiunea în revendicare imobiliară în caz de avulsiune, dacă imobilul revendicat este proprietate privată
(art. 572 C. civ.);
– acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia (art. 576 alin. (2) C. civ.);
– acţiunea posesorie care poate fi exercitată, în caz de tulburare sau deposedare, în condiţiile art. 951
alin. (1) C. civ., în termen de un an de la data tulburării sau deposedării;
– acţiunea confesorie prin care se apără dreptul de uzufruct, dreptul de uz sau de abitaţie [care prin
raportare la art. 696 alin. (1) C. civ. sunt declarate prescriptibile] ori dreptul de servitute [art. 770 alin. (1)
lit. f) C. civ.];
– ş.a.
– domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale. Acţiunile prin care se urmăreşte
apărarea drepturilor nepatrimoniale sunt, în principiu imprescriptibile extinctiv (art. 2502 alin. (2) pct. 1
C. civ.) De la regula imprescriptibilităţii acţiunilor prin care se valorifică drepturi personale nepatrimoniale,
există şi excepţii adică acţiuni care deşi au un obiect nepatrimonial, sunt, totuşi prescriptibile extinctiv şi anume:
– acţiunea în nulitate relativă a unui act juridic civil nepatrimonial [art. 1249 alin. (2) C. civ.];
– acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei [art. 301 alin. (1) C. civ.];
– acţiunea în nulitate relativă a recunoaşterii copilului (art. 419 C. civ.);
– ş.a.

4.5. Termenele de prescripţie extinctivă

Termenele de prescripţie extinctivă sunt termenele care asigură posibilitatea exercitării dreptului la acţiune în sens
material, pe toată durata lor. Aşadar importanţa lor se manifestă, cum era firesc cu privire la acţiunile prescriptibile
extinctiv.

4.5.1. Aspecte generale

Termenele de prescripţie extinctivă, potrivit reglementărilor din Codul civil pot fi clasificate astfel:
– în funcţie de sfera lor de aplicabilitate, termenele de prescripţie extinctivă pot fi generale şi speciale. Termenul
de prescripţie general este acela care îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit un termen
special. Termenul de prescripţie special este termenul prevăzut în mod expres de legiuitor pentru anumite
situaţii. Aşadar termenul general de prescripţie extinctivă reprezintă regula în timp ce termenele speciale de
prescripţie reprezintă excepţiile.
– în funcţie de izvorul lor, termenele de prescripţie pot fi legale dar şi convenţionale. Sunt termene de prescripţie
legale termenele prevăzute de lege. Termenele de prescripţie convenţionale sunt cele care se nasc în mod
valabil, prin voinţa părţilor unui raport juridic civil concret. Astfel, aşa cum deja am arătat, legea permite
modificarea, printre altele, şi a termenelor de prescripţie extinctivă. Totuşi în privinţa modificării termenelor de
prescripţie, legea instituie două limitări (art.2515 alin.4 C.civ.):
– pentru termenele de prescripţie mai mici de 10 ani, noul termen nu poate fi mai mic de 1 an sau mai mare
de 10 ani;
– iar pentru termenele de 10 ani sau mai mari, noul termen nu poate fi mai mare de 20 ani.
Observăm aşadar că micşorarea termenelor legale de prescripţie de 1 an sau mai mici de un an, nu este posibilă,
în cazul lor putând opera numai majorarea până la maxim 10 ani. De asemenea, prin dispoziţiile
art. 2515 alin. (5) C. civ. legiuitorul instituie excepţii cu privire la aplicarea regulilor mai sus arătate în sensul că
acestea nu se aplică:
– în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot dispune precum şi
– acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia
consumatorului.
4.5.2. Termenul general de prescripţie extinctivă

Faţă de vechile reglementări, care stabileau 2 termene generale de prescripţie, în prezent, legiuitorul a reţinut un
singur termen general de prescripţie de 3 ani (art.2517 C.civ.)

4.5.3. Termene speciale de prescripţie extinctivă prevăzute în Codul civil

Termenele speciale de prescripţie extinctivă sunt prevăzute atât în Codul civil, cât şi în alte acte
normative. Termenele speciale de prescripţie prevăzute în Codul civil, se regăsesc atât în cartea a VI-a Despre prescripţia
extinctivă, decădere şi calculul termenelor, precum şi la alte materii reglementate prin dispoziţiile Codului civil.
În funcţie de criteriul duratei lor, Codul civil stabileşte şi termene speciale de 10 ani, 2 ani şi 1 an (art.2518 – 2521
C.civ.)

4.6. Cursul prescripţiei extinctive

Cursul prescripţiei extinctive este marcat de un termen de prescripţie, momentul de la care începe să curgă termenul
de prescripţie şi momentul împlinirii acestuia. Pe parcursul său, cursul prescripţiei poate fi influenţat printr-o cauză de
suspendare, de întrerupere, prin intervenţia renunţării la prescripţie şi nu în ultimul rând prin repunerea în termenul de
prescripţie. Aşadar pentru a stabili dacă dreptul la acţiune în sens material nu s-a prescris trebuie făcuţi următorii paşi:
– identificarea termenului de prescripţie aplicabil;
– stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripţia extinctivă;
– verificarea existenţei sau nu a unor cauze de suspendare a prescripţiei;
– verificarea existenţei sau nu a unor cauze de întrerupere a prescripţiei;
– dacă a intervenit renunţarea la prescripţie;
– dacă a intervenit sau nu repunerea în termenul de prescripţie;
– stabilirea momentului împlinirii termenului de prescripţie potrivit regulilor de calcul al acestuia prevăzute de
legiuitor.

4.6.1. Începutul prescripţiei extinctive. Regula generală şi reguli speciale privind începutul prescripţiei
extinctive

Regula generală privind începutul prescripţiei este reglementată în art. 2523 C. civ., potrivit cu care, „prescripţia
extinctivă începe să curgă de la data la care, titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să
cunoască naşterea lui”. Regula generală se aplică numai dacă legea nu dispune altfel.
Regulile speciale privind începutul prescripţiei, sunt reglementate prin dispoziţiile art. 2524-2531 C. civ.

4.6.2. Suspendarea prescripţiei extinctive

Cursul prescripţiei extinctive poate fi influenţat de apariţia unei cauze de suspendare, care aşa cum vom vedea în
continuare, opreşte, de drept cursul prescripţiei, cât timp durează cauza de suspendare.
Suspendarea prescripţiei extinctive este reglementată în Secţiunea a 2-a din Capitolul III, Cartea a VI-a, prin
dispoziţiile art. 2532-2536 C. civ.

4.6.2.1. Definiţie

Suspendarea reprezintă acea modificare a cursului prescripţiei ce constă în oprirea de drept a cursului prescripţiei
extinctive, cât timp durează cauza de suspendare şi reluarea cursului prescripţiei, după încetarea cauzei de suspendare,
socotindu-se pentru calcularea termenului de prescripţie, şi timpul scurs până la apariţia cauzei de suspendare. Aşadar
termenul de prescripţie în cazul apariţiei unei cauze de suspendare, este format din termenul scurs până la apariţia
cauzei de suspendare la care se adaugă termenul rămas, calculat după încetarea cauzei de suspendare.
4.6.2.2. Cauze generale de suspendare

Cazurile generale de suspendare a prescripţiei sunt reglementate prin dispoziţiile art. 2532 C. civ.

4.6.2.3. Cauze speciale de suspendare

În afara cauzelor de suspendare mai sus enumerate, Codul civil instituie cauze speciale de suspendare. Astfel în
materie succesorală sunt reglementate 3 cauze de suspendare (art.2533 C.civ).
Alte cauze speciale de suspendare a prescripţiei extinctive sunt prevăzute în: art. 430 alin. (2), art. 591 alin. (1), s.a.

4.6.2.4. Efectele generale şi speciale ale suspendării

În ceea ce priveşte efectele suspendării, distingem între:


– efectul genera care constă în aceea că după încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul,
socotindu-se şi timpul scurs înainte de apariţia cauzei de suspendare;
– efectul special care presupune că prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la
data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât
după expirarea unui termen de 1 lună de la încetarea cauzei de suspendare.

4.6.3. Întreruperea prescripţiei extinctive

Cursul prescripţiei extinctive poate fi influenţat şi de apariţia unei cauze de întrerupere a prescripţiei, caz în care
după încetarea cauzei de întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie.
Întreruperea prescripţiei extinctive este reglementată în Secţiunea a 3-a din Capitolul III, Cartea a VI-a, prin
dispoziţiile art. 2537-2543 C. civ.

4.6.3.1. Definiţie

Întreruperea prescripţiei extinctive reprezintă acea modificare a cursului prescripţiei ce constă în ştergerea
prescripţiei scurse până la apariţia cauzei de întrerupere şi curgerea unei noi prescripţii după încetarea cauzei de
întrerupere.

4.6.3.2. Cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive

Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt reglementate prin dispoziţiile art. 2537 C. civ. Astfel
prescripţia extinctivă se întrerupe:
– printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie,
făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia [art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. civ.].
– prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrară, prin înscrierea creanţei la masa credală în
cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi
creditori precum şi prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune s-a prescris [art. 2537 alin. (1)
pct. 2 C. civ.]. Prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea s-a făcut la un organ de jurisdicţie necompetent
sau este nulă pentru lipsă de formă [art. 2539 alin. (1) C. civ.]. Prescripţia se întrerupe numai dacă cererea este
admisă. Totuşi, potrivit art. 2539 alin. (2) C. civ. prescripţia nu este întreruptă dacă:
– se renunţă la cererea de chemare în judecată sau arbitrală ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a
urmăririi silite;
– cererea a fost respinsă, anulată sau s-a perimat printr-o hotărâre definitivă. În aceste cazuri dacă în termen
de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, reclamantul formulează o nouă cerere,
întreruperea prescripţiei este asigurată de cererea precedentă numai dacă cererea ulterioare va fi admisă.
– nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului
de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. Totuşi în acest caz, dacă dreptul de a obţine obligarea
pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată
ori arbitrală, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat [art. 2539 alin. (3) C. civ.]. Dispoziţiile
mai sus analizate cu privire la această cauză de întrerupere îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care
prescripţia a fost întreruptă prin invocarea pe cale de excepţie a dreptului a cărui acţiune se prescrie
[art. 2539 alin. (4) C. civ.].
– prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea
cercetării judecătoreşti cu precizarea că în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu,
începerea urmăririi penale întrerupe prescripţia chiar în absenţa constituirii ca parte civilă [art. 2537 alin. (1)
pct. 3 C. civ.]. Prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea s-a făcut la un organ de urmărire penală
necompetent sau este nulă pentru lipsa formei [art. 2539 alin. (1) C. civ.];
– prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia, însă numai dacă în termen de 6 luni de la
punerea în întârziere se formulează cerere de chemare în judecată. Aşadar punerea în întârziere neurmată de o
cerere de chemare în judecată, formulată în termen de 6 luni nu mai are ca efect întreruperea prescripţiei
extinctive. Soluţia adoptată de legiuitor se pliază pe optica potrivit cu care prescripţia sancţionează starea de
pasivitate a titularului dreptului a cărui acţiune se prescrie. Chiar dacă instituţia prescripţiei extinctive nu mai
este de ordine publică, totuşi concesiile făcute de legiuitor prezintă limite care până la urmă reflectă esenţa
acestei instituţii, însăşi raţiunile pentru care a fost creată.

4.6.3.3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive

Întreruperea prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:


– ştergerea prescripţiei scurse până la apariţia cauzei de întrerupere;
– începerea, după încetarea cauzei de întrerupere, a cursului unei noi prescripţii. Natura noii prescripţii depinde
de cauza de întrerupere.
În privinţa beneficiului întreruperii prescripţiei, legiuitorul stabileşte anumite reguli. Astfel, potrivit art. 2542 C. civ.,
pe de o parte, întreruperea prescripţiei profită celui de la care emană actul de întrerupere şi nu poate fi opusă decât
celui împotriva căruia a fost îndreptat acel act iar pe de altă parte, dacă prescripţia este întreruptă prin recunoaşterea
dreptului făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, efectele întreruperii prescripţiei profită numai celui împotriva
căruia curge prescripţia şi nu pot fi opuse decât celui care a recunoscut dreptul, iar potrivit art. 2543 C. civ. ori de câte
ori intervine întreruperea prescripţiei împotriva fie doar a debitorului principal, ori fie doar a fideiusorului, efectele
întreruptive se produc atât faţă de debitorul principal, cât şi faţă de fideiusor.

4.6.4. Renunţarea la prescripţia extinctivă

Codul civil instituie şi posibilitatea renunţării la prescripţie. Astfel din dispoziţiile art. 2507-2511 C. civ. se desprind
următoarele reguli în această materie:
– se poate renunţa la prescripţie numai după ce a început să curgă, dar şi după împlinirea acesteia precum şi la
beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută dar neîmplinită;
– renunţarea poate fi expresă sau tacită;
– pot renunţa la prescripţie numai persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu;
– renunţarea la prescripţia împlinită are ca efect începerea unei noi prescripţii având aceeaşi natură cu cea
dintâi. Pentru ipoteza în care partea îndreptăţită, renunţă la beneficiul termenului scurs, o astfel de renunţare
reprezintă o recunoaştere devenind incidente dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea
dreptului;
– potrivit art. 2511 C. civ. renunţarea produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o.
4.6.5. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă reprezintă beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor
subiective, în temeiul căruia aceştia îşi pot valorifica drepturile pe calea unei acţiuni în justiţie, chiar dacă termenul de
prescripţie s-a împlinit.
Cauzele de repunere în termen nu sunt menţionate de lege în mod expres, fiind reţinute ca atare doar în măsura în
care constituie motive temeinice. Temeinicia urmează a fi constatată de instanţă la cererea persoanei
interesate. Evident că aceste cauze trebuie să se producă înainte de expirarea termenului de prescripţie. În caz contrar,
repunerea în termenul de prescripţie nu produce niciun efect, deoarece efectul prescripţiei s-a produs prin împlinirea
termenului de prescripţie.
Prin cauze temeinic justificate se înţeleg acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive
de culpa. Domeniul lor începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
Exempli gratia, au fost considerate cauze care justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă:
– executarea unei pedepse privative de libertate, care nu a permis darea unui mandat pentru întreruperea
prescripţiei;
– cunoaşterea unor fapte, stabilite de organele de urmărire penală, numai după împlinirea termenului de
prescripţie;
– spitalizarea îndelungată şi repetată;
– etc.
Au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în termenul de prescripţie:
– eroarea de drept invocată de titularul dreptului la acţiune;
– absenţa sau aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia;
– etc.
Pentru a opera repunerea în termen este necesară pe lângă temeinicia motivelor invocate (care l-au pus în
imposibilitate pe titularul dreptului material la acţiune să o promoveze) şi exercitarea dreptului la acţiune în maxim 30
de zile de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor. Termenul de 30 de zile este un
termen de prescripţie extinctivă care se aplică şi exercitării dreptului la acţiune în sens material.
Efectul repunerii în termen constă în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinite deşi termenul de prescripţie s-a
împlinit.

4.6.6. Împlinirea prescripţiei extinctive. Reguli privind calculul termenelor de prescripţie

Sediul materiei: Titlul III din Cartea a VI-a, art. 2551-2556 C. civ.

Reguli
Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână, lună sau
an [art. 2552 alin. (1) C. civ.]. Precizări:
– în cazul în care luna în care se împlineşte termenul de prescripţie nu are o zi corespunzătoare celei în care a
început să curgă, prescripţia se va socoti împlinită în ultima zi a acestei luni [art. 2552 alin. (2) C. civ.];
– mijlocul unei luni este a 15 zi [art. 2552 alin. (3) C. civ.]; astfel dacă termenul este de una sau mai multe luni şi
jumătate, cele 15 zile reprezentând jumătatea luni se vor socoti la sfârşitul termenului [art. 2552 alin. (4) C. civ.].
Codul civil, prin reglementările privind calculul termenelor de prescripţie extinctivă stabilite pe zile consacră, spre
deosebire de vechile reglementări, sistemul exclusiv, adică pe zile libere, în care nu se iau în calcul nici prima şi nici
ultima zi ale termenului de prescripţie [art. 2553 alin. (1) C. civ.]. Termenul se va împlini la ultima oră (24,00) a ultimei
zi [art. 2553 alin. (3) C. civ.]. Dacă ultima zi este o zi nelucrătoare, potrivit legii, termenul se va socoti împlinit la sfârşitul
primei zile lucrătoare imediat următoare (art. 2554 C. civ.).
În cazul termenului stabilit pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a acestuia (art. 2555 C. civ.).
Art. 2556 C. civ. instituie o prezumţie privind efectuarea în termen a actelor, în sensul că actele de orice fel se
consideră făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate la oficiul poştal sau telegrafic, cel mai târziu
în ultima zi a termenului de prescripţie, până la ora la care încetează, în mod obişnuit activitatea acelui oficiu.
4.7. Decăderea

Sediul materiei: Titlul II din Cartea a VI-a, art. 2545-2550 C. civ.


Termenul de decădere reprezintă termenul stabilit prin lege sau prin voinţa părţilor pentru exercitarea unui drept
sau săvârşirea unor acte unilaterale [art. 2545 alin. (1) C. civ.]. Neexercitarea dreptului subiectiv înlăuntrul termenului
de decădere se sancţionează cu pierderea acestuia, iar în cazul actelor unilaterale care nu au fost săvârşite în termenul
de decădere, sancţiunea constă în imposibilitatea săvârşirii lor [art. 2545 alin. (2) C. civ.]. Altfel spus săvârşirea unor acte
unilaterale după împlinirea termenului de decădere este lipsită de efecte.
Calificarea unui termen ca fiind de decădere se face de către părţi sau prin lege. În cazul în care din lege sau din
voinţa părţilor, nu rezultă neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, devin incidente regulile privind
prescripţia extinctivă (art. 2547 C. civ.). Aşadar termenul cu privire la care există îndoieli privind calificarea sa ca termen
de decădere, este prezumat ca fiind un termen de prescripţie.
Potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă nu se dispune
altfel, prin lege.
În mod excepţional, forţa majoră împiedică, în toate cazurile curgerea termenului, iar dacă a intervenit în cursul
termenului de decădere, operează ca o cauză de suspendare, devenind aplicabile regulile privind efectul general al
suspendării din materia prescripţiei extinctive. Spre deosebire însă de prescripţie, legiuitorul stabileşte în privinţa
efectelor speciale, că durata termenului de decădere se prelungeşte până la maxim 5 zile, dacă până la împlinirea lui,
după încetarea forţei majore, au rămas mai puţin de 5 zile [art. 2548 alin. (2) C. civ.].
Tot pe cale de excepţie, legiuitorul recunoaşte drept cauză de întrerupere a termenului de decădere, introducerea
unei cereri de judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, numai dacă realizarea dreptului cu privire la care s-a
instituit termenul de decădere, presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie [art. 2548 alin. (3) C. civ.]. Şi în acest caz
devin incidente dispoziţiile în materie de la prescripţia extinctivă.
Se poate renunţa la un termen de decădere numai dacă a fost stabilit prin convenţie sau în cazul celui stabilit prin
lege numai dacă ocroteşte un interes privat. În aceste condiţii, cel în favoarea căruia a fost stipulat sau instituit, poate
renunţa, după împlinirea termenului de decădere, la beneficiu decăderii [art. 2549 alin. (1) C. civ.].
Termenul de decădere poate fi invocat de persoana interesată numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau cel mai
târziu, până la prima zi de înfăţişare (primul termenul de judecată la care părţile au fost legal citate [art. 2550 alin. (1)
C. civ.].
Spre deosebire de termenul de prescripţie, în cazul termenului de decădere, instanţa este obligată să-l invoce din
oficiu, chiar şi în situaţia în care cel interesat nu l-a invocat, cu excepţia cazului în care termenul de decădere priveşte
un drept de care părţile pot dispune în mod liber [art. 2550 alin. (2) C. civ.].

4.8. Aplicaţii

4.8.1. Teme referat

1. Identificaţi în Codul civil, termene speciale de prescripţie extinctivă.


2. Analizaţi domeniul prescripţiei extinctive.
3. Analizaţi comparativ renunţarea la prescripţie şi întreruperea acesteia.
4. Analizaţi comparativ suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie.
5. Analizaţi comparativ termenul de prescripţie şi termenul de decădere.

4.8.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi prescripţia extinctivă şi analizaţi funcţiile ei.


2. Analizaţi comparativ dreptul la acţiune în sens material şi dreptul la acţiune în sens procesual.
3. Ce se înţelege prin natura juridică a prescripţiei extinctive?
4. Analizaţi comparativ prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă.
5. Prin ce se deosebeşte prescripţia extinctivă de decădere? Dar de termenul extinctiv ca modalitate a actului
juridic civil?
6. Ce se înţelege prin domeniul prescripţiei extinctive?
7. Analizaţi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor de creanţă.
8. Analizaţi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale accesorii.
9. Analizaţi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale principale.
10. Analizaţi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepa­trimoniale.
11. Daţi un exemplu de acţiune personală imprescriptibilă extinctiv.
12. Daţi exemple de acţiuni reale imprescriptibile extinctiv.
13. Daţi exemple de acţiuni reale prescriptibile extinctiv.
14. Daţi exemple de acţiuni prescriptibile extinctiv prin care se valorifică drepturi nepatrimoniale.
15. Daţi exemple de acţiuni imprescriptibile extinctiv prin care se valorifică drepturi nepatrimoniale.
16. Clasificaţi termenele de prescripţie în funcţie de sfera de aplicabilitate şi în funcţie de izvorul lor.
17. Explicaţi corelaţia dintre termenul general de prescripţie extinctivă şi termenele speciale de prescripţie
extinctivă.
18. Care sunt limitele legale privind modificarea termenelor de prescripţie extinctivă?
19. Care este regula generală privind începutul prescripţiei extinctive?
20. Enumeraţi regulile speciale privind începutul prescripţiei extinctive.
21. Definiţi suspendarea şi analizaţi efectele acesteia.
22. Enumeraţi cauzele generale de suspendare a prescripţiei extinctive.
23. Care sunt cauzele speciale de suspendare în materie succesorală?
24. Mai cunoaşteţi şi alte cauze speciale de suspendare, în afara celor din materie succesorală? Exemplificaţi.
25. Ce reprezintă efectele speciale ale suspendării prescripţiei extinctive.
26. Definiţi întreruperea prescripţiei extinctive şi analizaţi efectele acesteia.
27. Enumeraţi şi analizaţi cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive.
28. Ce se înţelege prin renunţarea la prescripţia extinctivă şi ce efecte produce?
29. Ce se înţelege prin repunerea în termenul de prescripţie extinctivă şi ce efecte produce?
30. Enunţaţi regulile privind calculul termenelor de prescripţie.
31. Analizaţi termenul de decădere.
32. Poate fi suspendat termenul de decădere? Argumentaţi.
33. Poate fi întrerupt termenul de decădere? Argumentaţi.
34. Prin ce se deosebeşte termenul de decădere de termenul de prescripţie extinctivă?

4.8.3. Speţe

1. Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 1.10.2016, reclamantul A solicită instanţei obligarea
pârâtului B la plata sumei de 80.000 lei reprezentând diferenţa din preţul vânzării care nu a fost achitată. La dosarul
cauzei, reclamantul depune contractul de vânzare încheiat la data de 1.08. 2012 prin care acesta a vândut pârâtului B,
un autoturism, marca Audi, la preţul de 120.000 lei, contract prin care părţile au stabilit ca preţul să fie eşalonat în 12
rate lunare a câte 10.000 lei, ultima urmând a fi achitată până la data de 1.09.2013. La dosarul cauzei au fost depuse şi
2 chitanţă în valoare totală de 40.000 lei, ultima chitanţă purtând data de 1.11.2013.
Prin întâmpinare, pârâtul B solicită respingerea cererii lui A, arătând că dreptul la acţiune al acestuia s-a prescris.
Ce dispune instanţa? Argumentaţi.
Cum afectează cursul prescripţiei plata făcută de pârâtul B prin chitanţa din 1.11.2013?
Capitolul V
Persoana fizică, subiect de drept civil

5.1. Noţiune, clasificare, sediul materiei

Noţiunea de persoană fizică. Ca subiect de drept civil, persoana fizică reprezintă omul în individualitatea sa privit ca
titular de drepturi subiective civile şi obligaţii civile.

Clasificarea persoanelor fizice


Categoria persoanelor fizice ca subiecte de drept civil, este susceptibilă de mai multe clasificări, după cum urmează:
În funcţie de criteriul vârstei deosebim:
– minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
– minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani;
– majorii, adică persoanele fizice care au împlinit vârsta de 18 ani.
Clasificarea prezintă importanţă sub aspectul delimitării capacităţii de exerciţiu.
Astfel minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, au capacitate de exerciţiu restrânsă, iar cei cu vârsta sub 14 ani,
sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu.
După cum au sau nu capacitate de exerciţiu distingem între:
– persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu. Fac parte din această categorie: minorii care nu au împlinit
vârsta de 14 ani şi majorii puşi sub interdicţie judecătorească;
– persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Fac parte din această categorie, minorii cu vârsta cuprinsă
între 14 şi 18 ani;
– persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu. Fac parte din această categorie persoanele fizice care au
împlinit vârsta de 18 ani (majorii) minorii care s-au căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, precum şi
cei cărora le-a fost recunoscută capacitatea deplină de exerciţiu după împlinirea vârstei de 16 ani, de către
instanţa de tutelă cu excepţia celor puşi sub interdicţie judecătorească.
În funcţie de criteriul cetăţeniei distingem între:
– persoane fizice cu cetăţenie română;
– persoane fizice cu cetăţenie străină;
– persoane fizice fără cetăţenie (apatrizii).
Potrivit art. 27 alin. (1) C. civ. „Cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în con­diţiile legii, cu cetăţenii români, în
ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor”.
Clasificarea prezintă importanţă sub aspectul dobândirii unor drepturi civile precum şi al conţinutului capacităţii de
folosinţă.
În funcţie de domiciliu se face distincţie între:
– persoane fizice cu domiciliul în România;
– persoane fizice cu domiciliul în străinătate.
Clasificarea prezintă importanţă în raporturile de drept internaţional privat, sub aspectul determinării legii aplicabile
în cazul unui raport juridic civil cu element de extraneitate, în stabilirea instanţei competente în cazul formulării unei
acţiuni în justiţie etc.
În funcţie de activităţile lucrative sau nelucrative pe care le desfăşoară, persoanele fizice se împart în:
– profesionişti. Potrivit art. 3 alin. (2) C. civ. „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere”.
– neprofesionişti.

Sediul materiei
Actele normative prin care este reglementată persoana fizică sunt în principiu următoarele:
– Constituţia României;
– Codul civil (Cartea I Despre persoane – art. 25-103; Cartea a II-a Despre familie – art. 258-534);
– Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil;
– O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de iden­titate ale cetăţenilor 2;
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă3;
– Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului4;
– O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice5;
– ş.a.

5.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice

Capacitatea civilă, parte a capacităţii juridice, este specifică dreptului civil şi constituie baza dobândirii de către
persoana fizică a calităţii de subiect de al raportului juridic civil, adică de titular de drepturi şi obligaţii. În structura
capacităţii civile distingem două elemente:
– capacitatea de folosinţă a persoanei fizice;
– capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.
Capacitatea de folosinţă este premisa dobândirii capacităţii de exerciţiu.

5.2.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

5.2.1.1. Definiţie şi caractere juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Caractere juridice:
– legalitatea;
– generalitatea;
– inalienabilitatea;
– intangibilitatea;
– egalitatea;
– universalitatea.

5.2.1.2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Potrivit art. 35 teza I C. civ., capacitatea de folosinţă se dobândeşte la naşterea persoanei fizice.
De la această regulă există şi o excepţie potrivit căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie dacă
acesta se naşte viu – capacitate de folosinţă anticipată.
Pentru a putea fi invocată această excepţie este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii raportate la data
la care se naşte vocaţia sa cu privire la un drept şi anume:
– copilul să fie conceput ceea ce echivalează cu existenţa sa şi
– copilul să se nască viu.
Potrivit art. 412 C. civ. termenul legal al concepţiei reprezintă „intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută
optzecea zi dinaintea naşterii copilului”. Prin urmare intervalul de 121 de zile între termenul maxim (300 zile) şi termenul
minim (180 zile) al unei sarcini reprezintă timpul legal de concepţie, astfel încât copilul născut viu poate să invoce drept
zi a concepţiei sale oricare zi din intervalul de 121 de zile.

2 Republicată în M. Of. nr. 719 din 12 oct. 2011.


3 Republicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2012.
4 Republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014.
5 Publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003.
Caracterul relativ al prezumţiei timpului legal de concepţie rezultă indirect din dispoziţiile art. 412 alin. (2) C. civ. care
dispune: „Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din
intervalul de timp prevăzut la alin. (1) (termenul legal de concepţie – n.a.) sau chiar în afara acestui interval”.
Conţinutul capacităţii de folosinţă constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Aşadar el se
exprimă prin drepturile şi obligaţiile persoanei fizice. Excepţie de la această regulă este capacitatea de folosinţă
anticipată a persoanei fizice, al cărei conţinut este format numai din drepturi.

5.2.1.4. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia.


Determinarea momentului morţii este diferită în funcţie de modul de constatare acesteia. Astfel moartea poate fi
constatată fizic, direct, adică prin examinarea cadavrului caz în care se eliberează un certificat medical de constatare a
morţii sau poate fi declarată prin hotărâre judecătorească în cazul persoanei fizice dispărute a cărei moarte nu poate fi
constatată direct.
Declararea judecătorească a morţii este reglementată prin dispoziţiile art. 49-57 C. civ. Potrivit acestor dispoziţii
distingem între:
– cazul general de declarare judecătorească a morţii. Pentru a opera declararea judecătorească a morţii trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
– persoana fizică să fi dispărut de la domiciliu;
– să existe indicii că a încetat din viaţă;
– de la data ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că persoana dispărută era în viaţă să fi trecut cel
puţin 2 ani. Simpla absenţă, chiar îndelungată, de la domiciliu nu este suficientă. Lipsa de la domiciliu trebuie
să fie de cel puţin 2 ani şi să creeze suspiciuni cu privire la faptul că acea persoană mai este în viaţă.
– cazuri speciale de declarare judecătorească a morţii, sunt prevăzute în dispoziţiile art. 50 C. civ. Astfel, cel
dispărut în împrejurări deosebite, cum ar fi: inundaţiile, cutremurul, catastrofă feroviară sau aeriană, naufragiul,
în cursul unor fapte de război sau în orice alte împrejurări asemănătoare, care îndreptăţesc a se presupune
decesul, poate fi declarat mort dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data la care s-a produs împrejurarea în care
a avut loc dispariţia. Aşadar pentru a fi în prezenţa unui caz special de declarare judecătorească a morţii se cer
a fi întrunite două condiţii şi anume:
– persoana să fi dispărut într-o împrejurare deosebită care justifică decesul;
– să fi trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării deosebite în care persoana respectivă a dispărut. În cazul
în care ziua în care a intervenit împrejurarea în care a avut loc dispariţia, nu poate fi determinată, se aplică
dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. civ. în sensul că cei 2 ani vor fi socotiţi de la sfârşitul lunii în care s-au primit
ultimele informaţii sau indicii, iar dacă nici luna nu poate fi stabilită, de la sfârşitul anului calendaristic. Dacă
este sigur că decesul s-a produs, deşi nu a fost găsit cadavrul sau nu a putut fi identificat, moartea poate fi
declarată fără a se aştepta îndeplinirea vreunui termen de dispariţie.
Procedura de declarare judecătorească a morţii se face potrivit dispoziţiilor art. 944-951 C. proc. civ. Data morţii se
stabileşte prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte. Dacă din hotărâre nu rezultă ora morţii, se va socoti că
cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.
În cazul în care nu există indicii suficiente pentru stabilirea datei morţii, se va stabili că cel declarat mort a încetat
din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului de 2 ani sau a celui de 6 luni, după caz [art. 52 alin. (2) C. civ.].
Potrivit art. 54 alin. (1) C. civ. hotărârea declarativă de moarte poate fi anulată oricând dacă cel declarat mort este
în viaţă. După anularea hotărârii declarative de moarte, cel declarat mort, poate cere înapoierea bunurilor sale în natură,
sau prin echivalent după caz.
Anularea hotărârii declarative de moarte poate fi cerută şi de orice persoană interesată, în cazul în care se
descoperă certificatul de deces al celui declarat mort (art. 55 C. civ.).
5.2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

5.2.2.1. Definiţie, caractere juridice, premise

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a încheia singură acte juridice
civile [art. 37 C. civ.].
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este definită în doctrină ca fiind acea parte a capacităţii civile ce constă în
aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii
civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea,
intangibilitatea şi egalitatea.

Premisele şi felurile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice


Premisele capacităţii de exerciţiu sunt:
– existenţa capacităţii de folosinţă;
– existenţa discernământului.
În funcţie de criteriul vârstei, capacitatea de exerciţiu cunoaşte 3 ipoteze:
– lipsa capacităţii de exerciţiu, în cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi a persoanelor puse sub
interdicţie;
– capacitate de exerciţiu restrânsă, recunoscută minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani;
– capacitate de exerciţiu deplină, recunoscută persoanei fizice majore.

5.2.2.2. Lipsa capacităţii de exerciţiu

Lipsa capacităţii de exerciţiu priveşte cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani precum şi al persoanelor
puse sub interdicţie.
Conţinut: Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu pot încheia acte juridice civile numai prin reprezentanţii lor
legali. Totuşi, pe cale de excepţie, potrivit art. 43 alin. (3) C. civ., persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia
personal, fiind valabile, următoarele acte juridice civile: acte anume prevăzute de lege, acte de conservare precum şi
acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor (ex. cumpărarea de
rechizite şcolare, dulciuri etc.). Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu intervine, în cazul minorului, fie
la împlinirea vârstei de 14 ani, fie la moartea acestuia iar în cazul interzisului judecătoresc, la ridicarea interdicţiei după
împlinirea vârstei de 14 ani sau la moartea acestuia.

5.2.2.3. Capacitatea de exerciţiu restrânsă

Capacitate de exerciţiu restrânsă este recunoscută minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă exprimă categoriile de acte juridice civile şi condiţiile în care acestea
pot fi încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În acest sens se disting următoarele situaţii:
– cazurile în care minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia singuri acte juridice civile [art. 41 alin. (3)
C. civ.]. Includem în această categorie: actele de administrare în măsura în care nu îl prejudiciază, înţelegând
prin acestea, atât actul de administrare prin natura lui (adică acel act juridic civil prin care se urmăreşte punerea
în valoare a unui anumit bun sau a unui anumit drept, cum ar fi de exemplu un contract de locaţiune), cât şi
actul de administrare prin scopul său (adică acel act juridic civil care, prin raportarea la întreg patrimoniu îşi
păstrează calitatea de act de administrare, însă raportat la bun îmbrăca forma unui act de dispoziţie cum ar fi
de exemplu înstrăinarea unor bunuri care nu mai sunt necesare minorului), actele de conservare precum şi
actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter urgent şi care se execută la data încheierii lor;
– cazurile în care minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia personal, dar cu încuviinţarea prealabilă
a reprezentanţilor legali/ ocrotitorilor legali (părinţi sau tutori), acte juridice civile. Încuviinţarea prealabilă
venită din partea ocrotitorului legal reprezintă un consimţământ anticipat dat, pentru fiecare act juridic
civil. Aşadar încuviinţarea prealabilă este individuală şi specială. Includem în această categorie orice acte juridice
civile, altele decât cele ce pot fi încheiate singur de către acesta şi cu excepţia celor pentru care legea impune
pe lângă încuviinţarea ocrotitorului legal şi autorizarea instanţei de tutelă [art. 41 alin. (2) teza a II-a
C. civ.]. Totuşi, potrivit alin. (2) al art. 42 C. civ., în raportul de muncă născut dintr-un astfel de act juridic civil
încuviinţat prealabil de ocrotitorul legal în condiţiile art. 42 alin. (1) C. civ. minorul exercită singur drepturile şi
execută tot astfel, obligaţiile izvorâte dintr-un astfel de act, iar cu privire la veniturile obţinute pentru munca
prestată, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate dispune singur.
– cazurile în care minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia personal acte juridice civile, dar cu
încuviinţarea atât a reprezentantului legal, cât şi a instanţei de tutelă, respectiv avizul consiliului de
familie. Avizul consiliului de familie, este doar consultativ, decizia finală aparţinând instanţei de tutelă. Astfel,
având în vedere dispoziţiile art. 146 alin. (2) C. civ., includem în această categorie actele de înstrăinare,
împărţeală, ipotecare sau de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, renunţarea la drepturile
minorului precum şi orice alte acte juridice civile care depăşesc dreptul de administrare. Actele juridice civile
încheiate de cel cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, fără respectarea regulilor mai sus arătate, se sancţionează
cu nulitatea relativă. Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează: când minorul devine major (împlineşte vârsta
de 18 ani, sau prin căsătorie în cazul minorului care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani), este
pus sub interdicţie sau moare;
Precizare: Minorul lipsit de capacitate de exerciţiu precum şi cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate să
facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale şi nici să garanteze obligaţia altuia [art. 146
alin. (3) C. civ.]. Actul juridic civil încheiat cu nerespectarea acestor dispoziţii este anulabil.

5.2.2.4. Capacitatea deplină de exerciţiu

Potrivit art. 38 C. civ. capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte de la data la care persoana fizică devine
majoră. O persoană fizică devine majoră fie la împlinirea vârstei de 18 ani, fie ca efect al căsătoriei, în cazul minorului
care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei, păstrează capacitatea deplină de exerciţiu. Aşadar, buna-credinţă la încheierea
căsătoriei este o condiţie sine qua non pentru păstrarea deplinei capacităţi de exerciţiu dobândită prin căsătoria chiar
anulată.
Conţinut: persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu pot încheia singure orice fel de acte juridice civile, cu
excepţia celor interzise de lege.
Cazurile de încetare a capacităţii depline de exerciţiu sunt:
– moartea persoanei fizice;
– punerea sub interdicţie judecătorească a persoanei fizice;
– declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit vârsta de 18 ani, şi numai dacă acesta
a fost de rea credinţă la încheierea căsătoriei.

5.3. Identificarea persoanei fizice

Noţiune: Identificarea persoanei fizice reprezintă individualizarea acesteia în raporturile juridice civile, deci
determinarea poziţiei sale în viaţa juridică.
Identificarea persoanei fizice se face cu ajutorul mijloacelor sau atributelor de identificare a persoanei fizice.
Mijloacele/atributele de identificare a persoanei fizice potrivit codului civil sunt: numele, domiciliul şi starea civilă. Pe
lângă acestea există şi alte mijloace de identificare a persoanei fizice cum ar fi: codul unic personal, ADN-ul, desenul
papilar şi altele.
Ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi subiective civile nepatrimoniale .
5.3.1. Numele

5.3.1.1. Noţiune şi caractere juridice

Numele reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se
individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Din punct de vedere structural, numele este alcătuit din numele de familie pentru care se utilizează şi expresia de
nume patronimic şi prenumele cunoscut şi sub denumirea de nume de botez.
Numele de familie individualizează persoana fizică în societate în timp ce prenumele asigură individualizarea acesteia
în familie.
Lato sensu prin nume se desemnează atât numele de familie, cât şi prenumele.
Stricto sensu, prin nume se desemnează numai numele de familie.
Numele se caracterizează prin:
– legalitate;
– unitate.

5.3.1.2. Stabilirea (dobândirea) numelui de familie

Potrivit art. 84 alin. (1) C. civ. numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Totuşi potrivit art. 84 alin. (2)
teza finală C. civ. „Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora
asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz”.
În funcţie de situaţia juridică a copilului la naştere, distingem trei situaţii de stabilire a numelui de familie şi anume:
– cazul copilului din căsătorie;
– cazul copilului din afara căsătoriei;
– cazul copilului găsit, ai cărui părinţi nu sunt cunoscuţi.
În cazul copilului din căsătorie, acesta primeşte numele de familie comun al părinţilor dacă aceştia au un nume
comun.
În cazul în care părinţii nu au nume de familie comun, (este cazul în care viitorii soţi aleg să-şi păstrează numele de
familie avute înainte de căsătorie), copilul va lua numele de familie al unuia dintre soţi ori numele lor reunite. Dacă
părinţii nu se învoiesc asupra numelui copilului, acesta va fi stabilit de către instanţa de tutelă.
În cazul copilului din afara căsătoriei distingem după cum la naştere este stabilită filiaţia faţă de ambii părinţi sau
numai faţă de unul dintre aceştia.
În cazul în care la naştere este cunoscut atât tatăl, cât şi mama copilului din afara căsătoriei, acesta va dobândi
numele de familie al unuia dintre părinţi ori numele lor reunite. Alegerea numelui se face prin învoiala părinţilor, iar în
cazul în care aceştia nu ajung la un acord, numele de familie va fi stabilit de instanţa de tutelă.
Dacă filiaţia a fost stabilită numai faţă de un părinte, copilul va primi numele de familie al acestuia.
În cazul copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, numele de familie al acestuia se stabileşte pe cale
administrativă, prin dispoziţie a primarului localităţii unde a fost găsit.

5.3.1.3. Modificarea numelui de familie

Modificarea numelui de familie este determinată de schimbările intervenite în starea civilă a persoanei
fizice. Modificarea numelui de familie nu trebuie confundată cu schimbarea numelui de familie, aceasta din urmă fiind
supusă unui alt regim juridic.
Schimbările de stare civilă care conduc la modificarea numelui de familie pot intervenii în următoarele situaţii:
– schimbări în filiaţia persoanei fizice;
– schimbări generate de instituţia adopţiei;
– schimbări determinate de instituţia căsătoriei.
Schimbări în filiaţia persoanei fizice. Includem în această categorie următoarele ipoteze:
– stabilirea prin recunoaşterea voluntară sau pe cale judecătorească, a filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi
necunoscuţi; în acest caz numele de familie al copilului găsit stabilit prin dispoziţie a primarului, se modifică în
sensul că acesta va lua numele de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia, iar dacă, filiaţia se stabileşte
faţă de ambii părinţi, va lua numele de familie comun al acestora, numele unuia dintre ei sau numele lor reunite;
– stabilirea prin recunoaşterea voluntară sau pe cale judecătorească, a filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă
de celălalt părinte. Dacă recunoaşterea este voluntară, părinţii, prin acordul lor, pot modifica numele de familie
al copilului, în sensul că acesta va dobândi numele părintelui faţă de care s-a stabilit ulterior filiaţia sau numele
lor reunite. În lipsa acordului, numele de familie al copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită
ulterior şi faţă de celălalt părinte, prin recunoaştere voluntară, va fi stabilită de către instanţa de tutelă. Dacă
filiaţia faţă de celălalt părinte este stabilită pe cale judecătorească, atunci prin aceeaşi hotărâre judecătorească
prin care s-a admis acţiunea de stabilire a filiaţiei, se va dispune şi cu privire la stabilirea numelui copilului
[art. 438 alin. (1) C. civ.].
– ipoteza tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie. Dacă acţiunea în tăgada paternităţii este admisă, situaţia
juridică a copilului se modifică, în sensul că acesta devine copil din afara căsătoriei. Astfel distingem următoarele
situaţii:
– soţii nu au un nume comun, iar copilul a dobândit numele de familie al tatălui, caz în care numele de
familie al copilului va fi înlocuit cu numele de familie pe care îl purta mama la naşterea lui;
– soţi au un nume comun, nume purtat de mamă la naşterea copilului, caz în care numele de familie al
copilului nu se mai modifică. Aşadar în cazul admiterii acţiunii în tăgada paternităţii, în cazul copilului din
căsătorie, acesta va purta numele de familie al mamei din momentul naşterii sale, chiar dacă ulterior, şi-ar
schimba numele de familie pe cale administrativă.
– ipoteza contestării sau anulării recunoaşterii de filiaţie. Dacă acţiunea în contestarea sau în declararea
nulităţii recunoaşterii de filiaţie este admisă, situaţia juridică a copilului se modifică, acesta devenind, după caz,
fie copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de un părinte, fie copil născut din părinţi necunoscuţi,
determinând modificarea numelui de familie al acestuia. Astfel în cazul în care copilul are filiaţia stabilită faţă
de un părinte, el va lua numele de familie pe care acesta îl purta la data naşterii sale. În cazul în care copilul
devine copil născut din părinţi necunoscuţi, va primi numele de familie stabilit prin decizia primarului.
Schimbări generate de instituţia adopţiei. Prin adopţie copilul dobândeşte numele de familie al adoptatorului, iar
la desfacerea adopţiei el redobândeşte numele de familie purtat anterior.
Schimbări determinate de instituţia căsătoriei. Numele de familie se modifică în următoarele situaţii:
– prin încheierea căsătoriei;
– prin desfacerea căsătoriei prin divorţ;
– prin declararea nulităţii căsătoriei.
La încheierea căsătoriei, pot interveni următoarele situaţii:
– soţii aleg ca nume de familie comun, numele de familie al unuia dintre ei. În acest caz va opera modificarea
numelui de familie numai pentru unul dintre aceştia, celălalt păstrându-şi numele de familie purtat anterior,
devenit, prin căsătorie, nume de familie comun;
– soţii aleg ca nume de familie comun, numele lor de familie reunite. În acest caz ambii soţi îşi modifică numele
de familie;
– soţii nu aleg un nume de familie comun ci îşi păstrează fiecare numele de familie. În acest caz, evident nu se
pune problema modificării numelui de familie.
La desfacerea căsătoriei prin divorţ se disting următoarele ipoteze:
– dacă la încheierea căsătoriei soţii şi-au păstrat numele de familie, desfacerea acesteia prin divorţ nu necesită
modificarea numelui de familie, chiar dacă are loc o modificare a stării civile a acestora;
– dacă la încheierea căsătoriei, soţii au luat un nume comun, de regulă, după încetarea acesteia prin divorţ foştii
soţi revin la numele de familie purtat înainte de căsătorie. Modificarea numelui de familie intervine doar pentru
unul dintre soţi, în cazul în care numele de familie comun a fost numele de familie al celuilalt soţi, sau pentru
ambii soţi, în cazul în care numele comun a fost format din numele de familie reunite ale celor doi soţi;
– foştii soţi convin să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. În acest caz nu operează modificarea numelui
de familie;
– cazul în care pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al
copilului, instanţa încuviinţează ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei [art. 383 alin. (2)
C. civ.]. Nici în această ipoteză nu se pune problema modificării numelui de familie.
În caz de anulare a căsătoriei, fiecare dintre foştii soţi, indiferent de buna sau reaua sa credinţă va reveni la numele
pe care îl purta înainte de căsătorie.
În cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor are dreptul să poarte în continuare
numele de familie comun.

5.3.1.4. Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui

Prin schimbarea numelui de familie sau a prenumelui se înţelege înlocuirea la cererea persoanei interesate, a
numelui de familie sau a prenumelui cu un alt nume de familie sau prenume, prin decizie administrativă, după ce a fost
parcursă procedura administrativă.
Pot cere schimbarea pe cale administrativă a numelui, cetăţenii români şi apatrizii cu domiciliul în România pentru
motive temeinice. În art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003 sunt enumerate, fără a fi limitative, cazurile în care cererile de
schimbare a numelui sunt considerate întemeiate. Dintre acestea, menţionăm de exemplu:
– numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod;
– când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi solicită să poarte un nume
românesc;
– când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copii solicită să poarte un nume de familie comun
cu al părinţilor;
– când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educaţie unuia dintre părinţi, care a revenit la
numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia, ş.a.
Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii menţiunii corespunzătoare pe
marginea actului de naştere, dată de la care se recunoaşte solicitantului dreptul la noul nume astfel cum a fost schimbat.
Procedura privind retranscrierea numelui de familie este reglementată prin O.G. nr. 41/2003. În acest sens art. 20
alin. (1) din O.G. nr. 41/2003 dispune: „Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă
tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte,
a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular,
cât şi la cele privind părinţii”.
Cererea prin care se solicită retranscrierea numelui se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de
stare civila, sau la primăria din localitatea de domiciliu a solicitantului, în acest ultim caz, primăria având obligaţia de a
o transmite spre soluţionare serviciului public competent. Primarul unităţii administrative-teritoriale unde se află
serviciul public competent să soluţioneze astfel de cereri, aprobă cererea iar în baza acestei aprobări se înscriu
menţiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă respective.
Aprobarea produce efecte juridice şi asupra copiilor minori ai solicitantului, iar în situaţia în care soţii au nume de
familie comun, efectele se extind şi asupra celuilalt soţ, În ambele situaţii efectele se produc numai dacă celălalt soţ este
de acord. În caz contrar decide instanţa de tutelă.
Prenumele reprezintă acea parte a numelui lato sensu ce constă într-un cuvânt sau un grup de cuvinte care asigură
individualizarea persoanei fizice atât în societate cât, şi mai ales în familie. Dreptul asupra prenumelui este un drept
personal nepatrimonial, protejat de lege, care formează împreună cu numele de familie o unitate având aceleaşi
caractere juridice, respective opozabilitatea erga omnes, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea şi
universalitatea.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere [art. 84 alin. (2) teza I C. civ.].
Modificarea prenumelui poate interveni în condiţiile art. 473 alin. (3) C. civ. în conformitate cu care „Pentru motive
temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare şi cu consimţământul
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat”.
Schimbarea prenumelui pe cale administrativă poate fi cerută odată cu schimbarea numelui de familie sau separat.
Procedura de retranscriere a prenumelui este identică cu cea privind retranscrierea numelui de familie.
Pseudonimul, format dintr-un cuvânt sau un grup de cuvinte, individualizează persoana fizică într-un anumit
domeniu de activitate. El este ales în mod liber de către persoana fizică şi nu trebuie înregistrat.
Pseudonimul este un drept personal nepatrimonial, absolut, opozabil erga omnes, personal, inalienabil şi
imprescriptibil, care se bucură de protecţie în aceleaşi condiţii ca şi numele.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, opera literară, artistică sau
ştiinţifică poate fi adusă la cunoştinţa publică şi sub un pseudonim.
Porecla reprezintă un nume fictiv dat de ceilalţi unei persoane fizice, care, de regulă, face referire la anumite trăsături
caracteristice ale acesteia legate fie de aspectul său, fie de activităţile pe care le desfăşoară. Ea nu are valoare juridică
şi nu se bucură de protecţie legală.

5.3.2. Domiciliul

5.3.2.1. Noţiune, caractere juridice, categorii

Domiciliul reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea
unui loc având această semnificaţie juridică.
Pentru a se deosebi locuinţa statornică de cea temporară, se folosesc două noţiuni juridice, respectiv: domiciliu şi
reşedinţă.
Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu are pe lângă caracterele juridice generale, comune
tuturor atributelor de identificare (opozabilitate erga omnes; inalienabilitate; personalitate; universalitate) şi caractere
juridice specifice şi anume stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea.
Domiciliul persoanei fizice, ca atribut de individualizare a acesteia poate fi clasificat în funcţie de mai multe criterii
după cum urmează:
În funcţie de modul de stabilire, distingem între:
– domiciliul de drept comun;
– domiciliul legal;
– domiciliul ales numit şi convenţional;
– domiciliu profesional.
În funcţie de teritoriul statului pe care se află, se distinge între:
– domiciliul în ţară (România) şi
– domiciliul în străinătate;
Raportat la soţi se poate distinge între:
– situaţia regulă a domiciliului conjugal comun,
– faţă de situaţia de excepţie aceea a domiciliilor separate.
În funcţie de succesiunea lor în timp, putem deosebi între:
– vechiul domiciliu şi
– domiciliul actual.
Domiciliul de drept comun este domiciliul pe care orice persoană fizică şi-l alege liber, prin propria voinţă, în orice
localitate din ţară sau străinătate. Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 97/2005, „Domiciliul persoanei fizice este acolo
unde aceasta declară că are locuinţa principală”.
Dovada domiciliului de drept comun se face, de regulă cu menţiunile prevăzute în cartea de identitate.
Domiciliul legal este domiciliul stabilit de lege, în mod obligatoriu, pentru anumite categorii de persoane şi prezintă
următoarele caractere juridice: este stabilit de lege, are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor categorii de
persoane fizice şi de regulă, coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.
Potrivit legii beneficiază de domiciliu legal:
– minorul pentru care domiciliul legal se stabileşte astfel:
– dacă locuieşte împreună cu ambii părinţi, domiciliul legal al minorului coincide cu domiciliul de drept comun
al soţilor;
– dacă locuieşte la unul dintre părinţi, domiciliul legal al minorului coincide cu domiciliul de drept comun al
părintelui la care locuieşte;
– dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la stabilirea domiciliului legal al minorului (situaţie întâlnită în cazul unei
acţiuni de divorţ de exemplu), instanţa de tutelă va desemna părintele, la care va locui minorul până la
soluţionarea cauzei;
– în cazul în care minorul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, domiciliul legal al
minorului poate fi stabilit la reprezentantul (ocrotitorul) său legal sau persoana fizică ori juridică căreia îi
este încredinţat în plasament.
– Precizare: în cazul în care minorul dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu, înainte de împlinirea vârstei
de 18 ani, domiciliul legal al acestuia se transformă în domiciliu de drept comun.
– persoana pusă sub interdicţie judecătorească pentru care domiciliul legal coincide cu domiciliul de drept comun
al tutorelui, deoarece acesta fiind lipsit de capacitate de exerciţiu, va fi reprezentat de tutore în toate actele
juridice civile;
– persoana ocrotită prin curatelă doar în ipoteza în care curatorul este în drept să o reprezinte (cum este cazul
dispărutului şi cel care administrează bunurile succesorale), caz în care domiciliul legal al persoanei fizice
ocrotite coincide cu domiciliul de drept comun al curatorului.
Schimbarea domiciliului legal poate interveni ca urmare a:
– schimbării domiciliului de drept comun al reprezentantului sau ocrotitorului legal;
– schimbării persoanei care exercită reprezentarea sau ocrotirea.
Domiciliul legal încetează prin dobândirea capacităţii de exerciţiu deplină.
Proba domiciliului legal se face prin actul de identitate, în cazul persoanei care a împlinit vârsta de 14 ani iar în caz
contrar cu actul care atestă calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal împreună cu actul de identitate al acesteia.
Domiciliul convenţional sau ales este adresa/locuinţa stabilită prin acordul părţilor în vederea executării actului în
acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.
Domiciliul profesional este recunoscut persoanei fizice care exploatează o întreprindere, ca fiind la locul acelei
întreprinderii însă numai cu privire la obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc. (art. 96
C. civ.). Existenţa domiciliului profesional nu exclude domiciliul de drept comun. Astfel persoana fizică poate avea şi un
domiciliu profesional, alături de cel de drept comun.

5.3.3. Reşedinţa

Reşedinţa este un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice prin indicarea locuinţei temporare.
Reşedinţa sub aspectul caracterelor sale juridice, se bucură de vremelnicie (este temporară) şi caracter facultativ (ea
nefiind obligatorie, cum este în cazul domiciliului).
Stabilirea reşedinţei se face în mod liber, totuşi în cazul în care persoana fizică dispune de mai multe locuinţe
secundare, va trebui să aleagă doar una dintre acestea, ca fiind reşedinţă.

5.3.4. Starea civilă a persoanei fizice

Starea civilă reprezintă mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având
această semnificaţi.
Prin stare civilă se înţelege dreptul persoanei fizice de a se individualiza, în familie şi în societate, prin calităţi strict
personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă (art. 99 C. civ.).
Starea civilă este, pe de o parte, la fel ca şi numele şi domiciliul, un drept personal nepatrimonial, menit să
individualizeze persoana fizică iar pe de altă parte o sumă de calităţilor personale ce alcătuiesc conţinutul său.
Precizăm că expresia stare civilă este sinonimă cu cea de statut civil al persoanei fizice.
Conţinutul stării civile este diferit după cum ne raportăm la starea civilă privită ca drept subiectiv sau ca ansamblu
de calităţi personale.
Astfel dreptul subiectiv de individualizare prin stare civilă presupune următoarele prerogative:
– posibilitatea persoanei fizice de a se individualiza prin starea sa civilă;
– posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, prin starea sa civilă, de către ceilalţi;
– posibilitatea de a apela, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului.
Calităţile strict personale care configurează starea civilă a persoanei fizice pot fi exprimate astfel: născut/ă din
căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, adoptat/ă, căsătorit/ă, divorţat/ă, văduv/ă, rudă sau afin cu altă
persoană, de o anumită vârstă etc.
Starea civilă este determinată de lege. Legea este cea care stabileşte starea civilă a unei persoane fizice. Totuşi
dobândirea unei anumite stări civile este condiţionată de intervenţia unor împrejurări care produc efecte cu privire la
starea civilă a persoanei fizice. Aceste împrejurări, reprezentând veritabile izvoare ale stării civile pot fi:
– fapte juridice (de stare civilă), cum ar fi naşterea sau decesul;
– acte juridice (de stare civilă), cum ar fi căsătoria, adopţia;
– hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiuni de stare civilă.
Starea civilă nu trebuie confundată cu folosinţa stării civile. Deşi se deosebesc, cele două noţiuni se află într-o strânsă
legătură. Astfel în timp ce starea civilă are în vedere statica, folosinţa stării civile, are în vedere dinamica stării civile ca
atribut de individualizare a persoanei fizice.
Folosinţa stării civile cunoscută şi sub denumirea de posesia de stat reprezintă acea stare de fapt care rezultă din
întrunirea cumulativă a trei elemente tradiţionale: nomen, tractatus şi fama.
Posesia de stat produce două efecte:
– prezumţia că starea civilă corespunde realităţii, adică starea de fapt corespunde stării de drept. Altfel spus,
persoana care foloseşte o anumită stare civilă este prezumată că o are şi în realitate. Prezumţia este relativă,
deoarece poate fi răsturnată prin proba contrară;
– existenţa legală a stării civile folosite dacă este dovedită prin actul de stare civilă corespunzător creează o
prezumţie absolută (irefragabilă) de existenţă a acelei stări civile.
Starea civilă privită atât ca ansamblu de calităţi strict personale ale persoanei fizice, cât şi ca drept subiectiv prezintă
următoarele caractere juridice:
– legalitatea ;
– personalitatea,
– indisponibilitatea;
– universalitatea;
– indivizibilitatea.
Aşa cum rezultă din definiţie izvoarele stării civile sunt:
– faptele de stare civilă;
– actele de stare civilă.
Acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat) sunt acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente privind starea
civilă a persoanei fizice.
Acţiunile de stare civilă se clasifică în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:
În funcţie de obiectul lor distingem:
– acţiunea în reclamaţie de stat care este acea acţiune prin care persoana fizică urmăreşte să obţină
recunoaşterea unei stări civile, alta decât cea aparentă (acţiunea în stabilirea maternităţii);
– acţiunea în contestaţie de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte înlăturarea stării civile aparente pe
motiv că nu corespunde realităţii (acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în tăgada paternităţii);
– acţiunea în modificare de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte modificarea pentru viitor a stării civile
(acţiunea de divorţ, acţiunea de desfacere a adopţiei).
În funcţie de persoanele care pot să le exercite, distingem:
– acţiuni care pot fi intentate de orice persoană interesată (acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de
maternitate, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de paternitate, acţiunea în declararea nulităţii
absolute a căsătoriei sau adopţiei);
– acţiuni ce pot fi intentate numai de titularul stării civile (acţiunea de divorţ);
– acţiuni ce pot fi intentate de titular, de reprezentantul legal al acestuia şi de procuror şi alte peroane expres
prevăzute de lege (acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în tăgada paternităţii).
După cum sunt sau nu prescriptibile extinctiv distingem:
– acţiuni imprescriptibile – regula;
– acţiuni prescriptibile – excepţia (acţiunea în tăgada paternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii).
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, întocmite potrivit legii, în registrele de stare civilă, de către autorităţile
cu atribuţii de stare civilă, care cuprind elemente ale stării civile a persoanei fizice.
În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces.
În sens larg, sunt incluse în această categorie şi certificatele eliberate pe baza celor trei acte de stare civilă precum
şi duplicatele acestor certificate eliberate în condiţiile legii.
Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde pe lângă regulile referitoare la înregistrarea lor iniţială, anumite
reguli privind reconstituirea şi întocmirea ulterioară precum şi o serie de reguli referitoare la anularea, modificarea,
rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale menţiunilor de pe acestea.
Reconstituirea actelor de stare civilă poate fi cerută atunci când:
– registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate sau în parte;
– actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act.
Întocmirea ulterioară priveşte situaţiile în care actul de stare civilă nu a fost niciodată întocmit.
Anularea actelor de stare civilă reprezintă sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de
valabilitate a acestora.
Completarea presupune trecerea unor menţiuni care nu existau în act.
Modificarea este operaţiunea de înscriere a unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului (înscrierea
recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei, înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii căsătoriei etc.).
Rectificarea actelor de stare civilă presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de
stare civilă.
Înregistrările de stare civilă sunt operaţiuni de consemnare în registrele de stare civilă a actelor şi faptelor de stare
civilă, precum şi a elementelor prevăzute de lege, operaţiuni efectuate de organe cu atribuţii de stare civilă.
Aceste înregistrări sunt de 2 feluri: înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă (în caz de naştere, căsătorie
şi deces) şi înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale pe registrele de stare civilă (adopţie, divorţ,
schimbarea sexului).
Proba stării civile se face prin actele întocmite în registrele de stare civilă precum şi cu certificatele de stare civilă
eliberate pe baza acestora.

5.3.5. Codul numeric personal

Codul numeric personal constituie un mijloc de identificare a persoanei fizice ce se înscrie în cartea de identitate. Se
exprimă printr-un număr ce constituie singurul identificator pentru sistemele informatice care prelucrează date cu
caracter personal privind persoana fizică.

5.4. Aplicaţii

5.4.1. Teme referat

1. Analizaţi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.


2. Analizaţi comparativ: faptele de stare civilă, actele de stare civilă şi acţiunile de stare civilă.
3. Analizaţi domiciliul de drept comun şi domiciliul profesional al persoanei fizice.

5.4.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi şi clasificaţi persoana fizică în funcţie de criteriile cunoscute.


2. Definiţi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice şi analizaţi caracterele ei juridice.
3. Analizaţi capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei fizice.
4. Ce înţelegeţi prin timpul legal de concepţiune? Ce relevanţă are pentru dreptul civil?
5. Analizaţi începutul şi încetarea capacităţii de folosinţă.
6. Analizaţi declararea judecătorească a morţii.
7. Definiţi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice şi analizaţi caracterele ei juridice.
8. Analizaţi conţinutul lipsei capacităţii de exerciţiu.
9. Analizaţi conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă.
10. Analizaţi capacitatea de exerciţiu deplină.
11. Ce înţelegeţi prin mijloacele de identificare a persoanei fizice? Analizaţi caracterele juridice ale acestora.
12. Analizaţi numele ca atribut de individualizare a persoanei fizice.
13. Analizaţi modalităţile de modificare a numelui.
14. Cum se stabileşte numele de familie, dar prenumele?
15. Analizaţi comparativ modificarea numelui şi schimbarea acestuia.
16. Analizaţi comparativ prenumele, pseudonimul şi porecla.
17. Analizaţi domiciliul ca atribut de individualizare a persoanei fizice.
18. Clasificaţi domiciliul în funcţie de criteriile cunoscute.
19. Analizaţi comparativ domiciliul de drept comun şi domiciliul legal.
20. Analizaţi comparativ domiciliul şi reşedinţa.
21. Ce este starea civilă, dar posesia de stat?
22. Ce efecte produce posesia de stat?
23. Definiţi acţiunile de stare civilă şi clasificaţiile în funcţie de criteriile cunos-cute.
24. Ce se înţelege prin reconstituirea actelor de stare civilă?
25. Ce se înţelege prin modificarea actelor de stare civilă?
26. Ce se înţelege prin completarea, respectiv, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă?
27. Cum se face proba stării civile?
28. Ce reprezintă codul numeric personal?

Capitolul VI
Persoana juridică, subiect de drept civil

6.1. Noţiune, sediul materiei, clasificare

Noţiune
Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de
drepturi subiective şi obligaţii civile.
Potrivit art. 188 C. civ. persoanele juridice sunt acele entităţi prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal
înfiinţate care întrunesc cumulativ elementele constitutive prevăzute de lege.
Elementele constitutive ale oricărei persoane juridice sunt potrivit art. 187 C. civ.:
– organizare de sine stătătoare;
– un patrimoniu propriu;
– un scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Elementele constitutive au următoarele caractere juridice: legalitate (în sensul că acestea sunt instituite prin lege),
generalitate (în sensul că se regăsesc la orice persoană juridică, indiferent de categoria din care face parte), caracter
cumulativ (pentru constituirea unei persoane juridice este necesar ca aceasta să întrunească cumulativ cele trei
elemente constitutive) şi exclusivitate, în sensul că cele trei elemente sunt nu numai necesare, ci şi suficiente pentru
constituirea valabilă a unei persoane juridice.
Pe lângă aceste elemente constitutive proprii oricărei persoane juridice, legea impune şi respectarea unor condiţii
speciale care particularizează aceste trei elemente pentru diferite categorii de persoane juridice (cum ar fi de exemplu
în cazul societăţilor pe acţiuni, numărul minim de acţionari impus de lege este de 2, iar capitalul social minim este de
90.000 lei ş.a.).

Sediul materiei
Dreptul comun în materia persoanei juridice îl reprezintă potrivit art. 192 C. civ.., dispoziţiile prevăzute în Codul civile
care reglementează persoana juridică (Titlul IV – Persoana juridică, Cartea I – Despre persoane, art. 187-251).
Dispoziţii legale cu privire la anumite categorii de persoane juridice se regăsesc şi în alte acte normative cum ar fi:
Legea nr. 31/1990 societăţile comerciale, Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură, Legea nr. 62/2011 cu privire la dialogul social, Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, Legea nr. 1/2005
privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
asociaţiilor de proprietari, Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare,
Legea nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, O.G. nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii, Legea nr. 540/2002 privind casele de ajutor reciproc ale pensionarilor ş.a.
Sunt asimilate persoanelor juridice, acele entităţi care au o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi
un scop determinat, în acord cu interesul obştesc. Aşadar sunt persoane juridice:
– statul;;
– organele autorităţii legislative (camera deputaţilor, senatul, consiliul legislativ);
– organele autorităţii executive (administraţia prezidenţială, guvernul, ministerele şi alte instituţii de specialitate
ale administraţiei publice centrale, prefecturile şi organele locale de specialitate ale administraţiei de stat,
misiunile diplomatice şi oficiile consulare);
– organele autorităţii judecătoreşti formate din instanţele de judecată şi Ministerul Public;
– autorităţile administrative autonome cum ar fi Banca Naţională a României, Curtea de Conturi, Serviciul Român
de Informaţii, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune etc.;
– Curtea Constituţională;
– unităţile administrativ-teritoriale, (comuna, oraşul, municipiul, municipiul Bucureşti, sectoarele municipiului
Bucureşti, judeţul);
– persoane juridice de stat respectiv instituţii de stat (instituţii bugetare) şi agenţi economici de stat regii
autonome şi societăţi cu capital de stat);
– partidele politice, definite ca asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în
mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o funcţie publică garantată de Constituţie
[art. 8 alin. (2) din Constituţie];
– societăţile comerciale cu capital privat (societatea comercială cu răspundere limitată; societatea pe acţiuni,
societatea în nume colectiv şi altele);
– societăţile agricole;
– organizaţiile cooperatiste;
– asociaţiile şi fundaţiile;
– grupurile de interes economic (reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane juridice, constituită pe
o perioadă determinată în scopul dezvoltării activităţii economice a membrilor săi);
– sindicatele – organizaţii de tip asociativ constituite în baza legii, care contribuie la apărarea drepturilor şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor;
– cultele religioase;
– casele de ajutor reciproc (casele de ajutor reciproc ale pensionarilor), sunt asociaţii care, de regulă asigură
împrumuturi băneşti în condiţii mai avantajoase pentru membrii săi.

Clasificarea persoanelor juridice


Persoanele juridice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel:
În funcţie de regimul lor juridic distingem:
– persoane juridice de drept public (statul, organele puterii legislative, executive, judecătoreşti, unităţile
administrativ teritoriale, instituţiile de stat, partidele politice);
– persoane juridice de drept privat (agenţi economici de stat, regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de
stat sau privat, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile şi fundaţiile, sindicatele, cultele religioase).
În funcţie de forma de proprietate pe care se întemeiază, distingem:
– persoane juridice fundamentate pe proprietatea publică (statul, unităţile administrativ teritoriale, instituţiile
bugetare, organele de stat);
– persoane juridice care se bazează atât pe proprietatea publica, cât şi privată (regiile autonome, societăţile cu
capital mixt, asociaţiile şi fundaţiile etc.);
– persoane juridice care se bazează exclusiv pe proprietatea privată (societăţile comerciale constituite în baza legii
nr. 31/1990);
– persoane juridice fundamentate atât pe proprietatea privată internă, cât şi pe proprietatea străină (societăţile
mixte).
În funcţie de naţionalitate, distingem:
– persoane juridice române, cele care au sediul în România;
– persoane juridice străine, cele care au sediul principal în altă ţară.
În funcţie de natura scopului urmărit, distingem:
– persoane juridice cu scop patrimonial (lucrativ) – societăţile comerciale;
– persoane juridice fără scop patrimonial (asociaţiile, fundaţiile, cultele religioase, partidele politice, instituţiile de
stat şi altele).
În funcţie de raportul dintre ele, distingem:
– persoane juridice principale;
– persoane juridice secundare (anexe) – (sucursale, filiale).

6.2. Moduri de înfiinţare a persoanei juridice

Înfiinţarea persoanei juridice reprezintă crearea unui subiect colectiv de drept civil, în condiţiile stabilite de lege.
Aşadar potrivit art. 194 C. civ., persoana juridică se înfiinţează:
– „prin actul de înfiinţare (dispoziţie – n.a.) al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice,
al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de
către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres
dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică” [art. 194 alin. (1) lit. a) C. civ.];
– „prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii” [art. 194 alin. (1) lit. b) C. civ.]
– „în orice alt mod reglementat de lege” [art. 194 alin. (1) lit. b) C. civ.].
Actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat, presupune lege, hotărâre sau
ordonanţă a Guvernului, hotărârea consiliilor judeţene sau locale (Ex. prin lege s-au înfiinţat organele puterii legislative,
executive şi judecătoreşti, unităţile administrativ teritoriale, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat
rezultate din reorganizarea fostelor întreprinderi economice de stat; prin hotărâre de Guvern se înfiinţează societăţile
comerciale cu capital de stat dacă sunt de interes naţional, iar dacă sunt de interes local prin hotărâre a consiliilor
judeţene şi locale).
Actul de înfiinţare autorizat presupune existenţa a doua acte: pe de o parte actul de constituire (contract de societate
sau de asociere) şi/sau statutul persoanei juridice, iar pe de altă parte actul prin care organul competent recunoaşte
actul de înfiinţare (autorizarea care este de competenţa fie a unui organ administrativ, fie a instanţei judecătoreşti, după
caz). Pentru a fi completă şi a-şi produce efectele, înfiinţarea persoanei juridice mai necesită înmatricularea la Registrul
Comerţului, respectiv înregistrarea la organul fiscal.
Actul de înfiinţare autorizat, presupune aşadar, întrunirea cumulativă a mai multor acte: actul de constituire,
autorizarea organului competent şi înmatricularea (înregistrarea) respectiv înscrierea.
În ceea ce priveşte autorizarea se face distincţie între autorizarea prealabilă şi autorizarea organului puterii
judecătoreşti. Prima reprezintă un act administrativ (aviz) emis de un organ de specialitate, care apreciază oportunitatea
persoanei juridice în raport cu scopul, mărimea capitalului social, respectiv obiectul de activitate. Avizul nu are efect
constitutiv dar reprezintă o condiţie prealabilă, cerută în cazul înfiinţării anumitor categorii de persoane juridice
(ex. fundaţii şi asociaţii non profit, pentru. care, la înfiinţare se cere avizul ministerului de resort potrivit domeniului său
de activitate).
Autorizarea organului judecătoresc îmbracă forma unei hotărâri sau încheieri definitive şi irevocabile a instanţei
judecătoreşti, prin care se dispune, după caz, fie înmatricularea în registrele comerţului pentru anumite categorii de
persoane juridice (societăţile comerciale, cooperativele de consum şi de credit) fie înscrierea în registrul special pentru
anumite persoane juridice cum ar fi: sindicate, asociaţii şi fundaţii etc.).
Înregistrarea este susceptibilă de trei înţelesuri:
– înscrierea în registre speciale ţinute în acest scop, la instanţa de judecată (asociaţiile şi fundaţiile, societăţile
agricole, partidele politice, sindicatele);
– înregistrarea în Registrul Comerţului, care la rândul ei presupune trei categorii de operaţiuni şi anume:
înmatricularea, înscrierea de menţiuni şi alte operaţiuni (radierile de înmatriculări şi de menţiuni). Prin
înmatriculare (cum este cazul societăţilor comerciale, regiilor autonome, organizaţiilor cooperatiste, grupurilor
de interes economic), de regulă se dobândeşte personalitate juridica, uneori având însă, doar rolul de a face
actul de înfiinţare opozabil faţă de terţi. Orice modificări, faţă de înregistrările anterioare, vor fi consemnate în
menţiuni supuse înregistrării, în acest caz, având ca efect opozabilitatea faţă de terţi. Radierea presupune fie
scoaterea din evidenţă a comerciantului, ca efect al încetării activităţii sale cu consecinţa pierderii calităţii sale
de subiect de drept, fie ştergerea unor date referitoare la comerciant;
– înregistrarea la organul fiscal prin care persoana juridică devine subiect de drept fiscal. Această operaţiune nu
are legătură cu înfiinţarea persoanei juridice, reprezentând doar o condiţie specială cerută pentru funcţionarea
sa legală.
Înfiinţarea persoanelor juridice prin alt mod reglementat de lege cum ar fi:
– misiunile diplomatice şi consulare, care se înfiinţează prin decret al preşedintelui României, la propunerea
Guvernului.

6.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice

Capacitatea civilă a persoanei juridice reprezintă aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, de a dobândi şi
exercita drepturile subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice de către
organele de conducere.
Capacitatea civilă este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

6.3.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

6.3.1.1. Definiţie

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a acesteia de a avea
drepturi şi obligaţii civile. Ea prezintă următoarele caractere juridice:
– legalitatea,
– generalitatea,
– inalienabilitate,
– intangibilitatea .

6.3.1.2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă deplina se dobândeşte:


– la data înregistrării (înmatriculării), indiferent de modul de înfiinţare, în cazul persoanelor juridice supuse
înregistrării (înmatriculării);
– în funcţie de modul de înfiinţare, după caz, la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, la data autorizării
constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricăror alte cerinţe prevăzute de lege.
Capacitatea de folosinţă anticipată, recunoscută în anumite cazuri, persoanei juridice, înainte de a dobândi
personalitate juridică, dar numai în scopul îndeplinirii unor obligaţii, prealabile, necesare înfiinţării persoanelor juridice,
se dobândeşte de la data actului de înfiinţare.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este prevăzut în art. 206 alin. (1) C. civ. potrivit căruia:
„Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparţine decât persoanelor fizice”.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop lucrativ reprezintă acea regulă de drept
civil, potrivit căreia, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul constitutiv sau statut [art. 206 alin. (2) C. civ.].
În caz de nerespectare a acestui principiu, sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic [art. 206 alin. (3) C. civ.].

6.3.1.3. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice presupune două aspecte: încetarea capacităţii de folosinţă
anticipată sau restrânsă pe de o parte şi încetarea capacităţii de folosinţă deplină pe de altă parte.
Capacitatea de folosinţă anticipată încetează odată cu dobândirea capacităţii de folosinţă deplină, iar capacitatea de
folosinţă deplina ia sfârşit, odată cu încetarea persoanei juridice (art. 244 C. civ.).
În cazul persoanelor juridice supuse înregistrării, capacitata de folosinţă încetează la data radierii din registrele în
care au fost înscrise [art. 251 alin. (1) C. civ.]. Pentru celelalte categorii de persoane juridice, capacitatea de folosinţă
încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea, ori, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute
de lege [art. 251 alin. (2) C. civ.].

6.3.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

6.3.2.1. Definiţie

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice reprezintă aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita
drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile de către
organele sale de administrare.
Voinţa persoanei juridice este exprimată prin organele sale de administrare, împuternicite să acţioneze în limitele
stabilite de lege. Organele de administrare nu acţionează ca reprezentante ale persoanei juridice ci ca parte indisolubil
legată de persoana juridică, motiv pentru care se spune ca ele sunt chiar „fiinţa” persoanei juridice.
Organele de administrare ale persoanei juridice sunt persoanele fizice sau juridice care, prin lege, actul de constituire
sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei
juridice [art. 209 alin. (2) C. civ.]. Până la constituirea organelor de administrare, atribuţiile acestora sunt exercitate de
fondatorii persoanei juridice sau de persoane fizice sau juridice desemnate în acest scop [art. 210 alin. (1) C. civ.].

6.3.2.2. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte odată cu capacitatea de folosinţă deplină. Conţinutul
său este exprimat prin aptitudinea recunoscută de lege persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice de către organele sale de administrare.
Capacitatea de folosinţă este premisa capacităţii de exerciţiu ceea ce determină identitate între limitele capacităţii
de folosinţă şi cele ale capacităţii de exerciţiu, după cum urmează:
– prima limită este guvernată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă şi se concretizează în faptul că pe
de o parte, capacitatea de folosinţă restrânsă determină o capacitate de exerciţiu restrânsă iar pe de altă parte
conţinutul capacităţii de exerciţiu nu poate depăşi pe cel al capacităţii de folosinţă, aceasta din urmă privind
atât acte, cât şi fapte juridice, în timp ce capacitatea de exerciţiu priveşte numai actele juridice;
– a doua limită se concretizează în idea că persoana juridică nu poate exercita drepturi aparţinând în exclusivitate
persoanei fizice (răspunderea penală este personală, în caz de săvârşire a unei infracţiuni, cu ocazia încheierii
unui act juridic, se va angaja răspunderea penală a persoanei fizice vinovate);
– în fine o ultimă limitare este determinată de pluralitatea organelor de conducere şi de competenţa proprie
fiecăreia. Astfel, potrivit art. 218 alin. (1) C. civ., „Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei
juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi”. Pentru faptele ilicite
săvârşite de organele persoanei juridice, răspunde însăşi persoana juridică, însă numai dacă au legătură cu
atribuţiile sau scopul funcţiilor îndeplinite. Astfel de fapte atrag însă şi răspunderea personală şi solidară a
autorilor lor, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi [art. 219 alin. (2) C. civ.].
În caz de nerespectare a regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, legea nu instituie în mod
expres o sancţiune, cum este în cazul capacităţii de folosinţă (nulitatea absolută), motiv pentru care se aplica principiile
ce guvernează nulitatea actelor juridice civile.

6.3.2.3. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Capacitatea de exerciţiu încetează odată cu capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, deci la încetarea persoanei
juridice însăşi.

6.4. Atributele de identificare a persoanei juridice

Prin identificarea persoanei juridice se înţelege individualizarea acesteia în raporturile juridice la care participă în
calitate de subiect de drept distinct.
Mijloacele prin care se realizează identificarea persoanei juridice, cunoscute şi sub denumirea de atribute de
identificare a persoanei juridice, sunt drepturi personale nepatrimoniale care prezintă următoarele caractere juridice:
– sunt opozabile erga omnes;
– sunt inalienabile;
– imprescriptibile;
– personale;
– universale.
Atributele de identificare a persoanei juridice sunt: denumirea, sediul, naţio­nalitatea, contul bancar, codul fiscal,
codul unic de înregistrare, marca, emblema, telefonul şi faxul.
Denumirea reprezintă acel mijloc de identificare a persoanei juridice care constă în cuvântul sau grupul de cuvinte
stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii.
Denumirea se stabileşte, de regulă prin actul de înfiinţare a persoanei juridice iar schimbarea se face prin modificare,
în condiţiile legii, a actului de înfiinţare. Atât denumirea, cât şi orice modificare a acesteia sunt supuse publicităţii. Din
momentul înregistrării lor, acestea nu mai pot fi utilizate de alte persoane juridice.
Alegerea denumirii este în principiu liberă. Totuşi pentru anumite categorii de persoane juridice, prin legi speciale
sunt stabilite condiţii speciale, ce trebuie respectate în stabilirea denumirii. Cum ar fi de exemplu, în cazul
comerciantului persoană fizică, denumirea sau firma va fi compusă din numele şi prenumele comerciantului, în cazul
asociaţiei de familie, firma va cuprinde numele membrului familie din a cărui iniţiativă s-a înfiinţat asociaţia, urmată de
menţiunea „asociaţie familială” etc.
Sediul persoanei juridice reprezintă acel mijloc de identificare ce constă în arătarea unui loc stabil care
individualizează persoana juridică în spaţiu. El se caracterizează prin obligativitate, unicitate, stabilitate.
Există mai multe criterii în funcţie de care putem clasifica sediul persoanei juridice:
– după importanţă distingem între sediul principal şi cel secundar;
– după teritoriul ţării pe care se găseşte se face distincţie între sediul în ţară şi sediul în străinătate;
– în funcţie de caracterul său se face distincţie între sediul de drept comun sau legal şi sediul convenţional.
Conţinutul dreptului la sediu se exprimă în:
– dreptul de a folosi sediul stabil;
– dreptul de a cere oricărei persoane fizice sau juridice să o individualizeze prin sediul său;
– dreptul de a cere în justiţie, restabilirea dreptului la sediu încălcat.
Naţionalitatea exprimă relaţia ce există între persoana juridică şi statul pe teritoriul căruia şi-a stabilit sediul. Acest
atribut de identificare a persoanei juridice prezintă importanţă în raporturile de drept internaţional şi de drept
comercial, sub aspectul aplicării legii.
Contul bancar, este un atribut de identificare a persoanei juridice care se desemnează printr-un simbol cifric.
Codul unic de înregistrare, se atribuie de către Ministerul Finanţelor Publice şi este utilizat de sistemele informatice
care prelucrează date referitoare la comercianţi, precum şi în relaţiile cu terţii.
Marca reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică prin care se deosebesc produsele sau serviciile unei
întreprinderi de produsele sau serviciile aparţinând altei persoane fizice şi/sau juridice.
Emblema este un element de identificare a comercianţilor, facultativ, ce poate fi formată dintr-un semn, denumire,
sau combinaţie de semne şi denumiri.
Telefonul şi faxul sunt simboluri cifrice ce permit identificarea rapidă a persoanei juridice, uşurând mult
comunicarea. Menţiuni cu privire la aceste elemente se fac în mod curent cu ocazia încheierii, modificării şi executării
contractelor.
Protecţia juridică a atributelor de identificare a persoanei juridice este asigurată prin mijloace de drept civil (acţiunea
civilă), mijloace de drept penal şi administrativ.

6.5. Nulitatea persoanei juridice

Nulitatea persoanei juridice este reglementată în Secţiunea a 2-a, Capitolul II – Înfiinţarea persoanei juridice, Titlul
IV – Persoana juridică, Cartea I – Despre persoane, art. 196-art. 199 C. civ.
Potrivit art. 196 alin. (1) C. civ. sunt cauze de nulitate:
– lipsa actului de înfiinţare sau actul de înfiinţare nu a fost încheiat în formă autentică prevăzută de lege;
– toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili la data înfiinţării persoanei juridice;
– obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice sau bunelor moravuri;
– lipseşte autorizarea administrativă cerută pentru înfiinţarea acesteia;
– actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
– nu sunt prevăzute în actul de înfiinţare aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi
vărsat;
– nu s-au respectat cerinţele legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat,
– nu s-au respectat cerinţele legale privind numărul minim de fondatori sau asociaţi;
– au fost încălcate alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a
persoanei juridice.
Nulitatea poate fi relativă sau absolută. Cu excepţia cauzei de nulitate prevăzută la lit. b), pentru care sancţiunea
este nulitatea relativă, pentru celelalte cauze de nulitate sancţiunea este nulitatea absolută [art. 196 alin. (2) C. civ.].
Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de 1 an de la data înregistrării sau înfiinţării
acesteia, după caz [art. 197 alin. (1) C. civ.]
În ceea ce priveşte nulitatea absolută a persoanei juridice, spre deosebire de dreptul comun, aceasta se acoperă, în
toate cazurile, dacă până la încheierea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate este înlăturată
[art. 197 alin. (2) C. civ.].
Efectele nulităţii se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, şi constau în încetarea persoanei
juridice fără efect retroactiv şi intrarea acesteia în lichidare. Prin hotărârea de constatare a nulităţii sunt numiţi şi
lichidatorii.
Nulitatea persoanei juridice nu afectează actele încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele
sale de administrare [art. 199 alin. (1) C. civ.] cu excepţia cazului în care terţii cu care au contractat cunoşteau cauza de
nulitate [art. 199 alin. (2) C. civ.].

6.6. Încetarea persoanei juridice

Potrivit art. 244 C. civ. modurile de încetare a persoanei juridice sunt:


– constatarea sau declararea nulităţii;
– fuziunea;
– divizarea totală;
– transformarea;
– dizolvarea;
– desfiinţarea;
– orice alt mod prevăzut de actul constitutiv sau lege.
Reorganizarea persoanei juridice reprezintă un proces complex în care sunt implicate una sau mai multe persoane
juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora (art. 232 C. civ.). Aceasta se realizează prin:
– transformare;
– fuziune care se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea
mai multor persoane juridice, care duc la naşterea unei persoane juridice noi.
Divizarea totală constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice, care încetează să mai existe şi
transmiterea fracţiunilor patrimoniale astfel rezultate către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau
fiinţă în acest mod.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe
şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă în acest mod.
Dizolvarea este un mod de încetare a persoanei juridice care intervine în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
Cauzele de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat sunt prevăzute în art. 245 C. civ.
În cazul persoanelor juridice de drept public, dizolvarea poate interveni numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute
expres de lege (art. 246 C. civ.).
Pentru fiecare categorie de persoană juridică, legea specială stabileşte cauzele de dizolvare.
Cauzele de dizolvare pot fi clasificate după mai multe criterii astfel:
– în funcţie de modul în care operează distingem între cauze de dizolvare de drept şi cauze în care dizolvarea se
produce prin actul organului competent, care poate fi Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor, ori după caz,
hotărârea judecătorească;
– în funcţie de natura lor distingem între cauze de dizolvare voluntare şi silite (forţate);
– în funcţie de caracterul lor distingem cauze cu caracter general care se aplică tuturor persoanelor juridice şi
cauze cu caracter special care se aplică numai anumitor persoane juridice.
Lichidarea persoanei juridice este un efect direct şi obligatoriu al dizolvării ce constă în efectuarea tuturor
operaţiunilor juridice de valorificare a activului şi de plată a pasivului persoanei juridice. Realizarea activului reprezintă
încasarea drepturilor ce i se cuvin de la alte subiecte de drept civil. Plata pasivului reprezintă îndeplinirea obligaţiilor pe
care persoana juridică le are faţă de alte subiecte de drept civil. În măsura în care numerarul din activ nu este suficient
pentru plata pasivului, acesta va fi îndestulat din banii obţinuţi prin vânzarea bunurilor persoanei juridice.
În cazul în care persoana juridică încetează prin fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se intră în lichidare
[art. 248 alin. (3) C. civ.]
Operaţiunile de lichidare sunt în sarcina lichidatorilor care sunt persoane fizice autorizate sau persoane juridice.
În faza lichidării capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se restrânge, în sensul că nu mai poate desfăşura altă
activitate decât cea legată de lichidare. În ce priveşte capacitatea de exerciţiu, de regulă operaţiunile de lichidare vor fi
efectuate de către lichidatori.

Desfiinţarea persoanei juridice


Potrivit art. 250 C. civ. „Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse
dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat”, caz în care drepturile şi obligaţiile persoanei
juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia,
ţinându-se seama şi de natura obligaţiilor respective, şi numai dacă prin hotărâre nu s-a dispus altfel.
6.7. Aplicaţii

6.7.1. Teme referat

1. Analizaţi comparativ modurile de înfiinţare a persoanei juridice.


2. Analizaţi principiul specialităţii.
3. Analizaţi comparativ dizolvarea, divizarea şi desfiinţarea persoanei juridice.

6.7.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi persoana juridică şi analizaţi elementele constitutive ale acesteia.


2. Ce reprezintă patrimoniul de afectaţiune?
3. Clasificaţi persoanele juridice în funcţie de criteriile cunoscute.
4. Ce reprezintă actul de dispoziţie al organului competent, dar actul de înfiinţare autorizat?
5. Ce se înţelege prin înregistrarea persoanei juridice?
6. Analizaţi capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.
7. Analizaţi principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
8. Analizaţi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
9. Ce se înţelege prin identificarea persoanei juridice?
10. Enumeraţi mijloacele de identificare a persoanei juridice şi analizaţi caracterele lor juridice.
11. Ce particularităţi prezintă nulitatea în materia persoanei juridice?
12. Daţi exemple de cauze de nulitate.
13. În materia persoanei juridice poate fi nulitatea absolută înlăturată? Argumentaţi.
14. Analizaţi fuziunea.
15. Ce reprezintă transformarea?
16. Ce se înţelege prin divizarea persoanei juridice, dar prin dizolvare?
17. Ce se înţelege prin desfiinţarea persoanei juridice?
18. Clasificaţi cauzele de dizolvare a persoanei juridice în funcţie de criteriile cunoscute.
19. Analizaţi lichidarea persoanei juridice.
Bibliografie selectivă

G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, Curs de Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a 5-a revăzută şi adăugită de
M. NICOLAE, P. TRUŞCĂ, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1998;
D. CIOCHINĂ, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
D. COZMA, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;
M. DINU, R. STANCIU, Executarea silită în Codul civil. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017;
L.-C. GAVRILESCU, Drept civil. Partea generală – Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
T. IONAŞCU, Natura juridică a clauzelor considerate nescrise, Analele Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu, Seria
Ştiinţe Juridice nr. 4/2011
I. MACOVEI, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
F. MAXIM, Theoretical and practical issues of the treaty/main source of public international law, Universul Juridic
Publishing, Bucharest, 2012;
M. NICOLAE, V. BÎCU, G.-A. ILIE, R. RIZOIU, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
M. NIEMESCH, Teoria generală a dreptului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
M.C. PAUL, Rolul şi formarea voinţei juridice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014;
D. POPESCU, F. MAXIM, International public law, volume 2, university course, Lumina Lex Publishing, Bucharest, 2012;
M. SAFTA, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi,
ediţia a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016;
M. TĂBĂRAŞ, Contracte speciale – sinteze, modele de contracte, teste grilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;
M. TĂBĂRAŞ, Contractul de asigurare, contract de adeziune sau negociat? , Curierul Judiciar nr. 11/2006, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, anul LVII, serie nouă;
M. ULIESCU (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Vol. I Cartea I şi Cartea a II-a (art. 1-534), Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012;
C.T. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013;
I.R. URS, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001;
I.R. URS, Dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2006;
I.R. URS, Drept civil roman. Teoria generală, Ed. Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2008;
I. R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
I.R. URS, C. TODICĂ, Drept civil. Teoria generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
I.R. URS, C. TODICĂ, Drept civil. Teoria persoanelor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016.