UNIVERSITATEA “ANDREI ȘAGUNA” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT
ANUL UNIVERSITAR 2018 – 2019

SEMESTRUL VI

IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

1.Consideraţii generale

Noţiune. Definiţie

Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea omului în

raporturile juridice civile cu ajutorul unor elemente ce caracterizează omul ca
subiect de drept civil.
Individualizarea persoanei fizice apare ca o necesitate permanentă,
deoarece, de la naştere şi până la deces, omul nu se poate situa niciodată în afara
vieţii juridice.
Raportul juridic civil concret este alcătuit din trei elemente: subiect,
conţinut şi obiect. Stabilirea primului element implică individualizarea ori
identificarea subiectului de drept civil.
Mijloacele de identificare a persoanei fizice
Principalele mijloace de identificare - atribute de identificare -ale persoanei
fizice sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.
 Numele
1. Noţiune şi caractere juridice
1.1. Noţiune
Codul Civil, precizează că orice persoană are dreptul la numele stabilit
sau dobândit, potrivit legii.
Numele persoanei fizice nu este definit în legislaţia noastră, dar sunt
reglementate structura, stabilirea, modificarea şi schimbarea lui, în general,
numele este definit ca fiind cuvântul ori numele care individualizează persoana
fizică în societate".
O definiţie mai complexă este dată în literatura de specialitate astfel: ,acel
atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi
individualizat, în familie şi societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu
această semnificaţie "'. „Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la
această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi în măsura
posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi, de a fi crescut de aceştia ".

1.2. Terminologie
Termenul nume este folosit în legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină atât în
sens larg (lato sensu), cât şi în sens restrâns (stricto sensu).
Prin nume, lato sensu, se desemnează numele de familie şi prenumele.
Prin nume, stricto sensu, se desemnează numai numele de familie.
Numele de familie şi prenumele sau numele de botez sunt două elemente
constitutive ale numelui. Numele, în sensurile de mai sus, nu se confundă nici cu
pseudonimul şi nici cu porecla.

1.3. Caracterele juridice ale numelui

Natura juridică a elementelortelor de identificare a persoanei fizice
 Numele face parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale, deci
este un drept absolut, şi are următoarele caractere:
• opozabilitatea erga omnes (faţă de toţi);
• inalienabilitatea înseamnă că persoana fizică nu poate renunţa la nume prin act
juridic unilateral, după cum nu-1 poate vinde ori dona, adică înstrăina. Şi atunci
când numele de familie este transmis prin filiaţie, căsătorie sau adopţie, acest
lucru se realizează prin puterea şi efectul legii, dreptul la nume rămânând
inalienabil;
• imprescriptibilitatea exprimă ideea că dreptul la nume este imprescriptibil atât
extinctiv - oricât ar dura neexercitarea lui, el nu se pierde, cât şi achizitiv - oricât
s-ar folosi un nume, el nu se poate dobândi decât în condiţiile legii;
• personalitatea se caracterizează prin aceea că numele este legat de persoana
omului, ceea ce exclude exercitarea numelui prin reprezentare. Există însă o
excepţie atunci când numele minorului se schimbă pe cale administrativă, caz în
care este admisă reprezentarea;
• universalitatea „Orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit prin
lege",
• legalitatea înseamnă că dobândirea, modificarea ori schimbarea numelui se pot
stabili numai prin lege, voinţa persoanelor fizice neavând, sub acest aspect, nici o
relevanţă;
• unitatea se exprimă prin aceea că, deşi numele este alcătuit din numele de
familie şi prenumele, totuşi acestea -împreună - individualizează aceeaşi persoană
fizică.
2. Numele de familie
2. l. Stabilirea numelui de familie
a/ Reglementare
Potrivit prevederilor legale, numele de familie se dobândeşte prin efectul
filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al
persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege".
„Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor”.
Dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul va lua numele unuia
dintre ei sau numele lor reunite. In acest caz, numele copilului se va stabili prin
învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de
stare civilă, în lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul
copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre
ei sau numele lor reunite".
„Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre
părinţi de care filiaţia a fost mai întâi stabilită”.
In cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte,
instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele
acestuia din urmă.
In cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi.
b/Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie
„Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor". Dispozitia face
referire la situatia părinţilor care au nume de familie comun, atunci când la
încheierea căsătoriei unul dintre ei a luat numele celuilalt, dar şi la cazul în care
aceştia au un nume format prin reunirea numelor lor purtate anterior încheierii
căsătoriei.
În situaţia în care părinţii nu au, în timpul căsătoriei, nume comun, „Copilul
va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite, în acest caz,
numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu
naşterea copilului, la serviciul de stare civilă, în lipsa unei asemenea învoieli,
autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă
copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite".
Aşadar, în stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie trebuie
făcută deosebire între situaţia în care părinţii au un nume comun - când copilul,
obligatoriu, ia acest nume - şi situaţia în care părinţii nu au nume de familie
comun - când copilului i se stabileşte numele de familie cu respectarea
următoarelor reguli:
• părinţii trebuie să se înţeleagă ce nume dau copilului;
• dacă părinţii nu se înţeleg, numele de familie se stabileşte de autoritatea tutelară,
după ce aceasta îi ascultă pe părinţi;
• indiferent cum se ajunge la stabilirea numelui de familie, acesta nu poate fi
decât: numele de familie al unuia din părinţi ; numele de familie ale părinţilor,
reunite .
c/ Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei
Pentru situaţia copilului din afara căsătoriei există două reguli stabilite de lege.
1. „Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre
părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită". Cum, de regulă, filiaţia
copilului din afara căsătoriei se stabileşte mai întâi faţă de mamă, acesta
dobândeşte ca nume de familie numele mamei
2.Cea de-a doua regulă - priveşte situaţia în care filiaţia copilului din afara
căsătoriei a fost stabilită concomitent faţă de ambii părinţi şi stabileşte că „în
cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi adică el ia
numele de familie al unuia dintre părinţi, ori numele lor reunite, fie că părinţii s-
au înţeles în acest sens, fie prin decizia autorităţii tutelare, în cazul în care părinţii
n-au realizat o învoială în această privinţă.
d/ Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi
Această ipoteză este reglementată în art.2 alin.3 din O.G. nr 41/2003 în sensul că
numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi , se
stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază a fost găsit copilul în condiţiile
Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi
completările ulterioare".
Aşadar, stabilirea numelui de familie al copilului găsit se face prin dispoziţie
administrativă. Cum legea nu precizează ce nume de familie se stabileşte
copilului, înseamnă că organul local al administraţiei publice (primarul) are
deplina libertate în această problemă.

2.2. Modificarea numelui de familie

a/ Reglementare
Modificarea numelui de familie este asigurată prin următoarele dispoziţii:
• Schimbarea de orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită
decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege";
• art.2 alin.l din O.G. nr 41/2003. Acesta prevede că, numele de familie se
dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea
intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege".
Aşadar, modificarea numelui de familie este determinată de schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei, în cazul schimbării stării civile şi a
numelui de familie purtat până atunci, se poate vorbi de modificarea numelui de
familie. Această modificare este consecinţa directă a schimbării stării civile. Când
o asemenea modificare intervine fără să existe vreo legătură cu starea civilă avută
a persoanei fizice, vorbim de schimbarea numelui de familie. O astfel de
schimbare poate avea loc numai pe cale administrativă .
b/ Modificarea numelui de familie determinată de schimbări de filiaţie
1. Stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi
Copilul găsit, născut din părinţi necunoscuţi, îşi schimbă filiaţia, deci şi numele,
ca urmare a dispoziţiei primăriei prin care i se dă numele şi, respectiv, i se
stabileşte filiaţia.
2. Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte - de
regulă, faţă de tată
Modificarea numelui de familie într-o astfel de situaţie de schimbare în filiaţia
copilului este facultativă (nu obligatorie). Dacă instanţa judecătorească va da
încuviinţare, copilul nu poate primi decât numele de familie al părintelui faţă de
care s-a stabilit filiaţia ulterior.
3. Situaţia tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie
Pentru această ipoteză nu există un text de lege expres, distinct, fapt ce a condus
la soluţii diferite în doctrină şi practică, pot exista următoarele soluţii :
 copilul va lua numele de familie al mamei, din momentul naşterii, dacă
mama nu are numele de familie comun cu cel al soţului tăgăduitor , în atare
situaţie, copilul a devenit din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită numai faţă
de mamă;
 copilul păstrează numele de familie comun al mamei şi soţului ei, dacă
aceştia au un asemenea nume;
 dacă, după tăgăduirea paternităţii, se stabileşte paternitatea faţă de alt
bărbat, numele se va stabili potrivit codului civil.
c/ Modificarea numelui de familie determinată de adopţie , reglementată în
prezent prin Legea adopţiei. Analizarea acestei schimbări, generată de adopţie,
trebuie făcută ţinând seama de distincţia între încuviinţarea adopţiei, desfacerea şi
anularea adopţiei.
d/ Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie. Şi aceasta va
trebui examinată în mai multe ipoteze.
• Ipoteza încheierii căsătoriei
Potrivit codului civil cu ocazia încheierii căsătoriei, „viitorii soţi vor
declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte
în căsătorie". Cu această ocazie, ei vor putea alege, între următoarele două
variante:
 să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei"
 sau să stabilească un nume de familie comun pe care-1 vor purta în timpul
căsătoriei, care poate fi „numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor
reunite".
Cum lesne se poate observa, încheierea căsătoriei nu atrage întotdeauna
modificarea numelui de familie, cu toate că ea înseamnă întotdeauna schimbarea
stării civile.
 Modificarea numelui de familie intervine când soţii se învoiesc să poarte
fie numele de familie comun, fie numele lor reunite sau când soţul a luat ca nume
de familie numele celuilalt.
Dimpotrivă, numele de familie nu se modifică atunci când soţii şi-au
păstrat numele lor dinaintea căsătoriei şi când numai un soţ a luat numele de
familie al celuilalt - potrivit tradiţiei noastre, femeia ia numele de familie al
bărbatului, dar în temeiul egalităţii juridice dintre sexe există situaţii frecvente
când şi bărbatul ia numele de familie al femeii.
• Ipoteza divorţului
Situaţia numelui de familie în caz de divorţ: „La desfacerea căsătoriei prin
divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art.27, a purtat în timpul căsătoriei
numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea
căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ.
Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa
unei învoieli între soţi.
”Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea,
fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie".
• Ipoteza nulităţii căsătoriei
Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost
viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau
prin violenţă. Nulitatea căsătoriei conduce întotdeauna la reluarea numelui
dinaintea căsătoriei, fără a putea interveni învoiala ori încuviinţarea instanţei de
judecată.
• Ipoteza încetării căsătoriei prin moartea unuia din soţi Căsătoria încetează
prin moartea unuia din soţi. în această situaţie, în doctrină şi jurisprudenţă se
admite că moartea nu produce nici un efect asupra numelui de familie al soţului
supravieţuitor care a luat numele de familie al soţului decedat. Acest lucru
înseamnă că soţul supravieţuitor este în drept să poarte acel nume de familie,
putându-1 chiar da, ca nume de familie comun, în căsătoria subsecventă.
2.3. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă
a/Definiţie şi reglementare
Prin schimbarea numelui pe cale administrativă1 se înţelege înlocuirea
numelui de familie cu alt nume de familie, la cerere, prin decizie administrativă.
Condiţiile şi procedura schimbării numelui de familie pe cale administrativă sunt
stabilite de O.G. nr 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice.
b/Procedura
Potrivit art.4 din O.G. nr. 41/2003, „Cetăţenii români pot obţine pentru
motive temeinice schimbarea numelui de familie şi a prenumelui sau numai a
unuia dintre acestea pe cale administrativă".
Această nouă reglementare cu privire la schimbarea numelui de familie şi a
prenumelui pe cale administrativă implică următoarele aspecte:
• flexibilitate mai mare în schimbarea numelui;
• protejarea intereselor copiilor minori;
• protejarea noului nume în raport cu cel vechi.
Declanşarea procedurii are loc o dată cu cererea făcută de cetăţenii români
şi apatrizi, cu menţiunea că, în timp ce majorul face singur şi personal cererea,
pentru minorul sub 14 ani, cererea se face de către părinţi sau tutore, în această
din urmă situaţie, cu aprobarea autorităţii tutelare, în măsura în care minorul a
împlinit vârsta de 14 ani, cererea se semnează şi de acesta.
Schimbarea numelui de familie al minorului se cere o dată cu schimbarea
numelui de familie al părinţilor, ori separat, pentru motive întemeiate.
Cererea de schimbare a numelui se va depune la serviciul public comunitar
(care se află în subordinea Consiliului Local al comunei, oraşului, municipiului
sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui circumscripţie teritorială îşi are
domiciliul persoana solicitată) . Aceasta trebuie însoţită de următoarele acte:
copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale celui care solicită schimbarea
numelui; un exemplar al Monitorul Oficial, Partea a IlI-a, în care a fost publicat
extrasul din cererea de schimbare a numelui, de la publicarea căruia să nu fi trecut
mai mult de un an; consimţământul, dat în forma autentică, al celuilalt soţ, în
cazul schimbării numelui de familie purtat în timpul căsătoriei de către soţi; copie
de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, în situaţia în care părinţii nu se
înţeleg cu privire la schimbarea numelui copiilor lor minori, precum şi atunci
când cererea de schimbare a numelui este făcută de minori, iar pentru persoanele
puse sub interdicţie judecătorească, de către tutore; orice alte acte pe care
solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale; cazierul judiciar şi
fiscal al solicitantului.
Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în „Monitorul Oficial
al României", Partea a IlI-a, prin grija şi cheltuiala solicitantului1 .
După publicare, în termen de 30 de zile, orice persoană interesată poate
face opoziţie în scris, motivat, la cererea de schimbare a numelui, care se depune
la serviciul public în a cărui rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul
persoana ce solicită schimbarea numelui pe cale administrativă -art.l l alin l din
O.G. nr. 41/2003.
Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele prevăzute la art.6
şi, dacă este cazul, cu opoziţiile, se trimite spre soluţionare către serviciul public
local, sau către serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti -
art.12 din O.G. nr. 41/2003.
Potrivit art.13 din O.G. nr. 41/2003, „Serviciul public judeţean, respectiv al
municipiului Bucureşti, verifică dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de
prezenta ordonanţă şi, după analizarea temeiniciei cererii, precum şi a opoziţiilor
făcute, propune, motivat, preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului
general al municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau de
respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea
cererii, potrivit art. 12".
 Dispoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui se trimite, în copie, la
serviciul public la care a fost înregistrată cererea. Serviciul public va încunoştinţa
de îndată solicitantul. Apoi, după plata taxelor aferente, serviciul public îi va
elibera solicitantului o copie după dispoziţia de admitere a schimbării numelui.
Efectele schimbării numelui de familie se produc de la data efectuării
înscrierii, prin menţiune pe marginea actului de naştere, precum şi a celui de
căsătorie. De la această dată, solicitantul va purta numele înscris în dispoziţie.
In situaţia în care cererea a fost respinsă, aceasta se va face tot prin dispoziţie şi
se va comunica în 10 zile de la emitere, solicitantului, de către serviciul public
judeţean.
Dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi
contestată, legea contenciosului administrativ.
O nouă cerere de schimbare a numelui de familie se poate face în situaţia în
care au intervenit motive noi, ori au dispărut cauzele care au determinat admiterea
opoziţiei - art.19 din O.G. nr. 41/2003.
2.4. Retranscrierea numelui de familie
Retranscrierea numelui de familie este reglementată de dispoziţiile art.20 din
O.G. nr. 41/2003. Aceasta nu se confundă cu schimbarea numelui pe cale
administrativă. Potrivit textului de lege menţionat, această operaţiune -
retranscrierea - se referă la persoanele al căror nume de familie a fost înregistrat
în actele de stare civilă, tradus în altă limbă decât cea maternă, ori cu ortografia
altei limbi, persoane care pot cere înscrierea, prin menţiune, pe aceste acte, a
numelui de familie, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile
privind pe titulari, cât şi la cele referitoare la părinţii lor.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public care are în păstrare
registrele de stare civilă şi se aprobă de către primar. Pe baza aprobării date de
primar, se face menţiunea pe marginea actelor de stare civilă respective.
In conformitate cu alin.5 din art.20 din Ordonanţă, efectele aprobării date în
condiţiile alin. l şi 2 din acelaşi act normativ se extind asupra copiilor minori, iar
când soţii au nume de familie comune, şi asupra celuilalt soţ, dar cu
consimţământul acestuia din urmă.
3. Prenumele
3.1. Noţiune, rol şi caractere
Prenumele este o parte a numelui, lato sensu, care individualizează persoana
fizică, cu deosebire în cadrul familiei, în acelaşi timp, prenumele distinge o
persoană faţă de alte persoane cu acelaşi nume de familie, dar din familii diferite.
Persoana titulară are asupra prenumelui un drept subiectiv care are acelaşi
conţinut ca şi dreptul subiectiv asupra numelui de familie.
Din punct de vedere al rolului său, prenumele serveşte la identificarea persoanei
fizice în familie şi societate, împreună cu numele de familie al unei persoane,
prenumele alcătuieşte o unitate.
Caracterele prenumelui sunt aceleaşi ca şi ale numelui de familie, respectiv:
opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi
universalitate.
3.2. Stabilire, schimbare şi retranscriere
Prenumele se stabileşte în condiţiile legii şi nu se transmite prin filiaţie
descendenţilor. Potrivit art.2 alin.2 din Ordonanţa nr.41/2003, prenumele se
stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel
care declară naşterea'".
Pentru copilul găsit, din părinţi necunoscuţi, stabilirea prenumelui se face în
condiţiile cerute pentru schimbarea numelui de familie.
Cel ce declară naşterea - de regulă, părinţii - are libertatea deplină în alegerea
prenumelui; legea nu limitează, în funcţie de vreun criteriu, această libertate, cum
nu stabileşte nici numărul cuvintelor sau alte elemente care pot fi atribuite cu titlu
de prenume1 .
Prenumele persoanei nu este supus modificărilor, aşa cum este cazul numelui de
familie, ca efect al schimbărilor în starea sa civilă.
Prenumele este, totuşi, susceptibil de schimbare pe cale administrativă, în acest
sens, art.4 alin. l din Ordonanţa nr.41/2003 prevede că cetăţenii români pot obţine
pentru motive temeinice „schimbarea numelui de familie şi a prenumelui sau
numai a unuia dintre acestea".
Regulile menţionate cu privire la schimbarea numelui de familie pe cale
administrativă se aplică şi schimbării prenumelui. O situaţie specială o conţine
art.8 alin.2 în sensul că schimbarea numelui minorului se poate cere oricând".
Retranscrierea prenumelui se face în aceleaşi condiţii ca şi retranscrierea numelui
de familie, conform art.20 din Ordonanţa nr.41/2003.
4. Pseudonimul şi porecla
4.1. Pseudonimul
Pseudonimul, alături de nume, este un mijloc de identificare a persoanei fizice
printr-un cuvânt ori o grupare de cuvinte. El individualizează persoana fizică într-
un domeniu de activitate ca, de exemplu, artistic ori publicistic.
Pseudonimul formează obiectul dreptului la pseudonim.
Autodesemnarea este caracteristica dominantă a pseudonimului. El se deosebeşte
de nume prin aceea că nu este supus stabilirii", „modificării", schimbării pe cale
administrativă" ori „retranscrierii".
4.2. Porecla
Porecla este „o denumire expresivă pe care nu şi-o alege persoana, ci pe care i-o
dau alţii, în special determinată de unele defecte ale acesteia".
Porecla şi pseudonimul nu au acelaşi regim juridic, deşi ambele servesc - în
anumite situaţii - la identificarea, individualizarea persoanei fizice.
Pseudonimul se alege liber de către titularul său, pe când porecla este atribuită de
alţii unei persoane fizice.
Porecla nu formează obiectul unui drept subiectiv, cu toate că aceasta, ca şi
pseudonimul, constă într-un cuvânt ori o grupare de cuvinte. Pe cale de
consecinţă, porecla nu se bucură de protecţie legală.

Domiciliul şi starea civilă ale persoanei fizice.

Domiciliul- notiune, importanta, caractere si feluri; Starea civilă- noţiune şi
caractere juridice; Acţiunile de stare civilă- definitie, clasificare; Actele de stare
civilă – reconstituire, anulare, modificare, rectificare si completare;

Domiciliul
1. Noţiune, importanţă, caractere şi feluri
1.1. Noţiune
Domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau
principală
în determinarea domiciliului unei persoane fizice trebuie avute în vedere două
criterii: criteriul principal, care se exprimă prin caracterul statornic al locuinţei, şi
criteriul secundar, care se exprimă prin caracterul de locuinţă principală. Aşadar,
dacă o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul
acelei persoane, în situaţia în care are mai multe locuinţe statornice, domiciliul
persoanei respective va fi locul unde se află locuinţa sa principală.
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie
juridică.
1.2. Importanţa juridică a domiciliului
Domiciliul, ca atribut de identificare a persoanei fizice, are importanţă pentru
toate ramurile de drept, inclusiv pentru dreptul civil.
• domeniul obligaţiilor civile. Potrivit Cod civil, , flata în privinţa bunurilor certe
şi determinate se va face în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpul
contractării, iar în orice alt caz, la domiciliul debitoruluf;
• domeniul succesoral: prezintă importanţă, deoarece locul deschiderii succesiunii
este cel al ultimului domiciliu al defunctului, de care se leagă o serie de
consecinţe juridice1 , cum ar fi determinarea competenţei notarului public a
instanţei judecătoreşti, a locului executării silite şi în privinţa partajului
succesoral;
• domeniul investiţional; potrivit art.2 lit.c din O.U.G. nr.92/1997 privind
stimularea investiţiilor directe, prin investitor se înţelege „persoana fizică sau
juridică, rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau cu sediul permanent în
România ori în străinătate, care investeşte în România, în oricare dintre
modalităţile prevăzute la Ut. a şi b" din acelaşi act normativ.
1.3. Caractere juridice
Domiciliul persoanei fizice, ca drept subiectiv nepatrimonial, prezintă
următoarele caractere generale juridice: opozabilitatea erga omnes,
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea şi universalitatea.
La caracterele generale - mai sus menţionate - trebuie adăugate caracterele
specifice, respectiv: stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea.
Stabilitatea domiciliului îl deosebeşte de reşedinţa persoanei fizice şi nu
reprezintă o piedică în calea schimbării lui, în condiţiile legii.
Unicitatea exprimă ideea că fiecare persoană fizică poate avea doar un singur
domiciliu, în acest sens, art.25 alin.3 din O.U.G. nr.97/2005 arată că cetăţenii
români „nu pot avea, în acelaşi timp, decât un singur domiciliu". Dacă o persoană
fizică are mai multe locuinţe statornice, numai una are valoare juridică de
domiciliu, şi anume cea principală,.
Unicitatea domiciliului nu exclude coexistenţa domiciliului de drept comun cu cel
convenţional. De asemenea, unicitatea nu exclude nici schimbarea domiciliului -
în decursul timpului, persoana fizică poate avea mai multe domicilii, succesiv.
Obligativitatea domiciliului - aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate 1 -
este determinată atât de considerente de ordin juridic, cât şi de considerente de
ordin economic, politic, demografic etc. Fiind un atribut de identificare a
persoanei fizice, domiciliul este inseparabil legat de aceasta.
Obligativitatea domiciliului este valabilă şi în cazul nomazilor şi vagabonzilor,
care, însă, pot să nu aibă o locuinţă statornică, în atare situaţie, determinarea
domiciliului persoanei fizice se va face în funcţie de domiciliul de origine, care
este domiciliul părinţilor. Minorii având domiciliul la părinţi sau la tutore
păstrează domiciliul până la stabilirea domiciliului de drept comun.
1.4. Felurile domiciliului
Potrivit modurilor de stabilire, domiciliul este de trei feluri:
• domiciliul de drept comun (sau voluntar);
• domiciliul legal;
• domiciliul convenţional.
Mai distingem şi alte feluri de domiciliu, cum ar fi: domiciliul în ţară şi
domiciliul în străinătate, în funcţie de teritoriul statului unde se află domiciliul;
vechiul domiciliu şi domiciliul actual, ce are la bază criteriul succesiunii
domiciliilor; domiciliul conjugal comun şi domicilii separate, distincţie care
priveşte pe soţi în timpul căsătoriei.
2. Stabilirea, schimbarea şi dovada domiciliului de drept comun
2.1. Stabilirea domiciliului de drept comun
Domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizică cu capacitate de exerciţiu
- regula, şi pe minorul care a împlinit vârsta de 14 ani - excepţia.
Stabilirea domiciliului de drept comun nu este reglementată expres printr-un text
de lege; de aici, admiterea soluţiei „convertirii" domiciliului legal avut până la
majorat în domiciliu de drept comun13 .
Cu toate acestea, art.25 alin.2 din O.U.G. nr.97/2005 prevede: „Cetăţenii români
au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe, în mod liber, domiciliul ori
reşedinţa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege." In alin.3 din acelaşi act
normativ, se prevede: „Cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un
singur domiciliu şi/sau o singură reşedinţă. In cazul în care aceştia deţin mai
multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele".
2.2. Schimbarea domiciliului de drept comun
In conformitate cu art.25 alin.2 din Constituţie, fiecărui cetăţean îi este asigurat
dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a
emigra, precum şi de a reveni în ţară'''.
Art.25 alin.2 din O.U.G. nr.97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români prevede că cetăţenii români au dreptul
să-şi stabilească sau să-şi schimbe domiciliul ori reşedinţa în condiţiile legii.
Din reglementările legale menţionate rezultă o singură condiţie: persoana fizică să
aibă o locuinţă statornică, adică să aibă şi să declare pe propria răspundere o
adresă la care are locuinţa asigurată.
Potrivit art.38, persoanele care îşi schimbă domiciliul sau îşi stabilesc reşedinţa
sunt obligate să ceară înscrierea în cartea de imobil la noua locuinţă în termen de
15 zile de la mutare. Persoanele care locuiesc în imobil sunt obligate să prezinte
actul de identitate responsabilului cărţii de imobil, la solicitarea acestuia, pentru
actualizarea cărţii de imobil. "
Schimbarea domiciliului este liberă şi se face în raport de interesele persoanei
fizice. Cu alte cuvinte, funcţionează principiul libertăţii schimbării domiciliului.
Schimbarea domiciliului este avută în vedere de art. 25 alin.2 din Constituţie,
precum şi de art. 104 alin l din Legea nr.128/1997 privind statutul personalului
didactic, cu modificările ulterioare.
2.3. Dovada domiciliului de drept comun
Conform art. 11 din O.U.G. nr.97/2005, , Jetul de identitate este documentul care
se eliberează, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, cetăţeanului român şi
cu care se face dovada identităţii, a domiciliului şi, după caz, a reşedinţei
titularului acestuia. Acest document se eliberează începând cu vârsta de 14 ani. In
sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin act de identitate se înţelege cartea de
identitate şi cartea de identitate provizorie.""
Domiciliul de drept comun se poate dovedi şi cu paşaportul, iar jurisprudenţa a
statuat că această dovadă poate fi făcută cu orice mijloc de probă.13
3. Domiciliul legal şi domiciliul convenţional
3.1. Domiciliul legal
3.1.1. Reglementare
Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
locuieşte statornic.
Domiciliul copilului încredinţat de instanţa de judecată unei a treia persoane
rămâne la părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se
înţeleg la care dintre ei va avea domiciliu copilul, decide instanţa judecătorească.
Domiciliul minorului în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă,
ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub
interdicţie, este la reprezentantul legal".
,Jn cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, cel
dispărut are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l
reprezinte.
Dacă un custode sau un curator a fost numit asupra unor bunuri succesorale, cei
chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau la curator în măsura în care
acesta este îndreptăţit să-i reprezinte".
Copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care
dintre ei va locui copilul.
In caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea
tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit 10 ani, va decide ţinând seama
de interesele copilului".
„Minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore. Numai cu încuviinţareainstantei de
tutea, minorul poate avea o altă locuinţă".
Potrivit art.26 din O.U.G. nr.97/2005, privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români, „(2)Domiciliul minorului este la
părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic ori, după caz, la
reprezentantul său legal, în cazul în care se află sub tutelă.
3.1.2. Noţiune
Domiciliul legal este acel domiciliu pe care-1 stabileşte legea, pentru anumite
persoane, în scopul ocrotirii lor. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate 13 ,
domiciliul legal este întotdeauna o măsură de ocrotire, fie a unei persoane lipsite
de capacitate de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fie a unei
persoane care din anumite motive nu-şi poate apăra unele drepturi.
Domiciliul legal are următoarele caracteristici: este stabilit de lege (nu este
stabilit în mod voluntar); are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor
categorii de persoane fizice; coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei
fizice care exercită ocrotirea.
3.1.3. Stabilirea domiciliului legal
Domiciliul legal se stabileşte de legiuitor la persoana care realizează ocrotirea.
Astfel:
• minorul are domiciliul legal, după caz, la: părinţii săi, părintele la care locuieşte
statornic, părintele care-1 ocroteşte, tutore;
• interzisul judecătoresc are domiciliul legal la tutore;
• cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său, în măsura în care
acesta este în drept să-1 reprezinte;
• copilul aflat în dificultate are domiciliul legal la persoana fizică sau juridică
căreia i-a fost încredinţat ori plasat13 ;
• cei chemaţi la moştenire au domiciliul legal la custode sau curator, în măsura în
care aceştia sunt îndreptăţiţi să-i reprezinte.
3.1.4. Schimbarea domiciliului legal
Schimbarea domiciliului legal al persoanei fizice are loc, tot în temeiul legii, de
regulă, o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al celui ce realizează
ocrotirea.
Schimbarea domiciliului legal al minorului mai poate interveni -prin excepţie - în
caz de reîncredinţare conform unei hotărâri judecătoreşti.
De asemenea, domiciliul legal poate fi schimbat şi ca urmare a încetării funcţiei
tutorelui şi numirii unei alte persoane în calitate de tutore.
3. l .5. Dovada domiciliului legal
Dovada identităţii şi a cetăţeniei române în cazul minorului care nu a împlinit
vârsta de 14 ani se face cu certificatul de naştere al acestuia, iar dovada
domiciliului se face cu actul de identitate al părintelui la care locuieşte statornic
sau cu actul de identitate al reprezentantului său legal, precum şi cu documentele
prevăzute în art.27 din O.U.G. nr.97/200513 .
3.2. Domiciliul convenţional
3.2.1. Reglementare
Reglementarea domiciliului convenţional nu se află în Decretul nr.31/1954 -
nefîind vorba de un veritabil domiciliu -, ci în Codul de procedură civilă şi Codul
civil.
Astfel, potrivit art.19 Cod procedură civilă, părţile pot conveni, prin înscris sau
prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie
judecate de alte instanţe decât acelea care potrivit legii competentă teritorială,
afară de cazurile prevăzute de art.13,14,15,16". Potrivit art.93 din acelaşi Cod „în
caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu
primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se face la acea persoană, iar
în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii".
De asemenea, în privinţa domiciliului convenţional, art. 1781 Cod civil prevede:
„Spre a opera inscripţia, creditorul şi debitorul, în persoană sau prin mandatari cu
procur* autentice, vor prezenta preşedintelui tribunalului actul autentic al
convenţiei prin care se constituie ipoteca. Totodată, creditorul va face şi alegere
de domiciliu, la vreun loc din circumscripţia tribunalului".
3.2.2. Noţiune
Domiciliul convenţional este adresa stabilită prin acordul de voinţă al părţilor
actului juridic civil în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluţionarea
eventualului litigiu şi comunicarea actelor de procedură.
3.2.3. Natura juridică
Domiciliul convenţional, conform literaturii de specialitate, este calificat ca o
convenţie accesorie care are ca efect prorogarea de competenţă teritorială a
instanţelor judecătoreşti.
Din calificarea convenţie accesorie rezultă următoarele consecinţe:
• domiciliul este supus acţiunii principiului de drept accesorium sequitur
principale;
• fiind o convenţie, el este supus cerinţelor legale privind condiţiile şi efectele
juridice bilaterale.
4. Reşedinţa
4.1. Noţiune
în conformitate cu art.29 din O.U.G. nr.97/2005, Reşedinţa este adresa la care
persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu."
Prin urmare, putem defini reşedinţa ca fiind acel atribut de identificare în spaţiu, a
persoanei fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare. Dreptul la
reşedinţă, fiind un drept personal nepatrimonial, este consacrat în art. 12 pct.l din
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice: „Orice persoana care se
află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber şi de a-
şi alege liber reşedinţa", precum şi în O.U.G. nr.97/2005 art.25 alin.2: „Cetăţenii
români au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe, în mod liber, domiciliul ori
reşedinţa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.'1''
4.2. Reglementare
Reşedinţa este reglementată în art.29-31, art.29 din O.U.G. nr.97/2005 privind
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români; art.12
pct. l din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului.
4.3. Caractere
Din cuprinsul definiţiei menţionate şi având în vedere prevederile art.25 alin.3 din
O.U.G. nr.97/2005 rezultă următoarele caractere specifice ale reşedinţei:
unicitatea, în sensul că persoanele fizice nu pot avea, în acelaşi timp, decât un
singur domiciliu şi o singură reşedinţă; vremelnicia, constând în aceea că
reşedinţa este o locuinţă temporară a persoanei fizice; caracterul facultativ,
potrivit căruia o persoană fizică nu poate fi silită, în cadrul raporturilor de drept
civil, să aibă reşedinţă.
4.4. Importanţă
Reşedinţa prezintă utilitate nu numai în dreptul civil, dar şi în alte ramuri de
drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul
comercial, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul familiei etc.
4.5. Stabilire
Problema stabilirii reşedinţei este guvernată de principiul libertăţii stabilirii
reşedinţei după cum o cer interesele persoanei fizice. Acest lucru rezultă din
art.12 pct. l al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului
şi din art.25 alin.3 din O.U.G. nr.97/2005.
Art.30 din O.U.G. nr.97/2005 precizează că „(1) Reşedinţa se înscrie în actul de
identitate la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la
care are locuinţa secundară.
(2) Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu
mai mare de un an, şi are valabilitate pe timpul cât persoana locuieşte în mod
efectiv la adresa declarată ca reşedinţă. La expirarea acestui termen, persoana
poate solicita înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei.'"
Pentru înscrierea reşedinţei, solicitantul va completa cererea pentru stabilirea
reşedinţei, pe care o va depune împreună cu actul său de identitate şi cu
documentele prevăzute la art. 27 din O.U.G. nr.97/2005.
De la obligaţia prevăzută la alineatul mai sus menţionat se exceptează persoana
care locuieşte la o altă adresă decât cea de domiciliu, în interesul serviciului sau
în scop turistic, precum şi persoana internată într-o unitate sanitară/medicală.
Menţiunea privind reşedinţa se completează pe un autocolant-tip care se aplică pe
versoul actului de identitate.
4.6. Schimbare
Pentru schimbarea reşedinţei se aplică regulile din materia stabilirii ei.
4.7. Dovada
Actul de identitate este documentul prin care se face dovada domiciliului, în care
se înscrie şi menţiunea de stabilire a reşedinţei.
De menţionat este faptul că reşedinţa, în principiu, poate fi dovedită şi cu alte
mijloace de probă, decât viza din actul de identitate.

Starea civilă
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale stării civile
1.1. Noţiune
a/Definiţie
Legislaţia noastră nu dă o definiţie conceptului de stare civilă. Totuşi, în doctrină,
specialiştii care s-au ocupat de această problemă au exprimat puncte de vedere
diferite cu privire la conţinutul noţiunii de stare civilă.
Bunăoară, unii consideră că starea civilă este situaţia juridică a persoanei mai ales
în raporturile sale cu cel cu care s-a căsătorit, precum şi cu ceilalţi membri ai
familiei din care face parte . într-o altă abordare, starea civilă este definită ca fiind
acea stare juridică a persoanei care desemnează calitatea sa de subiect de drept şi
care este determinată de apartenenţa persoanei la o anumită uniune familială sau
conjugală . Alţi autori sunt de părere că starea civilă demonstrează totalitatea
elementelor personalităţii graţie cărora aceasta din urmă se situează într-un cadru
social . Intr-o altă opinie, starea civilă se defineşte prin totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor persoanei fizice în raporturile de căsătorie şi rudenie, adică în
raporturile sale de familie14 . Unii autori au susţinut că starea civilă a persoanei
este o noţiune de sinteză care subsumează toate elementele ce contribuie la
determinarea calităţii de subiect de drept a omului , într-o altă formulare, starea
civilă desemnează ansamblul de elemente prin care se individualizează o
persoană fizică în calitatea ei de subiect de drepturi şi obligaţii şi se stabileşte
poziţia sa juridică faţă de familia din care face parte . Unii autori consideră starea
civilă a persoanei ca un mijloc de individualizare a persoanei fizice, în familie,
societate, prin acele calităţi personale de care legea leagă anumite efecte juridice
.
Din punctele de vedere exprimate cu privire la definirea stării civile, rezultă că
toate acestea evidenţiază ideea potrivit căreia starea civilă are în conţinutul ei
acele calităţi de natură să o situeze printre atributele de identificare a persoanei
fizice.
împărtăşim ideea menţionată, subliniind că starea civilă este o situaţie juridică,
respectiv un ansamblu de drepturi şi obligaţii, ceea ce evidenţiază specificul stării
civile în raport cu celelalte atribute de identificare a individului.
Starea civilă este o sumă de calităţi personale care intră în conţinutul său. Starea
civilă a persoanei este sinonimă cu statutul civil al persoanei.
b/ Conţinut
Starea civilă cuprinde în conţinutul ei calităţi personale -izvorâte din actele şi
faptele de stare civilă - care individualizează persoana fizică în familie şi
societate.
Conţinutul stării civile diferă, după cum aceasta este privită ca drept subiectiv sau
ca suma unor calităţi personale de stare civilă.
Din punct de vedere al dreptului subiectiv , starea civilă cuprinde următoarele
prerogative:
• posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă;
• posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, de către alţii, prin starea civilă;
• prerogativa de a apela, la nevoie, la concursul forţei coercitive a statului.
Sub aspectul calităţilor personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente:
din căsătorie, din afara căsătoriei, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu
cineva, bărbat ori femeie, de o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.
c/Delimitarea stării civile
Starea civilă se deosebeşte de nume, domiciliu, capacitate civilă, cetăţenie,
acestea fiind noţiuni juridice autonome, de sine stătătoare; autonomia nu exclude
interdependenţa lor.
Starea civilă şi numele. Ambele sunt atribute de identificare a persoanei fizice.
Felul filiaţiei (din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi)
influenţează numele în sensul că schimbarea stării civile este susceptibilă a
determina modificări ale numelui de familie.
Starea civilă şi domiciliul sunt atribute de identificare a persoanei fizice. Starea
civilă influenţează domiciliul mai ales în privinţa domiciliului legal al minorului,
dar şi în cazul domiciliului soţilor.
Domiciliul şi reşedinţa, chiar dacă sunt influenţate de starea civilă, nu fac parte
din aceasta.
Starea civilă şi cetăţenia se află într-o anumită corelaţie, în sensul că unele
elemente din starea civilă pot influenţa anumite modificări în cetăţenie, de
exemplu: căsătoria, adopţia, locul naşterii etc.
Cu toate acestea, starea civilă rămâne o instituţie de drept civil, pe când cetăţenia
este o instituţie de drept constituţional.
Starea civilă şi elementele (sau izvoarele) de stare civilă. Deşi se află într-o
strânsă legătură, totuşi ele nu se identifică. Aşa cum nu se confundă partea cu
întregul, tot astfel nu trebuie confundat un element ori un izvor de stare civilă cu
însăşi starea civilă (ca sumă a unor asemenea elemente).
Izvoarele actelor de stare civilă sunt actele şi faptele de stare civilă.
Sunt acte de stare civilă: recunoaşterea de filiaţie, adopţia (înfierea), căsătoria,
hotărârile judecătoreşti date în acţiunile de stare civilă.
Sunt fapte de stare civilă: naşterea, moartea etc.
l .2. Caractere juridice
Starea civilă, fiind un ansamblu de drepturi subiective nepatrimoniale, are
caracterele juridice ale unor astfel de drepturi, respectiv: opozabilitatea erga
omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitatea, personalitatea şi universalitatea.
In doctrină, nu există o apreciere uniformă a acestor caractere, existând unele
deosebiri de la un autor la altul .
La aceste caractere juridice comune amintite trebuie adăugat un caracter specific
stării civile, şi anume indivizibilitatea. Aceasta exprimă ideea că persoana fizică
are, la un moment dat, una şi aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte subiecte de
drept. Cu alte cuvinte, starea civilă nu poate fi scindată.
Indivizibilitatea prezintă interes în înţelegerea efectelor -erga omnes - ale
hotărârilor judecătoreşti date în materia stării civile.
2. Acţiunile de stare civilă
2. l. Definiţie şi clasificări
Sub aspectul definiţiei, prin acţiunile de stare civilă se înţeleg acele acţiuni în
justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.
Acţiunile de stare civilă sunt varietăţi ale acţiunii civile, servind ca mijloc
procesual pentru stabilirea sau modificarea unuia sau mai multor elemente ale
stării civile a unei persoane. Ele sunt legate nemijlocit, prin obiectul lor, de
izvorul concret al stării civile, respectiv de acele împrejurări - evenimente sau
acţiuni - de care legea leagă efectele de stare civilă.
Din punct de vedere al clasificării, acţiunile de stare civilă se clasifică după
obiectul ori finalitatea lor, precum şi după criteriul persoanelor îndreptăţite să le
promoveze.
a. După obiectul ori finalitatea lor, acţiunile de stare civilă sunt de trei feluri:
• acţiuni în reclamaţie de stat;
• acţiuni în contestaţie de stat"
• acţiuni în modificare de stat5'.
Acţiunea în reclamaţie de stat este acea acţiune prin care persoana fizică
urmăreşte să obţină recunoaşterea unei stări civile, alta decât cea de la data
introducerii acţiunii
Acţiunea în contestaţie de stat urmăreşte înlăturarea unei stări civile, pretins
nereală, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală. De exemplu: acţiunea în tăgăduirea
paternităţii copilului din căsătorie , acţiunea în contestarea recunoaşterii de
maternitate şi paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie, acţiunea în
anularea căsătoriei, adopţiei şi recunoaşterii de filiaţie .
Acţiunea în modificare de stat urmăreşte schimbarea stării civile pentru viitor, cea
anterioară nefiind contestată, ea fiind acceptată ca situaţia corespunzătoare
realităţii. Sunt asemenea acţiuni: cea de divorţ, cea în desfacerea adopţiei .
b. După sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite, distingem:
• acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile, cu excluderea altor
persoane: acţiunea de divorţ, acţiunea în anularea căsătoriei;
• acţiuni ce pot fi intentate de titular, reprezentantul legal şi procuror, acţiunea în
stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în desfacerea
adopţiei;
• acţiuni ce pot fi intentate de orice persoană interesată: acţiunea în contestarea
recunoaşterii de maternitate ori paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei din
căsătorie, acţiunea în nulitate absolută a căsătoriei ori a adopţiei.
c. După corelaţia lor cu prescripţia extinctivă, acţiunile de stare civilă sunt:
• acţiuni imprescriptibile - regula;
• acţiuni prescriptibile - excepţie, şi anume: acţiunea în anularea căsătoriei,
adopţiei ori recunoaşterii de filiaţie, acţiunea în tăgada paternităţii, acţiunea în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
3. înregistrările de stare civilă
3.1. Definiţie. Categorii
3.1.1. Definiţie
Actele şi faptele de stare civilă sunt supuse înregistrării în registrele de stare
civilă. Această operaţiune se materializează în consemnarea lor în registrele
respective şi poartă denumirea de înregistrare de stare civilă.
Aceste operaţiuni de înregistrare au făcut obiectul unor studii din partea unor
specialişti în materie. Astfel, unii autori15 au considerat că „prin înregistrare,
potrivit legii, se înţelege operaţia prin care acte şi fapte de stare civilă se
evidenţiază în registrul de stare civilă".
într-o altă formulare s-a susţinut că „ înregistrarea reprezintă ... materializarea în
scris, sub forma întocmirii sau a înscrierii în registrele de stare civilă, a actelor şi
faptelor de stare civilă". Alţi autori au arătat că „înregistrarea, în înţelesul legii,
este operaţia prin care naşterea, căsătoria, decesul se evidenţiază în registrul de
stare civilă, se materializează în scris în acel registru ". S-a mai susţinut că
expresia înregistrări de stare civilă desemnează „totalitatea operaţiunilor juridice
de consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor şi faptelor de stare civilă,
precum şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţii efectuate de organele cu
atribuţii de stare civilă în condiţiile legii".
Cum se poate constata din formulările susţinute, nu există deosebiri de păreri
între autori cu privire la conţinutul noţiunii de înregistrare civilă. Ceea ce diferă
este numai formula aleasă de autorii respectivi pentru exprimarea acestei idei.
în opinia noastră, înregistrarea de stare civilă este operaţia juridică de consemnare
în registrele de stare civilă a actelor şi faptelor de stare civilă şi a altor elemente,
operaţii îndeplinite de către organele cu atribuţii de stare civilă în condiţiile legii.
3.1.2. Categorii de înregistrări
Din cuprinsul Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările ulterioare, rezultă că există două feluri de categorii de înregistrări:
• înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă: naştere, căsătorie, deces,
întocmindu-se: actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces;
• înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale, pe registrele de stare
civilă, formă utilizată în următoarele situaţii: stabilirea filiaţiei faţă de mamă -
prin recunoaştere ori acţiune în justiţie; stabilirea filiaţiei faţă de tată - prin
recunoaştere ori acţiune în justiţie; adopţie; divorţ; schimbarea numelui pe cale
administrativă.
înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă se foloseşte atunci când intervin
modificări în starea civilă a persoanei fizice, şi anume :
• stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească irevocabilă şi
încuviinţarea purtării numelui; contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea
paternităţii; căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea acesteia; adopţie,
desfacerea sau anularea adopţiei;
pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
schimbarea numelui;
deces;
rectificare, completare sau anulare a actelor de stare
civilă ori a menţiunilor înscrise pe ele;
• schimbarea sexului, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
3.2. Organizarea şi regulile înregistrărilor de stare civilă
3.2. l. Organizarea înregistrărilor de stare civilă Studiul acestei probleme
comportă două aspecte:
a) organele competente să efectueze înregistrări de stare civilă;
b) registrele de stare civilă.
Competenţa să efectueze înregistrări de stare civilă revine următoarelor organe:
• consiliile judeţene şi serviciile publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor, prin ofiţerii de stare civilă. Atribuţiile acestor organe constau în:
ţinerea registrelor de stare civilă; efectuarea înregistrărilor de stare civilă - art.3
alin. l din Legea nr. 119/1996;
• serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor, a locului de coborâre
sau debarcare pentru naşterea ori decesul care ar avea loc în tren, pe o navă ori
aeronavă, în timpul unei călătorii pe teritoriul României - art.8 alin l dinLegeanr.il
9/1996;
• comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria ori decesul au loc pe o
navă în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române - art.8 alin 2 din
Legea nr. 119/1996;
• comandantul aeronavei, pentru naşterea ori decesul care au loc pe aeronavă, în
timpul călătoriei în afara teritoriului României - art.8 alin 4 din Legea nr.
119/1996;
• şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României -
art.3 alin.2 lit.b din Legea nr. 119/1996. Aceştia sunt în drept să efectueze
înregistrări de stare civilă privitoare la cetăţenii români aflaţi în străinătate,
precum şi la apatrizi.
Registrele de stare civilă se întocmesc în două exemplare potrivit art.2 din Legea
nr.l 19/1996, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră.
Primul exemplar al registrului se păstrează la primăria unde a fost întocmit. Al
doilea exemplar se înaintează, spre păstrare, consiliilor judeţene, sau, după caz,
Consiliului General al municipiului Bucureşti.
Ţinerea registrelor, întocmirea şi înscrierea actelor de stare civilă se realizează
sub îndrumarea şi controlul Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin
Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, precum şi prin serviciile
publice comunitare de evidenţă a persoanelor .
3.2.2. Regulile înregistrărilor de stare civilă
Legea nr.l 19/1996 cu privire la actele de stare civilă şi Metodologia pentru
aplicarea acestei legi prevăd regulile înregistrărilor de stare civilă.
Sunt două feluri de reguli:
Reguli generale pentru înregistrare:
• înregistrările de stare civilă se fac pe baza unei declaraţii, făcută personal, în
scris sau verbal, cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, ele se fac din oficiu -
art.5 din Legea nr.l 19/1996;
• înregistrările făcute de o persoană necompetentă, care a exercitat public atribuţia
de delegat de stare civilă, rămân valabile chiar dacă acea persoană nu avea, în
realitate,
această calitate - art.7 din Legea nr. 119/1996. Articolul menţionat este o aplicare
a regulii error comunis fucit jus ;
• în caz de refuz, la cererea părţii, primăria va înainta, de îndată, lucrările care
privesc cauza, judecătoriei, care va hotărî de urgenţă - art.10 din Legea nr.
119/1996;
• înregistrările, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în limba română,
folosindu-se alfabetul latin - art.5 alin.3 din legea menţionată;
• anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de stare civilă se pot face
numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, la cererea
persoanei interesate, cu citarea procurorului administraţiei publice locale,
consiliului judeţean, pe baza cercetărilor efectuate de poliţie şi a concluziilor
procurorului - competenţa aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului -
art.57 din legea menţionată;
• pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează numai celui
îndreptăţit un certificat original constatator; duplicatele se eliberează numai în
condiţiile legii etc.
Reguli speciale - pentru înregistrarea: naşterii, adopţiei, recunoaşterii ori hotărârii
judecătoreşti de stabilire a filiaţiei, căsătoriei, divorţului, schimbării pe cale
administrativă a numelui, decesului, actelor de stare civilă a cetăţenilor români
aflaţi în străinătate, actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război ori
participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar.
4. Actele de stare civilă
4.1. Definiţie şi natură juridică
4.1.1. Definiţie
Conceptul de act de stare civilă are o dublă accepţiune: într-un prim sens, actul de
stare civilă are semnificaţia de izvor concret de stare civilă, ca, de exemplu:
căsătoria, recunoaşterea de filiaţie, înfierea; în cel de-al doilea sens, actul de stare
civilă are semnificaţia de înscris constatator al stării civile, de mijloc de probă a
elementelor acesteia. In această ultimă accepţiune, actul de stare civilă
concretizează înregistrările de stare civilă sau, după cum s-a arătat în literatura de
specialitate16 , el este „... fila din registrul de stare civilă completată de delegatul
de stare civilă" .
Considerăm, alături de alţi autori16 , că actul de stare civilă este înscrisul
constatator ce face parte din registrul de stare civilă şi cuprinde consemnarea de
către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii, a elementelor stării
civile a persoanei fizice.
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice cu un dublu rol: pe de o parte, ele
servesc la identificarea persoanei fizice prin intermediul stării civile, iar pe de altă
parte, se comportă ca mijloace de probă privind înregistrările de stare civilă.
Sunt acte de stare civilă - instrumentum probationes -înscrisurile oficiale, precum:
actul de naştere, actul de căsătorie, actul de deces, certificatul de naştere,
certificatul de căsătorie şi certificatul de deces, precum şi duplicatele acestora,
eliberate în condiţiile legii.
4.1.2. Natura juridică
Natura juridică a actului de stare civilă este complexă ori mixtă, ceea ce înseamnă
că ea trebuie determinată din punct de vedere atât al dreptului civil, cât şi al
dreptului administrativ.
Sub aspectul dreptului civil, actele de stare civilă reprezintă o specie de acte
autentice cu toate consecinţele ce decurg din această calificare, mai ales sub
aspectul valabilităţii şi al puterii doveditoare Pentru dreptul administrativ, actul
de stare civilă este înscrisul doveditor - instrumentum - al actului administrativ
individual - negoiium - care este tocmai înregistrarea de stare civilă şi, în acelaşi
timp, este un mijloc de evidenţă a populaţiei.
4.2. Reconstituirea şi întocmirea ulterioara a actelor de stare civilă
Legea nr. 119/1996 reglementează mai multe cazuri în care sunt admisibile
reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Astfel:
- art.52: Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul
ori extrasul de pe acest act".
- art.53: întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele
necesare întocmirii acestuia; întocmirea actului de căsătorie a fost omisă deşi a
fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă".
,Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un
funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut".
Art.54 - 55 din Legea nr.l 19/1996 şi art.97 - 100 din Metodologie reglementează
procedura reconstituirii şi întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă. Aceasta
este o procedură administrativă, iar nu judecătorească, şi cuprinde următoarele
aspecte:
• cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară împreună cu actele
doveditoare se depune la autoritatea administraţiei locale, care este primăria
competentă să întocmească actul sau primăria de domiciliu al persoanei
interesate;
• soluţionarea cererii se face în termen de 30 de zile prin dispoziţie a primarului,
care se comunică persoanei solicitante în termen de 10 zile de la emitere;
• în caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face contestaţie la instanţa de
judecată în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă.
4.3. Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor de pe acestea
4.3.l. Reglementare
Nurnai instanţa de judecată poate hotărî, în cazurile prevăzute de lege, rectificarea
actelor de stare civilă, întocmite în registrele de stare civilă".
Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe acestea, se pot face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile'".
4.3.2. Definiţie
Anularea actelor de stare civilă, precum şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora constă în sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale care reglementează
condiţiile de valabilitate a actelor de stare civilă.
Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, pentru a fi valabile,
înregistrările de stare civilă, deci şi actele de stare civilă, trebuie să fie făcute de
organul competent şi în limita competenţei sale, cu respectarea dispoziţiilor legale
privind forma şi procedura aplicabilă în această materie.
Normele care reglementează materia actelor de stare civilă au un caracter
imperativ, în sensul că ele ocrotesc un interes obştesc, dar şi unul personal. Pe
cale de consecinţă, avem de-a face în cauză cu o nulitate absolută.
Este posibil ca în cuprinsul actelor de stare civilă să se strecoare anumite erori cu
ocazia efectuării înregistrărilor de stare civilă. Pot exista situaţii de neconcordanţă
între datele înscrise în actele de stare civilă şi adevăratele elemente ale stării
civile.
îndreptarea sau înlăturarea erorilor constatate, precum şi punerea de acord a
conţinutului actelor de stare civilă cu elemente reale ale acesteia se pot face prin
intermediul rectificării şi completării actelor de stare civilă respective.
Aşa cum s-a menţionat în literatura de specialitate , nu există deosebire de natură
între rectificarea şi completarea înregistrărilor, întrucât ambele sunt mijloace
juridice care servesc la îndreptarea unor erori ori neconcordanţe care s-au
strecurat cu ocazia efectuării operaţiunilor de înregistrare. Şi una, şi cealaltă sunt
căi judecătoreşti de înlăturare a neregulilor din registrele de stare civilă săvârşite
cu ocazia înfăptuirii înregistrărilor.
4.3.3. Domeniul de aplicare
Legea nr. 119/1996 nu consacră în cuprinsul ei cazurile de anulare, rectificare,
completare şi modificare a actelor de stare civilă. Această lacună legislativă este
complinită de Metodologie, precum şi de doctrină şi jurisprudenţă, în felul
următor:
Anularea se face atunci când:
• actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
• actul nu trebuia întocmit la, sau de primăria respectivă;
• faptul sau actul de stare civilă nu există;
• nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
• menţiunea a fost operată cu un text greşit;
• înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă, cu excepţia aplicării art.7
din lege;
• actul reconstituit a fost procurat;
• înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă. Rectificarea are loc atunci
când:
• există neconcordanţă între cele două exemplare ale registrelor de stare civilă;
• la rubrica „numele tatălui" din actul de naştere s-a trecut un alt nume decât cel
ce trebuia .
Completarea se referă la întregirea actului de stare civilă cu menţiunile omise, în
situaţia când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deşi trebuia
completate
Conform art.105 din Metodologie, modificarea intervine în următoarele situaţii:
• înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
• înscrierea adopţiei, a anulării sau desfacerii ei;
• înscrierea divorţului, anulării ori încetării căsătoriei;
• înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei.
4.3.4. Procedura
La baza anulării, modificării, rectificării ori completării actelor de stare civilă şi a
menţiunilor de pe acestea stă hotărârea judecătorească irevocabilă.
Din prevederile art.57-58 din Legea nr.l 19/1996 şi art.101-105 din Metodologie
se desprind următoarele caracteristici ale procedurii judecătoreşti în materie:
• sesizarea instanţei judecătoreşti se poate face de către persoana interesată,
autoritatea administraţiei publice locale, consiliul judeţean sau parchet;
• instanţa competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se afla
domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului; în cazul când petiţionarul este
cetăţean străin sau cetăţean român cu domiciliul în străinătate este competentă
numai judecătoria sectorului l al municipiului Bucureşti;
• judecata cererii se face pe baza cercetărilor efectuate de poliţie şi a concluziilor
procurorului; în caz de admitere, anularea, modificarea, rectificarea sau
completarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta se
înscriu numai prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.
Procedura judecătorească a anulării, rectificării, modificării ori completării nu se
aplică dacă din eroare priveşte certificatul de stare civilă; într-un asemenea caz, se
aplică o procedură administrativă, realizată de organul eliberator al certificatului
de stare civilă .
Acţiunile în anulare, modificare, rectificare sau completare a actelor de stare
civilă nu se confundă cu acţiunile de stare civilă, între cele două categorii de
acţiuni existând deosebiri de regim juridic, sub mai multe aspecte: temeiul juridic
(art.57-58 din Legea nr. 119/1996), obiectul (înregistrarea de stare civilă),
competenţa instanţei, prescripţia extinctivă, finalitate, efecte etc. Astfel, sub
aspectul obiectului, pe când acţiunile în anulare, modificare, rectificare sau
completare privesc înregistrările de stare civilă, acţiunile de stare civilă se referă
la elemente de stare civilă.
Cele două categorii de acţiuni se deosebesc şi prin finalitatea lor. După cum s-a
arătat în literatura de specialitate , cererile de rectificare sau de completare a
actelor de stare civilă nu urmăresc să aducă modificări sau atingeri stării civile, ci
au ca finalitate numai înlăturarea eventualelor erori, omisiuni sau neconcordanţe
din cuprinsul înregistrărilor unor împrejurări de stare civilă - acte sau fapte
juridice, pe când acţiunile de stat tind la modificarea stării civile.
Din punct de vedere al efectelor hotărârilor judecătoreşti date în soluţionarea lor,
în timp ce hotărârile judecătoreşti ce rezolvă acţiuni în rectificare sau completare
produc efecte numai cu privire la înregistrările de stare civilă, hotărârile date în
soluţionarea acţiunilor de stat au efecte asupra stării civile a persoanei.
Există deosebiri de regim juridic între cele două categorii de acţiuni: soluţionarea
acţiunilor în anulare, rectificare sau completare este de competenţa judecătoriei
domiciliului reclamantului, pe când în cazul acţiunilor de stat, competenţa se
stabileşte potrivit regulii actor sequitur forum rei, situaţie în care competenţa ar
putea aparţine altei instanţe, având caracter de excepţie, fiind competentă,
teritorial, o altă instanţă, ca, de exemplu, cea a ultimului domiciliu comun al
soţilor, în materie de divorţ.
Deosebiri între cele două categorii de acţiuni există şi sub aspectul prescripţiei
extinctive: acţiunile în anulare, rectificare sau completare sunt imprescriptibile,
pe când acţiunile de stat sunt prescriptibile; exemple: tăgada paternităţii, stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei etc.
5. Proba stării civile
5.1. Regula dovedirii stării civile prin actele de stare civilă
Proba stării civile se face prin actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă.
„Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii,
în registrele de stare civilă. Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare
civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre".
Un text asemănător conţine şi Legea nr. 119/1996; de exemplu, art.13 prevede:
„Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum
şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora".
Aceeaşi lege, în art.14, precizează că, pentru tot ceea ce reprezintă constatări
personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la
constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte
înscrieri, până la proba contrarie.
De precizat că regula în această materie este şi rămâne dovada prin actele de stare
civilă şi prin certificatele de stare civilă.

CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

1. Noţiune şi caractere juridice

1.1. Definiţie
Potrivit Codului civil „Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii".
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii cu privire la
capacitatea de folosinţă. Intr-o primă formulare , „capacitatea de folosinţă este
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii". Intr-o altă formulare se
menţionează că „putem defini capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca parte
a capacităţii civile a omului, ca aptitudine a acestuia de a avea drepturi şi obligaţii
civile".
1.2. Reglementare
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are ca surse legislative aproape toate
izvoarele de drept civil: Constituţia României , Codul civil, Pactului internaţional
privind drepturile civile şi politice ale omului, Convenţia internaţională privind
drepturile copilului (ratificată prin Legea nr. 18/1990), etc.
2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă
2.1. Enumerare
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi
universalitatea.
2.2. Conţinutul caracterelor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
a) Legalitatea. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în lege. Ea este
creată prin lege, iar nu prin voinţa individuală. Legea prevede ca : „Capacitatea
civilă este recunoscută tuturor persoanelor"; Legalitatea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice este fundamentată şi de prevederile art.15 alin. l din Constituţie,
care stabileşte: „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea".
b) Generalitatea. Caracterul general al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
decurge din caracterul abstract al aptitudinii individului de a avea drepturi şi
obligaţii. După cum s-a precizat în literatura de specialitate , această capacitate „
prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o
persoană fizică'' „Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii", fără să îngrădească sfera drepturilor şi obligaţiilor pe care le poate avea
acest subiect de drept civil.
c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că
această capacitate nu poate forma, în tot sau în parte, obiect de renunţare şi nici
obiect de înstrăinare. Acest caracter este consacrat în lege în sensul că „nimeni nu
poate renunţa, nici în tot nici în parte, la capacitatea de folosinţă...".
în contextul celor menţionate, putem spune că orice act juridic prin care o
persoană fizică ar dispune - prin renunţare sau înstrăinare - în tot sau în parte,
temporar sau definitiv, de capacitatea sa de folosinţă, ar fi lovit de nulitate
absolută.
Interzicerea înstrăinării sau renunţării la capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
nu trebuie confundată cu renunţarea la un drept civil subiectiv, cu înstrăinarea sau
grevarea acestuia, operaţii juridice pe deplin şi legal posibile. Este posibil, deci,
ca o persoană fizică să renunţe la o moştenire deschisă în favoarea sa, să
înstrăineze un bun sau un drept etc., dar nu poate să-şi restrângă capacitatea sa de
folosinţă printr-un act juridic civil unilateral sau printr-o convenţie, renunţând
astfel la aptitudinea sa de a dobândi calitatea de moştenitor, neputând abdica de la
o fracţiune din calitatea sa de subiect de drept civil etc.
d) Intangibilitatea. „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici
lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile prevăzute
de lege". Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă fiind intangibilă, acesteia nu i se
pot aduce limitări, îngrădiri, decât prin texte exprese de lege.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată de lege,
orice încălcare a acestui caracter fiind sancţionată juridic atât pe linie civilă , cât şi
pe linie penală.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi
în acte normative cu caracter internaţional.
e) Egalitatea. Egalitatea în faţa legii civile este unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil. Respectarea acestui caracter este asigurată prin
mijloace atât de drept civil, cât şi de drept penal .
f) Universalitatea. Este acel caracter juridic care constă în însuşirea capacităţii de
folosinţă de a fi recunoscută, atribuită tuturor persoanelor fizice. Universalitatea
este consacrată atât în reglementările naţionale, cât şi în cele internaţionale.
„Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”
3. Corelaţia capacităţii de folosinţă cu capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice
Din conţinutul definiţiei menţionate mai sus, referitoare la capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice, se desprinde ideea că între noţiunile capacitate de
folosinţă şi capacitate civilă, există corelaţia de tipul parte-întreg, prima noţiune
fiind diferenţa specifică, iar a doua noţiune fiind genul proxim.
Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice constituie
elemente sau componente ale capacităţii de drept civil. Sub aspectul corelaţiei
dintre ele, capacitatea de folosinţă are prioritate, ea este premisa necesară şi
obligatorie a capacităţii de exerciţiu. Persoana fizică nu poate avea capacitate de
exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de folosinţă.

Inceputul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

l. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se
dobândeşte de la naştere Deci, data naşterii persoanei fizice este data începutului
capacităţii de folosinţă a acesteia. Dovada momentului naşterii, în principiu, se
face, cu certificatul de naştere, care are o rubrică specială consacrată acestui
aspect: data naşterii - an, lună, zi - indiferent că înregistrarea naşterii este în
termen ori tardivă.
2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Prin dispozitiile Codului civil se stabileşte o excepţie de la regula mai sus
menţionată. Potrivit acestei reglementări, Drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu".
In materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, Codul civil prevede:
,Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut
mort este considerat că nu există". Timpul legal al concepţiunii este: „Timpul
cuprins între a treisuta şi a osutăoptsprezecea zi dinaintea naşterii copilului este
timpul legal al concepţiunii".
In materia donaţiei şi testamentului se admite ca, după caz, donatarul sau
legatarul, să fie conceput în momentul donaţiei, în acest sens, Codul civil
prevede: ,Este capabil de a primi donaţie între vii oricine este conceput în
momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este conceput la
epoca testatorului".
Această excepţie era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul
„infans conceptus pro nato nabetur quoties de commodis eius agitur" (copilul
conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale). Ea se
aplică dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
• să fie vorba numai de drepturile copilului, nu şi de obligaţiile lui. Condiţia este
îndeplinită, fie că este vorba de dobândirea unui bun determinat (ut singuli), fie că
este vorba de o întreagă succesiune. In acest din urmă caz, succesiunea se
primeşte sub beneficiu de inventar, care exclude răspunderea pentru pasiv dincolo
de limitele activului;
• copilul să se nască viu, nu şi viabil. Este deci suficient ca el să se fi născut viu,
chiar dacă imediat după naştere a decedat. Dovada că s-a născut viu se face cu
prezenţa aerului în plămâni prin proba cunoscută sub denumirea de docimazie.
în situaţia în care copilul s-a născut viu şi a trăit numai câteva clipe, după care a
decedat, se vor elibera atât certificatul de naştere, cât şi certificatul de deces, pe
aceeaşi dată.
Dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces. Această condiţie
înseamnă că, în situaţia în care copilul s-a născut mort, se consideră că nu a
dobândit capacitate de folosinţă anticipată. Această împrejurare are semnificaţia
unei condiţii rezolutorii. Capacitatea de folosinţă anticipată este, deci, condiţio-
nată, pe când cea dobândită potrivit regulii - de la naştere - este pură şi simplă,
neafectată de modalitatea condiţiei.
3. Reglementarea timpului legal al concepţiei
Excepţia prevăzutăde dispozita legala, respectiv recunoaşterea anticipată a
capacităţii de folosinţă a copilului operează ori de câte ori sunt îndeplinite
cumulativ cele două condiţii despre care am făcut vorbire.
Cum data concepţiei nu poate fi stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a
instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii. Potrivit acesteia, ca dată a
concepţiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul, de 121 de zile, cuprins
între a 300 şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului.
Din cuprinsul Codului civil, rezultă două prezumţii:
• prezumţia celei mai lungi gestaţii - 300 zile - şi a celei mai scurte gestaţii - 180
zile;
• prezumţia potrivit căreia concepţiunea copilului era posibilă în oricare din zilele
cuprinse între a 180-a zi şi a 300-a zi dinaintea naşterii.
Prima prezumţie este o prezumţie legală absolută (furiş et de jure), deci nu poate
fi răsturnată prin proba contrară. Este inadmisibilă proba care ar tinde la o
asemenea răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărâre judecătorească, să se
modifice legea, lucru ce nu este permis.
Cea de-a doua prezumţie formează obiect de controversă sub aspectul naturii
sale. Soluţia dominantă a doctrinei este în sensul calificării acestei prezumţii ca o
prezumţie relativă -juris tantum. Prin urmare, în atare situaţie este admisibilă
proba spre a se dovedi că numai într-o anumită porţiune din intervalul de 120 de
zile putea avea loc concepţiunea.
 CONŢINUTUL CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI
FIZICE

l. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege

aptitudinea unui subiect de drept de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are două componente:
 componentă activă, ce constă în aptitudinea omului de a avea drepturi
subiective civile, şi
 o componentă pasivă, ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea
obligaţii civile.

2. Regulile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice
Drepturile şi obligaţiile civile care alcătuiesc conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice se determină după anumite reguli:
a/ conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se stabileşte prin
raportarea la sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat. Prin
sistemul legislativ al unui stat înţelegem atât reglementările naţionale, cât şi
reglementările internaţionale (pacte, convenţii internaţionale privind drepturile
civile ale omului);
b/ întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
se determină numai prin luarea în considerare a îngrădirilor legale ale acestei
capacităţi. Această regulă este în strânsă legătură cu prima, pe care o
completează, sens în care capacitatea de folosinţă a persoanei fizice cuprinde
aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, dar cu
îngrădirile prevăzute expres de lege;
c/ pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
trebuie luate în considerare nu numai izvoarele dreptului civil, ci şi actele
normative, care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, în măsura în
care ele se referă la elemente ale conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice;
d/ sunt luate în considerare pentru determinarea conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice numai drepturile şi obligaţiile civile, nu şi drepturile şi
obligaţiile civile ce ţin de alte ramuri ale dreptului, precum dreptul constituţional,
administrativ, muncii şi protecţiei sociale, familiei, comercial etc.
Cu alte cuvinte, se poate spune că cele patru reguli de determinare a conţinutului
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se pot exprima în următoarele precizări:
• conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea omului
de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile;
• în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile
interzise prin îngrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte
ramuri ale dreptului.

3. Clasificarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Clasificarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se poate face
dupa:
• natura drepturilor civile: patrimoniale şi nepatrimoniale;
• natura sursei legislative care le consacră: consacrarea internă (naţională) şi
consacrarea internaţională (pacte, convenţii) a drepturilor civile şi a obligaţiilor
civile.

4. Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

4. l. Categorii de îngrădiri

Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă

că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în cazurile şi condiţiile
stabilite expres de lege, îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se
clasifică în funcţie de mai multe criterii:
După finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două
categorii:
• incapacităţi cu caracter de sancţiuni;
• incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau ocrotire.
După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în
două categorii:
• incapacităţi care operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a
persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil care stabileşte incapacitatea;
• incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase
definitive sau irevocabile (incapacităţi sancţiune).
După izvorul lor, incapacităţile de drept civil pot fi clasificate în:
• incapacităţi stabilite în legea civilă;
• incapacităţi stabilite în legea penală.
 Îngrădiri – sancţiune - pot fi prevăzute în legislaţia civilă şi în legislaţia
penală.
A. îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă Intră în această categorie:
decăderea din drepturile părinteşti şi pedepsele civile în materie succesorală.
a/ Decăderea din drepturile părinteşti este reglementată de Codul civil: ,Dacâ
sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este prejudiciată prin felul de
exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în
îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România,
instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea
părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi autorităţii tutelare este obligatorie".
Instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti
exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere,
astfel încât, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura,
pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în
primejdie".
Sub aspectul naturii juridice, decăderea din drepturile părinteşti este o
pedeapsă mixtă de dreptul familiei şi de drept civil. Este de dreptul familiei,
pentru că această măsură priveşte raporturile de familie. Pentru dreptul civil o
asemenea pedeapsă se caracterizează prin lipsirea părintelui decăzut de
următoarele drepturi: dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele
juridice civile; dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14
şi 18 ani, incapacitatea de a fi tutore .
De remarcat este faptul că, prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, s-a reglementat declararea judecătorească a abandonului.
b/ Nedemnitatea succesorală este o altă îngrădire a capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice, reglementată Codul civil.
Potrivit Cod civil, „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la
succesiune:
1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct.
2. Acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată
calomnioasă.
3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a
denunţat aceasta justiţiei"

B. INGRĂDIRI CU CARACTER DE PEDEAPSĂ PENALĂ

 a) Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
Potrivit Codului penal, constituie pedeapsă complementară: interzicerea
exerciţiului unor drepturi, cum ar fi:
• dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii eligibile
publice;
• dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
• dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o
activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;
• drepturile părinteşti;
• dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea unor drepturi - menţionate mai sus - ca pedeapsă
complementară şi care are consecinţe asupra capacităţii fizice a persoanei trebuie
să fie cuprinsă expres în dispozitivul hotărârii judecătoreşti de condamnare.
b) Pedeapsa penală accesorie a interzicerii unor drepturi
Pedeapsa accesorie creează şi ea incapacităţi. Practic, aceasta constă în
interzicerea tuturor drepturilor (art.64 din Codul penal).
Potrivit art.71 alin. l Cod penal,,pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute în art.64 Cod penal.

C/ ÎNGRĂDIRI CU CARACTER DE PROTECŢIE

Îngrădirile cu caracter de protecţie sunt incapacităţile pe care legiuitorul le-

a instituit în vederea asigurării protecţiei intereselor anumitor categorii de
persoane ca urmare a unor situaţii speciale în care se găsesc.
Incapacităţile speciale se pot înfăţişa fie ca:
 incapacităţi absolute, care operează între subiectul de drept luat în
considerare şi toate celelalte subiecte nedeterminate,
 incapacităţi relative, care operează numai între subiectul de drept luat
în considerare şi un anumit alt subiect determinat.

a) Incapacităţi reglementate de Codul civil

Sunt asemenea incapacităţi:
• incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de averea sa prin testament ;
• incapacitatea doctorilor în medicină sau chirurgie şi a farmaciştilor de a primi
donaţii şi legate din partea persoanelor pe care le-au tratat în boala de care au
murit -art.810;
• incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi, prin testament, de la persoanele
aflate pe navă în cursul unei călătorii maritime;
• incapacitatea soţilor de a vinde unul celuilalt;
• incapacitatea judecătorilor, procurorilor, de a nu putea face „cesionări de
drepturi litigioase", care sunt de competenţa tribunalului judeţean.

Incetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

l. Consideraţii generale

1.1. Reglementare. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este

reglementată prin dispozitiile Codului civil „Capacitatea de folosinţă începe de la
data naşterii persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia". deoarece odată cu
moartea persoanei fizice încetează şi calitatea sa de subiect de drept civil, adică ia
sfârşit capacitatea de folosinţă a acesteia.
Din textele de lege, rezultă două cazuri referitoare la data morţii persoanei
fizice:
• cazul morţii constatate fizic direct - prin examinarea cadavrului;
• cazul dispărutului a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară
declararea judecătorească a morţii -este cazul morţii declarate judecătoreşte.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.
Noţiunea capacitatii de exercitiu;
Caractere juridice;
Lipsa capacităţii de exerciţiu

CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE

Noţiune şi caractere juridice

l. Noţiune
1.1. Definiţie şi reglementare
 Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu o găsim în cuprinsul Codului civil
potrivit căruia „capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice''.
în literatura de specialitate, capacitatea de exerciţiu a fost definită asemănător de
diferiţi autori .
Definiţiile legale şi cele doctrinare se referă doar la capacitatea de exerciţiu
deplină, adică la acea posibilitate de participare la circuitul civil pe care o au
persoanele fizice majore, cu discernământ, nu şi la situaţia minorilor, care între 14
şi 18 ani au doar o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar cei sub 14 ani sunt lipsiţi
total de o astfel de capacitate.

l .2. Premise şi feluri

Premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:
a) capacitatea de folosinţă;
b) discernământul necesar.
Prima premisă este caracteristică tuturor persoanelor fizice, fapt demonstrat
de universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Cea de-a doua premisă se înfăţişează diferit în funcţie de înaintarea în
vârstă: maturitatea psihică, discernământul se dobândesc numai ca urmare a
înaintării în vârstă a minorului. La unii minori, discernământul apare la o vârstă
mai fragedă, la 12-14 ani, la alţii mai târziu, la 14-18 ani.
Discernământul mai depinde, în afară de vârstă, şi de sănătatea minţii omului.
Felurile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:
în funcţie de calitatea discernământului - lipsă, în formare, matur - putem distinge
următoarele situaţii:
• lipsa capacităţii de exerciţiu;
• capacitate de exerciţiu restrânsă;
• capacitate de exerciţiu deplină.
 Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani; alienaţii ori
debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă o au minorii între 14 şi 18 ani.
Capacitatea de exerciţiu deplină o au majorii (18 ani împliniţi) şi femeia
căsătorită înainte de 18 ani.

2. Caractere juridice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, fiind o parte a capacităţii civile,
are caracterele acesteia: legalitate, generalitate, inalienabilitate şi
intangibilitate. La acestea se adaugă un caracter specific: egalitatea.
Legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice exprimă ideea că
instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea acesteia ţin de lege, ea neputând fi o
creaţie a voinţei individuale.
Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul
acesteia şi constă în aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile
şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice
civile, cu excepţia celor oprite de lege. Gradul de generalitate diferă, după cum
este vorba de capacitatea de exerciţiu deplină ori de capacitatea de exerciţiu
restrânsă.
Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată in
codul civil, potrivit căruia ,nimeni nu poate renunţa nici în tot şi nici în parte ...la
capacitatea de exerciţiu". Cu alte cuvinte, nu este admisibilă renunţarea la
capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, după cum această capacitate nu poate
forma obiectul unei înstrăinări sau cesiuni.
Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice Potrivit legii,
,nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în
cazurile şi condiţiile stabilite de lege".
Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice,”Sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea, nu au nici o înrâurire asupra
capacităţii". Actul normativ menţionat se referă deopotrivă la capacitatea de
exerciţiu, precum şi la capacitatea de folosinţă, egalitatea fiind consacrată ca o
trăsătură definitorie a acestora.
Egalitatea mai este consacrată în: Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice ale omului şi în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.

Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

l. Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu

Potrivit Codului civil nu au capacitate de exerciţiu:

• minorii sub 14 ani;
• persoanele puse sub interdicţie judecătorească;"
• minorii până la împlinirea vârstei de 16 ani, dar numai în privinţa actelor de
dispoziţie, afară de excepţiile reglementate de lege, care privesc pe minorii între
14 şi 16 ani ;
• cei cărora legea le-a prohibit anumite contracte .

2. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea de

exerciţiu
„Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii
lor legali".
Pentru a înţelege problema reprezentării, actul normativ menţionat( Codul
civil)trebuie sa retinem si urmatoarele:
•”Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi
de a-l reprezenta în actele civile până la data la care el împlineşte vârsta de 14
ani";
• „Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în
actele civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de 14 ani";
• „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se
aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu
dispune altfel”.

3. Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de exerciţiu

Cu toate că persoana fizică lipsită de discernământ şi, deci, de capacitate de

exerciţiu nu poate încheia personal acte juridice civile - ceea ce reprezintă o
măsură de ocrotire a persoanei respective - totuşi raţiunea impune ca aceasta să
încheie numai anumite acte juridice civile.
Deşi legea civilă nu prevede, expres, care sunt actele juridice civile ce pot
fi încheiate de persoana fizică lipsită de discernământ, totuşi doctrina şi
jurisprudenţa admit constant soluţia valabilităţii unor acte juridice civile,
respectiv a acelor acte care, prin specificul lor, nu cauzează autorilor lor nici o
vătămare şi nici vreun fel de prejudiciu.
Asemenea acte juridice civile încheiate de persoane incapabile sunt:
• acte de conservare, cum ar fi somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui
privilegiu sau a unei ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei
prescripţii prin cererea de chemare în judecată etc.;
• acte mărunte., care se încheie zilnic, pentru satisfacerea necesităţilor elementare,
obişnuite traiului. Exemplu: cumpărăturile obişnuite din magazine, cumpărarea de
bilete pentru spectacole, pentru transportul în comun, cumpărarea de rechizite
şcolare, dulciuri etc.
De menţionat este faptul că lipsa capacităţii de exerciţiu sau incapacitatea
persoanei fizice nu este totală, ea permiţând încheierea anumitor acte juridice
civile de către cel incapabil.
Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune".

4. încetarea stării de lipsă a capacităţii de exerciţiu

încetarea stării de lipsă a capacităţii de exerciţiu are loc în următoarele situaţii:
• pentru minor, lipsa capacităţii încetează fie prin împlinirea vârstei de 14 ani -
când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă -, fie prin moarte;
• pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează fie
prin ridicarea interdicţiei, fie prin moarte.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă

l. Noţiune
1.1. Reglementare
Textul de lege care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsa este Codul
civil: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui"".
Pentru o mai buna intelegere a celor prezentate mai sus trebuie sa retinem si
urmatoarele:
• „după împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi
execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea''',
• „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al
treilea";
• „Minorul cu capacitate restrânsă are dreptul fără a avea nevoie de încuviinţarea
părinţilor sau tutorelui, să facă depuneri la casele de păstrare de stat şi să dispună
de aceste drepturi, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de
păstrare"'.
l .2. Definiţie
Capacitatea de exerciţiu restrânsă poate fi definită ca fiind aptitudinea
minorului de 14 - 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte
juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă are următoarele caracteristici:
• aparţine numai minorilor în vârstă de 14 - 18 ani;
• conferă minorului de 14 - 18 ani aptitudinea de a încheia personal unele acte
juridice civile prin care îşi exercită drepturile civile şi îşi asumă obligaţii civile;
• priveşte nu toate actele juridice, ci numai unele dintre acestea.
Sfera restrânsă a capacităţii de exerciţiu rezultă din:
a) ca titular priveşte numai pe minorul între 14 şi 18 ani;
b) minorul de 14 - 18 ani încheie personal actele juridice, dar nu singur, ci cu
încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.
2. Dobândire
Dobândirea capacităţii de exerciţiu restrânse are loc prin efectul împlinirii de
către minor a vârstei de 14 ani.
Pentru a opera regula mai sus menţionată, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) cei 14 ani să fie împliniţi, nefiind suficientă intrarea în anul în care minorul
împlinieşte această vârstă;
b) la împlinirea a 14 ani, minorul să nu fie pus sub interdicţie judecătorească , dat
fiind faptul că interzişii sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu.
3. Conţinut şi încetare
3.1. Conţinut
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse decurge din caracterul tranzitoriu al
acesteia către capacitatea deplină, precum şi din finalitatea avută de legiuitor prin
reglementarea ei - ca o capacitate intermediară, plasată între lipsa şi deplina
capacitate de exerciţiu, pregătindu-1 pe minorul de 14 - 18 ani pentru viaţa
juridică civilă.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă cuprinde următoarele categorii de
acte juridice civile:
a. Acte juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil
personal şi singur, deci fără încuviinţare prealabilă, altele decât actele mărunte şi
cele de conservare. Din această categorie fac parte:
• actele de administrare, în măsura în care nu sunt lezionare pentru minor
• contractul de depozit la C.E.C. pe care minorul între 14 şi 18 ani îl încheie
personal şi singur
• minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune, prin testament, de
jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi fost major
b. Actele juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie valabil,
personal, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.
Intră în această categorie actele de administrare atât a unui bun singular, cât şi
celor care privesc patrimoniul minorului. Exemple: închirierea unui bun;
contractul de antrepriză pentru repararea unui bun; culegerea şi consumarea
fructelor naturale şi civile; înstrăinarea bunurilor ce au devenit nefolositoare
pentru minor, dacă valoarea acestora nu depăşeşte 250 lei ; înstrăinarea bunurilor
supuse pieirii ori stricăciunii etc.
c. Actele juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie personal, dar
cu dublă încuviinţare (din partea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare).
Exemple: înstrăinarea unui bun, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă),
renunţarea la un drept sau tranzacţie. Acceptarea unei succesiuni este calificată,
de doctrină şi jurisprudenţă, ca un act de dispoziţie .
d. Actele juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise majorului).
„Minorul nu poate sa facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze
obligaţia altuia".
Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul o rudă în linie dreaptă ori
fraţii şi surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta".
3.2. încetare
Capacitatea de exerciţiu restrânsă ia sfârşit în următoarele situaţii:
• când persoana fizică a devenit majoră - prin împlinirea vârstei de 18 ani;
• dacă persoana sub 18 ani se căsătoreşte, situaţie care o asimilează majorului;
• dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească -ceea ce îl face să devină
lipsit total de capacitatea de exerciţiu;
• prin decesul minorului între 14-18 ani.

Capacitatea de exerciţiu deplină

l. Noţiune şi dobândire
1.1. Noţiune
Noţiunea capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice constă în aptitudinea
omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţiile civile prin încheierea, personal şi singur, a tuturor actelor juridice
civile permise de lege .
Din cuprinsul definiţiei reţinem că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi deplină
rezidă în următoarele caracteristici:
• persoana fizică încheie personal actele juridice, nu prin reprezentare;
• actele juridice civile permise de lege se încheie singur, fără vreo încuviinţare
prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânse;
• persoana cu capacitate de exerciţiu deplină poate încheia toate actele juridice
permise de lege, personal şi singur.
1.2. Dobândire
Capacitatea de exerciţiu deplină „începe de la data când persoana devine majoră''.
Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani .
în contextul acrului normativ menţionat se disting două moduri de dobândire a
deplinei capacităţi de exerciţiu:
• dobândirea prin împlinirea majoratului civil, adică la împlinirea vârstei de 18
ani, care este regula, fiind aplicabilă în cele mai multe cazuri ;
2. Conţinut şi încetare
2.1. Conţinut
Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline constă în acele acte juridice civile pe
care persoana fizică majoră le poate încheia personal şi singur: de conservare, de
administrare, de dispoziţie, cu excepţia celor prohibite de lege prin limitarea
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Aptitudinea de a încheia singur şi personal orice act juridic civil neinterzis de lege
implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe seama
sa, asemenea acte juridice, cu excepţia celor referitoare la drepturi şi obligaţii
strict personale .
Deplina capacitate de exerciţiu înseamnă aptitudinea de a încheia acte juridice
civile în numele şi pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal -
părinte, tutore, curator - sau reprezentant convenţional (mandatar).
Regula nu este aplicabilă atunci când, la împlinirea vârstei de 18 ani, persoana
este pusă sub interdicţie judecătorească.
2.2. încetare
Capacitatea de exerciţiu deplină încetează:
• odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică prin moarte;
• prin punerea sub interdicţie judecătorească;
• prin anularea căsătoriei, înainte ca persoana să fi împlinit 18 ani;

Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de exerciţiu

l. Caracterizare generală
1.1. Consecinţe
Nerespectarea reglementărilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice poate să atragă anumite consecinţe juridice:
• consecinţe penale, dacă s-a încălcat intangibilitatea ori egalitatea capacităţii de
exerciţiu, potrivit art.247 Cod penal;
• consecinţa aplicabilă încălcării unei incapacităţi de folosinţă, dacă a fost
nesocotită o asemenea limită ;
• nulitatea relativă a actului juridic încheiat.
2. Nulitatea
Nulitatea aplicabilă pentru nerespectarea dispoziţiilor privitoare la capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice este:
• relativă sau „de protecţie", normele care o reglementează fiind norme de
ocrotire a persoanei fizice. Ea se aplică nu numai incapabilului, ci şi
reprezentantului său legal care nu respectă regulile în materie;
• de fond, în sensul că priveşte aspectul esenţial al problemei, iar nu forma în care
se manifestă capacitatea de exerciţiu;
Persoanele care pot solicita anularea actului sunt:
• incapabilul personal şi singur, atunci când incapacitatea a încetat, sau după
moartea sa, moştenitorii săi;
• ocrotitorul legal (părinte sau tutore), cu condiţia ca introducerea acţiunii să fie în
interesul minorului;
• procurorul, în condiţiile dispuse prin Codul de procedură civilă.

Curs. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil.

Caracterizare generală a mijloacelor de drept civil pentru ocrotirea persoanei
fizice;
Ocrotirea minorului (tutela şi curatela);
Ocrotirea bolnavului psihic ;
 OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN MIJLOACE DE DREPT
CIVIL

Caracterizare generală a ocrotirii persoanei fizice

l. Sistemul de ocrotire a omului
1.1. Noţiune şi structură
Prin ocrotirea juridică a persoanei fizice se înţelege ansamblul mijloacelor de
drept prin care se urmăreşte protecţia omului. Aceste mijloace sunt asigurate de
fiecare ramură a sistemului nostru juridic: drept constituţional, administrativ, al
mediului, penal, procesual penal, comercial, muncii şi securităţii sociale, familiei,
dreptul internaţional public şi privat, dreptul civil şi procesual civil etc.
In perioada ulterioară anului 1989 au fost adoptate o serie de acte normative cu
scopul întăririi protecţiei juridice a omului, în acest sens menţionăm:
• Legea nr.19/1990 pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi
altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante;
• O.U.G. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a
persoanelor cu handicap, modificată şi completată prin Legea nr 343/2004 ;
• Legea nr.273/2004 cu privire la regimul juridic al adopţiei;
• Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale cu protocoalele adiţionale la această Convenţie - ratificată prin
Legea nr.30/1994.
Locul principal în protecţia cetăţeanului român îl ocupă Constituţia României,
care în Titlul II reglementează drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale,
în art.l alin.3 din Legea nr.21/1991 cu privire la cetăţenie, se prevede: „Cetăţenii
României se bucură de protecţia statului român".
1.2. Categorii de persoane fizice supuse ocrotirii prin mijloace de drept civil
Problema protecţiei drepturilor omului este întâlnită şi în alte instituţii ale
dreptului civil - drepturi reale, obligaţii civile, contracte civile, succesiuni, dreptul
de creaţie intelectuală.
în acest capitol vom examina categoriile de persoane fizice aflate în situaţii
speciale, datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor circumstanţe
deosebite, pentru care legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire.
Categoriile de persoane fizice şi mijloacele de drept civil pentru ocrotirea lor sunt
următoarele:
• minorii, a căror ocrotire se realizează prin: părinţi, tutelă şi curatelă;
• alienaţii şi debilii mintali pentru care există interdicţia judecătorească ocrotiţi
prin instituţia tutelei şi curatelei;
• persoanele fizice aflate în situaţii deosebite, care sunt ocrotite de curatori.

Ocrotirea minorului
l. Ocrotirea părintească
1.1. Reglementare. Noţiune şi principiile ocrotirii părinteşti
Din punct de vedere al definiţiei, putem spune că ocrotirea părintească este
mijlocul juridic de ocrotire a minorului în temeiul căruia drepturile şi îndatoririle
în legătură cu persoana şi cu bunurile minorului se exercită ori se îndeplinesc,
după caz, de către părinţii acestuia.
Noţiunea de părinţi cuprinde atât pe părinţii fireşti (de sânge), cât şi pe părinţii
adoptatori.
Din punct de vedere al naturii juridice, ocrotirea părintească este o instituţie
juridică complexă, în sensul că ea aparţine dreptului familiei mai ales în ce
priveşte persoana minorului, dar aparţine şi dreptului civil, în ce priveşte bunurile
minorului, într-o anumită măsură şi în anumite privinţe, această instituţie juridică
aparţine şi altor ramuri de drept, precum dreptul procesual civil, dreptul muncii şi
securităţii sociale etc.
Ocrotirea părintească este guvernată de următoarele principii:
• drepturile părinteşti trebuie exercitate, iar îndatoririle părinteşti trebuie
îndeplinite exclusiv în interesul minorului ;
• ocrotirea părintească se înfăptuieşte sub îndrumarea şi controlul societăţii, în
special al statului - prin autoritatea tutelară ;
• părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra
bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere ;
• în privinţa drepturilor şi obligaţiilor părinţilor, nu se face deosebire după cum
copiii sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori din înfiere .
1.2. Modalităţi de exercitare
în privinţa modalităţilor de exercitare a ocrotirii părinteşti, distingem între situaţia
firească (regula) şi excepţia de la regulă:
a) regula în materie este că exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează de ambii
părinţi, „Măsurile privitoare la persoana şi lucrurile copiilor se iau de către
părinţi, de comun acord”,
b) excepţia o reprezintă situaţia în care ocrotirea părintească se exercită numai de
către unul din părinţi”Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile
părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-
şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti”.
Particularităţi există în privinţa exercitării ocrotirii părinteşti în caz de divorţ, de
încredinţare a copilului unei terţe persoane, de încredinţare a copilului unei
instituţii de ocrotire.
Modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti, aşa cum rezultă din cuprinsul
art.9 din Convenţia privind drepturile copilului, sunt:
• statele-părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi,
împotriva voinţei lor, afară numai dacă autorităţile competente decid astfel, sub
rezerva revizuirii şi în conformitate cu legile şi procedurile aplicabile, că această
reparare este necesară, în interesul superior al copilului;
• pentru cazurile de mai sus, toate părţile menţionate trebuie să aibă posibilitatea
de a participa la dezbateri şi de a-şi face cunoscute părerile;
• statele părţi vor respecta drepturile copilului separat de cei doi părinţi ai săi sau
de unul dintre ei, de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi
părinţi, afară numai dacă acest lucru este contrar interesului superior al copilului;
• dacă separarea rezultă din măsurile luate de către un stat parte, precum detenţia,
închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea celor doi părinţi sau a unuia dintre ei,
sau a copilului, statul poate da, la cererea părinţilor, a copilului sau, dacă este
cazul, a unui alt membru al familiei, informaţiile esenţiale asupra locului unde se
găseşte membrul sau membrii familiei, afară dacă divulgarea acestor informaţii ar
aduce prejudicii bunăstării copilului.
1.3. Conţinutul ocrotirii părinteşti
Conţinutul ocrotirii părinteşti este alcătuit din două laturi: personală şi
patrimonială.
Latura personală care priveşte ocrotirea persoanei copilului, aparţine dreptului
familiei. „Părinţii sunt datori să îngrijească de persoana copilului. Ei sunt obligaţi
să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în
conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii" .
Latura patrimoniala a ocrotirii părinteşti priveşte administrarea bunurilor şi
reprezentarea minorului sub 14 ani în actele juridice civile, în acest sens evocăm
prevederile din Codului civil : „părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra
bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile, până la data când
el împlineşte vârsta de 14 ani”.
„După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi
execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea".
Administrarea bunurilor minorului de către părinţi este supusă regulilor de la
tutela minorului.
l .4. Răspundere
Pentru neexercitarea ori exercitarea necorespunzătoare a drepturilor părinteşti şi
pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti,
părinţii răspund potrivit legii.
Răspunderea părinţilor poate îmbrăca mai multe forme, în funcţie de consecinţele
comportamentului negativ:
• răspundere penală;
• răspundere contravenţională ;
• răspundere de dreptul familiei ;
• răspundere civilă.
Ceea ce interesează în mod deosebit este răspunderea civilă a părinţilor pentru
neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la administrarea bunurilor minorului,
reprezentarea şi încuviinţarea actelor sale civile. Această răspundere civilă se
angajează ca răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, în condiţiile
Codului civil .
2. Tutela minorului
2.1. Noţiune, caractere şi principii
Noţiune. Tutela minorului reprezintă acel mijloc juridic de ocrotire a minorului
lipsit de ocrotirea părintească.
Expresia „tutela minorului" are două înţelesuri: de mijloc juridic de ocrotire şi de
instituţie juridică, adică totalitatea de norme care o alcătuiesc.
Tutela este o instituţie juridică cu caracter mixt aparţinând atât dreptului civil, cât
şi dreptului familiei.
Caractere. Tutela minorului ca instituţie juridică are următoarele caractere
juridice:
• Legalitatea exprimă ideea că: instituirea tutelei, cazurile de deschidere,
procedura de numire a tutorelui, conţinutul ocrotirii prin tutelă şi încetarea tutelei
minorului sunt stabilite de lege prin norme imperative.
• Obligativitatea sarcinii tutelei este : „Cel numit tutore nu poate refuza această
sarcină". Există totuşi cazuri în care sarcina tutelei poate fi refuzată, reprezentând
excepţia, care confirmă regula.
• Gratuitatea tutelei minorului este : „Tutela este o sarcină gratuită". Gratuitatea
tutelei este de natura, iar nu de esenţa ei.
• Personalitatea tutelei minorului exprimă ideea că sarcina tutelei trebuie
executată personal de către persoana care a fost desemnată în funcţia de tutore.
Aceasta este instituită în considerarea persoanei tutorelui, adică intuitu personae;
pe cale de consecinţă, ea trebuie exercitată personal de către tutore, iar nu prin
altcineva.
Caracterul personal al tutelei nu înseamnă că tutorele nu poate împuternici prin
mandat o altă persoană care să încheie în numele minorului şi pentru acesta
anumite acte juridice civile determinate. Mandatul nu poate fi însă general.
Principii. Tutela minorului este călăuzită de următoarele principii:
• principiul exercitării tutelei se face exclusiv în interesul minorului;
• principiul autonomiei patrimoniale a minorului şi tutorelui este exprimat prin
independenţa patrimonială dintre patrimoniul minorului şi cel al tutorelui
• principiul controlului permanent exercitat asupra tutelei de către stat.
Deschiderea tutelei
Când se pune problema deschiderii tutelei, trebuie avute în vedere următoarele
aspecte: cazurile de deschidere, persoanele obligate să înştiinţeze autoritatea
tutelară despre ivirea unuia dintre cazurile de deschidere, numirea tutorelui.
Potrivit dispozitiilor legale, cazurile de deschidere a tutelei minorului sunt
următoarele: ,Jn cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din
drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul este
lipsit de îngrijirea ambilor părinţi"
Din cuprinsul prevederilor legale, rezultă că instituirea tutelei poate avea loc în
următoarele condiţii:
• copilul să fie lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau, pentru
protejarea intereselor sale, să nu poată fi lăsat în grija acestora
• instituirea tutelei să fie în interesul superior al copilului ;
• prin instituirea tutelei să se asigure continuitate în educarea copilului ;
• tutorele să prezinte garanţii morale şi să îndeplinească condiţiile materiale
pentru a primi un copil în îngrijire ;
• tutela să fie instituită de instanţa judecătorească competentă conform procedurii
prevăzute de lege. Este vorba de judecătoria din circumscripţia teritorială unde
domiciliază sau a fost găsit copilul -Cod procedură civilă;
• copilul în vârstă de l0 ani să fie ascultat, în prealabil, în legătură cu instituirea
tutelei.
Cei obligaţi să înştiinţeze autoritatea tutelară despre ivirea unui caz de deschidere
a tutelei minorului sunt prevăzuţi in Codul civil: ,Au obligaţia ca, în termen de cel
mult cinci zile de la data când află de existenţa unui minor lipsit de ocrotire
părintească, în cazurile prevăzute în art.l 13 să înştiinţeze autoritatea tutelară:
— persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în
care locuieşte minorul;
• serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi
biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
• instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, cu prilejul pronunţării, luării sau
executării unor măsuri privative de libertate;
• organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire,
precum şi orice altă persoană. "
Numirea tutorelui se face potrivit următoarelor reguli:
• competenţa numirii tutorelui aparţine autorităţii tutelare , de la domiciliul
minorului
• decizia de numire a tutorelui se comunică, în scris, de către autoritatea tutelară,
persoanei numite ca tutore;
• decizia de numire se afişează la sediul primăriei de la domiciliul minorului;
• drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării deciziei de
numire;
• autoritatea tutelară poate lua, între timp, măsuri provizorii, cerute de interesul
minorului.
2.3. Capacitatea de a fi tutore
Are capacitate de a fi tutore orice persoană fizică ce are capacitate de exerciţiu
deplină şi bune purtări. Autoritatea tutelară este suverană să selecteze şi să decidă,
în funcţie de interesele celui rămas fără ocrotire părintească, persoana care
urmează să îndeplinească sarcina tutelei.
Aşadar, regula în materie este capacitatea, iar excepţia este incapacitatea.
Din cuprinsul legii, se desprinde faptul că nu au capacitatea de a fi tutore
următoarele categorii de persoane:
• nu poate fi tutore minorul sau cel pus sub interdicţie;
• nu poate fi tutore cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a
fi tutore;
• nu poate fi tutore cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau
civile, fie în temeiul unei legi, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu
rele purtări;
• nu poate fi tutore cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi
ales deputat;
• nu poate fi tutore cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;
• nu poate fi tutore cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului,
nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
2.4. Conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă
Ocrotirea minorului prin tutelă, ca şi ocrotirea părintească, priveşte atât persoana
acestuia, cât şi bunurile sale. Latura personală a ocrotirii aparţine dreptului
familiei, iar latura patrimonială aparţine dreptului civil. In continuare, vom
examina conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă numai din punct de vedere
patrimonial. Vor fi avute în vedere următoarele aspecte: administrarea bunurilor
minorului de până la 14 ani; reprezentarea, în actele civile, a minorului sub 14
ani; încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale minorului de peste 14 ani.
l. Administrarea bunurilor minorului
Administrarea bunurilor minorului implică anumite obligaţii pentru tutore:
a) la deschiderea tutelei;
b) pe parcursul tutelei;
c) la încetarea tutelei.
a) La deschiderea tutelei, tutorele are următoarele obligaţii :
• să participe la întocmirea inventarului bunurilor de către delegatul autorităţii
tutelare, inventar care se supune aprobării autorităţii tutelare;
• să ia cunoştinţă de suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului stabilită
de autoritatea tutelară, sumă asigurată din veniturile bunurilor minorului.
b) Pe parcursul tutelei:
• să întocmească dări de seamă anuale pe care le prezintă autorităţii tutelare în
termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic;
• să întocmească dări de seamă ori de câte ori solicită aceasta autoritatea tutelară.
c) La încetarea tutelei:
• să prezinte dări de seamă generale în cel mult 30 de zile de la încetarea tutelei;
• să predea bunurile fie fostului tutore, fie moştenitorilor lui, fie noului tutore,
după caz;
• să repare pagubele produse din culpa sa .
2. Reprezentarea legală, în actele civile, a minorului sub 14 ani
Administrarea bunurilor presupune efectuarea unor operaţiuni materiale, dar şi
încheierea unor acte juridice civile.
„Tutorele are obligaţia... de a-l reprezenta in actele civile, însă numai până la data
la care acesta împlineşte vârsta de paisprezece ani. In raport cu prevederile
acestui act normativ, distingem următoarele categorii juridice de acte pe care
acesta le poate încheia:
• actele pe care tutorele minorului sub 14 ani le poate încheia singur, fără
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare; din această categorie fac parte: acte
de conservare; acte de administrare a patrimoniului - în această categorie intră nu
numai actele de administrare a unui bun, ci şi actele de administrare a
patrimoniului, care includ şi acte care, japortate la un bun determinat, sunt acte de
dispoziţie, în acest sens, codul civil menţionează: „...Tutorele poate înstrăina,
fără prealabilă încuviinţare a autorităţii tutelare, bunurile supuse pieirii ori
stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă
valoarea acestora din urmă nu depăşeşte suma de două sute cincizeci lei.
• actele pe care tutorele minorului sub 14 ani nu le poate încheia valabil decât cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, în acest sens, codul civil prevede:
„Tutorele nu poate, fără încuviinţarea autorităţii tutelare, să facă valabil
înstrăinarea sau gaj ar ea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile
patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc
dreptul de a administra”.
• actele pe care tutorele minorului nu le poate încheia nici cu încuviinţarea
autorităţii tutelare. Această categorie de acte este consacrată in dispozitiile
codului civil.
Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori
fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi minorul de alta".
„Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze
obligaţia altuia".
3. Incuviinţarea prealabilă a actelor civile de către tutorele minorului între 14 şi
18 ani
în conformitate cu dispozitiile legale cel care a împlinit vârsta de 14 ani încheie
acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, Dacă actul pe care minorul
urmează să-1 încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia
decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi necesară şi prealabilă încuviinţarea
acesteia.
2.5. încetarea tutelei minorului
încetarea tutelei minorului poate avea loc din două categorii de cauze:
- cauze care privesc persoana tutorelui (încetarea funcţiei tutorelui);
- cauze care privesc persoana minorului (încetarea tutelei). Cauzele care privesc
persoana tutorelui şi care conduc la
încetarea funcţiei sale sunt următoarele:
- moartea tutorelui;
-îndepărtarea de la tutelă,
In continuare, ne vom referi la cauzele care privesc persoana minorului şi care
conduc la încetarea tutelei, şi anume:
- dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu de către minor;
- stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi; -ridicarea decăderii din
drepturile părinteşti pentru cel
puţin unul dintre părinţi;
- ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi;
-reapariţia a cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi
dispăruţi ori morţi; - moartea minorului.
2.6. Răspunderea tutorelui minorului
în situaţia în care tutorele nu îşi îndeplineşte obligaţiile sale, acesta va răspunde
penal şi civil.
Răspunderea penală a tutorelui se angajează, în condiţiile art.215 Cod penal,
pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă, art.306 Cod penal, pentru rele
tratamente aplicate minorului, art.314 Cod penal, pentru punerea în primejdie a
unei persoane în neputinţă de a se îngriji, părăsirea, alungarea sau lăsarea fără
ajutor în orice mod.
Răspunderea civilă patrimonială este angajată potrivit regulilor răspunderii civile
delictuale, în condiţiile art.998-999 Cod civil8 .
Răspunderea nepatrimonială a tutorelui se concretizează în îndepărtarea de la
tutelă.
„Tutorele va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte
care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacă nu şi-a îndeplinit mulţumitor
sarcina".

3. Curatela minorului
3.1. Noţiune
Curatela minorului este acel mijloc, temporar şi subsidiar de ocrotire a minorului.
Aceasta are caracterul de mijloc de ocrotire subsidiar, deoarece minorul - de
regulă - este ocrotit de părinţii săi, iar în situaţia când această ocrotire lipseşte,
ocrotirea minorului se înfăptuieşte prin tutore.
în doctrină, ţinându-se seama de specificul curatelei minorului, aceasta a fost
numită tutelă ad-hoc.
Procedural, competenţa instituirii curatelei minorului aparţine, ca şi în cazul
tutelei, autorităţii tutelare de la domiciliul minorului, fie din oficiu, fie la cererea
oricărei persoane .
Din punct de vedere al conţinutului, ocrotirea minorului prin curatelă are la bază
două componente, în sensul că priveşte atât persoana, cât şi bunurile minorului.
Componenta patrimonială priveşte, ca şi în cazul tutelei: administrarea bunurilor
minorului; reprezentarea minorului de până la 14 ani în actele civile;
încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale minorului între 14-18 ani.
Curatela minorului încetează dacă au dispărut cauzele care au condus la
instituirea ei pe baza hotărârii autorităţii tutelare.
Persoanele îndreptăţite să ceară ridicarea curatelei sunt: curatorul, persoana
reprezentată, sau orice persoană, care are interes.
3.2. Cazuri de instituire a curatelei minorului
Curatela minorului se instituie în următoarele situaţii:
• când înlocuirea tutorelui minorului cu altul nu se produce în acelaşi moment,
concomitent, în acest sens, Codul civil prevede: ,pănă la intrarea în funcţie a
noului tutore, autoritatea tutelară va numi un curator";
• în cazul contrarietăţii de interese apărută între minor şi ocrotitorul său legal.
Potrivit Codul civil, „Ori de câte ori se ivesc între tutore şi minor interese
contrare, care mi sunt dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui,
autoritatea tutelară va numi un curator";
• în cazul punerii sub interdicţie a minorului, în acest sens, Codul civil prevede:
„In caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie,
autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi
reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea
bunurilor";
• în cazul împiedicării vremelnice a părintelui ori a tutorelui minorului de a-1
ocroti. Codul civil prevede că autoritatea tutelară va putea institui curatelă „dacă
din cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau al cărei acte le
încuviinţează".
4. Protecţia specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotire
4.1. Preliminarii
Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi
serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv,
de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora.
Pentru prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi pentru realizarea
protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, se
organizează şi funcţionează următoarele servicii:
• servicii de zi;
• servicii de tip familial;
• servicii de tip rezidenţial.
Măsurile de protecţie specială a copilului se stabilesc în baza unui plan
individualizat de protecţie, elaborat în conformitate cu normele metodologice
aprobate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Planul
individualizat de protecţie poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu
de tip rezidenţial, numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a
putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă
persoană.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
• plasamentul;
• plasamentul în regim de urgenţă;
• supravegherea specializată.
Măsurile de protecţie specială se iau în condiţiile legii, vizând:
• copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu
a putut fi instituită tutela;
• copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
• copilul abuzat sau neglijat;
• copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
• copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde
penal.
Dacă părinţii sau copilul care a împlinit vârsta de 14 ani consideră că măsurile de
protecţie specială sunt nelegale, le pot ataca în instanţă, asistenţa juridică fiind
gratuită în condiţiile legii.
4.2. Plasamentul
în conformitate cu prevederile legale, plasamentul copilului constituie o măsură
de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă la:
• o persoană sau familie;
• un asistent maternal;
4.3. Plasamentul în regim de urgenţă
Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu
caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat,
precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare
Exerciţiul drepturilor părinteşti se suspendă de drept pe durata acestei măsuri
până când instanţa de judecată va decide cu privire la menţinerea sau înlocuirea
acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului, pe durata
suspendării, sunt exercitate de către persoana, familia, asistentul maternal sau de
către spitalul serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în
regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate de către
preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti
Cel care stabileşte măsura plasamentului în regim de urgenţă este directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea
administrativ-teritorială în care se află copilul găsit, abuzat sau neglijat.
Instanţa de judecată este cea care stabileşte măsura plasamentului în regim de
urgenţă.
Atunci când direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului dispune
măsura plasamentului în regim de urgenţă, ea trebuie să sesizeze instanţa
judecătorească în termen de 48 ore de la data de la care a dispus această măsură,
instanţă care va analiza motivele ce au stat la baza măsurii adoptate şi se va
pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă
sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu
privire la reintegrarea copilului în familia sa.
Atunci când măsura plasamentului în regim de urgenţă a fost dispusă de către
instanţa de judecată, aceasta se va pronunţa.
4.4. Supravegherea specializată
Această măsură de supraveghere specializată se dispune când copilul a săvârşit o
faptă penală şi pentru care nu răspunde penal.
Atunci când există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura
supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului,
iar în lipsa acestui acord, de către instanţa de judecată.
Această măsură constă în aceea că, minorul (copilul) rămâne în familia sa, cu
condiţia respectării următoarelor obligaţii: frecventarea cursurilor şcolare;
utilizarea unor servicii de îngrijire de zi; urmarea unor tratamente medicale,
consiliere sau psihoterapie; interzicerea de e frecventa anumite locuri sau de a
avea legături cu anumite persoane.

Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţie judecătorească

1. Noţiunea interdicţiei judecătoreşti
1.1. Reglementare
Ocrotirea persoanei fizice prin interdicţie judecătorească este reglementată de
Noul Cod civil.
1.2. Definiţie
Interdicţia judecătorească este acea instituţie de drept civil care se ia de
instanţa judecătorească, menită să ocrotească persoana fizică lipsită de
discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale datorită
alienaţiei sau debilităţii mintale, ce are ca efect lipsirea acesteia de
capacitatea de exerciţiu şi instituirea tutelei.
Din cuprinsul definiţiei rezultă următoarele trăsături caracteristice interdicţiei:
• este o măsură de ocrotire de drept civil;
• este judecătorească, în sensul că numai instanţa judecătorească are competenţa
de a hotărî punerea alienatului sau debilului mintal sub interdicţie.
1.3. Delimitarea interdicţiei judecătoreşti faţă de alte instituţii
Interdicţia judecătorească nu trebuie confundată cu îngrădirile capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, indiferent că acestea sunt măsuri de ocrotire. Acest
gen de îngrădiri a fost analizat detaliat când s-a vorbit despre îngrădirile
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice .
Interdicţia judecătorească se referă numai la capacitatea de exerciţiu, pe când
îngrădirile capacităţii de folosinţă se referă numai la conţinutul capacităţii de
folosinţă.
De asemenea, interdicţia judecătorească nu trebuie confundată cu tratamentul
medical obligatoriu, reglementat de Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală
şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice.
între cele două instituţii există următoarele deosebiri:
• interdicţia este judecătorească, pe când tratamentul medical este o măsură
administrativă dispusă de autoritatea medicală;
• punerea sub interdicţie judecătorească are ca efect lipsirea de capacitate de
exerciţiu, pe când tratamentul medical obligatoriu este lipsit de un astfel de efect
cu privire la capacitatea civilă a persoanei fizice.
2. Condiţiile de fond
Reglementarea condiţiilor de fond ale interdicţiei judecătoreşti se găseşte în
Codul civil. „Cel ce nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din
cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie".
Din actul normativ menţionat rezultă trei condiţii de fond necesare pentru punerea
sub interdicţie:
• persoana fizică să fie lipsită de discernământ;
• lipsa de discernământ să se datoreze alienaţiei ori debilităţii mintale;
• lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei fizice să se îngrijească de
interesele sale.
3. Procedura punerii sub interdicţie
Procedura punerii sub interdicţie cuprinde două faze: necontradictorie şi
contradictorie.
Faza necontradictorie. în această fază sunt adunate datele necesare pentru
soluţionarea în fond a cauzei.
în conformitate cu dispozitiile legale această fază cuprinde următoarele:
• după ce s-a primit cererea, preşedintele instanţei ia măsuri ca aceasta, împreună
cu înscrierile anexate, să fie comunicată procurorului;
• procurorul dispune efectuarea cercetărilor pe care le consideră necesare;
• procurorul este obligat să solicite părerea unor medici specialişti, iar dacă cel a
cărui punere sub interdicţie se cere se găseşte internat într-o unitate sanitară,
trebuie să se solicite şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află ;
• având concluziile procurorului, instanţa poate dispune internarea provizorie a
celui în cauză, pe timp de cel mult 6 săptămâni; acest lucru se poate dispune
numai dacă (cumulativ): este necesară observarea mai îndelungată a stării mintale
a persoanei, potrivit avizului medicului specialist; această observare nu se poate
face altfel;
• după ce primeşte rezultatul cercetărilor procurorului şi avizul comisiei de medici
specialişti, precum şi, dacă era cazul, părerea medicului curant, preşedintele
instanţei va fixa termen de judecată, dispunând citarea părţilor şi comunicarea
cererii şi a tuturor înscrisurilor depuse celui a cărui punere sub interdicţie este
cerută.
Faza contradictorie îmbracă forma unui proces civil obişnuit, cu unele
particularităţi:
• judecata se face cu ascultarea obligatorie a concluziilor procurorului;
• interogatoriul pârâtului este obligatoriu .
Pe baza probelor administrate, după deliberare, instanţa va da hotărârea de
admitere ori de respingere a cererii.
Faza contradictorie se încheie pe data rămânerii irevocabile a hotărârii.
4. Efectele punerii sub interdicţie judecătorească
Urmare a punerii sub interdicţie, se produc două efecte juridice importante cu
privire la persoana interzisului: lipsirea persoanei interzisului de capacitate de
exerciţiu şi instituirea tutelei interzisului.
Lipsirea persoanei interzisului de capacitate de exerciţiu este efectul imediat al
hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie a persoanei fizice, efect ce se
produce de la data rămânerii definitive a hotărârii respective.
Efectul imediat al punerii sub interdicţie se manifestă diferit în funcţie de
capacitatea de exerciţiu pe care a avut-o persoana la data punerii sub interdicţie,
astfel :
• dacă persoana pusă sub interdicţie este minor sub 14 ani, efectul lipsirii de
capacitate de exerciţiu nu se produce de la data rămânerii definitive şi irevocabile
a hotărârii -persoana oricum este lipsită de capacitate de exerciţiu -, ci de la data
când va împlini 14 ani;
• dacă persoana pusă sub interdicţie este un minor între 14-18 ani, se trece de la
capacitatea de exerciţiu restrânsă la lipsa capacităţii de exerciţiu;
• în celelalte cazuri, persoana cu capacitate de exerciţiu deplină devine o persoană
lipsită de această capacitate.
Tutela interzisului este consecinţa lipsirii persoanei fizice puse sub interdicţie
judecătorească de capacitatea de exerciţiu. Acest lucru rezultă din Codul civil,
care prevede că hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie rămasă
definitivă va fi comunicată de instanţa de judecată autorităţii tutelare, care va
desemna un tutore".
Conţinutul ocrotirii interzisului prin tutelă este stabilit astfel: „Tutorele este dator
să îngrijească de persoana celui pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i
îmbunătăţii condiţiile de viaţă; în acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la
nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie.
Autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de
împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori
într-o instituţie sanitară".
Dacă la data când minorul devine major el se află sub interdicţie, instanta de
tutelară va numi un tutore.
In cazul în care, la data punerii sub interdicţie, minorul se află sub tutelă,
autoritatea tutelara va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina
tutelei sau va numi un nou tutore.''''
Interdicţia judecătorească îşi produce efectele de la data când hotărârea
judecătorească a rămas definitivă (irevocabilă). Incapacitatea celui pus sub
interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii
hotărârii, excepţie făcând situaţia când cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe
altă cale.
5. Ridicarea interdicţiei judecătoreşti
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va
pronunţa, ascultând concluziile procurorului, ridicarea sa.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdicţie, de tutore, precum şi de toţi cei
prevăzuţi în dispozitiile legii.
Hotărârea care pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la data când
a rămas definitivă (irevocabilă). Ea se va comunica de către instanţa
judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris hotărârea de
punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea transcrisă în registrul şi totodată spre
a face în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea
hotărârii care a pronunţat interdicţia'''.
Ridicarea interdicţiei se face cu aceeaşi procedură ca şi pronunţarea ei".

Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

l. Reglementare
Curatelă este reglementată în următoarele dispoziţii: Noul Cod civil, Legea
nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale;
2. Feluri
Din cuprinsul reglementărilor menţionate rezultă că există două feluri de curatelă:
• curatelă incapabilului, care reprezintă măsura de ocrotire luată în favoarea celui
lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
• curatelă capabilului, care reprezintă măsura de ocrotire luată în favoarea
persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar aflată în anumite situaţii
speciale.
Din punct de vedere al regimului juridic, între cele două feluri de curatelă există
distincţie în sensul că, pe când curatelei capabilului i se aplică regulile de la
mandat, curatelei incapabilului i se aplică regulile de la tutelă.
3. Cazuri de instituire a curatelei
Problema cazurilor de instituire a curatelei trebuie analizată făcând distincţie între
urmatoarele situatii:
• dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi
capabilă, nu poate, personal, să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele
în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un
reprezentant;
• dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate,
nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror
rezolvare nu suferă amânare;
• dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei
acte le încuviinţează;
• dacă persoana, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu
a lăsat un mandatar general;
• dacă o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatar
general.
• în mod excepţional, legiuitorul a prevăzut anumite cazuri speciale de instituire a
curatelei care au fost date exclusiv în competenţa instanţei de judecată, potrivit
art.44 alin. l şi 2 Cod procedură civilă: „Dacă incapabilul nu are reprezentant
legal şi există urgenţă, la cererea părţii interesate, instanţa va putea numi un
curator special, care să-l reprezinte până la numirea reprezentantului legal; ea va
putea numi, de asemenea, un curator special în caz de conflict de interese între
reprezentant şi reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în
judecată, nu are reprezentant.
Numirea acestor curatori se va face de instanţa competentă să hotărască asupra
cererii de chemare în judecată. ".
• curatela succesorală notarială prevăzută de art.72 din Legea nr.36/1995 a
notarilor publici şi a activităţii notariale. Se instituie numai dacă nu există un
custode al succesiunii. Numirea curatorului se face de către notar, iar curatela este
specială;
• curatela surdomutului - potrivit Codul civil: „Surdomutul ce nu ştie să scrie nu
poate accepta o donaţie decât cu asistarea unui curator special numit ... după
regulile stabilite pentru minori".
4. Procedura instituirii, conţinutul şi încetarea curatelei
4. l. Procedura instituirii
Instituirea curatelei se face la cerere sau din oficiu. „Curatela se poate institui la
cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, precum şi a tutorelui.
Instanta de tutela poate institui curatela din oficiu".
„Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară
de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat".
4.2. Conţinutul
Conţinutul curatelei capabilului este guvernat de următoarele reguli:
• in cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat". Acest
lucru înseamnă că puterile încredinţate de persoana reprezentată formează
conţinutul curatelei;
• instanta de tutela poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în
toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă'";
• instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacităţii celui reprezentat. Pe cale
de consecinţă, cel reprezentat îl poate înlocui pe curator, după cum poate încheia
el, personal, actul juridic civil;
• în îndeplinirea sarcinii sale, curatorul trebuie să ţină seama de cauza sau motivul
care a generat nevoia instituirii curatelei.
4.3. încetare
Incetarea curatelei presupune atât încetarea funcţiei curatorului, cât şi încetarea
măsurii curatelei.
Funcţia curatorului poate înceta: fie prin consimţământul exprimat în acest sens al
reprezentantului (revocarea curatorului), fie prin înlocuirea la cerere a curatorului;
„Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire".
Măsura curatelei încetează prin ridicarea ei ca urmare a dispariţiei cauzelor care
au determinat-o.

IDENTIFICAREA PERSOANEI JURIDICE.

Persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil care participă în

nume propriu la raporturile juridice, având o răspundere civilă proprie;

Persoana juridică reprezintă o colectivitate umană formată direct din

persoane fizice sau din asocierea altor persoane juridice, ca subiect de drept,
având o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu distinct, afectat realizării
unui scop determinat în acord cu interesul obştesc.

1. Elementele constitutive, obligatorii, ale persoanei juridice:

 organizare de sine statatoare

 un patrimoniu propriu, afectat realizarii unui anumit scop licit si moral, in
acord cu interesul general.
 Art. 187. Elementele constitutive Orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui
anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.

2. Calitatea de persoana juridica o detin:

 entitatile prevazute de lege

 orice alte organizatii legal infiintate care, desi nu sunt declarate de lege
persoane juridice, au elementele constitutive ale persoanei juridice
prevazute ca obligatorii de lege – organizare de sine statatoare si un
patrimoniu propriu.

Art. 188. Calitatea de persoană juridică: Sunt persoane juridice entităţile

prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi
nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile
prevăzute la art. 187.

3. Codul Civil distinge între persoanele juridice de drept privat şi persoanele

juridice de drept public. Art. 189 Categorii de persoane juridice: Persoanele
juridice sunt de drept public sau de drept privat.

4. Clasificarea persoanelor juridice

·        Dupa domeniul dreptului de care apartin se disting
A. Persoane juridice de drept public
-        Statul;
-        Unitatile administrativ teritoriale;
-        Organele puterii legislative;
-        Organele puterii executive;
-        Organele puterii judecatoresti;
-        Ministerul public;
-        Curtea de conturi;
-        Institutiile de stat;
-        Partidele politice
B. Persoane juridice de drept privat
 -        Agentii economici de stat;
-        Societatile comerciale;
-        Sindicatele;
-        Cultele religioase;
-        Organizatiile cooperatiste;
-        Casele de Ajutor Reciproc;
-        Asociatiile si fundatiile.
·        Dupa forma dreptului de proprietate pe care se intemeiaza:
–      persoane juridice fundamentate pe proprietatea publica;
–      persoane juridice care au la baza, atat proprietatea publica,
cat si proprietatea privata;
–      persoane juridice care au la baza exclusiv proprietatea
privata;
–         persoane juridice intemeiate pe proprietatea privata interna
si proprietatea straina.
·        Dupa nationalitate, persoanele juridice sunt:
-        persoane juridice romane – au sediul principal in Romania,
fiind constituite in conditiile legii romane
-        persoane juridice straine – au sediul principal in strainatate si
isi desfasoara activitatea in Romania, potrivi cerintelor legii
romanesti.
·        Dupa natura scopului urmarit:
-        persoane juridice cu scop patrimonial (economic, lucrativ);
-        persoane juridice fara scop patrimonial.

Înființarea persoanei juridice

Notiunea de „infiintare a persoanei juridice” desemneaza operatiunea prin care

se creeaza, in conditiile reglementate de lege, acest subiect colectiv de drept.

Art. 194 Modurile de înfiinţare

(1) Persoana juridică se înfiinţează:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al
instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor
economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres
dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de
constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.

· Prin „actul de dispozitie al organului competent“ intelegem, dupa caz:

legea, hotararea sau ordonanta Guvernului, hotararea consiliilor judetene sau
locale.
Domeniul de aplicare al modului de infiintare prin „act de dispozitie al organului
competent“:
- Organele puterii legislative- prin Decretul-lege nr.68/1990;
- Organele puterii executive:
- Presedintia Romaniei- prin Legea nr.92/1990
- Serviciile publice din subordinea presedintiei –Legea nr.47/1994
- Ministerele- Legea nr.90/2001
- Organele puterii judecatoresti – Legea nr.92/1992;
- Unitatile administrativ teritoriale – sunt infiintate prin Legea nr.2/1968, iar
autoritatile administratiei publice locale prin Legea nr.215/2001;
- Regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat, rezultate din
reorganizarea fostelor intreprinderi de stat, prin Legea nr.15/1990.

Infiintarea persoanelor juridice prin act de infiintare recunoscut, astfel cum reiese
din chiar formularea textului legal, acest mod de infiintare presupune existenta a
doua acte juridice:
- actul de infiintare a persoanei juridice, adoptat de Adunarea generala,
Congres (contract, statut);
- actul de recunoastere a infiintarii, emis de organul competent prin care se
constata legalitatea actului de infiintare.
· Infiintarea nu este completa si nu produce efecte juridice decat dupa ce se
indeplinesc si alte doua formalitati:

- inmatricularea in Registrul Comertului;

- inregistrarea la organul de stat prevazut de lege, de regula organul fiscal.

Notiunea de inregistrare

In raport de registrele in care sunt consemnate, inregistrarea persoanelor

juridice are trei sensuri:
1. inscriere in registrele special tinute in acest scop de instanta de judecata.
Operatiunea are loc dupa indeplinirea cerintelor legale: acte de infiintare,
actul de autorizare judecatoreasca (hotarare sau incheiere), avand de regula
efectul dobandirii personalitatii juridice. In registre speciale se inscriu
asociatiile si fundatiile, societaatile agricole, partidele politice, sindicatele.
2. inregistrare in registrul comertului. Aceasta are in vedere trei categorii de
operatiuni:

- inmatriculari (pentru societati comerciale, regii autonome, cooperative de

consum si de credit, grupuri de interes economic). Inmatricularile se efectueaza
inainte de inceperea activitatii persoanei juridice si au drept scop luarea in
evidenta si acordarea unui numar de inregistrare.
- inscrierile de mentiuni constau in inscrierea oricaror modificari ce se aduc
inregistrarilor sau mentiunilor anterioare, avand efect de opozabilitate fata de
terti.
- alte operatiuni (radieri de inmatriculari).

1. inregistrarea la organul fiscal pentru luarea in evidenta a persoanei juridice,

ca subiect de drept fiscal. Ea reprezinta o conditie speciala pentru ca
persoana juridica sa functioneze in mod legal si nu tine de procesul de
infiintare a acesteia. Au obligatia sa completeze si sa depuna decalratia de
inregistrare fiscala, in vederea atribuirii codului fiscal, toti platitorii de
impozite si taxe. Pentru comerciantii societati comerciale, companii
nationale, regii autonome si organizatii cooperatiste codul fiscal a fost
inlocuit cu codul unic de inregistrare – CUI.

- Asociatiile si fundatiile sunt supuse unei duble autorizari: autorizarea

prealabila a ministerului sau a organului de specialitate si autorizarea judecatoriei
in vederea inscrierii in registrul special. Ele dobandesc personalitate juridica prin
inscrierea in registrul asociatiilor si fundatiilor de la grefa judecatoriei unde isi va
avea sediul.
- Partidele politice sunt autorizate de Tribunalul Municipiului Bucuresti si
dobandesc personalitate juridica de la data ramanerii definitive si irevocabile a
hotararii instantei privind admiterea cererii de inregistrare. Ele se inscriu in
registrul partidelor politice pentru opozabilitate.
- Sindicatele sunt supuse autorizarii judecatoriei din locul unde isi au sediul
si dobandesc personalitate juridica de la data inscrierii in registrul special tinut de
instanta
- Asociatiile de proprietari sunt autorizate de judecatorul delegat la organul
financiar local din raza teritoriala a imobilului. Ele dobandesc personalitate
juridica an baza incheierii judecatorului delegat
- .Societatile comerciale se infiinteaza in mai multe etape presupunand: actul
de infiintare, autorizarea judecatorului delegat de la oficiul registrului comertului
si inmatricularea in registrul comertului. Ele dobandesc personalitate de la data
inmatricularii.
- Camerele de comert si industrie din Romania se infiinteaza in temeiul
autorizarii Guvernului.

Momentul dobandirii personalitatii juridice

· Infiintarea persoanelor juridice presupune intocmirea si adoptarea mai
multor documente cu diferite finalitati, alcatuind procedura de constituire a
persoanei juridice.
· Momentul in care se naste un nou subiect de drept este momentul in care
acesta dobandeste personalitate juridica. Acest moment este stabilit de lege in
mod diferit, in functie de modul de infiintare a persoanei juridice. Se disting astfel
urmatoarele momente ale dobandirii personalitatii juridice, adica a capacitatii de a
avea drepturi si obligatii:
- data actului de dispozitie sau data stabilita in actul de dispozitie privind
infiintarea;
- data inregistrarii (inmatricularii) sau inscrierii in registrul prevazut de lege;
- data recunoasterii ori autorizarii infiintarii sau data indeplinirii oricarei alte
cerinte, pentru persoanele juridice care nu sunt supuse inregistrarii.

  Mijloace de identificare ale persoanei juridice    

Denumirea persoanei juridice

-         Prin “denumire” ca atribut de identificare, intelegem cuvantul sau cuvintele
care au primit, in conditiile prevazute de lege, semnificatia de a individualiza
persoana juridica.
-         Dreptul la denumire are in continutul sau urmatoarele prerogative:
-          dreptul de a folosi denumirea;
-          dreptul de a cere tuturor persoanelor fiice sau juridice sa o indivdualizeze
prin denumirea sa;
-          dreptul de a cere in justitie respectarea dreptului la denumire incalcat. 
-         Firma este denumirea unui comerciant individual – persoana fizica sau
persoana juridica.
·        Sediul persoanei juridice
-         Sediul este atributul de identificare prin aratarea unui loc stabil care
individualizeaza persoana juridica in spatiu.Conform art.39 din Decretul
nr.31/1954, “Sediul persoanei juridice se stabileste potrivit actului care a infiintat-
o sau statutului”.
-          Sediul persoanei juridice poate fi clasificat dupa cum urmeaza:
ä     in raport cu importanta locului unde isi desfasoara activitatea organele de
conducere ale persoanei juridice, se disting:
a)      sediul principal – locul unde functioneaza organele de conducere ale
persoanei juridice
b)   sediul secundar – locul unde functioneaza organul de conducere al
subunitatilor persoanei juridice (uzina, fabrica, sucursala etc)
ä     in raport cu teritoriul tarii unde se afla, sediul poate fi:
a)      sediu in tara
b)      sediu in strainatate. Aceasta imprejurare prezinta importanta, mai ales in
materia raporturilor juridice de drept comercial international si de drept
international privat.
ä     in functie de caracterul sau, sediul se clasifica in:
a)    sediu de drept comun (legal)
b)      sediu conventional (ales). Primul este obligatoriu si se stabileste conform
art. 39 din Decretul nr. 31/1954, sediul conventional este facultativ si se stabileste
cu acordul partilor.
·        Codul unic de inregistrare
–        O.U.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalitati administrative
pentru inregistrarea si autorizarea comerciantilor a introdus codul unic de
inregistrare (C.U.I.), ca atribut de identificare.
–        Acesta se atribuie de catre Ministerul Finantelor Publice in termen de 24 de
ore de la depunerea cererii tip de inregistrare de catre comerciant. C.U.I. se
utilizeaza de toate sistemele informatice care prelucreaza date privind
comerciantii, precum si de comercianti in relatiile cu tertii.
–        Acesta a inlocuit codul fiscal in cazul regiilor autonome, companiilor
nationale, societatilor comercile. 
·        Alte atribute de identificare: nationalitatea; contul bancar al persoanei
juridice; codul fiscal al persoanei juridice; marca; emblema; telefonul, telexul si
faxul persoanei juridice.

Înfiinţarea persoanei juridice.

Constituirea unor persoane juridice inseamna infiintarea unor noi subiecte

de drept, altele decat persoanele fizice, de catre o alta sau alte subiecte de drept,
persoane fizice sau juridice deja existente, in conditiile legii.
Prin importanta economico-sociala si politica a persoanelor juridice,
constituirea lor, ca subiecte de drept distincte, a stat in atentia legiuitoriulor din
cele mai vechi timpuri. In conditiile actuale ale tranzitiei economico-sociale si
juridice prin care trece tara noastra, problema constituirii persoanelor juridice de
diferite feluri constituie obiectul unei continue preocupari teoretice si practice.
Conform art. 194 alin. (1) C.civ., persoana juridica se infiinteaza:
 -prin actul de infiintare al organului competent, in cazul autoritatiilor si al
institutiilor publice, al unitatilor administrativ-teritoriale, precum si al operatorilor
economici care se constituie de catre stat sau de catre unitatiile administrativ-
teritoriale. In toate cazurile, actul de infiintare trebuie sa prevada in mod expres
daca autoritatea publica sau institutia publica este persoana juridica. ). Înfiinţarea
persoanei juridice de cître stat prin efectul legii. Acest mod de constituire este
prevăzut expres de lege, deci ea apare în temeiul legii şi nu ca o consecinţă a
emiterii actului de înregistrare. De exemplu, Camera de comerţ şi Industrie,
Baroul Avocaţilor.
-prin actul de infiintare al celor care o constituie autorizat, in conditiile
legii. Prin acest mod de infiintare al unor persoane juridice noi se intelege
manifestarea de vointa a doua sau mai multe persoane facuta cu intentia de a
produce ca efect constituirea, in conditiile legii, a unei noi entitati, ca subiect de
drept distinct. Aceasta manifestare de vointa poate imbraca mai multe forme:
contract de societate, singur sau impreuna cu statutul, un act de constituire, ca
hotarare a adunarii de infiintare a statului adoptat in conditiile legii, un act
autentificat de notarul public si statutul, o conventie si statutul, facute in forme
autentice, un act autentic si statutul sau orice alte alcatuiri care vor insoti actul de
fundatie, procesul verbal de constituire si statutul, hotararea de infiintare
impreuna cu statutul si programul politic propriu, un proces verbal si statutul.
Este situaţia cînd înfiinţarea persoanei se face la cererea uneia sau unora
persoanei fizice cu respectarea unei proceduri prealabile prevăzute de lege, cum
ar fi: tipul actului constitutiv care trebuie adoptat, cerinţele stabilite faţă de
cuprinsul acestuia, actele care trebuie prezentat organului competen, formalităţile
pe care trebuie să le îndeplinească fondatorii, formalităţile pe care trebuie să le
îndeplinească persoana cu funcţie de răspundere a organului de stat competent.
Organul de stat competent va ferifica legalitatea actelor prezentate de fondatori şi
dacă aceste sînt în conformitate cu legea va dispune înregistrarea ei urmat de
eliberarea unui certificat de înregistrare care va confirma naşterea persoanei
juridice.
-in orice alt mod prevazut de lege. Daca prin lege nu se dispune altfel, prin
act de infiintare se intelege actul de constituire a persoanei juridice, dupa caz,
statutul acesteia sau prin recunoaşterea ei de cître organul competent în urma
obţinerii unei autorizaţii prealabile. Acest mod de înfiinţare este similar celui
analizat mai sus cu deosebirea că pentru a putea fi înregistrată pe lîngă actele
cerute pentru înregistrarea unei persoane juridice în general se cere şi existenţa
unei autorizaţii eliberată de organele competente.
De ex., crearea unei persoane juridice al cărui capital străin depăşeşte 5
milioane lei este necesară autorizaţia Agenţii Naţionale pentru Protecţia
Concurenţii, înregistrarea unei instituţii financiare, de pensii, asigurări –
autorizaţia Băncii Naţionale. În consecinţă numai după obţinerea autorizaţiei,
fondatorii pot să depună actele pentru înregistrarea persoanei juridice la organul
de stat competent.

Persoana juridica se infiinteaza pe durata nedeterminata, daca prin lege,

actul de constituire sau statut nu se prevede altfel. Persoanele juridice sunt supuse
inregistrarii, daca legile care le sunt aplicabile prevad aceasta inregistrare. Prin
inregistrare se inteleg inscrierea, inmatricularea sau, dupa caz, orice alta
formalitate de publicitate prevazuta de lege, facuta in scopul dobandirii
personalitatii juridice sau al luarii in evidenta a persoanelor juridice legal
infiintate, dupa caz.
Inregistrarea se face la cerere sau, in anumite cazuri prevazute de lege, din
oficiu. Obligatia de verificare a documentelor publicate revine persoanei juridice.
Aceasta este obligate sa verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al
statutului si textul depus la registrul public si cel aparut intr-o publicatie oficiala.
In caz de neconcordanta, tertii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste
texte, in afara de cazul in care se face dovada ca ei cunosteau textul depus la
registru. Daca insa, inregistrarea este ceruta numai pentru opozabilitate fata de
terti, actele sau faptele juridice facute in numele sau in contul persoanei juridice,
pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevazuta in acest scop de lege, nu pot fi
opuse tertilor, in afara de cazul in care se face dovada ca acestia cunosteau ca
publicitatea nu a fost indeplinita
Conform art. 203 C.civ, raspunderea pentru neefectuarea formalitatilor de
inregistrare revine fondatorilor, reprezentantilor persoanei juridice supuse
inregistrarii, pricum si primilor membrii ai organelor de conducere de
administrare si de control ale acesteia.

Actele constitutive

Pentru ca o persoana juridică să ea fiinţă nu este suficient ca ea să fie

reglementată de lege. Este necesar ca viitorii fondatori să prezinte actele de
constituire elaborate şi aprobate de ei, act sau acte care reprezintă voinţa
materializată a fondatorilor de a înfiinţa o persoanaă juridică. Din art. 62, care
reprezintă sediul materiei, rezultă că persoanele juridice activează în baza actelor
de constituire, care la număr poate fi unul singur (contract de constituire sau
statut) sau două (contract de constituire sau decizie şi statut). În ce priveşte forma
actului de constituire acesta trebuie să fie încheiat în scris, în limba română şi
semnat de toţi fondatotii ei. Ea poate fi închiată în formă autentică dacă legea (în
cazul societăţilor comerciale, fundaţiilor şi instituţiilor privte) sau părţile prevăd
acest lucru. Din punct de vedere al cuprinsului actul de constituire trebuie să
prevadă principalele atribute de identificare, denumirea şi sediul, precum şi
modul de administrare a acesteia.
De asemenea actul de constituire trebuie să prevadă clauzele generale ale
acestuia care sînt cele reglementate la art. 108 din C. civil. Pe lîngă aceste clauze
generale legea reglementează clauze speciale pentru fiecare societate comercială
în parte, articolele 122, 137, 146, 157, 186 C. civ.
 6.2. Formarea patrimoniului

Persoana juridică poate exista dacă are un patrimoniu. Fondatorii acestora

vor aduce cu titlu de aport la capitalul social bunuri sau valori prezente sau
viitoare ori contribuie prin anumite activităţi la formarea lui. Patrimoniul
persoanei juridice nu se confundă cu patrimoniul fiecărei persoane fondatoare.
Mărimea şi volumul acestor aporturi este diferită de la o persoană juridică la alta.
Pentru societăţile comerciale este necesar ca o parte din aporturi să fie făcut pînă
la înregistrarea societăţii, iar restul în termen de 6 luni de la data înregistrării. Este
absolut obligatoriu ca contribuţia fiecărui asociat, modul, forma şi termenul
transmisiunii să fie prevăzute în actul de constiruire. Importanţa patrimoniului
rezidă nu numai în posibilitatea persoanei juridice de a desfăşura activitatea
propusă ci el constiuie totodată şi gajul general al creditorilor ei, astfel în caz de
neexecutare a obligaţilor acestea vor putea fi satisfăcute prin atribuirea sau
vînzarea de bunuri din patrimoniul ei.
6.3. Înregistrarea persoanei juridice
Din dispoziţiile art. 6 alin. 1, rezultă că persoana juridică de drept privat
există din momentul înregistrării ei. Pentru a o înregistra iniţiatorii ei sau
reprezentantul lor legal va prezenta oficiului teritorial al Camerii Înregistrării de
Stat actele cerute de lege. Aceasta în decurs de 15 zile va decide asupra
valabilităţii cererii, oportunitatea ei ne avînd nici o rezonanţă, art. 63 alin. 4
partea a doua. În baza hotătîrii de înregistrare a cererii persoana juridică se va
înscrie în Registrul de stat atribuindu-se un număr. În registru se va consemna
principalele date de identitate a persoanei juridice, datele de identitate ale
managerului principal şi ale fondatorilor şi alte date cerute de lege.
Ca dovadă a înregistrării de stat, Camera va elibera un certificat de
înregistrare. Din momentul înregistrării persoana juridică dobîndește capacitatea
juridică şi implicit calitatea de subiect de drept. În cazul persoanelor juridice de
drept public aceasta ea fiinţă în momentul intrării în vigoare a legii de aprobare a
regulamentului ori statutului ei sau la o dată indicată în acel act.

CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI JURIDICE.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea generală

şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

În ceea ce priveşte persoanele juridice fără scop lucrativ, acestea pot avea
doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului
stabilit prin lege, actul de constituire sau statut (art. 206 C.civ.).

Art. 205 C.civ. distinge între persoanele juridice supuse înregistrării şi

celelalte persoane juridice (adică persoanele juridice nesupuse înregistrării).

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de

folosinţă de la data înregistrării lor (art.205, alin.1).

Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de

folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil, după caz, de la data actului
de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii altei
cerinţe pe care legea o prevede (art.205, alin.2).

Prin excepţie, unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă anticipată

(numită şi limitată sau restrânsă), în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 205
alin. (3) C.civ., potrivit căruia persoanele juridice supuse înregistrării pot, chiar de
la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă
numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat de

scopul (obiectul de activitate) pentru care a fost înfiinţată. Cum scopul nu este
acelaşi la fiecare persoană juridică, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este
aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci diferă după specialitatea fiecăreia.
Codul civil a modificat viziunea asupra principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă reglementat în legislaţia anterioară, interzicând, sub sancţiunea nulităţii
absolute, numai în cazul persoanelor juridice fără scop patrimonial, ca acestea să
dobândească drepturi și obligaţii altele decât cele necesare realizării scopului
stabilit prin lege sau actele constitutive.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu încetarea
fiinţei (desfiinţarea) acesteia.
Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul dintre următoarele
moduri: constatarea ori declararea nulităţii, fuziune, divizare totală, transformare,
dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de
lege (art. 244 C.civ.).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea de
acte juridice civile, acte a căror esenţă o reprezintă manifestarea de voinţă.
Tocmai de aceea, legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei unei persoane
sau unor persoane din colectivul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa
persoanei juridice respective.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se pune în valoare prin
organele sale de conducere.
În acest sens, art. 209 C.civ. stabileşte că persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la
data constituirii lor, acestea fiind persoanele fizice sau persoanele juridice care,
prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în
raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei
juridice.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul
înfiinţării acesteia, însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel
dobândite este condiţionată, în practică, de desemnarea organelor sale de
administrare. Organele de administrare şi modurile de constituire a acestora sunt
reglementate de o serie de dispoziţii din Codul civil şi din alte acte normative ce
privesc organizarea şi funcţionarea diferitelor categorii de persoane juridice.
 Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de
două limite: capacitatea de folosinţă şi pluralitatea organelor de administrare ale
persoanei juridice respective.

REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE.

   Art. 232. Notiunea. Reorganizarea persoanei juridice este operatiunea

juridica in care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice si care are ca
efecte infiintarea, modificarea ori incetarea acestora.
      Art. 233. Modurile de reorganizare. (1) Reorganizarea persoanei juridice se
realizeaza prin fuziune, prin divizare sau prin transformare.

Fuziunea

Art. 234
Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a
alcătui o persoană juridică nouă.
Art. 235
Efectele fuziunii:
(1) În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se
transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.
(2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se
transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.

Prin fuziune se intelege absorbtia unei persoane juridice de catre o alta

persoana juridica sau contopirea mai mulor persoane juridice pentru a alcatui o
persoana juridica noua. 

Din punctul de vedere al personalitatii juridice, efectul absorbtiei consta in

urmatoarele: persoana juridica absorbanta, o unitate de regula mai consolidata sub
aspect economic si organizatoric, isi pastreaza personalitatea juridica, pe cand
unitatea sau unitatile de absorbtie isi inceteaza existenta ca subiecte de drept
distincte.

Patrimonial, efectele absorbtiei constau in aceea ca drepturile si obligatiile

cu continut economic ale subiectelor de drept absorbite se transmit asupra
persoanei juridice absorbante, producandu-se o contopire totala de patrimoniu
printr-o transmisiune universala in favoarea unitatii care-si pastreaza
personalitatea juridica.

Din punctul de vedere al personalitatii juridice, efectele contopirii sunt

urmatoarele: incetarea personalitatii juridice a tuturor subiectelor de drept
participante la aceasta operatiune juridica, urmand a fi radiate din registrele unde
au fost inmatriculate, si infiintarea obligatorie a unei noi persoane juridice din
cele fuzionate. Aceasta infiintare prin fuziune a unei noi persoane juridice trebuie
facuta cu respectarea conditiilor prevazute de lege pentru dobandirea
personalitatii juridice, in afara de cazurile in care, prin lege, actul constitutiv sau
statut s-ar dispune altfel.

Sub aspect patrimonial, efectele fuziunii sunt urmatoarele: in cadrul unei

transmisiuni universale, drepturile si obligatiile cu continut economic ale
persoanelor juridice fuzionate trec asupra persoanei juridice absorbante sau a noii
persoane juridice astfel infiintate. Aceasta inseamna ca persoana juridica existenta
sau noul subiect de drept creat preia integral de la persoanele juridice desfiintate,
in principiu, toate drepturile si obligatiile patrimoniale existente la data fuziunii,
cu toate consecintele ce decurg de aici si pe taramul raspunderii pentru executarea
obligatiilor contractuale valabil incheiate si inca neexecutate, in tot sau in parte.

Divizarea

O altă formă de reorganizare a persoanelor juridice constă în divizare care,

conform art. 236 Cod civil, poate fi totală sau parțială.

   Art. 236. Divizarea. 

(1) Divizarea poate fi totala sau partiala.
(2) Divizarea totala se face prin impartirea intregului patrimoniu al unei persoane
juridice intre doua sau mai multe persoane juridice care exista deja sau care se
infiinteaza prin divizare .
(3) Divizarea partiala consta in desprinderea unei parti din patrimoniul unei
persoane juridice, care continua sa existe, si in transmiterea acestei parti catre una
sau mai multe persoane juridice care exista sau care se infiinteaza in acest mod.
      Art. 237. Efectele divizarii. (1) Patrimoniul persoanei juridice care a incetat
de a avea fiinta prin divizare se imparte in mod egal intre persoanele juridice
dobanditoare, daca prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o alta proportie.
(2) In cazul divizarii partiale, cand o parte din patrimoniul unei persoane
juridice se desprinde si se transmite unei singure persoane juridice deja existente
sau care se infiinteaza in acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice
divizate este proportionala cu partea transmisa.
(3) In cazul in care partea desprinsa se transmite mai multor persoane
juridice deja existente sau care se infiinteaza in acest mod, impartirea
patrimoniului intre persoana juridica fata de care s-a facut desprinderea si
persoanele juridice dobanditoare se va face potrivit dispozitiilor alin. (2), iar intre
persoanele juridice dobanditoare, impartirea partii desprinse se va face potrivit
dispozitiilor alin. (1), ce se vor aplica in mod corespunzator.
      Art. 238. Intinderea raspunderii in caz de divizare . (1) In cazul divizarii,
fiecare dintre persoanele juridice dobanditoare va raspunde:
a) pentru obligatiile legate de bunurile care formeaza obiectul drepturilor
dobandite sau pastrate integral; 
b) pentru celelalte obligatii ale persoanei juridice divizate, proportional cu
valoarea drepturilor dobandite sau pastrate, socotita dupa scaderea obligatiilor
prevazute la lit. a).
(2) Daca o persoana juridica infiintata in conditiile art. 194 alin. (1) 
lit. a) este supusa divizarii, prin actul de reorganizare se va putea stabili si un alt
mod de repartizare a obligatiilor decat acela prevazut in prezentul articol .
      Art. 239. Repartizarea contractelor in caz de divizare . In caz de divizare,
contractele se vor repartiza, cu respectarea dispozitiilor art. 206 alin. (2), art. 237
si 238, astfel incat executarea fiecaruia dintre ele sa se faca in intregime de catre o
singura persoana juridica dobanditoare, afara numai daca aceasta nu este cu
putinta.
      Art. 240. Incetarea unor contracte . (1) In cazul contractelor incheiate in
considerarea calitatii persoanei juridice supuse reorganizarii, acestea nu isi
inceteaza efectele, cu exceptia cazului in care partile au stipulat expres contrariul
sau mentinerea ori repartizarea contractului este conditionata de acordul partii
interesate.
(2) Daca mentinerea sau repartizarea contractului este conditionata de acordul
partii interesate, aceasta va fi notificata sau, dupa caz, instiintata prin scrisoare
recomandata, cu confirmare de primire, pentru a-si da ori nu consimtamantul
in termen de 10 zile lucratoare de la comunicarea notificarii sau instiintarii. Lipsa
de raspuns in acest termen echivaleaza cu refuzul de mentinere sau preluare a
contractului de catre persoana juridica succesoare.

Divizarea totală se realizează prin împărțirea întregului patrimoniu al unei

persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există sau care
se înființează prin divizare. Așadar, această specie de divizare produce atât efecte
translative de patrimonii, cât și unele efecte extinctive și/sau efecte creatoare ori
constitutive de drepturi, după caz.

Dacă transferul patrimonial se va produce spre o persoană juridică care

urmează să se nască, se va produce și un efect creator de personalitate juridică, iar
dacă transferurile se produc către unele persoane preexistente, se va produce și un
efect modificator în ceea ce privește persoana juridică beneficiară a divizării.

În ceea ce privește divizarea parțială, este definită ca acel tip de divizare

care constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane juridice, care
continuă să existe, în transferarea acestei părți către una sau mai multe persoane
juridice care există sau care se înființează în acest mod. Așadar, și acest tip de
divizare poate produce mai multe categorii de efecte, respectiv un efect translativ
de drepturi, un posibil efect creator de personalitate juridică și unul modificator.

Divizarea poate produce urmatoarele efecte:

a)   incetarea existentei persoanei juridice (cand este totala);

b)  infiintarea unei persoane juridice;

c)   transmiterea patrimoniului cu titlu universal, cand patrimoniul persoanei

juridice se imparte la mai multe persoane juridice

Conform prevederilor art 236 din Codul civil referitoare la divizarea

totala, “Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei
persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau
care se înfiinţează prin divizare.” Dacă divizarea totală se face prin impărtirea
intregului patrimoniu al persoanei juridice intre două sau mai multe persoane
juridice care există deja sau care se infiintează prin divizare, in caz de divizare
partială se desprinde o parte din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă
să existe si in transmiterea acestei părti către una sau mai multe persoane juridice
care există sau care se infiintează in aceasta modalitate.

Sintetizand aspectele evidentiate in acest capitol cu privire la efectele

juridice ale fiecărei forme de reorganizare, retinem următoarele efecte principale:
- efect creator: infiintarea de noi persoane juridice, intalnit cu precădere in cazul
fuziunii si mai putin in cazul divizării; - efect extinctiv: incetarea existentei
anumitor persoane juridice (cele care fuzionează, cele absorbite, precum si cea
supusă divizării totale), - efect translativ: transmisiunea patrimonială (universală -
in cazul comasării prin fuziune sau absorbtie, respectiv cu titlu universal – in
cazul divizării totale sau partiale) intre persoanele participante la reorganizare, -
efect modificator: incetarea calitătii pe care o detin persoanele ce alcătuiesc
membrii persoanelor juridice divizate total si dobandirea unei noi calităti de către
aceste persoane in subiectul/subiectele beneficiare. Aceste dispozitii se regasesc
in definitia reorganizării persoanei juridice care, potrivit art. 232 din Codul civil
119 „Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi
implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea,
modificarea ori încetarea acestora.

Transformarea persoanei juridice (Art. 241)

Art. 241. Transformarea persoanei juridice. (1) Transformarea persoanei

juridice intervine in cazurile prevazute de lege, atunci cand o persoana juridica isi
inceteaza existenta, concomitent cu infiintarea, in locul ei, a unei alte persoane
juridice.
(2) In cazul transformarii, drepturile si obligatiile persoanei juridice care si-a
incetat existenta se transfera in patrimoniul persoanei juridice nou-infiintate, cu
exceptia cazului in care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede
altfel. In aceste din urma cazuri, dispozitiile art. 239, 240 si 243 raman aplicabile.
      Art. 242. Data transmiterii drepturilor si obligatiilor. (1) In cazul
reorganizarii persoanelor juridice supuse inregistrarii, transmiterea drepturilor si
obligatiilor se realizeaza atat intre parti, cat si fata de terti, numai prin
inregistrarea operatiunii si de la data acesteia.
(2) In ceea ce priveste celelalte persoane juridice nesupuse inregistrarii,
transmiterea drepturilor si obligatiilor, in cazurile prevazute la alin. (1), se
realizeaza atat intre parti, cat si fata de terti, numai pe data aprobarii de catre
organul competent a inventarului, a bilantului contabil intocmit in vederea
predarii-primirii, a evidentei si a repartizarii tuturor contractelor in curs de
executare, precum si a oricaror alte asemenea acte prevazute de lege. 
(3) In cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul
de proprietate si celelalte drepturi reale se dobandesc numai prin inscrierea in
cartea funciara, in baza actului de reorganizare incheiat in forma autentica sau,
dupa caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, in ambele
situatii insotit, daca este cazul, de certificatul de inregistrare a persoanei juridice
nou-infiintate.
Exemple:
 transformarea societăţii comerciale prin schimbarea formei juridice,
transformarea societăţii cooperatiste în societate cooperatistă
europeană şi viceversa,

 transformarea unei societăţi comerciale în societate comercială

europeană şi invers,

 transformarea unei instituţii de credit, respectiv o bancă, organizaţie

cooperatistă de credit, bancă de economisire şi creditare în domeniul
locativ, bancă de credit ipotecar sau instituţie emitentă de monedă
electronică într-o instituţie de credit din altă categorie (institutie
financiara nebancara)

În acest context am arătat că, în concepţia Codului civil, prin transformare,

„vechea” persoană juridică îşi încetează existenţa, locul ei fiind luat concomitent
de „noua” persoană juridică, fapt generator de confuzii de altfel dat fiindcă
persoana juridică „nouă”, în cazul transformării, ia naştere numai în urma
încetării altei persoane juridice, înlocuind-o fiind vorba, practic despre o
„renaştere” sub o altă formă. De altfel, Codul civil pentru a elimina orice confuzie
în privinţa persoanei juridice care ia fiinţă în urma încetării altei persoane juridice
nici nu utilizează adjectivul „nouă” atunci când face referire la persoana juridică
care ia locul persoanei juridice care îşi încetează existenţa, ci foloseşte sintagma
de „altă persoană juridică”, însă nici aceasta nu este cea mai bună alegere câtă
vreme nu lămureşte sensul exact al transformării şi regimul juridic al persoanelor
juridice implicate într-o astfel de operaţiune.
  Actele prin care s-a hotarat reorganizarea pot fi atacate, daca prin lege
nu se dispune altfel, prin opozitie, de catre creditori sau orice alte persoane
interesate, in termen de 30 de zile de la data cand au luat cunostinta de aprobarea
reorganizarii, dar nu mai tarziu de un an de la data publicarii acesteia, sau, dupa
caz, de la data aprobarii acesteia de catre organul petent, potrivit legii.

     Art. 243. Opozitiile. (1) Actele prin care s-a hotarat reorganizarea pot fi

atacate, daca prin lege nu se dispune altfel, prin opozitie, de catre creditori si
orice alte persoane interesate, in termen de 30 de zile de la data cand au luat
cunostinta de aprobarea reorganizarii, dar nu mai tarziu de un an de la data
publicarii acesteia, sau, dupa caz, de la data aprobarii acesteia de catre organul
competent, potrivit legii.
(2) Opozitia suspenda executarea fata de oponenti pana la ramanerea definitiva a
hotararii judecatoresti, in afara de cazul in care persoana juridica debitoare face
dovada executarii obligatiilor sau ofera garantii acceptate de creditori ori incheie
cu acestia un acord pentru plata datoriilor.
(3) Opozitia se judeca in camera de consiliu, cu citarea partilor, de
catre instanta competenta .
(4) Hotararea pronuntata asupra opozitiei este supusa numai apelului.

ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE

DIZOLVAREA ŞI TRANSFORMAREA PERSOANEI JURIDICE;

Încetarea persoanei juridice constă în disparitia subiectului de drept, prin

încetarea capacitatii juridice a acestuia in cazurile si conditiile prevazute de lege.
Disparitia persoanei juridice are loc pe data radierii sale din registrele in
care a fost inregistrata.
Conform Codului Civil cât și prevederilor legii 31/1991, persoana juridica
inceteaza prin:
 constatarea sau declararea nulitatii, pentru neîndeplinirea formalităților
prevăzute de lege privind înființarea sau funcționarea acesteia. La data la
 care hotărârea judecătorească de declarare a nulității devine definitivă,
persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare
 imposibilitate realizării obiectului pentru care persoana juridică a luat
ființă sau realizarea acestuia. Orice persoană juridică are un obiect de
activitate, care este precizat în actul constitutiv și va trebui realizat în
termenul ce privește durata societății. Astfel că în imposibilitatea realizării
obiectului de activitate propus persoana juridică își pierde rațiunea de a
exista. De asemenea dacă obiectul pentru care persoana juridică a luat
ființă s-a realizat, deci scopul asociaților a fost atins, persoana juridică se
poate dizolva. Dizolvarea în aceste cazuri se va hotări prin voința
asociaților sau pe cale judecătorească.
 fuziune,
 divizare totala,
 transformare,
 de drept, prin împlinirea termenului pentru care persoana juridică a fost
înființată. Potrivit actelor normative în vigoare, în contractul de societate,
actul constitutiv sau în statut trebuie prevăzută durata existenței persoanei
juridice, astfel că la expirarea termenului prevăzut persoana juridică se
dizolvă
 desfiintare, ca act de voință sau ca sancțiune. Deoarece constituirea
persoanei juricice se bazează pe actul de voință al asociaților, tot aceștia
vor hotărî și dizolvarea acesteia. Dizolvarea – sancțiune se datorează
apariției unor cauze care duc la împrejurări prin care nu mai sunt
îndeplinite condițiile de funcționare normale. Astfel de cauze sau
împrejurări pot fi: societatea nu mai are organe statuare sau acestea nu se
mai pot întruni, societatea nu si-a completat capitalul social în condițiile
legii, persoana juridică nu are sediu social cunoscut ori nu îndeplinește
condițiile referitoare la sediul social sau asociații au dispărut ori nu au
domiciliul sau reședința cunoscută.
 Codul Civil face distincție între modul de încetare a persoanei juridice de
drept privat și persoana juridică de drept public, astfel că persoana juridica de
drept privat va înceta în codițiile stipulate de art. 245, respectiv:
Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:
a) dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt
scop decât cel declarat;
d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.

Persoanele juridice de drept public își vor înceta activitatea așa cum
specifică art. 246, respectiv Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai
în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege.

Incetarea existentei persoanei juridice impune realizarea unor operații care

să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalității juridice ci și lichidarea
patrimoniului societății, astfel se impun două faze distincte:
 dizolvarea persoanei juridice
 lichidarea persoanei juridice

Dizolvarea persoanei juridice, este prima fază a încetării persoanei

juridice și impune anumite operațiuni ce declanșează și pregătesc încetarea
acesteia. In această fază personalitatea juridică nu este afectată, aceasta fiind
indispensabilă pentru îndeplinirea celorlalte operațiuni care privesc lichidarea
persoanei juridice, însă faza dizolvării pune capăt activității normale a societății.
 Hotărârea privind dizolvarea persoanei juridice este luată după caz de
adunarea generală a asociaților, ori de instanța de judecată, iar în cazuri
excepționale aceasta se produce în temeiul legii. Dizolvarea persoanei juridice
poate asadar sa opereze:
 de drept
 prin act de voință
 în temeiul unei hotărâri judecătoresti

Lichidarea persoanei juridice, reprezintă a doua fază a procesului de

încetare a existenței persoanei juridice și va cuprinde operațiunile de lichidare ale
patrimoniului acesteia, plata creditorilor și împărțirea soldului între asociați.
Lichidarea persoanei juridice reprezintă o fază obligatorie, nu facultativă,
deoarece persoana juridică nu poate rămâne in faza de dizolvare.
Lichidarea persoanei juridice impune efectuarea unor operațiuni care au drept
rezultat lichidarea patrimoniului, respectiv a activului și a pasivului, acesteia, cât
și repartizarea activului net între asociați.
Pentru realizarea acestui scop se va urmări transformarea bunurilor pe care
persoana juridică le deține în bani, prin vânzare directă sau prin licitație publică.
Activul net poate fi distribuit între asociați și în natură.
Prin lichidarea pasivului persoanei juridice se întelege plata datoriilor pe care
aceasta le are față de creditorii săi.
Inchiderea lichidării persoanei juridice constă în radierea persoanei juridice din
registrele în care a fost înregistrată la înființare.