Istoria Integrarii Europene

UNIVERSITATEA“ANDREI SAGUNA” DIN
CONSTANTA
ISTORIA INTEGRĂRII
EUROPENE
CURS UNIVERSITAR
ANUL I
dr. Adrian FILIP
2019
CUPRINS
ABREVIERI.............................................................................................................14
CUVÂNT ÎNAINTE.................................................................................................18
CURSUL I...............................................................................................................22
RĂDĂCILILE EUROPENISMULUI (14 pag.).......................................................22
1. DELIMITĂRI SPAȚIALO TEMPORALE.......................................................22
1.1. Spațialitatea geografic europeană............................................................23
1.2. Când începe Europa?...............................................................................24
2. CIVILIZAȚIA ANTICĂ GREACĂ ȘI ROMANĂ – COLOANA VERTEBRALĂ

A CULTURII OCCIDENTALE.......................................................................................26
2.1. Civilizația antică greacă – fundament al civilizației europene...............26
2.2. Civilizația antică romană, continuatoare a valorilor culturii grecești...28
2.3. Cultura Europeană..................................................................................30
CURSUL al II-lea....................................................................................................32
EVOLUȚIA PROIECTULUI EUROPEAN ÎN EVUL MEDIU ȘI RENAȘTERE (13

pag.)....................................................................................................................................32
1. COMUNITATEA DE CIVILIZAŢIE ÎN EVUL MEDIU..................................33
1.1. Unitatea Europei creștine.........................................................................33
1.2. Comunitatea culturală și a valorilor comune: înființarea primei rețele de

universități europene.................................................................................................35
1.3. Contribuţia reţelelor transeuropene la construcția europeană..............42
1.4. O construcție europeană în jurul creștinismului....................................44
2. PROIECTE EUROPENE PE TIMPUL RENAŞTEREII.................................45
CURSUL al III-lea..................................................................................................48
Istoria Integrării Europene
CELE CINCI TIPURI DE PROIECTE RELEVANTE PENTRU CONSTRUCȚIA

EUROPEANĂ DIN ANTICHITATE PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE (24
pag.)...................................................................................................................................48
1. CINCI PROIECTE CU RELEVANȚĂ COMUNITARĂ ALE CONSTRUCȚIEI

EUROPENE...................................................................................................................49
2. ANTICHITATEA GREACĂ: UNITATE DUPĂ UN PRINCIPIU...................49
3. PROIECTUL IMPERIAL DE CREARE A UNEI EUROPE UNITE

(UNIFICAREA PRIN FORȚĂ).......................................................................................52
3.1. "Pax romana"cuvântul de ordine al epoci romane; prima unificare prin

forță a Europei, Nordului Africii și a Orientului Apropiat.......................................52
3.2. A doua unificare europeană prin forță; crearea Imperiului universal în

timpul lui Charlemagne.............................................................................................52
3.3. A treia unificare europeană prin forță; proiectul imperial al lui

Napoleon.....................................................................................................................54
4. IDEEA UNITĂȚII CREȘTINE A CONTINENTULUI EUROPEAN..............56
5. IDEEA UNIUNII ECONOMICE: LIGA HANSEATICĂ ORGANIZAȚIE

MARITIMĂ, MILITARĂ ȘI COMERCIALĂ A NORDULUI EUROPEAN...................58
6. EUROPA UNITĂȚII SPIRITUALE, A SOLIDARITĂȚII ȘI A VALORILOR

COMUNE.......................................................................................................................60
6.1. Aportul civilizației nordului germanic și a statelor scandinave la evoluția

europeană...................................................................................................................62
7. O CONSTITUȚIE EUROPEANĂ FĂRĂ NICIO REFERINȚĂ LA

CIVILIZAȚIA CREȘTINĂ..............................................................................................62
8. CELE ȘASE EUROPE ALE LUI KALERGI ȘI URMĂTOARELE TREI DE

DUPĂ ACESTA...............................................................................................................67
CURSUL al IV-lea...................................................................................................72
GENEZA FEDERALISMULUI MODERN, DIN SECOLUL XVIII, PÂNĂ LA

FINALUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (25 pag.)......................................................72
1. IDEEA UNEI EUROPE UNITE......................................................................73

Var. 2019.03.20
4
2. FEDERALISMUL............................................................................................74
2.1. Principiile care stau la baza federalismului.............................................76
2.2. Caracteristicile federalismului.................................................................76
2.3. Federalismul american............................................................................77
2. IDEI UNIONISTE ÎN EUROPA SECOLELOR XVIII ȘI XIX.......................80
3.1. De la proiectul funcționarismului instituțiilor europene al lui Edmund

Burke la instituțiile supranaționale ale lui Friederich von Gentz............................82
3.2. Proiecte federaliste în sec. al XIX-lea.....................................................83
3.3. Ascensiunea liberalismului economic și ideile unioniste.......................84
4. IDEI FEDERALISTE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI al XX-lea...................90
5. WOODROW WILSON ȘI PROGRAMUL SĂU ÎN PAISPREZECE PUNCTE

........................................................................................................................................92
CRONOLOGIA PROIECTELOR DE UNIUNE EUROPEANĂ (768-1879).......97
CURSUL al V-lea..................................................................................................100
- PROIECTUL KALERGI - TEORIILE FEDERALISTE ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ (26 pag.).................................................................................................100
1 PROIECTE INTERBELICE UNIONISTE UITATE.......................................101
1.1. Kurt Tucholsky un european unionist quasi necunoscut......................102
2. CONTELE COUDENHOVE-KALERGI - O FIGURĂ EUROPEANĂ A

PERIOADEI INTERBELICE -.....................................................................................103
3. PROIECTUL PAN-EUROPEAN AL CONTELUI COUDENHOVE-KALERGI

.......................................................................................................................................107
3.1. Planul lui Woodrow Wilson - fundament pentru Programul lui Kalergi -
...................................................................................................................................107
3.2. Pan-Europa un manifest de anvergură globală....................................108
3.3. Etapele realizării obiectivelor Pan-Europei...........................................112
3.4. Instituțiile și direcțiile de acțiune Pan-europene schițate de Kalergi...114
Var. 2019.03.20
5
3.5. Măsuri politico-economice de creare a unui spațiu comun european..116
3.6. Mişcarea Pan-europeană.....................................................................119
4. IDEI CONTROVERSATE VIS A VIS DE PROIECTELE CONTELUI

KALERGI......................................................................................................................124
CURSUL AL VI-LEA.............................................................................................128
- PROIECTUL BRIAND – DE ÎNFIINȚARE A UNIUNII FEDERALE

EUROPENE (30 pag.)......................................................................................................128
1. ARISTIDE BRIAND AUTOR AL „MEMORANDUM-ului PENTRU

ORGANIZAREA UNUI REGIM AL UNIUNII FEDERALE EUROPENE”................130
1.1. Negocierile ministrului de externe Aristide Briand cu ministrul german de

externe Gustav Stresemann.........................................................................................136
1.2. Propunerea Proiectului Briand în cadrul Adunării generale a Ligii

Naţiunilor.....................................................................................................................137
1.3. Modificarea pozițiilor Franței și Germaniei după 1930 în privința

federalizării Europei.....................................................................................................139
2. CONȚINUTUL PROIECTULUI LUI BRIAND............................................140
2.1. Ecouri în presa timpului referitoare la memorandum-ul lui Briand....144
2.2. Răspunsul guvernelor europene la propunerea ministrului Briand....145
3. FINALITATEA „MEMORANDUM-ULUI PENTRU ORGANIZAREA UNUI

REGIM AL UNIUNII FEDERALE EUROPENE”.......................................................150
4. EFORTURI FEDERATIVE DUPĂ EȘUAREA PROIECTULUI BRIAND. . .152
4.1. Continuarea eforturilor federaliste de către contele Coudenhove-Kalergi

...................................................................................................................................152
4.2. Școala federalistă engleză......................................................................153
4.3. Rolul organizației Federal Union în elaborarea proiectelor federaliste

...................................................................................................................................154
5. IDEI FEDERALISTE DE ORIENTARE SOCIALISTĂ ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ..............................................................................................................155
Var. 2019.03.20
6
5.1. Mișcarea internațională comunistă........................................................155
5.2. Mișcarea național-socialistă..................................................................156
CURSUL al VII-lea................................................................................................158
ALTIERO SPINELLI ȘI MIŞCAREA DE INTEGRARE EUROPEANĂ DUPĂ AL

DOILEA RĂZBOI MONDIAL (27 pag)...........................................................................158
1. ISTORIA EUROPEI MARCATĂ DE UN NESFÂRȘIT ȘIR DE RĂZBOAIE 159
1.1 Altiero Spinelli părinte fondator al Uniunii Europene: Manifestul de la

Ventotene - “Spre o Europă liberă și unită”.............................................................161
1.2. Viziunea federalistă a mișcărilor de rezistență......................................166
2. MIŞCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA DUPĂ AL DOIOLEA RĂZBOI

MONDIAL.....................................................................................................................167
2.1. Europa după Al Doilea Război Mondial.................................................167
2.2. Proiecte şi acţiuni concrete de unificare după Al Doilea Război Mondial

...................................................................................................................................170
3. PLANUL MARSHALL...................................................................................173
4 ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ

(OECE)..........................................................................................................................179
5. DEMARAJUL CONSTRUCTIEI EUROPENE DUPA AL DOILEA RAZBOI

MONDIAL....................................................................................................................182
6. CONSILIUL EUROPEI (THE COUNCIL OF EUROPE) ORGANIZAȚIE

EXCOMUNITARĂ........................................................................................................184
CURSUL al VIII-lea..............................................................................................186
ROBERT SCHUMAN ȘI JEAN MONET- ARHITECȚII PROIECTULUI DE

UNIFICARE EUROPEANĂ -; COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI
OȚELULUI-......................................................................................................................186
1. ÎNFIINȚAREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE........................................187
1.1. Planul lui Jean Monet și Robert Schuman de creare a Comunității

Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).............................................................187
Var. 2019.03.20
7
2. PROIECTUL COMUNITĂŢII EUROPEANE DE APĂRARE (CEA)..........200
2.1. Eşecul unei CECO în domeniul Apărării...............................................201
2.2. Tentativa de creare a unei Comunităţi Politice (CP) pentru completarea

CEA...........................................................................................................................204
3. CREAREA UNIUNII EUROPEI OCCIDENTALE (UEO)...........................205
CURSUL al IX-lea................................................................................................208
PLANUL LUI PAUL HENRI SPAAK DE ÎNFIINȚARE A COMUNITATĂȚII

EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM) ȘI A COMUNITĂŢII ECONOMICE
EUROPENE.....................................................................................................................208
1. INTEGRARE SAU UNIFICARE ?................................................................208
2. EUROPA DE LA FINALIZAREA CECO, LA ÎNFIINȚAREA COMUNITĂȚII

ECONOMICE EUROPENE..........................................................................................210
3. A DOUA ETAPĂ A CONSTRUCȚIEI EUROPENE......................................212
3.1. Relansarea comunitară...........................................................................213
4. INFIINTAREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE (CEE) ŞI A

COMUNITĂŢII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (CEEA)................................214
4.1. Conferinţa de la Messina - 1955.............................................................215
4.2. Raportul Spaak - 1956............................................................................216
4.3. Semnarea Tratatelor de la Roma...........................................................217
5. TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND INSTITUIREA COMUNITĂȚII

ECONOMICE EUROPENE..........................................................................................218
5.1. Obiectivele Comunității Economice Europene.....................................218
5.2. Finalitățile Tratatului de la Roma privind CEE....................................219
Tratatul de la Roma privind CEE.................................................................220
5.3. Instituţiile Comunității Economice Europene......................................221
6. TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND INSTITUIREA COMUNITĂȚII

EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE........................................................................223
Var. 2019.03.20
8
Tratatul de la Roma privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice223
6.1 Obiectivele Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom).......223
6.2. Instituțiile Comunității Europene a Energiei Atomice........................223
7. ÎNCERCĂRILE BRITANICE DE A SUBMINA COMUNITATEA

ECONOMICĂ EUROPEANĂ.......................................................................................223
7.1. Încercările britanice de a crea o zonă a liberului schimb.....................224
7.2. Înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb – (EFTA)............225
CRONOLOGIA EVENIMENTELOR EUROPENE DIN PERIOADA 1947 - 1957

......................................................................................................................................225
CURSUL al X-lea..................................................................................................228
GENERALUL DE GAULLE ȘI ORIENTAREA CONTINENTALĂ A EUROPEI

(1958 – 1969); TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELES – 1965........................228
1 ORIENTAREA CONSTRUCȚIEI EUROPENE SPRE O DOCTRINĂ

CONTINENTALĂ........................................................................................................228
1.1. Confruntarea franco-americană privind orientarea atlantică a apărării

..................................................................................................................................229
1.2. Negocieri pentru instituirea unei Comunități Politice Europene – Planul

Fouchet (10 feb.1961 – 17 apr. 1962).......................................................................230
1.3. Opoțiția franceză la aderarea britanică la Comunități..........................231
1.4. Apropierea franco-germană – Tratatul de la Elysee – 1963.................233
2. TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELLES (1965).............................233
3. MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI DE LA BRUXELLES DIN 1965.....236
CURSUL al XI-lea................................................................................................240
"REVOLUȚIA TĂCUTĂ" A EUROPEI (1969-1979) - EXTINDEREA

COMUNITĂȚI EUROPENE -.........................................................................................240
1. „REVOLUȚIA TĂCUTĂ” A EUROPEI (1969-1979)....................................240
Var. 2019.03.20
9
2. PRIMA EXTINDERE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE SPRE MAREA

BRITANIE, DANEMARCA ȘI IRLANDA, MODEL PENTRU EXTINDERILE
URMĂTOARE..............................................................................................................242
2.1 Primul val al aderării comunitare..............................................................242
2.2. Renegocierea britanică..........................................................................244
3. A DOUA EXTINDERE A COMUNITĂȚII SPRE SUD: GRECIA,

PORTUGALIA, SPANIA..............................................................................................245
4. CREȘTEREA PUTERII PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI

INSTITUȚIONALIZAREA CONSILIULUI EUROPEAN............................................247
4.1. Măsuri de dezvoltare instituțională a Parlamentului European..........247
4.2. Instituționalizarea Consiliului European.............................................248
CURSUL al XII-lea...............................................................................................250
ACTUL UNIC EUROPEAN ȘI PROIECTUL PIEȚEI UNICE (1980-1986) (18

pag.).................................................................................................................................250
1. CRIZA MONETARĂ INTERNAȚIONALĂ GRĂBEȘTE MĂSURILE DE

UNIFICARE MONETARĂ EUROPEANĂ..................................................................250
1.1. Planul Werner de uniune monetară......................................................250
1.2. Abandonarea sistemului de la Bretton Woods și efectele lui asupra

Sistemului Monetar European.................................................................................252
2. ETAPELE PRELIMINARE ADOPTĂRII ACTULUI UNIC EUROPEAN. . .256
Documentul premergător Actului Unic European......................................256
2.1. Proiectul Spinelli: Proiectul de Tratat privind instituirea Uniunii

Europene...................................................................................................................257
2.2. Raportul Dooge: Consiliul European de la Fontainebleau din 25 şi 26

iunie 1984.................................................................................................................257
2.3. Carta Albă pentru înființarea pieței interne - 1985..............................258
2.4. Cauzele care au condus la elaborarea Actului Unic European.............259
3. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN............................................259
Var. 2019.03.20
10
4. STRUCTURA ACTULUI UNIC EUROPEAN..............................................260
4.1. Contribuţiile tratatului – modificări instituţionale..............................260
4.2. Contribuţiile tratatului - modificări politice.........................................262
4.3. Actul Unic European, bilanţ şi perspective..........................................264
5. MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI PRIVIND ACTUL UNIC EUROPEAN

......................................................................................................................................264
5.1. Tratatul de la Maastricht (1992)............................................................264
5.2. Tratatele de aderare, după Maastricht..................................................264
5.3. Tratatul de la Amsterdam (1997)..........................................................265
5.4. Tratatul de la Nisa (2001)......................................................................265
5.4. Tratatul de la Lisabona (2007)..............................................................265
CRONOLOGIA EVENIMENTELOR EUROPENE DIN PERIOADA 1969-1986

......................................................................................................................................266
CURSUL al XIII-lea.............................................................................................268
PROCESUL DE ADAPTARE A COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE LA

EUROPA NAȚIUNILOR (1989 – 1996); TRATATUL DE LA MAASTRICHT..............268
1. PAȘI SPRE DEMOCRATIZAREA EUROPEI...............................................268
1.1. Prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de Est............................269
1.2. Reunificarea Germaniei.........................................................................269
2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT-1992....................................................270
2.1. Primul pilon: Pilonul Comunitar...........................................................272
2.2. Al doilea pilon: Pilonul Politicii Externe și de Securitate Comună......273
2.3. Al treilea pilon: Pilonul Justiției și Afacerilor Interne (JAI)................274
3. MODIFICĂRI ADUSE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT..............275
3.1. Structurile Uniunii.................................................................................275
3.2. Competența Uniunii..............................................................................276
4. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE CĂTRE EST...................................276
Var. 2019.03.20
11
CURSUL al XIV-lea..............................................................................................278
TRATATUL DE LA AMSTERDAM (1997)..........................................................278
1. TRATATUL DE LA AMSTERDAM...............................................................278
1.1. Domenii noi introduse prin Tratatul de la Amsterdam........................279
2. CONȚINUTUL TRATATULUI DE LA AMSTERDAM................................281
2.1. Consolidarea competențelor Uniunii....................................................282
2.2. Consolidarea atribuțiilor Parlamentului European.............................282
2.3. Cooperări consolidate............................................................................283
2.4. Simplificare............................................................................................284
2.5. Reforme instituționale în perspectiva extinderii..................................284
2.6. Alte subiecte...........................................................................................284
CURSUL al XVI-lea..............................................................................................286
TRATATUL DE LA LISABONA (2007)...............................................................286
1. REPLIERI DUPĂ CĂDEREA TRATATULUI DE CONSTITUȚIE

EUROPEANĂ...............................................................................................................286
1.1. Grupul Amato pentru înlocuirea Constituției respinse........................286
1.2. Ce este Tratatul de la Lisabona?............................................................287
1.3. Elitele europene vs. Masele populare/vulgul........................................288
2. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA UNIUNII EUROPENE...................289
Var. 2019.03.20
12
CURSUL I
RĂDĂCILILE EUROPENISMULUI (10 pag. de dez)
Conținut
1. DELIMITĂRI SPAȚIALO TEMPORALE;

1.1. Spațialitatea geografic europeană;
1.2. Când începe Europa?;
2. CIVILIZAȚIA ANTICĂ GREACĂ ȘI ROMANĂ – COLOANA VERTEBRALĂ A
CULTURII OCCIDENTALE;
2.1. Civilizația antică greacă – fundament al civilizației europene;
2.2. Evoluția civilizației antice romane;
2.3. Cultura Europeană
1. DELIMITĂRI SPAȚIALO TEMPORALE
Integrarea europeană a fost și rămâne, una din marile provocări ale secolelor XX
și XXI. Această mare construcție este rezultatul a mai mult de două milenii de evoluție
europeană comună, pornită din Antichitatea Greacă 1, romanitatea antică, Evul Mediu
european, dezvoltată în Epoca modernă 2 și continuată până în zilele noastre. Europa a
fost leagănul unei mari civilizaţii, dar şi teatrul de desfăşurare a unor războaie
devastatoare.
1
508 î.Hr. – anul în care Atena devine o democrație în sensul antichității (a nu se confunda cu
democrațiile liberale sau democrațiile populare/comuniste, din epoca modernă)
2
Epoca modernă este considerată a fi perioada ce a succedat perioadei post-clasice cunoscută sub
numele de Evul Mediu. Ca și epocile anterioare, aceasta nu are un început stabilit într-o dată anume
pentru toate regiunile europene. Tranziția de la Evul Mediu la Modernitate a fost relaționată în mod
convențional cu evenimente majore ca Reforma Protestantă ce promova conștiința critică asupra religiei
și bisericii.
Var. 2019.03.20
13
1.1. Spațialitatea geografic europeană
Ideea de Europa, desemnează un spaţiu geografic, politic şi spiritual compact, ce

datează de peste două milenii, fiind format astăzi din entități statale cu o conștiință
europeană comună, care îmbrățișează un set de valori comune.
Viziunea spațialității Europei în timpul lui Herodot
Termenul geografic de Europa se conturează treptat la autorii greci, pentru a-şi

găsi descrieri mai complete, în primele două veacuri de după Hristos, la Strabo, Pliniu
cel Bătrân şi Ptolemeu. Limitele Europei le găsim descrise de către Herodot 3 în Istorii4
cu multă acurateţe la sud şi vest, în timp ce întinderea continentului spre est şi nord-est
rămâne incertă. Este foarte interesant faptul că această constatare se menţine practic,
ca obiect de controversă, până astăzi.
Geografia ne spune că munții Urali sunt în fapt limita estică a continentului

european, pe când geopolitica ne spune altceva. Rusia europeană înseamnă doar o
cincime din Federația Rusă și în funcție de evoluția sa istorică, s-a considerat când în
Europa, când în afara ei.
Harta continentului Eurasiatic5
1.2. Când începe Europa?
La conferința intitulată Splendorile Europei6, H.R. Patapievici împreună cu

Gabriel Liiceanu, fac o analogie între conceptul de formare a civilizației europene și
lansarea unei rachete. “Europa începe exact ca zborul unei rachete care își lasă treptele
în urmă, dar procesul desfășurându-se invers” 7.
3
Herodot, n. 484 la Halicarnas, cunoscut ca și părinte al istoriei prin lucrarea sa Historiai
4
Herodot, Istorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, pag.31; Strabo, Geografia, vol. I, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1971, pag. 45
5
http://www.lahistoriaconmapas.com/atlas/europe-map/asia-europe-map.htm
6
Gabriel Liiceanu și HR Patapievici, Conferința Splendorile Europei, din 24 feb. 2018 ținută la
Ateneul Român.
7
Idem
Var. 2019.03.20
14
Gabriel Liiceanu8 își pune întrebarea când începe de fapt Europa?
 În antichitatea greacă, o dată cu dimensiunea homerică (sec IX î.Hr.)? În

condițiile în care Grecia începe cu Homer, întreaga Europă va începe cu
Homer.
 În epoca iudaică (aprox. sec X - VI î.Hr.), perioadă în care se structurează
pentateuhul9 și unde apare pentru prima oară monoteismul și principiile
morale ale omenirii, sub forma Tablelor lui Moise?
 În epoca Romană? În sec V d.Hr. o dată cu apariția Codului lui Iustinian, ce
structurează cadrul juridic al unei mari societăți, a celui mai mare Imperiu al
Antichității.
 Cu apariția biserici Creștină? Cu Niceea, - în anul 325 d.Hr., când se
desfășoară primul conciliu ecumenic - unde se pun bazele dogmei creștine,
(Sfânta Treime)?
 O dată cu apariția secularismului, cu despărțirea statului de biserică și
apariția statului modern, cu impunerea valorilor individului și a
liberalismului?
Toate aceste etape enumerate mai sus reprezintă etapele care au dus la formarea
Europei. Întreaga istorie a continentului european a fost integrată în civilizația
europeană. Etapă cu etapă, treaptă cu treaptă, până când a ajuns Europa de astăzi.
Europa am putea spune că începe o dată cu apariția sistemelor de civilizații.

Inițial am avut civilizația Greciei antice. Mai târziu, începând cu sec. II-lea î.Hr., după
cucerirea Greciei de către Imperiul Roman, istoria Romei va include și istoria Greciei
antice cu toate descoperirile culturale, politice și științifice ale acesteia: poezia, teatrul,
politica, filozofia, medicina. Apare primul sistem civilizațional ce integrează o cultură
superioară (cea greacă) ce a fost asimilată de învingător, - de către cea mai mare putere
militară, politică și administrativă din ultimele două milenii -. Roma înțelege că în
cultura ei, în arta ei, în filozofia ei, Grecia îi este întrutotul superioară, asimilându-i
valorile și nu invers cum se întâmplă de obicei când învingătorul distruge întreaga
cultură a celui învins.
8
Idem
9
Pentateuhul: reprezintă primele cinci cărți care au stat la baza vechiului testament (Geneza,
Exodul, Levitucus, Numerele și Faptele).
Var. 2019.03.20
15
2. CIVILIZAȚIA ANTICĂ GREACĂ ȘI ROMANĂ – COLOANA

VERTEBRALĂ A CULTURII OCCIDENTALE
2.1. Civilizația antică greacă – fundament al civilizației europene
Grecii au creat o civilizație care s-a transformat la final, în coloana vertebrală a

întregii culturi occidentale. Astăzi ar fi aproape imposibil să ne imaginăm o lume fără
miturile grecești și epopeea homerică (sec VIII -lea î.Hr.), fără tragediile lui Eschil,
Sofocle și Euripide și comediile lui Aristofan; fără moștenirea civilizației ateniene; fără
filozofia lui Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 399 î.Hr.), Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca.
347 î.Hr.); fără Arta guvernării (Politica) sau Arta retoricii ale lui Aristotel. (n. 384
î.Hr. - d. 322 î.Hr.)
Atena dominată spiritual de Academia lui Platon, s-a dovedit a fi până în zilele
noastre, un concept de cetate stat în care se încerca aplicarea teoriei și practici bunei
guvernări.
Atena sa dovedit în același timp ca fiind și cel mai puternic for intelectual al
gândirii occidentale în timpul căruia se dezvoltă lucrări monumentale care au creat noi
domenii de studii:
 Tucidide (n. 460 î.Hr. – d. 395 î.Hr.) prin lucrarea “Războiul

peloponeziac”, pune bazele Teoriei Relațiilor Internaționale;
 Herodot (n. 484 î.Hr. – d. cca. 425 î.Hr.) pune bazele studiului istoriei, cu
monumentala sa lucrare “Historiai” (Istorii), (scrisă în jurul anului 440
î.Hr.) în care abordează prima mare confruntare dintre lumea orientală
(Asia) și cea occidentală (Grecia); dintre despotismul oriental și
democrația elenă, care a culminat cu războaiele medice.
Vechii greci, inventori ai politicii, au avut capacitatea de a deschide noi drumuri

în economie, filosofie, știință, artă, medicină; au colonizat bazinele Mediteranei și Mării
Negre, contribuind la răspândirea unei noi civilizații înfloritoare, capabile să
interfereze cu celelalte civilizații mediteraneene și pontice, creând astfel o nouă
civilizație relativ compactă, care a stat la bazele viitoarei civilizații europene.
Var. 2019.03.20
16
Parthenonul -aprox. 480-479 î.Hr.10
Pentru prima dată în istorie, în Grecia Antică, apar primele forme de învățământ
organizat, care duc la evoluția și uniformizarea culturii și civilizației grecești în întreg
spațiul mediteranean și al Mării Negre. Scopul final al educației era considerat în
Antichitatea Greacă, unirea diferitelor părți într-un om și a diferiților oameni în
societate. Profesorii itineranți, autori de manuale de gramatică, retorică, filozofie,
medicină și matematică, călătoreau inițial dintr-un loc în altul oferind lecții contra unor
taxe. Primele instituții cu scop educativ în Grecia Antică au fost Academia lui Platon
(aprox. 387 î.Hr-83 î.Hr.) și Liceul lui Aristotel (334 sau 335 î.Hr.-86 î.Hr.), ambele
închise după revolta anti-romană din 88 î.Hr. Academia lui Platon a fost reînființată în
410 d.Hr. funcționând până în 529 d.Hr., an în care a fost închisă de Iustinian.
2.2. Civilizația antică romană, continuatoare a valorilor culturii

grecești
Încă din antichitate acțiunea Romei s-a manifestat prin realizarea unei civilizații
unitare, bazate pe o administrație și legislație unică și propagarea în timp a
creștinismului până la nivelul religiei de stat pe întreg continentul european, Orientul
Apropiat și Nordul Africii.
Imperiul Roman în anul 170 d.Hr.
Imperiul continental roman, în evoluția sa spre centrul, nordul și estul

continentului a promovat prin forță civilizarea Europei în spiritul unor valori unitare.
Administrația civilă a Imperiului Roman a necesitat profesioniști în administrație,
științe juridice, construcții și medicină. Împăratul roman Teodosius al II-lea -
inițiatorul Codexului Teodosian (438 d.Hr.) -, a unit tradiția studiului științelor din
Grecia Antică cu cea a serviciului public din Roma Antică, într-o instituție numită
Pandidakterion, în Constantinopol (425 d.Hr.): Academia/școala din Palatul Hall din
Magnaura.
10
https://commons.wikimedia.org/wiki/File%3AParthenon.jpg, accesat la 5.06.2017
Var. 2019.03.20
17
Sistemul roman de învățământ (încă nu vorbim de universități), avea facultăți de

drept, filozofie, medicină, aritmetică, geometrie, astronomie, muzică, retorică, etc. (15
în latină și 16 în greacă).
Este remarcabilă absența facultății de teologie (instrucția preoților avea loc

separat), școala fiind seculară până în 1204 d.Hr. Academii similare au existat și în alte
orașe, cum ar fi Antioh sau Alexandria.
Istoria şcolii de tip greco-roman este strâns legată de cea a oraşului şi a elitelor
urbane. Civilizaţia romană clasică fusese caracterizată de existenţa unui învăţământ
public, susținut prin intermediul şcolii, dublat de unul particular, susținut de pedagogi.
Declinul oraşelor conduce la dispariţia treptată a şcolilor publice, pe la sfârşitul
secolului al VI-lea în Galia, probabil ceva mai târziu în Hispania și Italia. În
compensaţie, se înfiinţează şcoli pe lângă centrele episcopale sau pe lângă mânăstiri,
destinate însă în primul rând educării clerului. Aceasta schimbare conduce la dispariţia
culturii de tip laic, şi la instalarea treptată a monopolului cultural al bisericii. Semnul
cel mai evident al restrângerii ştiinţei de carte la cler este recrutarea funcţionarilor
ştiutori de carte doar dintre oamenii bisericii în epoca lui Carol cel Mare, comparativ cu
perioada merovingiană în care majoritatea celor din administrație erau laici.
Unitatea de civilizație greco-latină se menține până în secolul al V-lea. Pe

măsura prăbușirii Imperiului Roman (începută în 476 d.Hr.) - datorată celor două
divizări succesive ale Imperiului -, civilizația europeană, a Orientului Apropiat și nord
africană evoluează pe trei direcții diferite. Ramura nord africană sau Africa albă și cea a
Orientului Apropiat, părăsind chiar cadrul civilizațional european.
Imperiul Roman de răsărit (Imperiul Bizantin) în anul 600 d.Hr.
Prima divizare are loc o dată cu împărțirea Imperiului Roman în Imperiul

Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, finalizată în anul 395 d.Hr. Această
scindare sa concretizat în timp în apariția a două civilizații; cea latino-occidentală și cea
greco-latină orientală. În timp această împărțire a imperiului s-a materializat în
evoluții culturale diferite, care a dus ulterior la o divizare religioasă formalizată prin
Var. 2019.03.20
18
Marea Schismă11, astfel apărând creștinismul occidental catolic și creștinismul oriental

ortodox care au mărit diferența între estul respectiv vestul european.
A doua mare divizare a Imperiului Roman are loc în secolul al V-lea e.n., și este
urmarea retragerii romane din Africa de Nord, retragere urmată de cucerirea nordului
Africi și a sudului peninsulei Iberice, în primă fază de către vandali iar mai târziu de
către Califatul arab Omeiad12/Umayyad, în secolele VII și VIII. Această retragere a dus
la o puternică scindare civilizațională a Africii albe, de Europa.
Astăzi ar fi foarte greu să ne imaginăm o zonă magrebiană ca fiind parte a

civilizației europene, chiar dacă populația din această regiune este albă, chiar dacă
există numeroase legături între sudul Europei și Nordul Africii; falia civilizațională este
imensă deja.
2.3. Cultura Europeană
Specificitatea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, și apoi de

Africa.
Cultura europeană, spunea Coudenhove Kalergi, cuprinde în afara granițelor ei

geografice, întreg continentul american, Australia, Africa de Sud și Noua Zeelandă. În
afară de acestea, există oaze de cultură europeană în toate coloniile. Vorbim aici despre
situația geopolitică interbelică. Cultura europeană este cultura rasei albe, apărută pe
terenul fertil al antichității și creștinismului, de aceea mai poartă și numele de cultură
creștină, diferențiindu-se clar de culturile islamică, budistă, hindusă sau confucianistă
ce aparțin Asiei.
Cultura europeană se caracterizează, în esență prin activism și raționalism. Ea

militează, prin urmare, pentru realizarea plenară a unor scopuri raționale. Suprema sa
performanță este știința și aplicarea ei practică în tehnică, chimie și medicină. În
această privință, ea a depășit cu mult toate culturile de până acum.
11
Marea Schismă: separarea în anul 1054 a celor două ramuri: catolică și ortodoxă.
12
Dinastia sunită omeiadă/umayyadă a domnit între anii 661 și 749/750 d.Hr., dezvoltând o
monarhie ereditară absolutistă.
Var. 2019.03.20
19
CURSUL al II-lea
RĂDĂCILILE EUROPENISMULUI-2
EVOLUȚIA UNEI CULTURI EUROPENE OMOGENE ÎN
EVUL MEDIU ȘI RENAȘTERE (15 pag.)
Conținut
1. COMUNITATEA DE CIVILIZAȚIE ÎN EVUL MEDIU
1.1. Unitatea Europei creștine;
1.2. Comunitatea culturală și a valorilor comune: înființarea primei rețele de

universități europene;
1.3. Contribuția rețelelor transeuropene la construcția europeană;
2. PROIECTE EUROPENE PE TIMPUL RENAȘTERII
1. COMUNITATEA DE CIVILIZAŢIE ÎN EVUL MEDIU
Unitatea europeană este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media

europeană, în mediul universitar și în mediul politic românesc. Ideea de unitate
europeană nu este însă ceva nou, fiind o creație a gândiri europene evolutive, având
rădăcini adânci în istoria continentului.
Var. 2019.03.20
20
1.1. Unitatea Europei creștine
În planul civilizaţiei Evului Mediu, Europa a apărut ca o comunitate relativ

compactă, având drept numitor comun – creştinătatea, iar unitatea Europei creştine
este o unitate de ordin spiritual şi moral, fiind opera Bisericii. Vorbim aici despre
istoria Europei medievale de la Cruciade (1095) 13 şi până la asediul Vienei de către
turci, în 1683.
Harta Europei medievale14
În timpul Evului Mediu,
“când în pofida diversității lingvistice cultura Europei era unitar

creștină, Occidentul a perceput mult mai pregnant unitatea sa națională
decât astăzi. În timpul cruciadelor, Europa avea o singură credință, un
singur Dumnezeu, un singur papă, un singur ordin cavaleresc, o
singură limbă a cărturarilor. Astfel lupta creștinătății unite contra
mahomedanilor și evreilor a fost, în toată puterea cuvântului, o luptă
națională, religia fiind în acea vreme concomitent factor de unire și de
separare.”15
Papalitatea eliberându-se de sub tutela imperială - prin reforma Papei Grigore al

VII-lea -, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, îşi va consolida rolul la nivelul
continentului european prin mai multe mijloace, de la cele soft până la cele hard.
Instrumentele de putere de care s-a folosit Biserica, au fost ordinele cavalereşti, ale
ioaniţilor, franciscanilor, iezuiţilor şi cavalerilor de Malta.
13
Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâștiga controlul
asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine ocupate în acel moment de musulmani. Ceea ce a
început ca un apel făcut cavalerilor francezi, s-a transformat repede într-o migrație pe scară largă, și o
cucerire de teritorii aflate în afara Europei. Atât cavaleri, cât și țărani, din diferite națiuni ale Europei
Occidentale, fără o conducere centralizată efectivă, au plecat pe uscat și pe mare spre Ierusalim și au
ocupat orașul în iulie 1099, înființând Regatul Ierusalimului și celelalte state cruciate. Deși acestea au
rezistat mai puțin de două sute de ani, prima cruciadă a reprezentat un moment important în
expansiunea Lumii occidentale, fiind de asemenea și singura cruciadă — față de multele care au urmat —
care și-a atins scopul, respectiv ocuparea Ierusalimului. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Prima_cruciadă)
14
http://www.lahistoriaconmapas.com/atlas/europe-map/ancient-map-of-europe.htm
15
Contele Rihard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Editura Verlag, Viena, 1923, p.
122.
Var. 2019.03.20
21
În toată această perioadă s-a încercat restabilirea autorităţii bisericii, fondată pe

supremaţia Sfântului Scaun, asupra întregii Europe. Acţiunile şi ideile oamenilor
Evului Mediu sunt armonizate conform unor modele comune, elaborate de Biserică.
Aceasta este autoarea reformelor cu conţinut moral, care consolidează familia prin
mariajul creştin și încearcă să impună o Pax Cristiana. Biserica în acea perioadă a
avut un rol reformator de educare a popoarelor într-un mod unitar, desfășurat în
paralel însă, cu o inchiziție a căror metode depășesc orice limite imaginabile.
În secolul al XI-lea are loc o adevărată renaştere a comunicaţiilor şi a

schimburilor comerciale, în toate direcţiile, de-a lungul axelor renane, danubiene, de-a
lungul coastelor mediteraneene, a Oceanului Atlantic, a Mării Nordului şi a Mării
Baltice. Călugării şi negustorii, preoţi şi cavaleri vor străbate Europa alimentând şi
dezvoltând unitatea profundă a civilizaţiei sale.
Epoca Evului Mediu, chiar dacă a rămas în istorie ca o epocă întunecată a

Europei datorită inchiziției, în fapt este perioada unor mari descoperiri în întreg
spectrul științei, care au pus fundamentele erei moderne. Peste tot în Europa se
organizează şcoli și universităţi, frecventate de tineri din toate colţurile continentului.
Proiectele de uniune europeană în Evul Mediu și Renaștere se caracterizează

prin două mituri fondatoare:
 mitul comunităţii de valori şi a culturii europene reprezentat prin

apariția primelor universități europene și "Republica Christiana", iar mai
târziu de Republica Literelor (iluminismul).
 mitul Imperiului Universal - de la Charlemagne/ Carol cel Mare la
Napoleon I, de la Sfântul Imperiu Roman la tentativa de unificare a
Habsburgilor;
1.2. Comunitatea culturală și a valorilor comune: înființarea primei

rețele de universități europene
În secolul al V-lea, Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Mercurii et

Philologie (Despre nunta lui Mercur şi a Filologiei) stabilea, pe baza unei tradiţii deja
seculare, care sunt domeniile de interes demne de un om liber, numite de aceea arte
Var. 2019.03.20
22
liberale. Educaţia Evului mediu cuprindea gramatica (regulile de bază ale latinei),
retorica (arta de a compune discursuri, de a vorbi) şi dialectica (arta de a raţiona,
logica). După aceste căi ale cunoaşterii, numite mai târziu trivium, se studiau alte
patru, quadrivium: aritmetica, geometria, astrologia şi muzica. Trivium şi quadrivium
stau la baza sistemului de învăţământ universitar medieval. Ele reprezentau însă căi
prin care omul educat putea să acceadă apoi la studiul filosofiei şi al teologiei.
În a doua jumătate a secolului al XI-lea luminatul Papa Grigore al VII-lea a

lansat așa numita Revoluție papală (1070 - 1080), care printre alte prevederi
referitoare strict la viața bisericii creștine, a încercat, și în final a reușit, crearea unui
limbaj juridic comun, între puterea seculară/statală și puterea religioasă, plecând de la
conceptele Dreptului roman. Pentru aceasta a însărcinat un grup de călugări învățați,
să înființeze un organism - care a devenit ulterior prima instituție europeană de
învățământ superior la Bologna -, unde călugării au îmbinat restituirea istorică pentru
readucerea în actualitate a Dreptului roman, cu cercetarea. După acest model s-au scris
ulterior statutele tuturor marilor universități europene, lucru continuat până în zilele
noastre.
Universitatea din Bologna fondată în anul 1088, este cea mai veche universitate
europeană și instituția care a dat chiar numele de universitate (de la latinescul
universitas = cunoaşterea universală).
Reţeaua de universităţi se dezvoltă pornind de la cele trei centre: Bologna

(1088), Oxford (1214) şi Paris (1215), şi continuă cu cele care vor fi înființate în secolele
XIII și XIV la Salamanca 1227; Valladolid 1250; Sevilia 1254; Coimbra 1290, (care se
mută ulterior la Lisabona). Ca instituţii multiculturale, universităţile reuneau studenţi
din toate ţările Europei, grupaţi pe "naciones" (prima utilizare a termenului naţiune).
Universitățile sunt consacrate studiului trilogiei: Teologie, Dreptul Roman și Medicină,
având profesorii itineranţi.
În universitățile europene maeştrii care predau dispuneau de “licenţă”, ce îi

autoriza să predea, succesiv, în mai multe universităţi din Europa, realizând o foarte
dinamică peregrinatio academica. Dintre “maeştrii” Evului Mediu, îi putem aminti pe
Roger Bacon sau Thomas d'Aquino care în cursurile pe care le predau, aduceau în fața
studenților întreaga cunoaștere pe care se baza cultura europeană: marea cultură
Var. 2019.03.20
23
greacă dezvoltată în aproape un mileniu, cultura antică romană și elemente din cultura
arabă, care-și atinge apogeul în secolele X-XI, după care decade. Era o lume fluidă şi
mobilă în care multilingvismul şi traducerile se dezvoltă febril.
Erasmus (1469- 1536) a fost prototipul desăvârşit al intelectualului umanist

european cu o vastă cultură, ce vorbea și preda în șapte limbi. Era născut la Rotterdam,
a predat la Cambrai, Oxford, Padova, Roma, Cambridge etc. .
Portretul lui Erasmus din Rotterdam pictat de Hans Holbein cel

tânăr16
În anul 1455, Guttenberg a imprimă prima biblie (biblia tipărită de Guttenberg 17

la Mainz), care a fost primul bestseller al umanității. Începând cu acest moment
circulaţia cărţilor şi a ideilor se intensifică, este încurajat scrisul și cititul în limbile
naţionale, iar cunoaşterea depăşeşte mai uşor frontierele teritoriale, care sunt destul de
fluide datorită cuceririlor și recuceririlor continue de teritorii.
Biblia tipărită de Guttenberg18
După Benedictini şi Clunisieni, călugării Cistercieni contribuie la creştinarea şi

europenizarea ţăranilor. Călugării se răspândesc de-a lungul Europei într-o reţea de
742 de abaţii la sfârşitul secolului al XIII-lea, întinzându-se din Portugalia la Marea
Baltică şi din Irlanda până în Grecia și Transilvania.
Ei sunt călugări “botezători” dar răspândesc şi elementele artei romanice şi

gotice, a bolții ogive și participă la „marea mişcare” de amenajare agrară din secolul al
XII-lea. Sunt animatorii vieţii rurale, renovatori ai vieţii spirituale și organizatorii ai
Reconquistei iberice.
Pe teritoriul de astăzi al României au funcționat două mănăstiri cisterciene: una

la Igriș, în județul Timiș și alta la Cârța, în județul Sibiu. Mănăstirea Igriș a fost fondată
în anul 1179, de Ana de Châtillon, prima soție a regelui Béla al III-lea al Ungariei,
originară din Franța. Mănăstirea a fost întemeiată ca abație-Filie a mănăstirii
călugărilor cistercieni de la Pontigny, fiind locuită inițial de călugări veniți din Franța.
16
https://en.wikipedia.org/wiki/Erasmus
17
La data de 23 februarie 1455 ieşea de sub tipar prima carte tipărită cu litere mobile din Europa,
Biblia, care, în mai puţin de jumătate de secol, urma să devină primul bestseller tipărit din lume, cu
milioane de exemplare în circulaţie. În anul 2015 s-au împlinit 560 de ani de la aşa-numita Revoluţie
Gutenberg, care a schimbat pentru totdeauna fascinanta lume a cărţilor.
18
https://asthmaallergieschildren.com/who-owns-our-words/
Var. 2019.03.20
24
Mănăstirea Cârța a fost înființată în 1205-1206, de călugări de la Igriș, ca filie a acestei

mănăstiri.
La mănăstirea din Igriș s-au pus bazele primei biblioteci cunoscute pe teritoriul
României. Din nefericire, aceasta a fost distrusă în timpul marii invazii a tătarilor din
1241 și nu a mai fost refăcută.
Mănăstirea Cârța a reușit să fie refăcută după invazia mongolă/tătară asupra

Europei din 1241, însă a fost desființată la ordinul regelui Matei Corvin, în 1474.
Evul Mediu târziu a fost o perioadă de dezvoltare accelerată a burgurilor din

centrul Europei. Între 1377-1450, la Universitatea din Viena au studiat: 77 studenți din
Brașov, 72 din Sibiu și 21 din Sighișoara, comparativ cu doar 75 de studenți din Buda și
11 din Pesta. Marile orașe săsești (Brașov, Sibiu, Sighișoare) aveau ambiții și resurse
comparabile cu cele ale capitalei regatului ungar în susținerea studenților la
universitățile europene. Mulți dintre acești studenți s-au întors în țară, aducând cu ei
manuscrise de filozofie, teologie sau drept, au devenit preoți parohi și au fondat școli pe
lângă biserici. Educația a fost singura rețetă a succesului istoric al Transilvaniei.
Decalajul de civilizație dintre români de o parte și cealaltă a Carpaților se regăsește
exact în disproporția dintre cei știutori și cei neștiutori de carte în Evul mediu.
Această comunitate europeană a inspirat un stil de viață comun care a fost

favorizat de existența reţelei de drumuri transeuropene ce făcea mai ușoară
comunicarea între orașele și regiunile europene.
În același timp, idealurile ordinelor cavalerești, valorile şi codurile lor de onoare,

au contribuit la constituirea unor puternice reţele europene care se vor dezvolta pe
timpul Cruciadelor, sub forma unor ordine militare şi religioase ale căror
comandamente, "spitale", locuinţe şi castele fortificate, vor acoperi întreaga Europă 19.
Unele ordine religioase au constituit adevărate “forţe de intervenţie europene” ce
dispuneau de o legislaţie proprie, finanţe și instituții bancare proprii.
La unitatea Europei medievale o contribuţie importantă şi-au adus reţelele de

negustori şi bancheri care au urmat marile drumuri şi târguri de la Champagne până la
19
Ordinul ospitalier şi militar de la Malta (sau Ospitalierii Sfântului Ioan din Ierusalim) fondat în
1099; Ordinul Templierilor, fondat în 1119, a cărui putere va fi râvnită şi distrusă de regele Filip cel
Frumos în 1307 şi de Papa Clement în 1311; Ordinul Teutonic, fondat în 1198
Var. 2019.03.20
25
Gand şi Verona, din Winchester la Novgorod, străbătând trecătorile spre oraşele

elveţiene, franceze şi germane. În 1291, genovezii inaugurează drumul maritim care
leagă Mediterana de Marea Nordului, prin Gibraltar, Lisabona până la Brugge.
Asociaţiile şi companiile comerciale, precum cele florentine (Peruzzi 1275-1343), sau
hansele în nordul Europei, cu numeroase sucursale de la Londra până în Cipru,
construiesc, începând cu secolul al XIV-lea, o unitate economică la nivel european,
graţie introducerii unui nou mod de plată, „scrisoarea de schimb”, cu care bancherii fac
comerţ din Florenţa până la Londra. Familiile Medici, Fugger, Jacques Coeur,
reprezintă adevărate concerne de dimensiune europeană. Hansele înfiinţează
numeroase agenţii comerciale de la Londra până la Novgorod. La Lübeck se va organiza
prima Adunare a oraşelor hanseatice, înfiinţând astfel o confederaţie suplă de 72 de
oraşe de la Riga la Anvers şi de la Hamburg la Erfurt. Orașele nordice, ca entităţi
autonome, vor activa până în secolul al XVI-lea când o dată cu apariția statelor
naționale sunt înglobate în diferite state.
Var. 2019.03.20
26
CURSUL al III-lea
CELE CINCI TIPURI DE PROIECTE RELEVANTE
PENTRU CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DIN
ANTICHITATE PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL EPOCII
MODERNE (24 pag.)
Conținut:
1. CINCI PROIECTE RELEVANTE ALE CONSTRUCȚIEI EUROPENE;
2. ANTICHITATEA GREACĂ: UNITATE DUPĂ UN PRINCIPIU;
3. PROIECTUL IMPERIAL DE CREARE A UNEI EUROPE UNITE (Unificarea

prin forță);
4. IDEEA UNITĂȚII CREȘTINE A CONTINENTULUI EUROPEAN;
5. IDEEA UNIUNII ECONOMICE: LIGA HANSEATICĂ ORGANIZAȚIE

MARITIMĂ, MILITARĂ ȘI COMERCIALĂ A NORDULUI EUROPEAN;
6. EUROPA UNITĂȚII SPIRITUALE, A SOLIDARITĂȚII ȘI A VALORILOR

COMUNE;
7. O CONSTITUȚIE EUROPEANĂ FĂRĂ NICIO REFERINȚĂ LA CIVILIZAȚIA

CREȘTINĂ.
8. CELE ȘASE EUROPE ALE LUI KALERGI ȘI URMĂTOARELE TREI DE

DUPĂ ACESTA.
Var. 2019.03.20
27
1. CINCI PROIECTE CU RELEVANȚĂ COMUNITARĂ ALE

CONSTRUCȚIEI EUROPENE
Ideea unei Europe unite are rădăcini adânci în istoria continentului european şi
s-a manifestat sub diferite forme. Profesorul de Relaţii Internaţionale francez Jean-
Baptiste Duroselle20 a evidenţiat în 1957, patru tipuri de proiecte cu relevanţă
comunitară care pot fi regăsite în istoria Europei:
1. Unitatea după un principiu;
2. Unitatea prin forţă;
3. Unitatea în diversitate;
4. Unitatea prin acord reciproc.
Pe măsură ce Europa a evoluat, și proiectele europene s-au multiplicat. După 60

de ani de la teoria lui Duroselle, eu am să încerc să dezvolt, următoarele cinci tipuri
de proiecte relevante pentru construcția europeană:
1. Unitatea după un principiu;
2. Unitatea prin forţă sau proiectul imperial de creare a unei Europe unite prin
forță;
3. Unitatea creștină a continentului european;
4. Ideea unității economice a continentului european;
5. Ideea unității spirituale, a solidarității și a valorilor comune.
2. ANTICHITATEA GREACĂ: UNITATE DUPĂ UN PRINCIPIU
Elita Greciei antice (pentru că putem vorbi deja de o elită), creează sistemele de
conducere politică; cel oligarhic și cel democratic, promovează individualismul și
drepturile civice și încearcă să edifice cetatea stat -polis-ul -, ca exponent al intereselor
cetățenilor, pe baze raționale. Vorbim de cele două principii ce au guvernat Grecia
20
J.B. Duroselle, The ideea of european unity, în European Integration, Baltimore, The Johns
Hiokins Press, 1957.
Var. 2019.03.20
28
antică, primele sisteme de guvernare politică ce au creat unitatea celorlalte cetăți stat,
în jurul lor:
 Principiul democrației antice;

 Principiul oligarhiei antice
Nu trebuie să cădem în greșeala de a confunda ceea ce se înțelegea în antichitate

prin democrația greacă cu principiile actuale ale democrației liberală sau democrației
populare, întrucât chiar dacă au o bază comună, cei două mii de ani au modificat sensul
conceptelor.
În epoca elenistică21, grecii au dat naștere primei civilizații de sinteză, de

cuprindere „universală” din istorie. Au inventat reguli de Drept, referitoare explicit la
proprietatea privată, conducerea reprezentativă și libertatea juridică. Întreaga viață
publică și privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate-stat, garanție a
drepturilor civile, a averii și persoanei fizice. Cetatea-stat, a luat naștere și a pus în
practică calitatea grecilor de cetățeni, mai exact de oameni liberi, proprietari, purtători
de arme, membri ai unei comunități de tradiții, valori materiale, morale și religioase.
„Polisul (cetatea-stat) este acolo unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta
ansamblul instituțiilor dintr-un polis. Platon caracteriza acest regim ca o guvernare
aristocratică, exercitată cu aprobarea demosului. Era o democrație directă, cu
întrebuințarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraș-stat și la categoria
bărbaților liberi, cu excluderea femeilor, metecilor, sclavilor etc. Străinii (periecii sau
metecii) nu aveau drepturi politice, iar hiloții (populații dependente de Sparta) și sclavii
(prizonieri de război, datornici etc.), folosiți la muncile agricole în mine, ateliere
meșteșugărești, flotă, erau considerați aproape animale; celelalte populații neelene erau
numite barbari.
Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de
confederaţii. În acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii
religioase şi politice comune. Arbitrajul, a fost folosit ca o modalitate de reglementare
21
Termenul de Civilizație elenistică se referă la răspândirea culturii grecești în rândurile populațiilor
non-grecești, cucerite de Alexandru cel Mare. Civilizația elenistică a reprezentat o fuziune între cultura
greacă și acea a Orientului mijlociu. Principalele centre culturale s-au extins din Grecia continentală la
Pergamun, Rodos, Antiohia și Alexandria. Istoricii moderni consideră că perioada elenistică începe cu
moartea lui Alexandru cel Mare din 323 î.Hr.. Armatele lui Alexandru au cucerit Mediterana răsăriteană,
Egiptul, Mesopotamia și Podișul iranian, Asia Centrală și unele regiuni din India promovând cultura
elenistică în acest imens spațiu.
Var. 2019.03.20
29
paşnică a diferendelor între cetăţile greceşti. Toate aceste încercări de construcție a

unei lumi grecești unitare s-au bazat pe idea unității după un principiu.
Democrația, oligarhia, drepturile civice, omul liber purtător de

armă, dreptul la proprietate, reprezintă principii pe care se baza unitatea
polisurilor grecești și primele forme de confederații ale orașelor stat care au existat
pe teritoriul Europei în perioada antichității grecești. Bineînțeles că aceste noțiuni
aveau o semnificație puțin diferită de cea pe care o înțelegem astăzi, dar constituiau
fundamentele construcției antichității grecești.
Democrația ateniană respecta următoarele principii:
 egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii (isonomia);

 libertatea individuală;
 libertatea cuvântului;
 participarea la guvernare.
Primele încercări de definire a raporturilor dintre entităţile statale sau dintre

cetățile-stat și creare a unor confederații statale, au fost identificate încă din
antichitate, aici putând aminti: Liga de la Delos22 și Liga peloponeziacă23.
22
Liga de la Delos: confederaţie a grecilor ionieni condusă de oraşul-stat Atena, înfiinţată în anul
478 î.Hr. ca răspuns, în prima fază, la intenţiile agresiv militare ale Spartei de a cuceri confederaţia
statelor maritime greceşti, iar în a doua fază, ca o formă de confederaţie statală militară pentru oprirea
expansiunii Imperiului Persan. Principalul obiectiv este constituirea unei flote permanente, gata oricând
să intervină în favoarea oricăreia dintre cetăţile aliate. În acest scop, fiecare cetate trebuia să participe cu
câte un contingent de corăbii, cu echipajele mobilizate permanent, adică cel puţin 8 luni din an, pe
cheltuială proprie, sau, dacă nu putea, trebuia să plătească o contribuţie anuală, la tezaurul comun,
păstrat în sanctuarul de la Delos. (477-456 î.Hr.)
23
Liga Peloponeziacă sec. V î.Hr.: confederaţie a oraşelor stat continentale formate din Sparta,
Tegea şi a altor oraşe din centrul Peloponezului, care se obligau la un ajutor militar în caz de război şi un
efort comun împotriva răscoalelor iloţilor
Var. 2019.03.20
30
3. PROIECTUL IMPERIAL DE CREARE A UNEI EUROPE UNITE

(UNIFICAREA PRIN FORȚĂ)
3.1. "Pax romana"cuvântul de ordine al epoci romane; prima

unificare prin forță a Europei, Nordului Africii și a Orientului
Apropiat
În epoca romană, a fost părăsită ideea de arbitraj, utilizată pe scară largă în

orașele Greciei antice, romanii neconcepând ideea soluţionării diferendelor, dintre ei şi
popoarele considerate „barbare”, decât prin război. „Pax romana” – aspiraţia Romei –
avea în vedere unificarea întregii Europe, a Africii de nord și Orientului Apropiat, sub
dominaţie romană prin cucerire. Romanii au reuşit să creeze pe baza unei politici de
expansiune continue, cel mai mare şi compact imperiu al antichităţii, una din cele mai
durabile formaţiuni statale din istoria umanităţii. Imperiul roman avea să fie pentru
multe secole un model în ceea ce priveşte unitatea continentului european. Carol cel
Mare (Charlemagne)24 și Otto I25 au încercat mai târziu reînvierea Imperiului Roman de
Apus.
3.2. A doua unificare europeană prin forță; crearea Imperiului

universal în timpul lui Charlemagne
Dacă prima unificare prin forță a continentului european s-a desfășurat pe

întreaga existență a Imperiului Roman, crearea unui nou Imperiu universal european,
plasat sub conducerea unui singur suveran, încerca crearea unui pol de putere ca
garanţie a unităţii europene după modelul roman.
Dispariţia unităţii romane, fragmentarea administraţiei, regionalizarea

dreptului, decăderea oraşelor, diminuarea procentului celor alfabetizaţi, clericalizarea
24
Carol cel Mare (786-814 d.Hr.): a încercat reînvierea Imperiului Roman de Apus. Pentru aceasta a
dus numeroase campanii împotriva saxonilor (772-804 d.Hr.), longobarzilor (773-774), maurilor (785-
812) şi avarilor (791-797), în urma cărora a pus bazele Imperiului Carolingian, care cuprindea între
graniţele sale: Galia, nordul şi centrul Peninsulei Italice, nord-estrul peninsulei Iberice, precum şi
întinsele ţinuturi la est de Rhin, fapt pentru care mai este considerat părinte fondator al Franţei şi
Germaniei.
25
Otto I sau Otto cel Mare (912-973 d.Hr.): a fost rege al germanilor începând cu anul 936, iar din
anul 962 a devenit primul împărat al Sfântului Imperiu German după ce Papa Ioan al XII-lea l-a
încoronat la Roma.
Var. 2019.03.20
31
culturii, caracterizau civilizaţia occidentală începând din secolul al V-lea. Cele mai
importante figuri imperiale care reușesc o a doua unificare europeană prin forță au fost
Charlemagne26/Carol cel Mare, Carol al V-lea, Bonaparte și familia Habsburgilor
(Spania şi Austria).
Readucerea la viaţă a Imperiului Roman, în vremea lui Charlemagne/ Carol cel

Mare impunea măsuri de consolidare a unităţii printr-un aparat administrativ bine pus
la punct şi prin răspândirea unei ideologii comune, care nu putea fi reprezentată la
vremea aceea, decât de creştinism. Carol a înţeles faptul că administrarea eficientă a
unui teritoriu atât de vast presupune apelul la actul scris, ceea ce făcea necesară
dezvoltarea şcolilor. De asemenea, creştinarea zonelor rămase păgâne şi consolidarea
unui creştinism oficial în celelalte erau considerate mijloace de omogenizare a
populaţiilor atât de diferite ale imperiului şi necesitau un cler educat, în stare să se
ridice la nivelul misiunii sale. La îndemâna funcționarilor recrutați în special din
rândul clericilor, şi oamenilor bisericii trebuia să fie puse o serie de instrumente. Mai
întâi limba, care trebuia să fie înţeleasă de către toţi, indiferent de locul de origine.
Această limbă universală nu putea fi decât latina, dar ea evoluase deja într-o anumită
măsură către limbile romanice. Deşi existau diferenţe între latina simplificată vorbită
de clerici şi graiurile populare ce aveau să dea naştere limbilor romanice de mai târziu,
cele două nivele ale limbii încă mai comunicau. Astfel, un simplu ţăran din Francia
putea încă să înţeleagă predica pe care i-o ţinea un preot în latină. Carol a considerat
însă că este nevoie de o revenire la normele clasice ale latinei, care să fie respectate în
întregul său Imperiu. De aceea el a făcut apel la cei mai de seamă oameni de cultură ai
timpului, pe care i-a invitat să vină în Galia din regiuni în care tradiţia antică se
păstrase mai bine. Alcuin din York, călugăr anglo-saxon, a fost cel mai apropiat
colaborator al său, care a direcţionat şi impulsionat reforma culturală. Tocmai pentru
că în insulele britanice latina nu mai era o limbă vie, nemaiexistând vorbitori nativi, ea
se păstrase mai bine, fiind învăţată doar pe baza cărţilor. Din Hispania vine la curtea sa
26
Carol cel Mare (în franceză/engleză Charlemagne, în germană Karl I, der Große), (n. 742/748 - d
28 ianuarie 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 până la moarte, și fondator al Imperiului
Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon
al III-lea pe 25 decembrie 800, unii istorici văzând aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de
Apus. Imperiul Carolingian a fost în Europa, într-un anumit sens, un stat rival față de Imperiul Roman
de Răsărit, cu capitala la Constantinopol (denumit și Imperiul Bizantin). Carol cel Mare face parte din
dinastia Carolingiană, și este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franței cât și al Germaniei, și de
unii istoriografi ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală de
la prăbușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma.
Var. 2019.03.20
32
vizigotul Theodulf, aducând cu sine cunoştinţe despre cultura antică făcute posibile de
renaşterea culturală promovată în secolul al VII-lea de către Isidor din Sevilla. Din
Italia îl invită pe Petru din Pisa, grămătic vestit, care îi învaţă pe cei din anturajul
împăratului latina de bună calitate ce se mai vorbea în oraşele din spaţiul care fusese
leagănul acestei limbi. Tot din Italia poposeşte o vreme la curte şi istoricul Paul
Diaconul.
3.3. A treia unificare europeană prin forță; proiectul imperial al lui

Napoleon
În 1802 Napoleon Bonaparte pune capăt ultimelor rămășițe ale Revoluţiei

Franceze începută în 1789. Războaiele Revoluţiei Franceze27, declanşate pentru
transformarea „Europei tiranilor“ în „Europa naţiunilor“, au degenerat, mai cu seamă
în epoca Directoratului28 şi a Consulatului29, în războaie de cucerire ce aveau în vedere
interesele Franţei. În proiectele lui Napoleon Bonaparte se observă ataşamentul
acestuia faţă de varianta imperială a unificării europene prin forță, sub sceptrul
Franţei. Rescrierea hărţii continentului, noile confederaţii, republici şi regate atribuite
membrilor familiei sale, sistemele de alianţe impuse altor state, nu au constituit decât
etape pe calea formării unui imperiu continental.
Războaiele purtate sub conducerea lui pentru libertatea popoarelor se

transformă destul de repede, într-o tentativă de obținere a hegemoniei asupra Europei.
Cu excepţia Marii Britanii, Rusiei și Imperiului Otoman întreaga Europă intră sub
dominaţie napoleoneană, acesta urmărind să transforme Parisul în capitală de facto a
Europei.
27
Reprezintă o serie de războaie purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franța (1799
– 1815). Aceste conflicte reprezintă, într-o oarecare măsură, o continuare a războaielor declanșate de
Revoluția franceză în 1789, care au fost continuate de cele ale regimului celui de-al doilea Imperiu
francez din 1852 - 1870.
28
Directoratul este regimul politic din Franța, însărcinat cu puterea executivă (26 oct. 1795 - 9 nov.
1799). Pe plan extern, geniul militar al lui Napoleon face ca Franța să obțină importante victorii
împotriva Austriei (în urma cărora a primit malul stâng al Rinului și Italia de Nord).
29
Napoleon a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie 1799. Prin acest
act, burghezia și-a consolidat puterea fiind salvate cuceririle revoluției franceze. Noua formă de
conducere a fost numită Consulat, în fruntea căruia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a
fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței, astfel încât, prin măsurile luate corupția și
nesiguranța cetățenilor au fost eliminate, economia a fost refăcută iar Franța a devenit prosperă. S-au
început vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern iar religia și-a reintrat în drepturi.
În aceeași perioadă Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”.
Var. 2019.03.20
33
Între 1805 – 1811 se conturează sistemul continental în condițiile în care

Imperiul Napoleonian nu-şi alege drept obiectiv unificarea Europei, - cum încercaseră
imperiile Antichităţii sau Evului Mediu -, ci doar impunerea hegemoniei cercurilor
franceze de influenţă. În fapt, tentativele hegemonice au avut la bază dorinţa de
transformare a continentului european într-o entitate politică, urmărind, într-o
manieră confuză, realizarea visului imperial. Cu Napoleon unificarea devine aproape
un fapt împlinit. El însuşi în Memoriile din Sfânta Elena afirmă că a urmărit să facă din
Europa o entitate politică, dacă ar fi avut posibilitatea. El afirma că popoarele
europene,
„s-ar fi constituit curând dintr-un singur popor şi fiecare, oriunde

ar fi călătorit, s-ar fi simţit permanent în patria sa”.
O idee nobilă, pe care însă în realitate, nu o avusese în momentul în care a

început campaniile de cucerire a Europei.
Napoleon îşi exprima încrederea că numai prin pace Europa va putea progresa şi
transforma într-un stat federal, - dar aceasta numai după cucerirea Europei de către
Franţa.
Bineînțeles că proiectele imperiale de unificare europeană prin forță au

continuat. Dacă ar fi dăm ca exemplu doar Al Doilea Război Mondial, în care Germania
nazistă și Italia fascistă ar fi creat o Europă care probabil în final s-ar fi comportat ca o
federație de state mai mult sau mai puțin suverane, condusă de un guvern central
federativ cu competențe în problemele esențiale. Dar să nu facem previziuni de genul
“ce s-ar fi întâmplat dacă … ”.
4. IDEEA UNITĂȚII CREȘTINE A CONTINENTULUI

EUROPEAN
Creştinismul a oferit o nouă bază pentru soluţionarea paşnică a diferendelor.

Dacă facem o scurtă retrospectivă, putem scoate în evidență următoarele momente
esențiale pentru evoluția europeană. Edictul de la Milano (313 d.Hr.) a pus creştinismul
pe picior de egalitate în drepturi cu celelalte culte din Imperiul Roman devenind astfel
Var. 2019.03.20
34
o religio licito. Șapte decenii mai târziu, prin Edictul de la Tesalonic (380 d.Hr.),
creștinismul devine religie de stat, obligatorie pentru toţi supuşii Imperiului.
În evoluția lui, creştinismul a realizat o sinteză a spiritualităţii europene care a s-

a desfășurat sub semnul ideii de unitate, aceasta continuând să fie susţinută şi
promovată şi după Marea Schismă30 din anul 1054, biserica funcţionând ca o primă
structură paneuropeană.
Observăm că în ultimele decenii civilizația europeană a încercat să se debaraseze

de întreaga încărcătură religioasă a evoluției sale, plecând de la ideea libertății de
credință a fiecărui individ și uitând faptul că întreaga cultură europeană este produsul
evoluției creștinismului în acest spațiu. O construcţie politică şi economică fără
dimensiune spirituală, ne avertiza istoricul Alexandru Duţu, nu poate fi decât „visul
unei nopți de vară, al unui contabil”.
HR Patapievici referindu-se la existența creștinismului în toate funcționalitățile

și realizările europene spunea:
„Prosperitatea, puterea materială, puterea militară, puterea

instituțională și creativitatea științifică fără precedent a civilizației
europene, nu poate fi pusă decât pe seama întregii sale experiențe
istorice, culturale și religioase care au format-o. Chiar dacă mai multe
state europene neagă faptul că în această parte a lumii numită Europa,
a existat o cultură care pentru secole a produs fundamentul în care au
crescut instituțiile modernității, în momentul de față produsele culturii
creștin europene, ne gestionează viața de zi cu și umplu nouăzeci la sută
din muzeele europene“.31
Horia Roman Patapievici invitat la Universitatea Babeș - Bolyai, să vorbească

despre “Dumnezeu şi experienţa modernităţii”32 a făcut o expunere a modalității prin
care „civilizația modernității”, - modernitatea, în fapt, este o consecință a civilizației
creștine, a creștinismului. Abordând problema metodologic, nu teologic, HR
30
Marea Schismă am împărţit religia creştină în două ramuri: catolică şi ortodoxă. Principalele
cauze au fost disputele asupra autorităţii papale, precum şi cele legate de jurisdicţia asupra anumitor
regiuni sau unele practici liturgice.
31
H.R. Patapievici, conferința Dumnezeu și experiența modernității, ținută la Universitatea Babeș -
Bolyai din Cluj, https://www.youtube.com /watch ?v= PAhubnu YM2A, accestat la data de 16 ian 2016
32
https://www.youtube.com/watch?v=PAhubnuYM2A
Var. 2019.03.20
35
Patapievici a vorbit despre „mecanismului moral” creat de creștinism, concepția

creștină asupra lumii care este la originea conceptelor moderne de libertate, drepturile
omului, toleranță, egalitate, dreptate, democrație, domnia legii, universalitatea și
protecție a mediului. Toate acestea nu ar fi existat fără „mecanismul creștin”, care a
încorporat iudaismul.
În funcție de atitudinea avută asupra acestui fapt, H.R. Patapievici identifică

două timpuri de modernitate:
“una care neagă faptele și se află în negare de sine, pe care am

legat-o de refuzul de a menționa în preambulul proiectului de
Constituție Europeană a moștenirii creștine”,
și o a doua,
„a modernității care acceptă acest lucru și nu are nici o problemă cu

moștenirea creștină”33.
In continuare Patapievici accentuează asupra moștenirii noastre pe care nu o putem

nega, fiind prezentă în tot ceea ce ne înconjoară și în ceea ce am devenit.
„Dacă înțelegi cum anume Civilizația modernității s-a născut din

Civilizația creștină și cum anume mintea modernă nu poate fi înțeleasă,
și nu ar fi apărut niciodată fără mintea creștină, atunci nu ai nici o
problemă cu prezența creștinismului în toată Europa, în toate muzeele,
pe toate străzile. Nu ai nici o problemă cu faptul că creștinismul este
constitutiv felului în care noi privim lumea”34.
5. IDEEA UNIUNII ECONOMICE: LIGA HANSEATICĂ

ORGANIZAȚIE MARITIMĂ, MILITARĂ ȘI COMERCIALĂ A
NORDULUI EUROPEAN
La începutul secolului al XIII-lea, s-a format o asociaţie comercială fără

precedent în istorie, denumită Hansa. Apărută în Evul Mediu târziu, Liga Hanseatică a
statelor maritime, - probabil prima mare corporație din lume -, a fost o alianță a
33
http://inliniedreapta.net/lavedere/horia-roman-patapievici-modernitatea-poate-fi-inteleasa-ca-
opusa-crestinismului -numai-daca-negi-faptele/
34
Idem
Var. 2019.03.20
36
orașelor de la Marea Nordului la Marea Baltică, ce a funcționat din secolul al XIII-lea

până în secolul al XVII-lea, fiind creată pentru a proteja interesele economice comune
şi privilegiile oraşelor şi regatelor situate de-a lungul rutelor comerciale maritime,
fluviale și terestre din regiune. Liga era mai degrabă o confederaţie de oraşe-stat care se
bucurau de autonomie şi libertăţi unice în acele timpuri.
Timp de peste trei secole, Liga Hanseatică a prosperat şi a strălucit puternic

înainte ca formarea naţiunilor stat să ducă la disoluţia ei. În secolul al XIV-lea, pe când
ajunsese la apogeu, Liga includea toate oraşele importate de pe ţărmul Mării Nordului,
Mării Baltice şi a celor de-a lungul marilor cursuri de apă din nordul Germaniei.
Reţeaua sa de alianţe a cuprins peste 70 de oraşe şi proteja interesele politice şi
comerciale ale liderilor regionali şi ale negustorilor rivali prin intermediul unei
puternice flote maritime şi fluviale finanţată de toţi membrii săi. Vorbim aici de o
civilizație maritimă a nordului european care a găsit modalitățile comerciale, politice și
militare pentru a dezvolta o cultură maritimă, comun europeană superioară civilizației
continental europene.
Liga Hanseatică spre sfârșitul existenței sale, a lansat un concept de coeziune

politică prin intermediul unui parlament local. Organizaţia hanseatică a evoluat în
primul rând plecând de la un scop declarat comercial, având în esenţă o motivaţie
eminamente economică, care a evoluat spre o confederație care purta germenii unei
instituții politice.
Dacă facem o paralelă între evoluția Ligii Hanseatice și evoluția Comunității și

mai târziu a Uniunii Europene, putem observa puncte de plecare diferite dar evoluții
similare. Uniunea Europeană a plecat de la idea creării unei unități politice, dar în fapt
a fost nevoită să parcurgă aceleași etape ca și Liga Hanseatică; în prima fază a încheiat
etapele integrări economice și abia după aceea a reușit să treacă la faza integrări
politice, iar acum discutăm despre o integrare militară în viitor.
Formele de organizare interstatală sau alianţele au apărut cel mai adesea ca o

reacţie de autoprotecție în fața presiunilor unor entităţi statale sau imperiale de a
ocupa spaţiile din jur, sau ca o reacţie la anarhia apărută în urma conflictelor regionale.
În acelaşi timp ar putea fi legate de conceptul şi practica federalistă, ca proces de
Var. 2019.03.20
37
asociere a statelor pentru un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecăruia dintre

acestea.
6. EUROPA UNITĂȚII SPIRITUALE, A SOLIDARITĂȚII ȘI A

VALORILOR COMUNE
Pe măsura evoluției conceptului de Comunitate europeană spre cel de Uniune și

poate în viitorul apropiat, de federație, și motoarele motivării europene au evoluat,
modificându-se treptat. De la instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
până astăzi, putem enumera trei pași, sau trei concepții doctrinare care s-au
constituit în motoare ale motivării proiectului european.
Primul moment al construcției europene. La finalul celui de Al Doilea Război

Mondial dorința de integrare europeană, de creare a unei Comunități Europene a fost
impulsionată de necesitatea de constituire a unui front comun în fața amenințării
sovietice și de cooperare europeană pentru depășirea crizei economice post război, care
adusese statele europene în pragul colapsului economico financiar, în pragul
falimentului statal.
Al doilea moment în construcția europeană a fost momentul ieșirii economiilor

din criză și depășirii crizei unui nou război cu Rusia Sovietică (dar nu și a spectrului
războiului, materializat în Războiul Rece). Motorul coeziunii europene în acest moment
a fost schimbat cu obiectivul integrării pieței și a economiilor europene pentru obținere
bunăstări economice, lărgite la nivelul majorității națiunilor Comunității Europene,
fapt ce a fost considerat ca fiind atins în primul deceniu al secolului al XXI-lea.
Al treilea pas este marcat de Tratatul de la Lisabona (2007/2009) ca moment de

modificare a obiectivelor europene și implicit al schimbării motoarelor coeziunii
europene, punându-se accentul din acel moment pe împletirea factorilor economici şi
culturali, cu crearea sentimentului de apartenenţă la o identitate europeană.
Europa nu mai înseamnă doar Europa capitalismului modern a celei de a doua

etapă a proiectului european, ci înseamnă Europa valorilor comune, a recunoaşterii
legilor şi regulilor generale care susţin valorile fundamentale ale construcției europene
și ale solidarităţii continentale.
Var. 2019.03.20
38
Centrul de greutate în identificarea Europei de astăzi a glisat de pe domeniul

economic - realizat în mare parte până în 2007 -, spre conceptele de solidaritate şi de
identitate comună. În acest moment Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de
identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificitate
Europei în raport cu celelalte civilizații, și se constituie pe baza progresului individual şi
social, permițând manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine
comun european”. Identitatea europeană a fost definită, de Andrei Marga, prin:
 conceptul “cunoaşterii” orientat spre atingerea scopurilor umane;
 conceptul “raţionalităţii” care presupune căutarea eficienţei acţiunilor

noastre;
 conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale;
 conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber;
 conceptul “persoanei umane” care în emană dorinţa individului de

dezvoltare spirituală;
 conceptul “adevărului” ca valoare fundamentală;
 conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voinţei politice.
Preocuparea pentru a oferi o identitate comună cetățenilor Europei vine din

convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul
apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută
doar la nivelul elitelor.
6.1. Aportul civilizației nordului germanic și a statelor scandinave la

evoluția europeană
În crearea profilului civilizațional european actual trebuie să luăm în

considerare pe lângă fundamentul îndepărtat, şi realităţile Europei moderne şi
contemporane, astfel încât trebuie să luăm în calcul aportul spiritualităţii nordului
germanic şi scandinav35. În aceste condiții constatăm o tendinţă de lărgire a înţelesului
35
David Gress, From Plato to NATO; The Idea of the West and its Opponents, Simon and Schuster,
New York, 1998.
Var. 2019.03.20
39
specificităţii europene, prin înglobarea unor zone lipsite de prestigiul antichităţii

clasice, dar valorizate divers de contemporanitate. Aportul nordic se poate vedea în
ceea ce Max Weber numea „Etica protestantă“. Atâta vreme cât ea a produs
prosperitatea economică pe care o cunoaştem şi avansul tehnologic redutabil din
secolul al XIX-lea, valoarea contribuției nordului nu poate fi trecută cu vederea.
7. O CONSTITUȚIE EUROPEANĂ FĂRĂ NICIO REFERINȚĂ LA

CIVILIZAȚIA CREȘTINĂ
Civilizația europeană modernă, este continuatoarea civilizației creștine. Vrem -

nu vrem să recunoaștem, suntem moștenitorii culturii creștine care a evoluat timp de
două milenii pe teritoriul Europei de astăzi. Totuși, în virtutea conceptului corectitudini
politice -"politicaly corectness"-, prost înțeles, elita europeană a făcut greșeli peste
greșeli, tocmai prin nerecunoașterea unor fapte elementare evidente, care stau la baza
civilizației europene. Aceste fapte, valori științifice, culturale sau tehnice, nu pot fi
negate doar din dorința de a nu deranja reprezentanții unor civilizații venite în Europa;
de a nu pune în discuție mitul multiculturalității europene, ce a fost extins până la un
moment dat (2016-2017), la cote nerealiste. Putem constata astăzi foarte ușor faptul că
multiculturalismul european – un concept nobil după unii - a fost recunoscut în final ca
fiind un concept nefuncțional eșuat.
Dar să revenim mai spre zilele noastre. În februarie 2002 Consiliul European a
împuternicit o comisie – numită Convenția europeană –, pentru a studia și propune un
proiect de constituție a Uniunii Europene.
După 16 luni de muncă, pe 10 iulie 2003, Convenția Europeană și-a prezentat la

Bruxelles raportul. Pentru prima dată în istorie, statele candidate la aderare participau
la dezbateri de o asemenea anvergură, pe picior de egalitate cu ţările membre ale UE.
Proiectul de Tratat Constituţional prezentat de Convenţie a reprezentat rezultatul a 26
de reuniuni plenare şi nenumărate întâlniri ale celor 11 grupuri de lucru, însumând un
total de 90 de ore de intervenţii orale în plen şi 692.250 de accesări ale site-ului
internet al Convenţiei.
Preşedinţia Convenţiei a fost exercitată de către fostul şef de stat francez Valéry
Giscard d’Estaing, asistat de doi vicepreşedinţi, ambii foşti prim-miniştri, belgianul
Var. 2019.03.20
40
Jean Luc Dehaene şi italianul Giuliano Amato. Convenţia Europeană a avut o misiune
crucială, aceea de a propune un concept pentru o Uniune Europeană de dimensiunea
continentului, adaptată secolului XXI, concept care să aducă Europei unitate,
respectându-i în acelaşi timp diversitatea. Plecând de la importanța Constituției pentru
viitorul european, au fost analizate și dezbătute toate aspectele pentru semnarea unui
Tratat pentru instituirea unei Constituții europene. Având în vedere subiectul analizat
vom dezvolta acum doar discuțiile referitoare la preambulul Constituției europene.
După dezbateri puternice poziția Finlandei, Poloniei, Germaniei și Slovaciei a

fost lăsată deoparte pentru că voința majorității a dictat; din Preambulul Proiectului de
Constituție a fost exclusă orice referire la moștenirea, tradiția sau valorile creștine, la
rolul culturii creștine în construcția europeană. În final Convenția, a optat pentru o
variantă în care se vorbea doar despre patrimoniu spiritual și moral al Europei (alături
de cel umanist și cultural) fără o menționare expressis verbis a Creștinismului. Într-
adevăr, constituția presupune un contract politic între toți cetățenii polisului european,
fără deosebire de credința religioasă, dar care presupune garantarea libertarii gândirii
și a opiniilor. Prin urmare, aceasta opțiune negativă nu implica ideea că Dumnezeu ar fi
murit, ci se explică prin spiritul de toleranță care trebuie sa definească orice comunitate
politică.
“În aceste condiții identitatea europeană a refulat creștinismul, a

refulat umanismul, a refulat în fond elementele fundamentale ale casei
europene. Ca să percepem care este efectul acestei decizii trebuie să
înțelegem care este importanța și rolul preambulului unei constituții.
Preambulul unui document de o asemenea importanță este cheia în care
trebuie citite articolele de lege. Din punctul de vedere al majorității
europene a anului 2004, noțiunea de creștinism, nu trebuia să apară în
Constituția europeană. În aceste condiții, Constituția europeană nu
trebuia citită în "cheie" creștină și prin aceasta ne anulăm de fapt bazele
evoluției spiritului european fără să punem nimic în loc, iar astăzi
putem conștientiza mai bine greșelile făcute mergând spre o
multiculturalitate, care în fond nu a putut fi realizată la nivel european.
Var. 2019.03.20
41
Din rațiuni de corectitudine politică, Europa refuză să-și recunoască

rădăcinile creștine.”36
În condițiile dorinței neexprimate oficial, de extindere a Uniunii Europene spre

Turcia, (care din 1998 avea statutul de candidat la aderarea în UE) și în același timp
sub presiunea conceptelor corectitudini politice și a multiculturalismului neeșuat la
acea dată, o parte din statele europene, în special Franța și Belgia, s-au opus
introducerii în preambulului Constituției europene a oricărei trimiteri la originile
creștine ale civilizației europene.
“Punctul litigios a fost acesta: unii membri ai Convenției au cerut să

se introducă în preambulul Cartei, o referința fie la creștinism, fie la
iudeo-creștinism, fie la patrimoniul religios al Europei; toate trei
cererile au fost respinse. Nici măcar mențiunea adjectivului „religios“ nu
a fost admisă. Compromisul acceptat de oficialii care contează a fost o
aluzie la „patrimoniul spiritual și moral al Europei. Atât – patrimoniul
spiritual și moral al Europei 37. … De parcă bogăția moștenirii europene
ar putea fi redusă la atât, de parcă tradițiile Europei ar fi fost inventate
ieri, iar patrimoniul nostru cultural, din clădiri, muzee, biblioteci și
suflete, ar putea fi înțeles în termeni atât de seci, formali și inexacți.” 38
În continuare HR Patapievici ne subliniază și care este valoarea preambulului

unei legi, a unei constituții:
“Dacă admitem că sensul acestui preambul este acela de a oferi

cetățenilor europeni o imagine a propriei lor identități europene; și
dacă ținem seama de faptul că partea cea mai importantă a unui text
juridic este motivația lui filozofică, atunci semnificația acestui refuz e
limpede:
(i) cetățenilor europeni nu li se recomandă să se identifice public ca

creștini;
36
H.R. Patapievici, Conferința Dumnezeu și experiența modernității, ținită la Universitatea Babeș -
Bolyai din Cluj, https://www.youtube.com /watch ?v= PAhubnu YM2A, accestat la data de 16 ian 2016
37
În cazul proiectului de Constituție Europeană, ne spune Rémi Brague, la respingere a contribuit
semnificativ „un lobby laic franco-belgian” (Brague, „Préface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. III).
38
Horia-Roman Patapievici, Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul,
inliniedreapta.net/horia-roman-patapievici-noua-europa-si-vocea-care-lipseste-crestinismul/
Redacţia7/ 31/2016
Var. 2019.03.20
42
(ii) nu este încurajată ideea de a defini oficial tradiția culturală a

Europei în termeni de creștinism;
(iii) în viziunea oficialilor europeni, nu este indicat ca patrimoniul
spiritual al cetățenilor europeni să fie definit în termeni religioși.” 39
La cincisprezece ani de la discuțiile privind introducerea în preambulul

Constituției Europene a unei trimiteri la originile creștine a civilizației europene putem
să vedem mai bine efectele negative ale multiculturalismului eșuat și a corectitudini
politice. Suntem moştenitorii tuturor acelor oameni care au crezut, chiar şi în cele mai
dificilele momente, că destinul europenilor se înscrie într-un viitor comun, indiferent
de confruntările purtate între naţiunile noastre timp de secole.
Această construcţie europeană a permis înregistrarea unor progrese

considerabile în domeniul valorilor produse sau al libertăţilor exercitate (libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi a bunurilor) prin intermediul diferitelor instituţii
complexe și eficiente. Caracterul democratic ar putea reprezenta, în numeroase
domenii, o sursă de inspiraţie utilă pentru funcţionarea internă a statelor membre.
Dacă ar trebui găsit un cuvânt care să le definească, acesta ar fi compromis.
Întregul sistem comunitar european se bazează pe compromis, pe ideea conform

căreia un acord nu se realizează niciodată în detrimentul celuilalt, ci se construieşte
împreună cu acesta.
Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional

şi cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”40, rezultă că Europa unită se
datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi
sistem de valori. Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea
apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Mult
timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu
partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul
esenţial ţine de schisma bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte
valori decât catolicismul.
39
Idem
40
Andrei Marga, Filosofia unificării europene, Colecţia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25
Var. 2019.03.20
43
Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia
lui Nietzsche41 . Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este
formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism,
romanitate, iudaism şi creştinism.”
Referindu-se la pericolul anulării bazelor civilizației europene în zilele noastre,

Horia-Roman Patapievici spunea:
"Cred că repudierea umanismului, uitarea creștinismului și

relativismul ideologic militant pot ucide Europa: nu doar cultural, ci și
politic, și economic, și militar. Ca valori explicit recunoscute, Europa a
fost edificată pe memorie, identitate, continuitate, raționalitate,
universalitate. Astăzi, universitățile europene fie promovează contrariul
acestor valori, fie promovează descotorosirea de ele. Cool este să nu mai
ții la valori, iar să fii cool e totul."
8. CELE ȘASE EUROPE ALE LUI KALERGI ȘI URMĂTOARELE

TREI DE DUPĂ ACESTA
Actuala Uniune Europeană, este produsul unei lungi istorii alcătuite dintr-un
imens efort întreprins de marii oameni ai Europei, - pe care îmi place să îi numesc
Părinții fondatori ai Uniunii Europene. Acești oameni ce au avut o viziune măreață
asupra viitorului continentului european, au depus o muncă titanică pentru
îndeplinirea acestui vis, soldat cu salturi spectaculoase, regrese, eşecuri şi reuşite.
Contele Nikolaus von Coudenhove Kalergi – unul din părinții fondatori ai

Uniunii Europene -, referindu-se la etapizarea evoluției civilizației europene spre o
formă de uniune sau federație și la modificarea permanentă a granițelor istorice ale
Europei, le descria după cum urmează:42
Prima Europă a fost ridicată de către Grecia antică.
41
Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia
Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., p.28.
42
Coudenhove Nikolaus von Kalergi, Pan Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureș, 1997, pag. 31-
33
Var. 2019.03.20
44
Antagonismul cu Persia, tensiunile dintre Europa reprezentată de către

democrația și autocrația greacă și despotismul asiatic reprezentat de perși, finalizat cu
războiul Peloponeziac, a creat ideea europeană. Granițele acelei Europe a popoarelor
maritime erau constituite din mările: Mediterana și Egee, Marmara și Marea Neagră,
strâmtorile Bosfor și Dardanele. Pe vremea aceea, nici un grec sau roman nu-și bătea
capul să afle care este granița Europei la nord de Marea Neagră.
Imperiul Roman a creat cea de-a doua Europă.
Aceasta se întindea de-a lungul țărmurilor mediteraneene și ale Atlanticului,

regiunea Rinului, iar Dunărea constituia granița nord-estică. Cultural această graniță s-
a păstrat până în zilele noastre. Împărțirea ulterioară a Imperiului Roman a despărțit
Balcanii de Europa, deplasând centrul de greutate al Europei spre vest. Imperiul
Roman de Răsărit a fost un stat de tranziție între Europa și Orient, un imperiu
eurasiatic. Europa a devenit romano-catolică, iar Orientul musulman. În această
perioadă Bizanțul și Rusia îmbrățișează religia greco-ortodoxă, fără a exercita, secole
de-a rândul, vreo influență majoră asupra Europei.
A treia Europă s-a născut cu aportului popoarelor migratoare care s-au

suprapus peste civilizația greacă și romană ce puseseră bazele primelor două Europe.
Pe ruinele Imperiului Roman de Apus s-au ridicat regatele germanice. Această

Europă germanică, care atins apogeul pe timpul lui Charlemagne 43 (Carol cel Mare), se
învecina la vest cu Spania maură, la nord cu Marea Nordului, iar Elba era granița de est
a Europei.
A patra Europă a apărut după prăbușirea Imperiului Carolingian, Papalitatea

romano-catolică preluând treptat conducerea Europei. Ea s-a întins spre est, înglobând
Lituania, Polonia și Ungaria. În timpul cruciadelor ea s-a constituit într-o unitate
politică ce a luptat împotriva Asiei islamice. Punctul culminant al celei de-a patra
43
Carol cel Mare (în germană Karl I, der Große, franceză/engleză Charlemagne), (n. 742/748 – d.
814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 până la moarte, și fondator al Imperiului Carolingian. În
timpul domniei sale a cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25
decembrie 800, unii istorici văzând aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus.
Imperiul Carolingian a fost în Europa, într-un anumit sens, un stat rival față de Imperiul Roman de
Răsărit, cu capitala la Constantinopol (denumit și Imperiul Bizantin). Carol cel Mare face parte din
dinastia Carolingiană, și este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franței cât și al Germaniei, și de
unii istoriografi ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală de
la prăbușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma
Var. 2019.03.20
45
Europă a fost perioada Papei Inocențiu al III-lea. Europa papală s-a destrămat în
timpul Reformei, Europa scindându-se în Nordul protestant și Sudul catolic.
A cincea Europă: Europa absolutismului luminat.
Iluminismul44, a cărui idei au împins în plan secundar lupta interconfesională, a

creat ceea de a cincea Europă: Europa absolutismului luminat. Unul din Împărații
luminați ai epocii a fost și Petru cel Mare (n. 1672-d. 1725), care a adus Rusia în
Europa, Rusie care în epoca dominației mongole aparținuse Asiei. Astfel în perioada lui
Petru cel Mare Europa s-a extins până la Urali, ajungând la cea mai mare întindere a
sa.
Punctul culminant al celei de a V-a Europe unite, a fost atins în timpul lui
Napoleon (n. 1769-d. 1821), care a reconstituit imperiul european al lui Iulius Cezar,
Charlemagne, și Inocențiu al III-lea.
A șasea Europă a apărut după Primul Război Mondial, o dată cu dispariția

imperiilor europene și extraeuropene (German, Austro-ungar, Țarist și Otoman) și
cuprinde perioada 1918-1951. O dată cu schimbările europene, a avut loc și o
desprindere temporară a Angliei și Rusiei de Europa. Transformarea Marii Britanii
într-un imperiu federal transoceanic a adus în prim planul intereselor sale extra-
Europa. Pe de altă parte, prin proclamarea URSS-ului Rusia a renunțat la sistemul
democrației europene. În acel moment granița europeană a suferit o translație de pe
Urali și Caucaz, pe granița dintre democrațiile europene și sistemul totalitar sovietic.
Între democrațiile liberale și democrațiile populare s-a trasat cortina de fier.

Această linie de demarcație corespunde aproximativ, criteriilor geografice de delimitare
a peninsulei europene.
A șaptea Europă a apărut după epoca Kalergi, fiind Europa Comunităților

Europene lansată în 1951 prin instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului cu toate etapele formării Comunității Europene și tranziției spre Uniunea
44
Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare ideologică și culturală,
antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările
Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți
„raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică
la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe
baza experienței proprii.
Var. 2019.03.20
46
Europeană. Vorbim despre o perioadă cuprinsă între 1951 și intrarea în vigoare a

Tratatului de la Maastricht: 1993.
A opta Europă
Tratatul de la Maastricht (1992/1993) a oficializat și formalizat trecerea de la

Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană și trecerea la moneda unică: euro.
Acest moment a marcat trecerea la cea de a opta Europă. Etapa Uniunii Europene ar
trebui să dureze până la apariția unui tratat care să consfințească o trecerea de la o
uniune europeană, la o federație a statelor europene. Putem să vorbim despre începutul
demersurilor de trecere la o federația a statelor europene începând cu sfârșitul anului
2017, când de la tribuna Parlamentului European, Jean-Claude Junker – Președintele
Comisiei Europene – a formulat acest imperativ.
A noua Europă din perspectiva lui Kalergi, ar putea fi o Federația Europeană
Var. 2019.03.20
47
Motto:
Noi nu formăm o coaliţie de state, noi

unim popoarele.
Jean Monnet
CURSUL al IV-lea
GENEZA FEDERALISMULUI MODERN, DIN SECOLUL
XVIII, PÂNĂ LA FINALUL PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL (25 pag.)
Conținut
1. IDEEA UNEI EUROPE UNITE

2. FEDERALISMUL
2.1. Principiile care stau la baza federalismului
2.2. Caracteristicile federalismului
2.3. Federalismul american
3. IDEI FEDERALISTE ÎN EUROPA SECOLELOR XVIII ȘI XIX
3.1. De la proiectul funcționarismului instituțiilor europene al lui Edmund Burke la
instituțiile supranaționale ale lui Friederich von Gentz
3.2. Proiecte federaliste în sec. al XIX-lea;
3.3. Ascensiunea liberalismului economic și ideile unioniste;
4. IDEI FEDERALISTE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI al XX-lea
5. WOODROW WILSON ȘI PROGRAMUL SĂU ÎN PAISPREZECE PUNCTE
Var. 2019.03.20
48
1. IDEEA UNEI EUROPE UNITE
Actuala construcţie a Uniunii Europene, procesul conştient de formare a unităţii

economice, politice şi instituţionale a peninsulei Eurasiatice, are o vechime mai mică de
un secol. Începuturile ideii de Europă unită se plasează în Evul Mediu creştin, care se
desprinde treptat de baza religioasă în secolul al XVII-lea, pentru a se ataşa de scopul
pacificării continentului în secolele XVIII-XIX.
La finalul tuturor marilor războaie, europenii au înţeles că singura garanţie a

securităţii colective ar fi o organizare supranaţională, federativă sau confederativă
europeană. Această simplă descoperire nu a atras după sine și punerea ideii unionale
sau federale în aplicare.
Unificarea spaţiului european în Epoca Modernă s-a concentrat, în esenţă, în

jurul a două soluţii de asociere statelor europene pe baza propriei voinţe, într-o formă
confederativă sau federativă.
Formula confederativă menţine intacte prerogativele suverane ale statelor

participante, acestea asociindu-se în vederea realizării unor obiective precis
circumscrise, de natură politică sau economică.
Soluţia federativă implică realizarea unei structuri instituţionale suprastatale,

căreia statele participante îi cedează, într-o măsură mai mare sau mai mică, atributele
suveranităţii lor.
Cele două soluţii, în forme specifice, cu ponderi diferite, se regăsesc dezvoltate în

abordările teoretice sau iniţiativele practice ale politicienilor, din secolele XIX şi XX.
Conştientizării dezastrelor şi suferinţelor provocate de conflicte şi înțelegerii

pericolelor divizării continentale sau statale, trebuie să li se adauge o bună înţelegere a
caracteristicilor lumii actuale, o lume marcată de un dublu proces evolutiv: de
globalizare şi regionalizare, de integrare şi diferenţiere, o lume în care oamenii au
sentimentul că aparţin unor comunităţi transnaţionale şi îşi doresc beneficiile
materiale ale unei economii mondiale, dar, pe de altă parte, există spaima pierderii
identităţii colective, a valorilor tradiţionale. Şi astfel, se naşte întrebarea, care va fi
tendinţa concepțiilor cetăţenilor europeni în faţa procesului de globalizare? Va avea loc
un proces de înscriere, de unificare pentru crearea unei puternice identităţi europene
Var. 2019.03.20
49
sau un proces de diferenţiere, de accentuare a diversităţii şi specificităţii fiecărei

colectivităţi? În plus, este nevoie de o bună înţelegere atât a reuşitelor cât şi a crizelor
cu care s-a confruntat Uniunea Europeană, pentru a vedea impactul şi modul cum
acestea influenţează dezvoltarea Uniuni.
2. FEDERALISMUL
Etimologic, federalismul vine de la cuvântul “foedus” care înseamnă: pact,

alianţă sau asociere umană.
Federaţia reprezintă o uniune a mai multor state autonome (care își păstrează
propria organizare) în cadrul unui stat unitar, cu un guvern central cu organe de stat
comune și parlamente și guverne regionale sau locale.
În viziunea sa federalistă părintele Uniunii Europene, - Jean Monnet (1888-

1979)-, consideră realizarea unei federaţii europene drept scopul final al acesteia.
Centrul de greutate al federalismului constă în posibilitatea de concentrare a eforturilor
în canalizarea energiei pentru realizarea intereselor comune.
Federalismul a fost considerat de către Cris Brown,
“cea mai elaborată, - sofisticată din punct de vedere intelectual -,

dar şi ambiţioasă încercare de a înţelege nu numai dezvoltarea
instituţiilor internaţionale dar şi sensul evoluţiei acestora”45.
David Mitrany (1888-1975)
45
Cris Brown, Understanding International Relations, 2001, p. 131
Var. 2019.03.20
50
La dezvoltarea conceptelor teoretice ale federalismului european și-a adus o

contribuție majoră și românul David Mitrany4647 părintele incontestabil al
funcționarismului - curent al federalismului -.
Construcția europeană este o instituție care a evoluat de la una de tip comunitar

spre una de tip unional; iar în momentul de față se fac pași mari spre o federație de
state, acțiune specifică progresului istoric european.
Începând cu anul 2017 la nivelul nucleului dur european (Franța, Germania,

Italia, Belgia și Olanda) - state ce corespund cu statele fondatoare a Comunităților
Europene -, și la nivelul Parlamentului European, a fost tot mai des clamată necesitatea
trecerii spre federalizarea Uniunii Europene. Am ajuns la începutul unei noi etape
europene, cea a federalizării. Bineînțeles că multe din cele 27 de state sunt departe de
înțelegerea noii etape, unele nu înțeleg încă ce caută în Uniunea Europeană, unele nu
au reușit să metabolizeze schimbările petrecute în ultimul deceniu dar cum spuneam la
început, construcția europeană a fost un șir de salturi spectaculoase, regrese, eşecuri şi
reuşite.
Dacă facem o comparație cu Statele Unite ale Americii sau de Republica

Federală Germania acest construct european se diferențiază în multe privințe de tot
ceea ce am mai întâlnit.
2.1. Principiile care stau la baza federalismului
În evoluția construcției europene este util să scoatem în evidență principiile care

au stat la baza federalismului european, principii care stau de fapt la baza Uniunii
46
David Mitrany, (n. 1888, d. 25 iulie 1975) a fost un istoric și politolog născut în Transilvania – în
timpul dominației Austro-ungare -, naturalizat în Marea Britanie. Acest pleacă în 1908 din Transilvania
la Hamburg după care se stabilește la Londra. A urmat cursurile de la London School of Economics. În
1918 a obținut licența în economie, iar în 1929 doctoratul. Profesorii care i-au marcat formația
intelectuală au fost Graham Wallas și Leonard T. Hobhouse. Din 1914, el a lucrat ca ofițer de informații
în cadrul Foreign Office-ului, precum și în cadrul Ministerului de Război. La cererea autorităților
britanice, el a fost atașat pe lângă Legația Română de la Londra. Scopul pentru care a fost numit în toate
aceste funcții pare să fi fost nevoia autorităților britanice de a avea un consultant în problemele est-
europene și ale Balcanilor. Mitrany a contribuit la definirea abordării funcționaliste în studiul relațiilor
internaționale numită funcționalism, parte a instituționalismului liberal.
47
În 1957, profesorul Mitrany s-a preocupat de crearea în sistemul politic britanic, a unei instituții
noi, specifice sistemului scandinav: Ombudsman, pe care astăzi o întâlnim în organizarea instituțiilor de
bază a Uniunii Europene. Ideile sale au fost preluate ulterior şi dezvoltate în diferite alte studii şi analize
de către teoreticieni ai Relaţiilor Internaţionale precum Joseph Nye Jr., E. Haas sau P. Taylor.
Var. 2019.03.20
51
Europene de astăzi, chiar dacă în timp acestea au evoluat o dată cu construcția

europeană:
1. un imperativ comun;
2. respect reciproc;
3. recunoaştere;
4. unitate în diversitate;
5. toleranţă;
6. egalitate;
7. relaţii de parteneriat;
8. realizarea binelui comun.
2.2. Caracteristicile federalismului
Federalizarea Europei sa făcut prin paşi mici: mai întâi economici, care mai
târziu au înglobat şi alte forme de cooperare juridice, polițienești, politice și militare.
Mai târziu au fost create noi instituţii care au permis cooperarea, implicare şi educarea
elitelor naţionale în cadrul unei integrări cumulative.
Federalismul presupune existenţa unei guvernări la nivel central (ex: SUA) cu

puterile împărţite între nivelul central şi cel local/ regional pe principiul diviziunii între
centru şi regiunii, cetăţenii având identitate la ambele niveluri.
Federalismul european este caracterizat de un sistem de guvernare care uneşte

state separate, lăsându-le un larg grad de autonomie şi de existenţă a unei constituţii
proprii, - principiu federal fiind unitatea în diversitate.
Federalismul constă în prezenţa unei forme de integrare politică europeană care

deţine o legitimitate contractuală ca uniune limitată, în care puterea e împărţită şi
împărtăşită între statele care participă la uniune, folosind punerea în comun a
anumitor prerogative ale puterii.
Cei mai entuziaşti adepţi ai adâncirii integrării europene ai începutului de secol

XX, consideră că statele europene ar trebui să evolueze către o federaţie a Statelor
Unite ale Europei, în care guvernele naţionale să devină guverne locale, asemenea
landurilor din Germania sau statelor federale din SUA. Pentru a atinge un asemenea
Var. 2019.03.20
52
stadiu, statele europene trebuiau să aibă un sistem fiscal comun, forţe militare comune
dar şi instituţii care să acţioneze în numele ei în plan extern. Federalismul sa dovedit a
nu fi însă un concept static sau cu valoare absolută, ci unul dinamic, care a îmbrăcat
forme diferite, în situaţii şi perioade diferite, în funcţie de particularităţile şi natura
forţelor politice, economice, sociale, istorice şi culturale locale. În aceste condiții, nu
putem să susţinem ideea conform căreia federalismul european ar trebui să arate ca cel
american sau la scară mai mică, ca cel german.
Cum, în acest moment, procesul integrării europene s-a dovedit a fi unul extrem
de prielnic inovaţiei, cu certitudine drumul pe care se merge va fi unul specific Uniunii
Europene.
2.3. Federalismul american
În continuare vom explica succint funcționarea construcției federale americane,

având ca punct de plecare lucrarea marelui om politic francez Alexis de Tocqueville, -
părintele analizei democrației americane - “Despre democrație în America”.
Prima Constituție americană, în ciuda viciilor pe care le conținea a reușit să

mențină unitatea celor 13 state americane pe timpul Războiului de Independență,
împotriva patriei mamă, Marea Britanie. La finalul războiului a fost totuși necesară
elaborarea unei noi Constituții care să facă funcțională federația statelor americane.
Pentru redactarea celei de a doua Constituții, - utilizată și astăzi cu o serie de
amendamente -, s-a constituit o Adunare ce cuprindea “cele mai strălucite spirite și cele
mai nobile caractere care au existat vreodată în Lumea Nouă. Era prezidată de George
Washington”48 – viitorul prim Președinte al Americii -.
După o campanie de dezbateri extinse și aprofundate pornite de la nivelul de

bază al poporului american, susținute de senatori desemnați special acestui scop, noua
Constituție a fost adoptată succesiv de toate statele americane, iar primul guvern
american ce urma să funcționeze după noua constituție a intrat în funcțiune în 1789 (an
ce corespunde cu anul Revoluției franceze), avându-l în frunte pe primul președinte
american George Washington. Această campanie nu a fost lipsită de dificultăți. O primă
48
Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, București, Editura Humanitas, 2017, pag.
170.
Var. 2019.03.20
53
dificultate în redactarea Constituției a fost datorată spiritului american, care dorea o

împărțire clară a suveranității, în așa fel încât statele care formau Uniunea să continue
să se autoguverneze în tot ceea ce privește prosperitatea internă, fără însă ca întreaga
națiune, reprezentată de Uniune, să înceteze să constituie un corp și să facă față tuturor
nevoilor generale. Problemă complexă și greu de rezolvat.
“Era imposibil să se reglementeze dinainte, într-o manieră exactă și

complexă, partea de putere care urma să revină celor două guverne
[federal, respectiv statal - n.a.] care aveau să împartă suveranitatea.
Cine poate să prevadă toate amănuntele vieții unui popor?
Datoriile și drepturile guvernului federal erau simple și destul de

ușor de definit, pentru că Uniunea fusese creată pentru a răspunde
câtorva mari necesități generale. Datoriile și drepturile guvernelor
diferitelor state erau, dimpotrivă, multiple și complicate, pentru că
guvernul pătrundea în toate detaliile vieții sociale.
Au fost deci definite cu grijă atribuțiile guvernului federal și s-a

declarat că tot ce nu a fost cuprins în această definiție intră în atribuțiile
guvernelor statelor. Astfel, guvernarea diferitelor state a rămas dreptul
comun; guvernarea federală a devenit excepția.”49
Pentru ca textele viitoarei constituții americane să poată fi dezbătute la toate

nivelurile societale, în anii aceia a apărut o publicație, cu numele Federalist, editată de
trei mari personalități americane, Madison, Hamilton și cei doi frați Morris.
Iată cum este descrisă în Federalist nr. 45, împărțirea suveranității între Uniune
și statele americane:
“Atribuțiile pe care Constituția le deleagă guvernului federal, sunt

diferite și puține. Cele care rămân la dispoziția diferitelor state sunt,
dimpotrivă, nedefinite și în număr mare. Primele se exercită în principal
în domeniul extern, cum ar fi pacea, războiul, negocierile, comerțul.
Puterile pe care le revendică statele privesc tot ce ține de mersul obișnuit
al lucrurilor, viața, libertatea și prosperitatea statului.”
49
Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, București, Editura Humanitas, 2017, pag.
pag. 170-171.
Var. 2019.03.20
54
….
“A fost lăsat pe seama Uniunii dreptul de a regla tot ce se

raportează la valoarea banilor; a fost însărcinată să se ocupe de poștă, i
s-a dat dreptul să deschidă mari căi de comunicații, să unească mari
părți ale teritoriului … i s-a permis dreptul nelimitat de a percepe taxe“ 50
În viziunea lui Tocqueville, Statele Unite nu constituiau doar o republică, ele

alcătuiau în același timp și o confederație. Cu toate acestea, autoritatea națională este,
în anumite privințe, mai centralizată decât erau în aceeași epocă (1810) multe monarhii
europene absolutiste. De exemplu, în Franța existau treisprezece instanțe suverane
independente, care aveau dreptul de a interpreta legea fără posibilitate de apel.
Federația Americană nu avea decât un singur tribunal pentru interpretarea legii și o
singură legislație. În Franța existau câteva provincii – numite teritorii de stat -, care
după ce autoritatea suverană desemnată stabilea anumite taxe, acestea puteau să-i
refuze concursul; fapt ce în Statele Unite nu se putea întâmpla.
Putem observa faptul că în aceste domenii esențiale, Federația americană este

mai centralizată decât monarhia franceză. În Spania anumite provincii puteau să-și
impună un sistem vamal propriu, drept care ține prin însăși esența sa de suveranitatea
națională. În America doar guvernul federal are dreptul de a stabili politica comercială
cu alte state.
Am văzut mai sus descrisă experiența constituirii federației americane, într-un

timp relativ scurt, - 1787 și 1789 -, în spiritul pragmatic american, construită de un
popor nou, cu o civilizație compactă, ce dorea să devină o națiune măreață, lucru care s-
a și întâmplat în final. Un secol mai târziu devin prima putere economică și militară a
lumii.
4. IDEI FEDERALISTE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI al XX-lea
Secolul al XX-lea a fost cel mai prolific secol al ideilor unioniste sau federative al
continentului european. Această emulație federativă a elitei Europei de Vest, a fost
mobilizată de rezultatul a decenii de războaie continue care au stopat evoluția
continentului european, au adus mizeria și suferința popoarelor la cote de neimaginat.
50
Idem.
Var. 2019.03.20
55
În spiritul acestor idealuri îşi desfăşoară activitatea Paul d’Etournelles de

Constant (1851-1924), diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1909.
În publicistica sa politică, el accentuează pericolele cu care se confruntă Europa, prin
pierderea poziţiei economice şi politice în faţa noilor forţe de pe eşichierul mondial.
Apatia şi conservatorismul ţărilor europene le fac vulnerabile, iar în cazul unui război
industria lor va fi ruptă de sursele de materii prime şi de pieţele sale, iar perioada
postbelică – arată el în mod profetic – va fi mai dificilă decât însuşi războiul. Soluţia
văzută nu e decât unitatea continentului, care nu e un ideal, ci o consecinţă pragmatică
a progresului material şi moral. Doar o Europă unită va putea apăra pacea şi exclude
războiul, dezastruos deopotrivă pentru învingători şi învinşi, prin faptul că ar crea un
teren favorabil mişcărilor revoluţionare.
Spre deosebire de mulţi din predecesorii şi contemporanii săi, Paul d’Etournelles

de Constant nu s-a limitat la fundamentarea teoretică a unor principii, ci a desfăşurat o
intensă activitate pentru transpunerea lor în practică. În cadrul primei Conferinţe a
Păcii de la Geneva din 1899, în calitate de secretar al Comitetului pentru
Reglementarea Paşnică a Diferendelor Internaţionale, elaborează proiectul unei curţi
permanente de arbitraj, în cadrul căreia părţile implicate într-un conflict să aibă
obligaţia de a-şi supune motivele diferendului spre decizie. Chiar dacă opoziţia acerbă a
reprezentanţilor Germaniei a împiedicat includerea în convenţia finală a principiului
obligativităţii arbitrajului, statele şi-au rezervat posibilitatea de a recurge la această cale
de rezolvare a conflictelor. În 1902, în Camera Deputaţilor de la Paris, susţine ideea
unui acord economic între Franţa şi celelalte state europene, pentru înfruntarea în
comun a concurenţei externe. El militează pentru concilierea intereselor naţionale cu
cele general-europene, în condiţiile în care acestea vor deveni prevalente în domenii ca
industria, agricultura, comerţul, învăţământul, sănătatea, politica vamală. Conflictele
urmau a fi rezolvate pe calea justiţiei şi arbitrajului. Rezultatele eforturilor sale
constante se vădesc la cea de a doua Conferinţă a păcii de la Haga, din 1907, cu
participarea reprezentanţilor a 44 de state, unde se accepta principiul arbitrajului
obligatoriu, se adoptau convenţii privitoare la „umanizarea“ războiului, se instituia un
tribunal internaţional.
Var. 2019.03.20
56
Urmează declanșarea Primului Război Mondial care mai demonstrează încă

odată, dacă mai era nevoie, necesitatea unei unificări a Europei pentru ca să facă
imposibilă apariția unui nou război.
Analizele ce au urmat experienţei primei conflagraţii mondiale evidenţiază

accentuarea contradicţiei între dimensiunile statelor naţionale europene şi nivelul
crescând al interdependenţelor în plan economic, ceea ce impune depăşirea limitelor
naţionale în direcţia unui stat de anvergură continentală.
Dacă pentru extrema dreaptă fascistă soluţia problemelor europene era

unificarea de tip imperialist, prin forţă, a continentului, iar pentru extrema stângă
comunistă prioritară era înlăturarea sistemului capitalist, unitatea urmând a se realiza
ulterior, în condiţiile victoriei totale a noii orânduiri în Europa, adepţii federalismului
pun în prim plan crearea unor structuri instituţionale şi juridice supranaţionale, care să
garanteze pacea, stabilitatea, progresul economic şi social pentru toate elementele sale
componente.
5. WOODROW WILSON ȘI PROGRAMUL SĂU ÎN

PAISPREZECE PUNCTE
Woodrow Wilson51 a fost preşedinte al Statelor Unite într-o perioadă calamitată

pentru ordinea mondială, moment în care Statele Unite trebuiau să intervină în jocul
relaţiilor diplomatice internaţionale, fiind obligate să ,,declanşeze războiul pentru a
pune capăt războiului ’’52. Atitudinea, acțiunile și influența Președintelui Woodrow
Wilson au influențat în mod deosebit parcursul european pentru mai multe decenii,
începând cu finalul Primului Război Mondial. Vom găsi în istoria Europei idei nepuse
51
Thomas Woodrow Wilson, Președinte al Americii 1913-1917, 1917-1921, (n. 28 dec. 1856 - 3 feb.
1924). În calitatea sa de reformator democrat, a fost ales guvernator al statului New Jersey în 1910 și
președinte al Statelor Unite în 1912. În primul său mandat prezidențial (1913 - 1917) a contribuit esențial
la crearea un sistem de legi privind sistemul federal de rezerve (în engleză, Federal Reserve System).
Reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 - 1921) s-a concentrat asupra participării țării la
Primul Război Mondial și a realizării unei păci drepte bazată pe dreptul popoarelor de a dispune de ele
însele, concretizat prin Planul în „Patrusprezece puncte”. Acestea au fost însă aprig discutate la
Conferința de Pace de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu Germania de la Versailles, extrem de dur din
cauza exigențelor Franței, excludea poporul german din dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și
din acest motiv a fost respins de Senatul SUA; în schimb, dispariția imperiului Austriac a fost oficializată
prin tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte.
52
Thomas A. Bailey, A Diplomatic history of the American People, 6-th edition, New York, Appleton
Century Crofts, 1958, p. 727
Var. 2019.03.20
57
în practică după Marele Război dar aplicate după următoarea mare conflagrație. Ideile
sale au depășit epoca pe care a trăit-o.
Wilson a definit obiectivele războinice ale Statelor Unite în categorii în întregime

morale. În discursul său din 22 ianuarie 1917, Wilson a proclamat ,,o pace fără
victorie’’, însă după intrarea Statelor Unite în război a înțeles și mai târziu a precizat
clar că nu se poate ajunge la pace decât prin victorie totală 53. Wilson dorea să facă din
Statele Unite liderul moral al lumii. El realiza că războiul trebuie să se încheie cât mai
repede cu putinţă şi a încercat prin discursurile adresate lumii întregi, dar mai ales
statelor beligerante, să propage ideea încheierii unei păci durabile, între egali, fără
anexări şi înfiinţarea unei Ligi a Naţiunilor, care să asigure pacea şi să intervină prompt
în cazul violării ordinii internaţionale şi a tratatelor de pace.
Wilson a elaborat un plan, pe care la 8 ianuarie 1918 l-a prezentat în faţa

Congresului, sub forma celor Paisprezece Puncte, care au reprezentat în primul rând
manifestul pentru pace al Statelor Unite, dar şi trasarea obiectivelor clare ale
războiului, de către Statele Unite.
Aceste Paisprezece Puncte au fost concepute, cum bine observa Thomas A.

Bailey în lucrarea sa ,,A diplomatic history of the American People”, ca o declaraţie a
scopurilor războiului, ca manifestul-program ce trebuia să pună capăt războiului şi să
pună bazele conferinţei de pace.
Wilson cerea prin al său Program în paisprezece puncte:
1. Diplomaţia deschisă;
2. Liberul acces la mare;
3. Dezarmarea generală;
4. Înlăturarea barierelor comerciale;
5. Rezolvarea imparţială a disputelor coloniale;
6. Restabilirea graniţelor Belgiei;
7. Evacuarea teritoriilor ruseşti de trupele germane;
8. Reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei;
53
Betty Miller Underberger, Wilsonian Diplomacy, în Safeguarding the Republic-Essays and
Documents in American Foreign Relations 1890-1991, New Jersey, edited by Howard Jones, McGraw-
Hill Inc., 1992, p. 46
Var. 2019.03.20
58
9. Autonomia minorităţilor din Imperiul Austro-ungar şi din Imperiul

Otoman;
10. Reajustarea frontierelor Italiei;
11. Evacuarea Balcanilor de către Imperiul Otoman și cel Austro-ungar;
12. Internaţionalizarea Dardanelelor;
13. Crearea unei Polonii cu ieşire la mare54.
14. Înfiinţarea Ligii Naţiunilor.
Pentru prima dată se formulase un document internaţional, care proiecta lumea

(pe care Wilson o gândise) pe baza unor principii, nu pe putere, - pe lege -, nu pe
interese, lucru valabil atât pentru învingător cât şi pentru învins. Asistăm la o
renunţare completă a stilului de lucru vechi al Marilor Puteri, iar rolul lui Wilson şi al
Americii era simbolic în sine, el era văzut ca un mediator în terenul relaţiilor
internaţionale, care să indice exact direcţia în care trebuia executată lovitura, ca
războiul să nu mai apară, iar ideea unei “păci fără victorie” să aducă stabilitatea ordinii
internaţionale.
Din cele Paisprezece Puncte, opt trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi
înfăptuite, iar celelalte erau considerate specifice, nuanţând că s-ar “cuveni’’ a fi
realizate, fiindcă după părerea lui nu erau absolut indispensabile 55.
Republicanii au câştigat alegerile şi fiind adversari politici ai lui Wilson, au

devenit şi adversarii programului de pace propus de acesta, respingându-l în totalitate.
Conferinţa de Pace de la Paris i-a avut ca principali protagonişti pe Woodrow

Wilson, Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorio Orlando. Deşi trebuia să fie o
pace între egali, la conferinţă nu au luat parte ţările învinse. Germanii trăiau cu iluzia
că hotărârea finală avea să fie una indulgentă şi aproape că învăţaseră pe de rost cele
Paisprezece Puncte ale lui Woodrow Wilson. Şi totuşi când aliaţii şi-au prezentat
concluziile în iunie 1919, germanii au fost şocaţi şi din acel moment s-au angajat să
submineze acest rezultat în mod sistematic pe durata următoarelor două decenii, până
la următorul Război Mondial, care de fapt a devenit o continuare a Primului Război.
54
Kissinger, The Diplomacy, p. 202
55
Kissinger, op. cit, p. 203
Var. 2019.03.20
59
Liga Națiunilor urma să se constituie pornind de la un acord general, care să

includă toate statele mari şi mici, concretizându-se instituţional pe măsura punerii în
aplicare a prevederilor acestui pact. Ideea lui Wilson a fost materializată în cursul
anului 1918, prin mai multe proiecte propuse de americani, britanici, francezi şi
italieni. Principiul fundamental era asigurarea securităţii colective prin opunerea faţă
de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru
realizarea obiectivului erau diferite:
 americanii acceptau doar sancţiuni economice;

 britanicii vroiau îmbinarea mijloacelor economice şi a celor militare de
coerciţie, în timp ce
 francezii militau pentru constituirea unei armate internaţionale
permanente56.
Pentru rezolvarea conflictelor se preconizau mijloace juridice, crizele urmând a

fi tratate prin punerea lor sub control, împiedicarea escaladării, aplicarea mijloacelor
paşnice, dezbaterea publică a motivelor de conflict.
Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene aveau în vedere reglementarea

universalistă a problemelor păcii şi războiului, cu includerea tuturor statelor,
învingătoare sau învinse, pe baza principiului autodeterminării naţionale a popoarelor,
a egalităţii statelor indiferent de mărimea lor.
Necesitatea găsirii unei soluții pentru ieșirea din criza provocată de Primul
Război Mondial alimentează proiectele federative sau confederative din perioada
interbelică. Însă procesul propriu-zis de integrare s-a declanşat efectiv în contextul
bipolarităţii mondiale: democrații liberale vs. democrații populare, instaurate după al
Doilea Război Mondial, în care Europa îşi putea salva locul, rolul şi identitatea doar
prin transpunerea în practică a conceptelor de unitate europeană.
La sfârșitul Primului Război Mondial, marile puteri europene învingătoare au

pus, în schimb, în prim plan, asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea
statelor învinse. Al doilea obiectiv l-a constituit izolarea Rusiei Sovietice. Practic,
Europa s-a divizat în trei tabere :
56
David Armstrong, Lorna Lloyd, John Redmond, From Versailles to Maastrich. International
organisation in the twentieth century, London, 1996, p. 7-10.
Var. 2019.03.20
60
 anglo-franceză, - interesată în menţinerea Germaniei în stare de

inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare;
 germană, - interesată în revizuirea prevederilor de pace, considerate
nedrepte;
 sovietică, - interesată în spargerea „cordonului sanitar“ impus de anglo-
francezi.
La aceste contradicţii fundamentale s-au adăugat cele de natură economică.
Tratatele de pace nu au inclus căi pentru renaşterea economică a continentului, iar
dependenţa faţă de Statele Unite a devenit tot mai accentuată, chiar şi pentru statele
învingătoare.
Liga Naţiunilor sa întemeiat pe principii de organizare eronate, - susţine contele
austriac Kalergi -. Drepturile similare acordate tuturor statelor, indiferent de mărimea
şi ponderea lor, caracterul incomplet prin excluderea Rusiei şi Germaniei, interferenţă
statelor extraeuropene în problemele specifice continentului european, condamnă
organizaţia la ineficientă şi eşec. În concepţia sa, Liga Naţiunilor va trebui restructurată
că o uniune de federaţii regionale şi continentale, care să se ocupe doar de problemele
globale, intercontinentale, Pan-Europa devenind o federaţie autonomă în cadrele unei
astfel de organizări unitare a lumii, care să garanteze pacea mondială.
Var. 2019.03.20
61
CURSUL al V-lea
- PROIECTUL KALERGI - TEORIILE FEDERALISTE ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ
Conținut
1. PROIECTE INTERBELICE UNIONISTE UITATE

1.1. Kurt Tucholsky un european unionist quasi necunoscut;
2. CONTELE COUDENHOVE-KALERGI - O FIGURĂ DE NIVEL EUROPEAN A
PERIOADEI INTERBELICE -
3. PROIECTUL PAN-EUROPEAN AL CONTELUI COUDENHOVE-KALERGI
3.1. Planul lui Woodrow Wilson fundament pentru Programul lui Kalergi;
3.2. Pan-Europa un manifest de anvergură globală;

3.3. Etapele realizării obiectivelor Pan-Europei;
3.4. Instituțiile și direcțiile de acțiune Pan-europene schițate de Kalergi;
3.5. Măsuri politico-economice de creare a unui spațiu comun european;
3.6. Mişcarea Paneuropeană
4. IDEI CONTROVERSATE VIS A VIS DE PROIECTELE CONTELUI KALERGI
1 PROIECTE INTERBELICE UNIONISTE UITATE
Clivajele dintre popoarele europene întreținute artificial de interesele marilor

puteri, au dus la o serie nesfârșită de războaie, care în final au perpetuat discordia
europeană.
Nu toți soldații și civilii, ale căror vieți au fost revendicate de primul război
mondial, au cultivat ură și dispreț față de dușmanii lor. Celebrul Trust de Crăciun din
1914 (sau chiar exemple mai vechi, cum ar fi schimbul de alimente și băuturi între
Var. 2019.03.20
62
soldații germani și francezi în timpul războiului franco-prusian) ne dă o privire asupra

numeroaselor povestiri despre prietenie și despre eforturile ulterioare mai serioase de a
realiza pace, care în multe cazuri au fost șterse de vânturile războiului care au
zdruncinat secolul al XX-lea.
În ciuda încercărilor naționaliste de a le suprima, unele din aceste povesti au

ieșit invariabil la lumină. Perioada interbelică a fost prolifică pentru mulți pacifiști
timpurii care s-au asigurat că vocile lor au fost auzite pe tot continentul, când efectele
dezastruoase ale războiului erau încă evidente și tangibile. Ar trebui să ne amintim
eforturile lui Robert Peereboom, activist olandez pentru pacea mondială, a cărui
activitate sa axat pe cetățenia europeană sau pe colegul său național J.H. Schultz van
Haegen, care a dorit ca o viitoare Federație Europeană să adopte același cadru
instituțional al Statelor Unite formulându-și ideile în broșura intitulată "Cine dorește
pacea ar trebui să continue înființarea Statelor Unite ale Europei".
2. CONTELE COUDENHOVE-KALERGI - O FIGURĂ

EUROPEANĂ A PERIOADEI INTERBELICE -
La aproape un secol de la războaiele napoleoniene, care pustiiseră aproape

întreg continentul, Primul Război Mondial lasă Europa în ruine, cu 15 milioane de
militari, 13 milioane de civili morţi, dispăruţi sau mutilaţi la care mai adăugăm zece
milioane de oameni victime ale epidemiilor, nouă milioane de prizonieri, zece milioane
de refugiaţi, și grave probleme economice şi sociale. Un total de aproape 60 de milioane
de oameni, la o populație a Europei de numai 220 de milioane. Dorinţa statelor de a
coopera pentru a preveni repetarea unei asemenea catastrofe, s-a materializat la
Conferinţa de pace de la Paris (18 ian 1919 – 21 iun 1920) prin decizia de înfiinţare a
Societăţii Naţiunilor57, care a deschis o perioadă fertilă promovării ideilor federaliste.
În timp ce Tucholsky sa angajat să promoveze internaționalismul și pacifismul,
punând sub semnul întrebării utilitatea Ligi a Națiunilor, și susținând unitatea
europeană, o altă figură cheie a apărut în perioada interbelică: Richard von
Coudenhove-Kalergi, considerat drept părintele integrării europene sau “Profetul
57
Pactul Ligii Naţiunilor a fost adoptat de Conferinţa de pace de la Versailles, la 28 iunie 1919.
Var. 2019.03.20
63
Europei” – după cum îl mai denumesc unii -. El a fost mult mai activ decât Tucholsky
în scena politică și a ținut legătura cu multe figuri politice importante ale vremii sale.
Tucholsky și Coudenhove-Kalergi s-au cunoscut, dar nu au lucrat niciodată

împreună pentru a-și susține agenda comună; jurnalistul german a participat la o
conferință pe care a avut-o Kalergi la Paris în 1925, dar nu părea foarte entuziasmat de
proiectul paneuropean al acestuia și era sceptic față de Aristide Briand, cu care lucra
Kalergi.
Marile idei federaliste din perioada interbelică, sunt sintetizate în două

documente valoroase: Proiectul contelui Kalergi şi Proiectul Briand, supus examinării
Ligii Naţiunilor la 17 mai 1930. După Al Doilea Război Mondial teoriile federaliste
devin "vectorii" lumii europene reale, federalismul devenind un proiect politic major
pentru statele occidentale.
Contele austriac Richard Nicolaus von Coudenhove-Kalergi s-a născut în 1894
într-o familie de tradiţie cosmopolită. European şi universal prin ascendenţă şi
educaţie, descinzând pe linie paternă dintr-o veche familie nobiliară din Brabant, iar
după mamă având sânge japonez, avea legături extinse în rândul nobilimii norvegiene,
ruse, britanice, germane, poloneze și franceze. Familia Coudenhove s-a mutat în secolul
al XVIII-lea din Brabant - regiune și fostă provincie belgiană - în Austria, înrudindu-se
prin alianţa cu familia cretană Kalergi. Părinții lui au fost Heinrich von Coudenhove-
Kalergi, un diplomat austro-ungar și Mitsuko Aoyama, fiica unui comerciant japonez de
petrol, antichități și proprietar majoritar de terenuri din Tokyo. Numele său din
copilăria petrecută în Japonia a fost Eijiro Aoyama, după numele mamei. A devenit
cetățean cehoslovac în 1919 și apoi din 1939 și-a luat naționalitate franceză până la
moarte. Nikloaus Kalergi avea să primească în castelul copilăriei din Boemia o educaţie
pe care, cu un termen actual, am numi-o interculturală. Un preceptor german, un
profesor rus şi un altul albanez, o guvernantă franţuzoaică şi o alta englezoaică, o
doamnă de companie unguroaică, personalul ceh, confereau domeniului familial o
dimensiune multiculturală. În cursul copilăriei petrecute în Boemia, a primit o educaţie
austriacă, creştin-europeană cosmopolită, inoculându-i-se spiritul de toleranţă şi de
respingere a oricărui naţionalism, ideea înrudirii, destinului comun, a unităţii şi
identităţii tuturor popoarelor europene, ca şi o perspectiva globală asupra lumii. În
urma studiilor efectuate la Institutul Trezianum şi la Universitatea din Viena, în 1917
Var. 2019.03.20
64
obţine doctoratul în filosofie. Evenimentele Primului Război Mondial şi ale Revoluţiei

ruse din 1917 îi îndreaptă interesul spre politică, considerând conflagraţia mondială o
crimă umanitară, condamnând cu asprime naţionalismul fanatic, exprimându-și
temerile pentru ameninţarea rusească şi identificând cauza Antantei cu cea a
democraţiei.
Prima încercare de a-și aduce ideea de unitate în atenția liderilor politici
europeni a început cu Președintele ceh Tomás Masaryk, care în jurul anului 1920 se
gândea la înființarea unei confederații a țărilor central-europene. Datorită
scepticismului și bătrâneții președintelui, încercările lui Kalergi de a-l influența
Masaryk au eșuat.
După experiența cu președintele ceh, Kalergi a început să caute figuri
instituționale care să-i susțină planurile. Primul a fost Gustav Stresemann, cancelar și
apoi ministru de externe al Reich-ului german între 1924 și 1929. Cel de-al doilea, mai
entuziast, a fost Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) conducător
politic clasic al celei de-a III-a Republici. Începându-și cariera ca agitator de stânga, el
a ajuns membrul permanent al cabinetelor franceze – ocazional ca prim-ministru, dar
mult mai des ca ministru de externe (funcție în care a servit în paisprezece guverne).
Începând cu sfârșitul Primei Conflagrații Mondiale, contele austriac Richard von
Coudenhove-Kalergi, militează pentru unificarea celor 26 de democraţii (formale)
existente la aceea vreme în Europa, într-o federaţie având ca model Uniunea
Panamericană. “Statele Unite ale Europei” urmau să reprezinte o nouă grupare de
puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Marea Britanie, Rusia sau Japonia).
Inspirat de cartea "Consecințele economice ale păcii" (1919) a economistului
britanic John Maynard Keynes, Kalergi a avansat ideea constituirii unui organism
judiciar internațional independent, a unei piețe comune și a unei monede unice,
anticipând astfel ceea ce urma să devină Comunitatea Economică Europeană (CEE),
mai târziu Uniune Monetară Europeană (UEM) și în final Uniunea Europeană.
În 1922 la Viena, acesta a publicat un manifest cu titlul „Problema Europei se

rezumă în două cuvinte: unificare sau prăbuşire”, iar în 1923 a publicat o lucrare foarte
condensată, intitulată „Pan-Europa” care a devenit opera clasică a mişcării cu acelaşi
nume, tradusă în zeci de limbi (inclusiv japoneză și chineză). În această lucrare el
tratează pe larg ideea unei uniuni vamale, a organelor comune şi a economiei unite,
Var. 2019.03.20
65
subliniind necesitatea reconcilierii franco-germane ca baza necesară a reconstrucţiei

europene.
Pe baza studiului efectuat în anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor

şi modelelor federaliste anterioare, el conturează imaginea unei ere a primatului
valorilor internaţionale în faţă celor naţionale, a unei faze de tranziţie a istoriei
mondiale de la federaţii continentale la cele intercontinentale. Având în vedere că
Europa se află între continente gigant, cu resurse unificate, salvarea ei va consta doar în
armonizarea şi unirea intereselor celor 26 de state care o compun, integrându-se într-
un sistem mondial aflat sub egida Ligii Naţiunilor. Pentru a se apropia de acest
obiectiv, el inițiază o campanie majoră de educaţie şi propagandă în spiritul identităţii
şi solidarităţii general-europene, printr-o organizaţie şi mişcare pan-europeană, menită
a forma o opinie publică favorabilă proiectului şi a influenţa în mod decisiv iniţiativele
politice guvernamentale în sensul unității europene.
Manifestul Pan-Europa al contelui austriac Richard Nikolaus von Coudenhove-
Kalergi, publicată prima dată în 1923, propune o viziune a Europei Unite bazată pe o
construcție federativă.
„Două percepții motivau această viziune. Prima, pozitivă, considera
Europa o "entitate" naturală care poate deveni o forță mondială
semnificativă. A doua, negativă, se fundamenta pe convingerea că
amânarea unor schimbări la nivel european va antrena continentul
într-o perioadă de conflicte”58.
Kalergi scotea în evidență faptul că ordinea post-Versailles dusese la dispariția și

înlocuirea imperiilor Europei continentale, cu actori naționali mult prea incoerenți
pentru a construi un viitor european comun.
Pan-Europa, publicată la Viena în 1923,

“este, cronologic vorbind, cel dintâi manifest pro-european coerent.
Acesta pornește de la necesitatea reconcilierii istorice a naţiunilor
europene şi continuă cu soluţii concrete de unificare a statelor într-o
structură politică stabilă, bazată pe comunitatea de valori şi interese -
Statele Unite ale Europei, autorul propune un program detaliat, menit
58
Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Geopolitică, Integrare, Globalizare, Editura Mica Valahie,
București, pag. 50.
Var. 2019.03.20
66
să redea Europei strălucirea de odinioară şi capacitatea competitivă în

concurenţa economică mondială; s-o doteze cu instituţii şi alianţe în
măsură să preîntâmpine un nou război” 59.
Coudenhove-Kalergi pe lângă un program foarte pragmatic pentru construirea

unei Europe unite, a propus și "Oda Bucuriei" a lui Beethoven ca Imn al Europei, Ziua
Europei, drapelul Uniunii Pan-europene și ștampila poștală europeană. A schițat până
în cele mai mici amănunte etapele viitoarei construcții europene
3. PROIECTUL PAN-EUROPEAN AL CONTELUI

COUDENHOVE-KALERGI
Pentru majoritatea europenilor, Primul Război Mondial a însemnat începutul

sfârșitului civilizației europene. Elita europeană a realizat faptul că Europa va avea
supraviețui unui nou război doar în cazul în care va putea depăși natura naționalist
agresivă a statelor, care au târât continentul nostru în catastrofa unui conflict intern
major, și dacă adoptă idealul unei Europe unite și pașnice ca proiect comun.
3.1. Planul lui Woodrow Wilson - fundament pentru Programul lui

Kalergi -
Kalergi a primit cu entuziasm Programul wilsonian de reorganizare postbelică a

lumii, în condiţiile haosului economic, al mizeriei sociale şi instabilităţii politice
generate de prăbuşirea marilor imperii. Acesta aderă la formula unor reforme treptate
în plan social şi economic, într-un cadru politic liberal-democratic, şi respinge
bolşevismul rusesc ca un atac la democrația liberală și libertatea individuală, concepută
ca valoare supremă.
Rezultatul tratatelor de pace şi eşecul soluţiilor wilsoniene îl determina să
adopte o poziţie deosebit de critică la adresa noilor realităţi politice ale continentului.
Europa divizată, creease un haos periculos al naţionalismelor vindicative. Tratamentul
umilitor aplicat Germaniei, ca şi naţionalismul statelor succesoare marilor imperii,
constituia germeni ale unor viitoare conflicte. Liga Naţiunilor era incapabilă să
59
Smaranda Enache, Prefață la Pan-Europa de Richard N. von Coudenhove – Kalergi, Editura Pro
Europa, Târgu Mureș, 1997, pag. 5.
Var. 2019.03.20
67
controleze această situaţie anarhică în care se confruntau adepţii tratatelor de pace cu

revizioniştii tratatelor; naţionalismele în concurenţă unele cu altele, minorităţile cu
majoritățile. Se conturau astfel, în viziunea sa, pericolul colapsului economic, al
războiului european şi al ascensiunii bolşevismului, iar unicul remediu ar fi fost doar o
unificare federală sau confederală a continentului, în cadrul Statelor Unite ale Europei.
3.2. Pan-Europa un manifest de anvergură globală
În 1922, contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat împreună cu Otto von

Habsburg Uniunea Pan-europeană (PEU), prima mișcare europeană al cărei scop
declarat era unirea continentului. Ideile lui Kalergi, au atras atenția miniștrilor de
externe francez și german, Aristide Briand și Gustav Stresemann, care au realizat
magnitudinea efectelor creării unei Federații Europene. Aceștia îmbrățișau diferitele
aspecte ale cauzei Pan-europene în funcție de interesele statului pe care îl reprezentau,
respectiv Franța și Germania. În 1926, kalergi a reușit să aducă împreună diverse figuri
politice la primul Congres Pan-european, care a avut loc la Viena.
În cartea sa Pan-Europa, publicată la Viena în octombrie 1923 este formulat

Programul mişcării Pan-europene. Acest manifest politic îmbină viziunea globală, cu
un diagnostic exact al situaţiei concrete a Europei prezente și viitoare. În concepţia sa
esenţa decăderi Europei se datorează sistemului politic învechit, al accentului pus pe
conflictele între clase, în locul relaţiilor interstatale, a însumării slăbiciunilor interne cu
vulnerabilitățile în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene.
Marea Britanie, Rusia Sovietică, Japonia, Statele Unite, erau fie federaţii, fie imperii, cu
resursele unificate. Aceste Mari Puteri, creau un câmp de forţe planetar, în timp ce
Europa se marginaliza datorită atomizării în state independente, iar continentele rivale
se integrau tot mai mult.
Este meritul lui Richard Coudenhove-Kalergi, supranumit şi „profetul Europei”,
autorul la 29 de ani al acestei uimitoare lucrări, de a-i fi dat unificării europene un
program concret.
Richard Coudenhove-Kalergi sublinia în 1923 în cartea sa Pan-Europa spunea:
"Europa ca și concept politic nu există. Această parte a lumii include

națiuni și state care se îndreaptă spre război; statele stau pe butoiul cu
Var. 2019.03.20
68
praf de pușcă a conflictelor internaționale. Situația europeană e

caracterizată de o ură reciprocă a europenii care otrăvește atmosfera
(....). Problema europeană va fi rezolvată numai prin unirea națiunilor
Europei. (...) iar cel mai mare obstacol pentru realizarea statelor Unite
ale Europei este de o mie de ani rivalitate veche între cele două națiuni
cele mai populate ale Pan-Europa: Germania și Franța ... " 60.
Astăzi, Manifestul Pan-Europa a lui Kalergi este mai actual ca oricând. Cu

Marea Britanie în perioada de negociere a programului de ieșire din Uniunea
Europeană și cu o Federație Rusă care a obținut rezultate vizibile în acțiunea ei de
dezbinare a democrațiilor Uniunii Europene, Pan-Europa este din nou de actualitate
Citându-l pe Kalergi,
“În condiţiile dezvoltării economice moderne, a globalizării

transporturilor şi comunicaţiilor, statele naţionale devin un cadru
strâmt şi generator de conflicte, pe când unificarea continentului ar
asigura pacea şi stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne
şi transformarea Europei într-o importantă putere mondială, cu
păstrarea primatului sau cultural. Acest obiectiv poate fi realizat pe
două căi:
 prin forţă, respectiv cucerirea rusească şi generalizarea

continentală a modelului revoluţiei bolşevice fie;
 prin unificarea federală voluntară a statelor europene.
Graniţele Europei unificate, ale Pan-Europei, trebuiesc trasate

ținând seama de factorii politici şi culturali. Ea va cuprinde, într-o
prima fază, doar ţările continentale, cu excluderea Angliei, ale cărei
interese sânt preponderent extraeuropene. Anglia însă va trebui atrasă
să sprijine Uniunea Pan-europeană dinafara ei, rămânându-i totodată
deschisă posibilitatea aderării viitoare. Principalul adversar al Europei
unite va fi Rusia Sovietică, datorită sistemului sau politic nedemocratic
şi tendinţelor de a-şi exporta acest model. Pericolul rusesc va putea fi
oprit prin forţe unite, doar prin realizarea Pan-Europei înaintea
60
Richard Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, 1923.
Var. 2019.03.20
69
refacerii economice şi militare a colosului răsăritean, în caz contrar o

Rusie refăcută va dobândi inevitabil hegemonia asupra Europei
divizate. Este necesar, deci, în prima fază, un pact de garantare a
securităţii statelor învecinate cu Rusia, apoi un tratat de arbitraj
obligatoriu între toate statele europene, care să împiedice o intervenţie
posibilă a Rusiei în conflictele intereuropene. Să se dezvolte relaţii
economice paşnice între Uniunea Pan-europeană şi Rusia, iar în viitor
să se urmărească atragerea acesteia într-un program de dezarmare
generală, pe baza convingerii ei treptate asupra ineficienţei şi inutilităţii
războiului contra Europei unite.
În ceea ce priveşte relaţiile cu America, doar integrarea economică

şi unificarea federală, îmbinate cu cooperarea cu Rusia în plan
economic şi cu dezarmarea generală, vor putea împiedică
"cumpărarea" Europei de către americani, și invazia mărfurilor
americane pe continent. Dacă Europa va rămâne divizată, va pierde
poziţiile sale pe plan mondial în faţă concurenţei americane şi a
posibilei industrializări sovietice şi chineze.
Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, să se

elimine, în primul rând, pericolul unui război intereuropean, din care ar
profită doar Rusia. Mijloacele în acest sens ar fi federalizarea,
arbitrajul obligatoriu şi garanţiile generale de securitate acordate
tuturor statelor. În plan economic, să se refacă cu forţe unite regiunile
distruse de război, să se renunţe la unele atribute ale suveranităţii
naţionale în domeniul politicii economice, realizându-se o uniune
vamală continentală.
Unificarea economică a continentului să o preceadă pe cea politică

şi să se înfăptuiască treptat, prin integrarea unor entităţi regionale.
O altă premiza importantă a unităţii continentului este combaterea

şi eliminarea naţionalismului, promovându-se, prin educaţie, ideea
unităţii Europei în diversitatea culturilor sale naţionale, care sânt
întreţesute în cadrele culturii europene unice. Naţiunile nu pot fi
Var. 2019.03.20
70
despărţite prin frontiere şi acestea (frontierele) trebuiesc golite de

însemnătatea lor economică, strategică, spirituală, ceea ce va duce la
dispariţia treptată a urii între naţiuni şi state. Cea mai gravă problema
politică a Europei - rivalitatea franco-germană -, să se rezolve prin
conciliere, Germania devenind principala barieră în calea expansiunii
ruseşti spre Occident. Alternativa nu poate fi decât alianţa germano-
rusă contra Franţei şi un nou război european.”
3.3. Etapele realizării obiectivelor Pan-Europei
Contele Coudenhove-Kalergi lansa în 1923 un Manifest european, în care cerea

tuturor forţelor democratice din Europa să militeze pentru unificarea economică,
politică şi militară a continentului, prin uniune vamală şi înlăturarea autarhiei
economice, arbitraj obligatoriu şi garanţii reciproce de securitate, reorganizarea Ligii
Naţiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite şi ţările din
Extremul Orient și reconcilierea dintre Franța și Germania, pentru a anula spiritul de
revanşă. Adresând apelul către alegători ca în toate ţările să voteze doar candidaţii
favorabili unificării europene, Manifestul se încheia contrapunând o Europa divizată,
sorginte a mizeriei, agresiunii şi războaielor, - unificării continentale aducătoare de
pace şi prosperitate.
În viziunea lui Kalergi, realizarea practică a obiectivelor Pan-Europei urmează a
avea loc în mai multe etape.
Într-o prima fază, ar trebui să se convoace o Conferinţă Pan-europeană, în
care:
 să se înființeze comitete de organizare a Curţii de arbitraj și a Curţii de
garanţii;
 să se dezbată problemele: dezarmării, ale unificării comunicaţiilor,
vămilor, monedelor, protecţia minorităţilor, reglementarea datoriilor şi
reparaţiilor de război.
Să se decidă periodicitatea acestor întruniri în viitor şi să se înfiinţeze un Birou
pan-european, ca organ central al mişcării de unificare europeană.
În faza doua, să se încheie:
Var. 2019.03.20
71
 tratate de arbitraj obligatoriu;

 un pact de securitate între toate statele europene democratice;
 o uniune vamală pan-europeană, abolindu-se barierele vamale existente,
începând cu statele succesoare ale Monarhiei Austro-ungare, creându-se
uniuni monetare şi vamale regionale.
În a treia fază, să se elaboreze şi să se adopte o Constituţie pan-europeană, cu
un Parlament bicameral al continentului, o camera fiind cea a popoarelor, cu 3oo de
deputaţi, şi cealaltă a statelor, reprezentând cele 26 de state continentale. Să se
generalizeze limba engleză, introdusă ca limbă obligatorie în şcolile primare şi
secundare.
Premiza îndeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidarităţii
europene printr-o mişcare de masă, care să angreneze reprezentanţi ai tuturor forţelor
politice democratice, de la socialişti la catolici şi liberali, tânăra generaţie, femei,
intelectuali, toate clasele şi păturile sociale, pentru combaterea naţionalismului şi
şovinismului, a militarismului, a protecționismului economic, a bolşevismului, şi
pentru a determina factorii guvernamentali ai ţărilor continentului să înlocuiască
viziunea politică a confruntării cu cea a unificării şi federalizării europene, ca o garanţie
a păcii, stabilităţii şi a salvgardării rolului mondial al Europei.
Pentru punerea în aplicare a acestui program, care, în pofida idealismului său, a
impreciziei în definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, era fără îndoială, -
în sensul evoluţiei istorice -, cel mai bun program care fusese întocmit până atunci, un
program care putem constata că a fost pus în practică în proporții foarte mari.
Încă în 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunţă favorabil
ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann,
primind în repetate rânduri în audienţă pe contele Coudenhove-Kalergi, se declara
interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate, rămânând, în schimb,
rezervat faţă de aspectele politice şi critic faţă de excluderea Marii Britanii din proiectul
pan-european. Germania viza, în esenţă, o revizuire a tratatelor de pace în cadrul unei
Ligi a Naţiunilor, reorganizată cu sprijin englez, mizând pe tendinţele britanice de
contracarare a hegemoniei continentale franceze. Ministrul de externe francez Aristide
Briand acceptă, în schimb, preşedinţia de onoare a Uniunii Pan-europene, care
cunoaşte cel mai însemnat succes organizatoric în octombrie 1926 prin convocarea
Var. 2019.03.20
72
primului Congres Pan-european la Viena cu 2000 de participanţi, sub preşedinţia lui

Eduard Benes, Ignaz Sweipel, Joseph Caillaux, Paul Loebe, Francesco Saverio-Nitti şi
Nicola Poliţiş.
3.4. Instituțiile și direcțiile de acțiune Pan-europene schițate de

Kalergi
Proiectul unui pact Pan-european elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de

articole în care erau enunţate principiile potrivit cărora statele suverane “vor alcătui o
alianţa eternă pentru a asigura pacea europeană”. Noua federație de state urma să
poarte titulatura de “Statele federale europene”, toţi cetăţenii statelor federale devenind
şi cetăţeni europeni, iar diferendele dintre state urmau să fie judecate de o Curte
federală. Minorităţile naţionale trebuiau să se bucure de drepturi egale cu majoritatea
cetăţenilor în faţa legilor, precum şi în ce priveşte liberul exerciţiu al limbii,
învăţământului, presei şi practicarea cultelor religioase. Tratatele comerciale între
statele federale urmau să fie bazate pe principiul clauzei celei mai favorizate, iar
tratatele politice şi militare urmau să fie abrogate dacă nu se înscriau în ideile
Federaţiei.
Organele federaţiei erau:
1. Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat, cu drept de vot;
2. Adunarea, însumând delegaţi ai parlamentelor sau instituţiilor analoge;
3. Curtea federală, care examina conflictele dintre statele federale, decizând

totodată în ceea ce priveşte conflictele dintre autorităţile federale şi guvernele statelor
federale.
Contele Kalergi spera ca ideea federaţiei statelor europene să obţină sprijinul

Statelor Unite şi chiar al Rusiei sovietice. El îşi punea mari speranţe în Liga Naţiunilor,
propunând totodată reorganizarea acesteia pe baza unui sistem de descentralizare
continentală federativă, care ar fi putut să contribuie astfel la edificarea Pan-Europei.
În manifestul intitulat „Ce voieşte Mişcarea Paneuropeană?” adoptat la 11 sept

1926, s-au proclamat Direcţiile de acţiune necesare înfăptuirii „Pan-Europei”
şi anume:
Var. 2019.03.20
73
1. Garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii statelor;
2. Crearea Uniunii Vamale;
3. Crearea unei monede unice;
4. Crearea de alianţe militare;
5. Valorificarea în comun a resurselor din coloniile statelor membre;
6. Respectarea individualităţii cultural şi a civilizaţiei fiecărui stat;
7. Asigurarea protecţiei minorităţilor naţionale;
8. Colaborarea cu alte state din cadrul Societăţii Naţiunilor.
În aceste Direcții de acțiune erau prevăzute obiective pe plan economic, militar, al

relaţiilor internaţionale şi ale drepturilor omului.
Proiectul s-a bucura de un mare succes în rândul oamenilor politici, scriitori şi ai

elitei europene, precum: Aristide Briand, Leon Blum, Edouard Herriot, Eduard Beneş,
Konrad Adenauer, Paul Valery, Rainer Maria Rilke şi mulţi alţii.
Activitatea organizatorică stăruitoare şi abilă a contelui Coudenhove-Kalergi,

pentru punerea în practică acestor idei programatice, a permis în câțiva ani naşterea
unei mişcări pan-europene de anvergură, cu influenţă importantă în cadrul opiniei
publice şi la nivelul forurilor oficiale guvernamentale. O editura a mişcării pan-
europene la Viena, reviste că "Das neue Europa", "Les États-Units d'Europe", "La
Europe nouvelle", au contribuit esenţial la difuzarea programului/manifestului Pan-
european. S-au înfiinţat secţii naţionale în numeroase state europene, având în frunte
personalităţi de prim-plan ale vieţii politice şi intelectuale. Secţia austriacă era condusă
de cancelarul federal Ignaz Seipel şi vicecancelarul Karl Renner, una din personalităţile
directoare ale mişcării socialiste internaţionale a vremii. Secţia germană includea pe
social-democratul Paul Loebe, preşedinte al Reichstagului, pe Erich Koch-Wieser,
preşedinte al Partidului Democrat, pe ministrul economiei Joseph Koeth. Secţia
franceză avea în frunte pe ministrul economiei Louis Loucheur şi pe liderul socialist
Léon Blum. Printre personalităţile vieţii culturale care şi-au asumat obiectivele mişcării
pan-europene se aflau Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas şi Heinrich
Mann, Gerhardt Hauptmann, Reiner Maria Rilke, Ştefan Zweig, Franz Werfel, Selma
Var. 2019.03.20
74
Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, Jose Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno,
Richard Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt și alții.
3.5. Măsuri politico-economice de creare a unui spațiu comun

european
Deşi mişcarea Pan-europeană a lui Coudenhove-Kalergi a avut iniţiativa în

promovarea ideii unificării europene, nu au lipsit nici alte organizaţii non-
guvernamentale care şi-au asumat un rol în această privinţa. Astfel, în 1924 ia fiinţă
Uniunea vamală europeană, prezidată de Edgar Stern-Rubath, Charles Gide şi
profesorul Emil Hantoş. Mişcarea îşi propunea uniunea vamală treptată a ţărilor
europene în jurul unui nucleu central reprezentat de Franţa, Germania, Belgia şi
Luxemburg, prin înţelegeri regionale, acorduri de cartel, cu atragerea Uniunii Sovietice,
a Marii Britanii şi a Statelor Unite, ca o etapă spre liberalizarea comerţului mondial sub
egida Ligii Naţiunilor. Uniunea a editat trei reviste şi a creat comitate naţionale în
diferite ţări europene, bucurându-se de sprijinul unor cercuri din cadrul Ministerului
de externe francez, care suspectau mişcarea Pan-europeană a lui Coudenhove-Kalergi
de simpatii filogermane, considerând totodată Statele Unite ale Europei o himeră, iar
tendinţa de excludere a Uniunii Sovietice şi a Statelor Unite o greşeală. O altă
organizaţie, Asociaţia pentru cooperarea europeană, înfiinţată în 1924 de Wilhelm
Heile şi având în fruntea comitetului naţional francez pe matematicianul Émile Borel,
încerca să coaguleze unitatea elitei economice, politice şi intelectuale din ţările
europene în jurul unui program de extindere a cooperării economice, de atragere a
Marii Britanii în Europa unită, de dezvoltare a colaborării cu Uniunea Sovietică, Turcia,
Statele Unite şi dominioanele britanice. În cercurile de afaceri britanice apar de
asemenea tendinţe de promovare a relaţiilor economice cu continentul, principalii
exponenţi ai acestei orientări, că industriaşul Sir Alfred Mond, liderul industriei
chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care aderase şi la mişcarea Pan-
europeană, liderul sindical laburist Ernest Bevin, (care milita pentru contracararea
concurenţei industriei americane printr-un bloc economic european, care să includă şi
Anglia, evitându-se orientarea exclusivă a acesteia spre propriul Imperiu şi izolarea ei
între Statele Unite şi Europa unită).
Var. 2019.03.20
75
Tendinţele de integrare economică a continentului înregistrează în anii "20 şi

câteva realizări concrete prin crearea în 1926 a Cartelului internaţional al
oţelului între Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg, cu reglementarea producţiei pe
baza de cote anuale, prin înfiinţarea Comitetului de studiu germano-francez, sub
conducerea industriaşului luxemburghez Émile Mayrisch, pentru promovarea unităţii
economice a continentului şi contracararea concurenţei americane. În perioada 4-23
mai 1927, se întruneşte la Geneva o Conferinţă economică mondială, la care se dezbate
liberalizarea comerţului, desfiinţarea barierelor vamale, modalităţile de aplicare ale
clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Aceste iniţiative nu întârzie să-şi manifeste efectele şi asupra politicii oficiale,
guvernamentale, din principalele ţări europene. Dacă în primii ani de după război, în
politică franceză prevalează elementele de forţă, menite a asigura securitatea proprie
prin aplicarea prevederilor tratatelor de pace cu slăbirea şi subordonarea Germaniei,
orientare ce culminează cu ocupaţia militară a regiunii Ruhr în 1923, pentru a garanta
plata reparaţiilor de război, Germania în schimb, este cea care caută ieşirea din situaţia
ei dificilă postbelică prin promovarea iniţiativelor de cooperare şi integrare europeană,
mai cu seama pe plan economic.
Încă în 1919, cu prilejul dezbaterilor privind statutul viitoarei Ligi a Naţiunilor,
reprezentanţii germani consideră reconstrucţia de după război o responsabilitate
europeană comună, iar refacerea Germaniei ca o condiţie a restabilirii normalităţii
vieţii economice a Europei. Ei susţin, de asemenea, ideea unei pieţe mondiale libere şi
accesul tuturor la sursele de materii prime şi alimente. După ce statele învingătoare
refuză să ia în considerare aceste puncte de vedere, în 1921 ministrul german al
reconstrucţiei, Walter Rathenau, propune Franţei organizarea unei societăţi
internaţionale de refacere economică a Europei şi proiectul unei Uniuni vamale
europene, realizate în etape, prin reducerea vămilor, înlăturarea interdicţiilor de
export-import, crearea unor uniuni regionale şi zone economice libere. Conferinţa
economică din 1922 de la Genova inițiată pentru dezbaterea acestor probleme nu a avut
rezultate concrete, astfel încât se ajunge la Tratatul - separat germano-sovietic - de la
Rapallo, din acelaşi an, care reflectă frustrarea şi dezamăgirea celor două state excluse
din cadrul Ligii Naţiunilor şi a cooperării continentale. După momentul de criză de
maximă intensitate adus de anul 1923, prin ocupaţia militară franceză a regiunii Ruhr
Var. 2019.03.20
76
şi rezistenţa pasivă a Germaniei, cu refuzul achitării reparaţiilor de război, începând

din anul 1924 protagoniştii scenei politice europene Franţa şi Germania adoptă o nouă
orientare, - cea a reconcilierii, destinderii şi cooperării -, considerate de către
promotorii acestei politici, miniştrii de externe Aristide Briand şi Gustav Stresemann,
drept căile menite a aduce dorită pace şi stabilitate pe continent. Desigur, dincolo de
acest obiectiv general, fiecare dintre cele două părţi îşi urmarea propriile interese:
 Franţa - garantarea şi stabilizarea securităţii proprii şi menţinerea
prevederilor tratatelor de pace;
 Germania - reintrarea în Concertul statelor europene cu drepturi egale,
refacerea puterii sale economice şi revizuirea, în final, a reglementărilor
postbelice considerate dezavantajoase şi nedrepte.
Rezultatul confruntării, în cursul negocierilor, a acestor puncte de vedere şi
interese contradictorii, a fost realizarea unor soluţii de compromis, care au stimulat
speranţele celor care vedeau în unificarea continentală panaceul menit a aduce pacea
durabilă şi stabilitatea dorită.
Încheierea Pactului de la Locarno din 1925, prin care frontierele occidentale ale
Germaniei erau garantate internaţional, reprezenta un pas important spre obiectivele
urmărite de Franţa, în timp ce menţinerea negarantata a frontierelor răsăritene lasă
deschisă pentru Germania perspectiva unei viitoare revizuiri a acestora. Primirea
Germaniei în Liga Naţiunilor în 1926 şi acordul economic franco-german din 1927 au
fost consideraţi paşi importanţi în direcţia cooperării la nivel continental.
Pactul Briand-Kellog, încheiat în 1928 de miniştri de externe francez şi american
privind excluderea războiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor internaţionale, cu
deschiderea posibilităţii de aderare pentru toate statele, marca tendinţa de globalizare a
acestor orientări pozitive spre destindere. Acordurile realizate în problema spinoasă a
reparaţiilor de război germane prin Planurile Dawes şi Young, că şi retragerea franceză
din Ruhr în 1930, au contribuit la crearea unei atmosfere politice în care o iniţiativă
majoră pentru trecerea la realizarea concretă a unităţii europene se transformă dintr-
un obiectiv utopic al viitorului nedefinit într-o posibilitate imediată, palpabilă.
Var. 2019.03.20
77
3.6. Mişcarea Pan-europeană
Pe baza studiului efectuat, în anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor

şi modelelor federaliste anterioare, Coudenhove-Kalergi conturează imaginea unei ere
a primatului valorilor internaţionale în faţa celor naţionale. Programul mişcării Pan-
europene este formulată în cartea Pan-Europa61, publicată la Viena în octombrie 1923,
fiind, din punct de vedere cronologic, primul manifest proeuropean care venea cu un
program viabil, în pași concreți pentru crearea unei federații europene. Pornind de la
necesitatea reconcilierii istorice a naţiunilor europene şi oferind soluţii concrete de
unificare a acestora într-o structură politică stabilă, Statele Unite ale Europei, bazată pe
comunitatea de valori şi interese, autorul propune un program ce avea drept scop să
redea Europei importanţa de odinioară şi capacitatea competitivă în concurenţa
economică mondială, dotând-o cu instituţii şi alianţe capabile să zădărnicească un nou
război.
Această lucrare marchează o cotitură radicală în gândirea politică europeană,

chiar dacă nu e lipsită de anumite accente utopice sau avânturi romantice. Ea
impresionează prin pertinenţa analizelor şi luciditatea prospectivă. Pan-Europa, scrisă
după un război mondial ce a depăşit în oroare şi cele mai negre profeţii, apărea într-un
moment când, în ciuda lecţiei istoriei, naţiunile europene se pregăteau, mai mult sau
mai puţin conştient, de o nouă conflagraţie.
În introducerea Pan-Europei, contele Richard Coudenhove-Kalergi nota cu

amărăciune: „Europa stă cu privirea aţintită înspre trecut, în loc să scruteze viitorul.
Piaţa de carte este invadată de memorii. În dezbaterile publice, consideraţiile privitoare
la originea războiului recent încheiat sunt mult mai numeroase decât cele vizând
prevenirea celui următor. Această eternă orientare spre trecut este principala cauză a
declinului şi fărâmiţării Europei“62.
Pan-Europa este structurată pe unsprezece capitole, simpla lor înşirare fiind

edificatoare asupra dimensiunilor şi complexităţii acestui manifest-eseu. Sunt abordate
toate „marile teme“ care-i frământă încă şi azi pe contemporani şi alimentează
polemicile asupra Europei: rădăcinile europenismului, limitele sale geografice şi
61
Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureş , 1997.
62
Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 1997., p. 10
Var. 2019.03.20
78
spirituale, adversarii şi aliaţii paneuropenismului, prevenirea unui nou război, naţiunea

şi supra-naţiunea, majorităţi şi minorităţi, Europa instituţională.
Pentru Coudenhove-Kalergi, „conceptul de Europă provine dintr-un amestec de

elemente geografice politice şi culturale“63, iar noţiunea geografică de Europa „nu
corespunde nici celei culturale, nici celei politice“ 64. Cu alte cuvinte, Europa este,
înainte de orice, o comunitate de valori, o cultură şi o civilizaţie comună. Astfel, limitele
ei geografice coincid cu limitele democraţiei de sorginte antică, ale „civilizaţiei de tip
creştin, ai cărei poli sunt individualismul elen şi socialismul creştin“65.
Construirea Pan-Europei presupune identificarea precisă a adversarilor şi

aliaţilor. Deşi din punct de vedere geografic reprezintă parte a Europei, Rusia
comunistă este în afara spiritualităţii europene:
„Bolşevismul a zguduit din rădăcini civilizaţia europeană importată

de Petru cel Mare şi urmaşii săi. Promotorii ei au fost alungaţi sau
lichidaţi“, de aceea „frontiera orientală a Europei cu Rusia constituie
totodată limita orientală a comunităţii culturale europene“66.
Autorul nu face un secret din neîncrederea sa în Rusia „roşie sau albă“, pe care o
indică drept potenţial adversar al unificării Europei:
„Între 1915 şi 1919, totul s-a schimbat în Rusia, mai puţin pofta ei de
expansiune. O poftă ce nu e legată de nici un partid, de nici o
personalitate. În faţa ei au fost nevoiţi să se închine deopotrivă ţarul
păcii Nikolai, ca şi socialistul Kerenski…“67.
Istoria pune Europa în faţa unei alternative: ori trece peste ostilităţile naţionale
şi se va uni într-o federaţie, ori va fi supusă cuceririi ruseşti. Totuşi, cei mai temuţi
adversari ai unificării sunt consideraţi cei din interior, respectiv rivalitatea de secole
dintre Franţa şi Germania. În consecinţă, Coudenhove-Kalergi face un apel în favoarea
reconcilierii franco-germane, condiţie a unificării Europei şi de menţinere a păcii.
63
Ibidem, p. 30.
64
Idem.
65
Ibidem, p. 33.
66
Ibidem, p. 34-35.
67
Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 1997, p. 53.
Var. 2019.03.20
79
Primul pas, credea autorul în 1923, s-ar putea face printr-o uniune a cărbunelui şi
oţelului şi crearea unei siderurgii europene lucru ce s-a şi întâmplat mai târziu.
Proiectului Pan-Europei i se opun cu înverşunare naţionaliştii şovini, atât din

Franţa cât şi din Germania.
„Există o intimă şi tacită alianţă între şovinii germani şi francezi. Ei

se citează zilnic reciproc în publicaţiile lor, îşi recrutează unii celorlalţi
mereu noi aderenţi şi-şi fac reciproc, în cel mai colegial mod,
propagandă. Adevăratul adversar al acestui şovinism, franco-german,
nu-l constituie cele două naţiuni riverane Rinului, ci Pan-Europa.
Contra acestui ţel se îndreaptă ura şi cârdăşia lor comună, şovinii din
ambele părţi fiind conştienţi că realizarea Pan-Europei le va lua dreptul
la existenţă“68.
Alţi adversari ai proiectului european au fost consideraţi comuniştii, care vor

cere primirea Rusiei Sovietice în federaţia europeană (lucru considerat imposibil),
militariştii, deoarece unificarea va face imposibil un nou război, precum şi industriile
protecţioniste, care îşi datorează supravieţuirea lipsei de concurenţă prin intermediul
protecţionismului vamal. De cealaltă parte se află cei care, conştienţi de avantajele
unificării, văd în aceasta numeroase posibilităţi: prevenirea unui nou război, protecţie
împotriva unei eventuale invazii sovietice, dezarmarea, sporirea capacităţii
concurenţiale în faţa industriilor americane şi extrem-orientale.
Vederile lui Coudenhove-Kalergi, asupra chestiunii naţionale, sunt şi ele de o

mare actualitate:
„Naţiunea – consideră el – nu este o comunitate de sânge, ci una

spirituală“, teoria purităţii de rasă fiind un mit pentru „dogma
naţionalismului european“69.
Europa este văzută ca un spaţiu al metisajului lingvistic şi rasial, frontierele

statale neavând cum să coincidă cu cele ale limbilor şi etniilor. Pentru pacea Europei,
chestiunea minorităţilor e considerată primordială, deoarece prin retrasarea
frontierelor, în urma tratatelor de pace de la Paris, toate noile state naţionale includ
68
Ibidem, p. 117.
69
Ibidem, p. 119.
Var. 2019.03.20
80
importante minorităţi. Nerezolvarea acestor chestiuni fiind văzută ca o permanentă

sursă de instabilitate. S-ar impune astfel promulgarea unui
„edict de toleranţă o neîngrădită (în măsura în care aceasta este

tehnic posibilă) folosire a limbii materne în justiţie şi administraţie, fără
ca aceasta să-i aducă un prejudiciu, precum şi posibilitatea educării
copiilor săi în sânul comunităţii culturale de care aparţine“70.
Coudenhove-Kalergi concluzionează, că prin trecerea de la anarhie, militarism şi

naţional-şovinism la reconciliere, cooperare economică şi dezvoltare culturală, Europa
şi-ar îndeplini datoria faţă de propriul destin şi ar deveni un pol de stabilitate a lumii.
Pentru a pune în aplicare acest program prezentat în cartea sa, Pan-Europa,

Coudenhove-Kalergi a lansat, în 1923, un Manifest european, în care a cerut tuturor
forţelor democratice ale Europei să militeze pentru unificarea economică, politică şi
militară a continentului, reorganizarea Ligii Naţiunilor în colaborare cu Marea
Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite şi ţările din Extremul Orient, reconciliere cu
Germania pentru a anula spiritul de revanşă71. Personalităţi ale vieţii culturale şi-au
asumat obiectivele mişcării paneuropene, precum Paul Claudel, Paul Valéry, Jules
Romains, Thomas şi Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, Rainer Maria Rielke,
Stefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, José
Ortega y Gasset, Richart Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt şi alţii72.
Un personaj mai puţin cunoscut care s-a pronunţat în favoarea proiectului

european a fost danezul Heerfordt care a publicat în 1924 un eseu intitulat Europa
Communis în care critica Liga Naţiunilor dar făcea şi o analiză detaliată a ceea ce ar
putea fi instituţii europene comune în viitorul Europei federale. Dincolo de o adunare
interparlamentară, un director al şefilor de stat cu drept de veto şi un minister federal
responsabil în faţa Adunării, danezul Heerfordt ajunge la a prevedea un regim special
pentru chestiunile legate de agricultură şi o perioadă de tranziţie pentru realizarea unei
uniuni vamale.
Încă din 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunţa favorabil

ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann se
70
Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 1997, p. 128.
71
Denis de Rougemont, op. cit., p. 403-404.
72
Ibidem.
Var. 2019.03.20
81
declara interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate. Ultimul rămânea

rezervat faţă de excluderea Marii Britanii din proiectul paneuropean, Germania vizând,
în esenţă, o revizuire a tratatelor de pace, în cadrul unei Ligi a Naţiunilor reorganizate
cu sprijin englez şi mizând pe tendinţele britanice de contracarare.
Ministrul de externe francez, Aristide Briand, acceptă, în schimb, preşedinţia de

onoare a Uniunii paneuropene, ce cunoaşte un succes organizatoric în octombrie 1926
prin convocarea unui congres Paneuropean la Viena, cu 2.000 de participanţi73.
În 1928 Gaston Riou preconiza o confederaţie continentală în cartea sa Europa

patria mea ca singură alternativă pentru ca Europa să-şi poată păstra rolul de hegemon
în lume.
În 1929 contele Sforza a publicat lucrarea Statele Unite ale Europei iar anul
următor, 1930, Bertrand de Jouvenel a publicat Spre Statele Unite ale Europei. În
acelaşi an, o contribuţie mai puţin semnificativă o are Edouard Herriot care publică
lucrarea Europa.
Tendinţele de integrare economică a continentului înregistrează în anii ’20

câteva realizări concrete, prin crearea în 1926 a cartelului internaţional al oţelului, între
Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg, cu reglementarea producţiei pe bază de cote
anuale, şi a Comitetului franco-german de informare şi documentare, pentru
promovarea unităţii economice a continentului şi a unei mai bune cunoaşteri
reciproce.74
Acordurile realizate în problema reparaţiilor de război germane, prin planurile

Dawes şi Young, ca şi retragerea franceză din Ruhr în 1930, au contribuit la crearea
unei atmosfere politice în care iniţiativa de trecere la realizarea concretă a unităţii
europene se transforma dintr-un obiectiv utopic într-o posibilitate palpabilă.
Kalergi nu a reușit să-și finalizeze proiectul, și poate nimeni nu se aștepta la așa

ceva, dar este primul politician de anvergură europeană și mondială care a venit cu un
proiect coerent pentru o Uniune a Statelor Europene. El trebuie să fie amintit că și-a
dedicat întreaga viață unei cauze nobile și că a inspirat mii de oameni. Mișcarea sa
paneuropeană a câștigat interesul minților mari precum Albert Einstein, Sigmund
73
Richard N. Coudenhove-Kalergi, op. cit., Postfaţă, p. 151.
74
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 57
Var. 2019.03.20
82
Freud, Thomas Mann și Keynes însuși. Cea mai tangibilă dovadă a recunoașterii
eforturilor paneuropene a lui Kalergi este adoptarea Odei de Bucurie ca imnul Uniunii
Europene, așa cum a propus el în 1955.
Var. 2019.03.20
83
CURSUL AL VI-LEA
- PROIECTUL BRIAND – DE ÎNFIINȚARE A UNIUNII
FEDERALE EUROPENE
Conținut
1. ARISTIDE BRIAND AUTOR AL „MEMORANDUM-ului PENTRU ORGANIZAREA

UNUI REGIM AL UNIUNII FEDERALE EUROPENE”.
1.1. Negocierile ministrului de externe Aristide Briand cu ministrul german de
externe Gustav Stresemann
1.2. Propunerea Proiectului Briand în cadrul Adunării generale a Ligii Națiunilor
1.3. Modificarea pozițiilor Franței și Germaniei după 1930 în privința federalizării
Europei
2. CONȚINUTUL PROIECTULUI BRIAND;
2.1. Ecouri în presa timpului referitoare la memorandum-ul lui Briand
2.2. Răspunsul guvernelor europene la propunerea ministrului Briand
2.3. Finalitatea memorandum-ul lui Briand
3. EFORTURILE FEDERATIVE DUPĂ EȘUAREA PROIECTULUI BRIAND
4. IDEI FEDERALISTE DE ORIENTARE SOCIALISTĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
„Între 1914 și 1945, aproximativ 100 de milioane de europeni au

murit din cauze politice: război, genocid, epurări, înfometare
planificată și tot restul. Acest număr de morți ar fi extraordinar oriunde
și oricând. A fost cu atât mai șocant în Europa care, de-a lungul
precedentelor patru secole, a cucerit cea mai mare parte a lumii și a
schimbat felul în care omenirea se vedea pe ea însăși.ˮ75
75
George Fridman, Puncte de presiune – Despre viitoarea criză din Europa, Editura Litera,
București, 2016, pag. 13.
Var. 2019.03.20
84
De-a lungul timpului conceptele unei Europe federative au evoluat, treptat

plecând de la o uniune economică și a parcurs în decenii mulți pași spre o uniune
politică cu o politică externă și de securitate comună și poate în viitor, o armată
comună.
Uniunea Europeană a devenit după aproape un secol de la Manifestul lui Kalergi

și Memorandumul lui Briand, o uniune de state care au la bază un set valori comune:
 cel al respectării demnității umane;

 libertății, democrației, egalității;
 statului de drept,
 precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin
pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și
bărbați. (Art.2/Tratatul de la Lisabona 2007/09)
Unificarea economică, juridică, socială și politică a Uniunii Europene, a fost

realizată treptat pe măsura diminuării progresive a prerogativelor naţionale, și
transferul acestora către instituțiile europene. Astfel a fost posibilă crearea unei
comunități economice ce a trecut prin efortul unificării vamale, crearea pieţei comune,
urmată de integrarea politică şi unirea monetară pentru ca, în final, să se tindă spre
crearea unei identități europene.
Kalergi în acțiunea sa de promovare a Manifestului său Pan Europa, început să

caute în rândul elitei europene figuri instituționale care să-i susțină proiectul. În
activitățile sale sa intersectat cu doi politicieni de top. Primul a fost Gustav Stresemann,
cancelar și apoi ministru de externe al Reich-ului german între 1924 și 1929. Cel de-al
doilea care a primit cu mai mare entuziasm proiectul său a fost Aristide Briand. Acesta
a alternat între rolul primului ministru și ministrul de externe al Franței în anii 1909-
193276. În timp ce Briand s-a atașat de ideile lui Kalergi și a început rapid elaborarea
unor planurilor de cooperare și comunitate europeană, Stresemann a rămas mai
pragmatic și a fost mai atent la interesele naționale germane.
76
Bruno Formicola, The Europe That Never Was, http://mycountryeurope.com/culture/history-of-
europe/the-europe-that-never-was/, accesat la 20.03.2018
Var. 2019.03.20
85
1. ARISTIDE BRIAND AUTOR AL „MEMORANDUM-ului

PENTRU ORGANIZAREA UNUI REGIM AL UNIUNII
FEDERALE EUROPENE”.
În perioada interbelică putem observa o rapidă trecere a ideilor federaliste din

sfera filozofiei sociale în cea a teoriilor sistemelor politice. Concret, federalismul a fost
descris ca un sistem politic în care există o diviziune a autorității între centru și
guvernul regional:
„… procesul de integrare federală necesită stabilirea a două niveluri

de guvernare – separate dar coordonate – guvernul central și guvernul
părților, regional sau local” 77.
Franța a fost în permanență promotoarea ideii înfăptuirii Federației Europene

sau a unei Uniuni Pan europene. Ea a fost permanent conștientă de faptul că numai o
comunitate, uniune sau federație Europeană va putea pune capăt războaielor interne,
va putea constitui o forță politică, militară și economică redutabilă pe continentul
european care să stăvilească dorințele militariste ale unor puteri continentale cum ar fi
Germania sau eurasiatice cum ar fi URSS și mai târziu Federația Rusă. Ar fi singura
șansă a continentului European de a supraviețui economic în fața unor state sau
federații continentale cum ar fi SUA, China sau Japonia.
În viziunea lui Michael Burgess 78 lucrarea lui Kalergi, Pan-Europa, a influențat o

serie de politicieni de marcă ai perioadei interbelice. Unul dintre aceștia a fost și
ministrul de externe al Franței, Aristide Briand, care în 1930 lansează faimosului său
„Memorandum pentru organizarea unui regim al Uniunii federale
77
Taylor P. (1993), International Organisation in the Modern Word. The Regional and the Global
Preces, Piniter, London, p.90.
78
Michael Burgess a fost profesor de studii federale și director al Centrului pentru Studii Federale
(CFS), până la pensionarea sa în august 2014. Interesele sale intelectuale în federalism datează din
perioada studiilor sale de doctorat (mijlocul anilor 1970) susținute la Universitatea din Leicester. El a
venit la Universitatea din Kent în 2005 pentru a dezvolta Centrul pentru Studii Federale și pentru a
dezvolta cercetarea în acest domeniu. A fost conferențiar al programului de Master (MA) în 'Federalism
Comparativ' 2006-2012 și supraveghează acum câțiva doctoranzi în studii federale. În prezent este
vicepreședinte al Asociației Internaționale a Centrelor de Studii Federale (IACFS) și este membru al
consiliilor editoriale ale Publius: Journal of Federalism și Studii Regionale și Federale. Este, de
asemenea, membru al Comitetului de Cercetare al Federalismului și Federației Comparative (RC28) al
Asociației Internaționale de Științe Politice (IPSA). Astăzi, interesele și rezultatele cercetărilor sale îi
plasează ca parte a unei rețele globale de cercetători care studiază federalismul în multele sale forme.
Var. 2019.03.20
86
europene” (Memorandum sur l‛ Organisation d‛ un Regime d‛ Union Federale

Europene).
La zece ani de la încheierea tratatului de pace după Primul Război Mondial

(Versailles/28 iunie 1919) în Europa creșteau tensiunile datorate clauzelor incorecte,
pentru Germania, în care se încheiase pacea. În aceste condiții se purtau discuții
aprinse între Germania pe deoparte și Statele Unite, Franța și Marea Britanie pe de altă
parte pentru modificarea nivelului reparațiilor de război pe care trebuia să le plătească
Germania și pentru renegocierea granițelor acesteia. În această situație, Briand vine cu
soluția înființării unei confederații europene care să ducă la stoparea războaielor
europene și la creșterea economică a Europei. La 31 iulie 1929, vorbind în fața
parlamentului francez, el spunea referindu-se la Europa că aceasta “va deveni fie un
stat federal, fie se va îndrepta către o catastrofă socială”.
Ministrul de externe francez Aristide Briand acceptă preşedinţie de onoare a

Mișcării Pan-europene şi își asumă responsabilitatea punerii în practică a ideilor
mişcării. În iunie 1929, el semnalează pentru prima oară tendinţa transformării
proiectului unificării europene într-un obiect al dezbaterii politice oficiale
interguvernamentale, scopul său fiind crearea unui cadru instituţional menit a garanta
pacea şi stabilitatea continentului şi aplicarea în practică a prevederilor tratatelor de
pace, în condiţiile în care înţelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru
îndeplinirea acestui obiectiv.
În acest timp elita politică europeană, analizând raportul dintre o construcție
federal europeană și Liga Națiunilor, devine conștientă de ineficiența celei din urmă.
Liga Națiunilor în fapt era un organism internațional inert, care-și ascundea lipsa de
rezultate după obiectivele sale mărețe, și asta datorită refuzului statelor extraeuropene,
şi în primul rând al Statelor Unite, de a se implică în problemele păcii Europei.
Începând cu anul 1929, s-a trecut de la faza teoretizărilor unioniste sau
federaliste, la acţiuni oficiale. Ministrul de externe al Franţei, Aristide Briand cu ocazia
celei de a X-a sesiune a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, la Geneva, a ţinut un
discurs în care a propus un plan de constituire a Statelor Unite ale Europei, în care
arăta:
Var. 2019.03.20
87
“M-am asociat în ultimii ani la o propagandă în favoarea unei idei

pe care am binevoit a o califica generoasă poate pentru a ne dispensa
de a o califica imprudentă. […] Această idee care a obsedat imaginaţia
filosofilor şi poeţilor […] a sfârşit prin a apare ca răspunzând unei
necesităţi. […]. Nu m-am ferit în acest timp să constat dificultăţile unei
astfel de întreprinderi, să evaluez toate inconvenientele pentru ca un
om de stat să se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventură.
Dar cred că, în toate actele oamenilor, cele mai importante şi cele mai
înţelepte, există întotdeauna un grăunte de nebunie sau de temeritate.
Atunci m-am dăruit total şi fac un pas înainte. Îl fac cu prudenţă.
Realizez că improvizarea ar fi regretabilă şi nu ascund că problema ar
putea fi puţin în afara programului Societăţii Naţiunilor. Se ataşează
totuşi, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a încetat să preconizeze
apropierea popoarelor şi a unităţilor regionale chiar şi cele mai
întinse. Cred că între popoare care sunt geografic grupate aşa cum
sunt popoarele Europei, trebuie să existe un gen de legătură federală.
Aceste popoare trebuie să aibă în orice moment posibilitatea să intre în
contact, să-şi discute problemele, să ia soluţii comune; ele trebuie, într-
un cuvânt, să stabilească între ele o legătură de solidaritate care să le
permită să facă faţă, la momentul oportun, circumstanţelor grave care
ar apare. Aceasta este, Domnilor, legătura pe care eu aş dori să o
realizez. Evident, asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic,
cea mai presantă problemă. Cred că, în acest domeniu, putem obţine
succese. Dar sunt sigur, de asemenea, că din punct de vedere politic sau
din punct de vedere social, legătura federală, fără a atinge
suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte dintr-
o astfel de asociaţie, ar putea fi benefică.”79
În septembrie 1929, Adunarea Generală a Societății Națiunilor la însărcinat pe

Briand să formuleze un plan pentru confederalismul european, care urma să fie
înaintat Ligii Națiunilor până în 1931. El a fost obligat să-l formuleze ca Bondul
79
Discours ďAristide Briand devant la X-e session de la Societe des Nations (5 sept 1929) – Charles
Zorgbibr, Histoire de la Société des Nations.
Var. 2019.03.20
88
Solidarității între Statele Europa. Acest plan a devenit politică franceză de la 1 mai
1930, sub un nou titlu: Mémorandum sur l'organizée un régime d'unire fédérale
européenne.
Chiar dacă Briand folosea termenul de Federație Europeană, viziunea sa era mai
apropiată de cea a unei confederații sau a unui forum regional, ca subunitate a Ligii
Națiunilor. Pe acest model, statele membre ar reduce barierele comerciale, se vor uni în
spiritul "unirii, nu al unității", î-și armonizează economiile și comerțul cu scopul de a
crea o piață unică care să cuprindă întregul continent european. Federația va avea o
Conferință europeană care să reprezinte statele membre, un Comitet politic modelat
după subcomitetele Ligii Națiunilor și un Secretar General.
Stresemann – ministrul de externe german -, susținea obiectivele economice ale

unei astfel de uniuni, prin crearea de noi pieţe pentru industria ţărilor europene,
raţionalizarea economiei continentului şi integrarea acesteia în circuitul mondial. În
schimb el dorea ca Franța să-și precizeze obiectivele politice, astfel încât unificarea
preconizată să nu limiteze suveranitatea statelor participante şi să nu fie îndreptate
împotriva unei puteri extraeuropene80. Putem observa faptul că Germania chiar dacă
dorea o formă de uniune a statelor europene, îşi direcţiona efortul pentru a crea o
uniune doar în plan economic; pe când Franţa îmbrăţişa-se varianta extinsă, a unei
federaţii de state.
La 17 mai 1930, Franţa a remis oficial celorlalte 26 de state europene membre

ale Ligii Naţiunilor, „Memorandumul guvernului francez asupra organizării unui
regim de uniune federală europeană“ (redactat în fapt de către Alexis Léger, care
dezvolta ideile Proiectului Briand), astfel încât memorandumul să poată fi discutat în
septembrie 1930, în cadrul unei noi reuniuni anuale a Adunării Generale a Societății
Națiunilor.
Conceptele de „Comunitate Europeană“, „Piaţa Comună“, “libera circulaţie a

persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, „uniune politică“, „uniune
economică“, problema priorităţii politicului sau economicului, erai idei ce au fost
lansate în Proiectul Briand, în 1930 şi au fost preluate în limbajul comunitar postbelic,
acoperind astăzi realităţi instituţionale.
80
Discours ďGustav Stresemann devant la X-e session de la Societe des Nations (5 sept 1929) –
Charles Zorgbibr, Histoire de la Société des Nations
Var. 2019.03.20
89
Briand concepea o „Uniune Federală Europeană“ ca o organizaţie de cooperare

politică şi economică paneuropeană. Considera că instituţiile Uniunii Federale
Europene aveau caracter interguvernamental (nu supranaţional), erau specifice pentru
o uniune de state sau o confederaţie de state și nu pentru o federaţie sau un stat federal,
copiind întocmai instituţiile Ligii Naţiunilor. Cele trei instituţii ale Uniunii Federale
Europene erau: „Conferinţa europeană“ (analoagă Adunării Generale a Ligii
Naţiunilor), „Comitetul european“ (analog Consiliului Ligii Naţiunilor) şi Secretariatul
(analog Secretariatului Ligii Naţiunilor). Capitala Uniunii Federale Europene şi sediul
tuturor instituţiilor sale trebuia să fie la Geneva, ca şi sediul Ligii Naţiunilor. Briand
proiecta de fapt o Uniune Europeană de tip confederativ, cu caracter
interguvernamental, nu supranaţional.
1.1. Negocierile ministrului de externe Aristide Briand cu

ministrul german de externe Gustav Stresemann
În cursul unei întâlniri desfășurate la Madrid cu Gustav Stresemann, - ministrul

de externe german -, în 11 iunie 1929, Briand i-a prezentat proiectul unei federaţii
europene, sprijinite din exterior de Marea Britanie, care să asigure pe de o parte pacea
continentului, iar pe de altă parte contracararea preponderenţei economice americane,
- care ajunsese să egaleze volumul total al exporturilor tuturor statelor europene -.
Ministrul de externe german s-a declarat favorabil obiectivelor economice,
exprimând, în schimb, rezerve faţă de o eventuală slăbire a Ligii Naţiunilor, - prin
crearea unor structuri instituţionale paralele -, ca şi faţă de o posibilă confruntare cu
Marea Britanie şi Statele Unite, de la care Germania spera un sprijin pentru revizuirea
tratatelor de pace; în special în privinţa graniţelor sale răsăritene. În timp ce Ministerul
german al economiei se arata, în august 1929, interesat de avantajele economice ale
Proiectului, prin amplificarea schimburilor şi mărirea capacităţii de concurenţă externă
a continentului, iar reprezentantul german la Liga Naţiunilor sublinia contribuţia
favorabilă a unui astfel de demers pentru soluţionarea problemelor economice,
financiare şi chiar politice ale Europei, consilierii politici ai lui Stresemann, din
Ministerul de externe îşi exprimau neîncrederea în propunerile lui Briand,
Var. 2019.03.20
90
suspectându-l de urmărirea exclusivă a unor interese naţionale franceze în detrimentul

Germaniei.
Istoricul francez Jean-Paul Bled consideră că, în politica sa revizionistă,
Stresemann a folosit trei metode. Mai întâi, Stresemann a căutat să slăbească influenţa
politică a Franţei în Europa Centrală; prin Tratatul de la Locarno Germania a satisfăcut
nevoia de securitate a Franţei, urmărind în schimb, să o scoată din Europa Centrală.
Refuzând încheierea unui „Locarno Oriental“, Germania a cauzat o breşă în sistemul de
alianţe francez în regiune, subminând credibilitatea Franţei. Germania şi-a deschis
astfel un spaţiu de manevră în Europa Central, deşi nu a întreprins nimic concret în
perioada lui Stresemann. În al doilea rând, Germania a folosit arma economică, în
condiţiile în care Tratatul de la Versailles i-a limitat forţa militară. Germania avea o
mare forţă economică, pe care Stresemann a utilizat-o pentru a-şi arăta prietenia sau
ostilitatea faţă de o ţară sau alta. Prin relaţii comerciale şi penetrare economică,
Germania a acționat pentru a atrage în sfera sa de influenţă statele Europei Centrale,
înlăturând Franţa. Geografic şi structural, Germania era partenerul economic firesc al
Europei Centrale şi folosea acest fapt pentru creare a unei Mitteleurope sub influenţă
germană. Aceasta se întâmpla în timp ce prezenţa politică franceză în regiune nu era
susţinută de o prezenţă economică pe măsură, ceea ce făcea vulnerabil sistemul de
alianţe francez81. Încă de atunci, Germania deţinea primul loc în relaţiile economice
internaţionale ale României, care în fapt, era aliat politic al Franţei82.
În al treilea rând, Germania folosea problema minorităţilor din ţările Europei

Centrale. Chestiunea a fost ridicată de Stresemann prima dată în septembrie 1928, la
Liga Naţiunilor. El utiliza problema germanilor sudeţi pentru a atrage Cehoslovacia în
sfera sa de influenţă. Stresemann îi includea şi pe austrieci între cei 10–12 milioane de
germani din afara graniţelor Germaniei, deschizând problema Anschluss-ului.
Stresemann era interesat în primul rând de Mitteleuropa, dar avea şi obiective

privind întreaga Europă, susţinând că fără refacerea economiei germane nu era posibilă
nici prosperitatea celorlalte ţări europene. El a acţionat pentru o cooperare economică
81
Apud Simion Costea, Reacția Germaniei la Proiectul Briand de Uniune Europeană (1929-1931)
Martin Vogt, în Jean-Paul Bled, L’Allemagne et l’échec du Plan Tardieu, în Revue d’Europe Centrale,
tome V, numero 2, 2-e semestre 1997, Le Plan Tardieu, Actes du colloque des 6 et 7 novembre 1997
(Université de Paris-Sorbone), p. 85–96.
82
Martin Vogt, în Keith Hitchins, România 1866–1947, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1998, p. 456.
Var. 2019.03.20
91
mondială şi pentru o uniune vamală europeană. Într-o importantă circulară din 21

ianuarie 1926, Stresemann le-a ordonat diplomaţilor săi să acţioneze în secret pentru
instituirea unei uniuni vamale europene, idee ce urma să fie ridicată în cadrul
Conferinţei economice mondiale de la Geneva din 1927. El dorea depăşirea fărâmiţării
economice a Europei, dar nu și o uniune politică europeană.
1.2. Propunerea Proiectului Briand în cadrul Adunării generale

a Ligii Naţiunilor
După discuțiile franco-germane din iunie, în 5 septembrie 1929, în cadrul

Adunării generale a Ligii Naţiunilor, ministrul de externe francez Aristide Briand, care
îndeplinea la momentul respectiv şi funcţia de prim-ministru al Franţei, pune oficial în
dezbatere Proiectul unei uniunii europene, sub formă unei legături federale, care să
permită:
o discutarea în comun a tuturor problemelor de interes general
continental;
o adoptarea de decizii;
o încheierea unui acord de garantare a securităţii;
o dezbaterea problemelor economice la nivelul asociaţiei statelor
europene;
o extinderea cooperării economice şi asupra planului social şi politic.
Fără a prezenţa în acel moment detalii concrete privind structura şi obiectivele
viitoarei organizaţii, Braind propunea adoptarea principială a ideii unificării europene
şi iniţierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei.
Ca replică la discursul lui Briand, ministrul de externe german Gustav
Stresemann a răspuns favorabil - în fața Adunării Generale a Ligii Națiunilor din 9
sept. 1929 -, insistând doar asupra aspectelor economice ale planului, cerând o uniune
economică europeană cu monedă comună şi cu înlăturarea barierelor vamale.
Afirmând legăturile financiare şi economice ale Germaniei cu SUA, Stresemann a
respins orice tendinţă de autarhie economică a Europei şi orice act îndreptat împotriva
altor zone ale lumii. El s-a pronunţat împotriva micşorării autorităţii Ligii Naţiunilor şi
a spus că Paneuropa nu se va realiza curând. În acelaşi sens, la conferinţa statelor
Var. 2019.03.20
92
europene membre ale Ligii Naţiunilor, care s-a desfăşurat la Geneva în aceeaşi zi de 9
septembrie 1929, Stresemann şi-a exprimat rezerva faţă de o cooperare politică
europeană şi a avertizat asupra consecinţelor regionalizărilor asupra Ligii Naţiunilor.
Ideile sale au fost susţinute şi de ministrul de Externe al Marii Britanii, Arthur
Henderson. Germania şi Marea Britanie au fost de acord în aprecierea foarte sceptică a
Planului Briand, în timp ce Italia era deschis ostilă Franţei. Briand a fost dezamăgit de
atitudinea lui Stresemann şi a lui Henderson, în timp ce din partea Italiei nu se aştepta
la o aprobare83.
În aceeaşi zi, la întrunirea reprezentanţilor celor 27 de state europene, iniţiată de
Briand, la propunerea miniştrilor de externe german şi britanic, Aristide Briand a fost
solicitat să prezinte pentru viitoarea Adunare generală a Ligii Naţiunilor un
memorandum scris cu proiectul detaliat al uniunii europene preconizate. Amânarea cu
câteva luni a dezbaterii Proiectului Briand a pecetluit practic soarta acesteia, datorită
schimbărilor nefavorabile intervenite în contextul economic şi politic internaţional.
Izbucnirea crizei economice mondiale duce la un val de măsuri protecţioniste, adoptate
de statele afectate, tocmai atunci când o componentă esenţială a unificării europene ar
fi fost demontarea barierelor şi liberalizarea schimburilor internaţionale.
1.3. Modificarea pozițiilor Franței și Germaniei după 1930 în

privința federalizării Europei
Schimbări majore au loc în viaţă politică germană. Moartea lui Stresemann în 3

oct. 1929 şi venirea la putere, în urmă alegerilor din 1930, a guvernului minoritar
Brüning marchează o spectaculoasă întărire a poziţiilor extremei drepte, aducând o
schimbare a orientării politicii externe germane, în care ideea reconcilierii cu Franţa
cedează locul unei intransigente sporite pentru revizuirea tratatelor de pace şi
urmărirea prioritară a intereselor naţionale ale Germaniei.
Reapar în prim-plan: proiectele de unificare regională a ţărilor central-europene
sub egida Germaniei; proiectele de apropiere de Uniunea Sovietică şi de Italia lui
83
Martin Vogt, în Die deutsche haltung zum Briand-Plan im Sommer 1930: Hintergründe und politisches
Umfeld der Europapolitik des Kabinetts Brüning, în Le Plan Briand…, Berna, 1998, p. 307–329. În
http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Costea%20-%20Germania.htm#_ftn13, accesat la
05.02.2018.
Var. 2019.03.20
93
Mussolini. În aceeași perioadă se constată o atitudine oficială rece faţă de cel de-al
doilea Congres Pan-european organizat la Berlin în mai 1930, de ideile contelui
Coudenhove-Kalergi, şi faţă de un proiect al acestuia înaintat forurilor guvernamentale
germane în acelaşi an, pentru integrarea Europei ca o unitate regională în Liga
Naţiunilor.
Schimbări importante au loc şi în contextul politic francez, unde, în urmă unei
campanii susţinute a dreptei naţionaliste împotriva evacuării regiunii renane, guvernul
Briand este înlocuit cu un guvern condus de Tardieu, în care Briand îşi păstrează
Ministerul de externe, dar presiunea elementelor naţionaliste îl obligă la corecţii ale
proiectelor sale, care să ţină seama într-un grad mai accentuat de interesele specifice
ale Franţei.
Chiar și în aceste condiții potrivnice, în mai 1930, Memorandumul asupra
organizării unei uniuni federale europene este prezentat tuturor guvernelor din
Europa, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Turciei, de către ambasadorii francezi din
capitalele ţărilor continentului. Redactarea Memorandumului a aparţinut lui Braind şi
principalilor săi colaboratori, Massigli şi Alexis Léger, - acesta din urmă şef de cabinet
al ministrului, unul din inspiratorii politicii de destindere în raport cu Germania şi
ataşat profund proiectelor de unificare europeană -. El a avut la îndemână şi un proiect
de pact economic european, elaborat de Jacques Rueff, secretar al Comisiei financiare a
Ligii Naţiunilor, care a oferit baza multora dintre propunerile Memorandumului în
acest domeniu.
Influenţă acestor colaboratori, susţinători ai soluţiei federale, a fost însă
cenzurată în cadrul Ministerului de externe francez de poziţia secretarului general al
acestuia Philippe Berthelot, care preferă o politică tradiţională, a colaborării prioritare
franco-britanice pentru ţinerea în frâu a refacerii Germaniei, în timp ce un alt influent
demnitar al Ministerului de externe, Jacques Seydoux, era adept al restrângerii
cooperării la domeniul economic, prin reducerea barierelor vamale şi înţelegeri
regionale tip cartel în domenii specifice, respingând, în schimb, ideea Statelor Unite ale
Europei. Proiectul Memorandumului, influenţat într-o prima instanţă de dezbaterile
din interiorul Ministerului francez de externe, a fost supus, apoi, dezbaterii Consiliului
de miniştri, unde a suferit noi corecţii în spiritul ideilor forţelor naţionaliste de dreapta,
Var. 2019.03.20
94
reprezentate în cabinetul Tardieu, rezultând, în cele din urmă, un text final diferit în
multe privinţe de principiile generale enunţate în septembrie 1929 de Briand.
Var. 2019.03.20
95
Civilizația modernă și-a bazat fundamentul specific

pe principiul libertății, care prevede, că omul nu este un
simplu instrument pentru a fi folosit de alții, ci mai
degrabă o ființă autonomă.
Altiero Spineli – Manifestul de la Ventotene
CURSUL al VII-lea
ALTIERO SPINELLI ȘI MIŞCAREA DE INTEGRARE
EUROPEANĂ DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Conținut
1. GEOPOLITICA EUROPEI MARCATĂ DE UN NESFÂRȘIT ȘIR DE RĂZBOAIE;
1.1. Altiero Spinelli părinte fondator al Uniunii Europene: Manifestul de la

Ventotene - „Spre o Europă liberă și unităˮ
1.2. Viziunea federalistă a mișcărilor de rezistență
2. MIŞCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI

MONDIAL.
2.1. Europa după Al Doilea Război Mondial
2.2. Proiecte şi acţiuni concrete de unificare după Al Doilea Război Mondial
3. PLANUL MARSHALL;
4. ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ
5. DEMARAJUL CONSTRUCTIEI EUROPENE DUPA AL DOILEA RAZBOI

MONDIAL
6. CONSILIUL EUROPEI
Var. 2019.03.20
96
1. ISTORIA EUROPEI MARCATĂ DE UN NESFÂRȘIT ȘIR DE

RĂZBOAIE
Dacă ar fi să analizăm geopolitica Europei, ar trebui să ne uităm puțin la

geografia ei, cea care i-a marcat existența multimilenară.
„Europenii au cucerit lumea în timp ce au purtat și un război civil

interior de-a lungul secolelor. Imperiul european a fost construit pe
nisipuri mișcătoare. Adevăratul mister este, de ce unitatea europeană
este atât de greu de atins. Geografia Europei face ca unitatea să fie
dificilă. Europa nu constă într-o singură masă de pământ nediferențiat.
Ea are insule și peninsule care la rândul lor au peninsule, precum și
munți care blochează peninsulele. Are mări și strâmtori, munți enormi,
văi adânci și câmpii nesfârșite. Fluviile Europei nu se unesc într-un
singur sistem, așa cum are America. Ele curg fiecare pe cont propriu și
mai degrabă separă, decât să unească. Nici un alt continent nu este atât
de mic și de fragmentat ca Europa. Europa numără astăzi 50 de națiuni
independente (incluzând Turcia și Caucazul).ˮ84
Am vorbit despre proiectele de unificare prin forță și putem constata că Imperiul

Roman și-a pus amprenta decisivă asupra Europei datorită celor 500 de ani de
existență. În rest Sfântul Imperiu Roman al lui Charlemagne, Imperiul lui Otto I,
Imperiul lui Napoleon au avut o existență mai redusă și efecte pe măsură, însă astăzi
putem observa nucleul dur al Uniunii Europene cere se ridică pe fostul Imperiu Roman
al lui Charlemagne.
Este interesantă analiza marelui geopolitician, George Friedman:
„Geografia Europei face ca ea să nu poată fi unită prin cucerire.

Face micile națiuni să supraviețuiască de foarte multă vreme. Harta
Europei din anul 1000 este similară hărții din 2000. … Războaiele
84
George Friedman, Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa, Editura Litera,
București, 2015 p. 14-15.
Var. 2019.03.20
97
secolului XX au fost diferite doar prin faptul că, de data aceasta,

tehnologia și ideologia au dus la o catastrofă continentală.ˮ85
Dacă SUA au o singură zonă de frontieră cu Mexicul la sud, care are o adâncime
pe teritoriul american de aproape 150 de km, din punctul de vedere al mixajului dintre
cultura americană și cea mexicană,
„Europa este plină de astfel de zone de frontieră, dar cele mai

importante sunt cele care despart peninsula europeană de Europa
continentală, Occidentul de Rusia. Este o suprafață vastă, care include
țări întregi, cum ar fi Ucraina, Belarus, și Lituaniaˮ86.
1.1 Altiero Spinelli părinte fondator al Uniunii Europene: Manifestul

de la Ventotene - “Spre o Europă liberă și unită”
În timpul celui de-al doilea război mondial ideile de unificare a statelor

europene au continuat să preocupe locuitorii continentului european. În acest sens,
italianul Altiero Spinelli87 a avut o contribuţie semnificativă la dezvoltarea conceptelor
care să stea la baza creării unei Uniunii Europene. În 1941 Altiero Spinelli și Ernesto
Rossi au redactat documentul care avea să devină cunoscut ca „Manifestul de la
Ventotene”, sub titlul „Spre o Europă liberă şi unită”, - pe timpul cât erau prizonieri
politici ai lui Mussolini, pe insula Ventotene -. Textul a fost scris pe hârtie de ţigară şi
propunea unirea statelor europene în scopul prevenirii altor războaie.
Ororile celui de Al Doilea Război Mondial:
Altiero Spinelli (1907-1986) este considerat unul din părinții fondatori ai

Uniunii Europene datorită influenţei pe care a avut-o la integrarea europeană. El a fost
primul care a introdus numele de „Uniune Europeană“ şi a propus crearea pieţei unice.
Manifestul lui Spineli avea să devină unul dintre textele fundamentale ale
mişcării federaliste europene. În luna iulie a anului 1941, manifestul a ajuns clandestin
85
George Friedman, op. cit., p. 15.
86
George Friedman, op. cit., p. 16.
87
Altiero Spinelli a îmbrăţişat ideile comuniste la vârsta de şaptesprezece ani şi a luptat activ
împotriva fascismului mussolinian. În 1928 a fost arestat şi închis, petrecând doisprezece ani în puşcărie
pe continent, după care a fost trimis într-o închisoare de pe insula mediteraneană Ventotene. În
închisoare, a renunţat la ideile comuniste şi a îmbrăţişat cauza unităţii europene. În 1941 a elaborat
documentul care avea să devină cunoscut ca „Manifestul de la Ventotene”.
Var. 2019.03.20
98
pe continent. Ideile lui au fost adoptate de rezistenţa italiană dominată de comunişti,

ducând la formarea Mişcării Federaliste europene, în 1943. Aceasta a răspândit mesajul
către grupările din alte ţări, dând naştere unei serii de întâlniri în Elveţia neutră, care
au culminat cu o mare conferinţă la Geneva, în iulie 1944, unde au participat activişti
din Danemarca, Franţa, Italia, Norvegia, Ţările de Jos, Polonia, Cehoslovacia şi
Iugoslavia. A participat chiar şi un reprezentant al unui grup anti-nazist secret din
Germania.
La conferinţa de la Geneva, mişcările colective de rezistenţă au produs o

declaraţie care susţinea idea conform căreia, lupta lor din timpul războiului avea să
confere ţărilor din care făceau parte „dreptul de a participa la reconstruirea Europei
pe picior de egalitate cu celelalte puteri victorioase” – un proiect care mai fusese
clamat la sfârșitul Primului Război Mondial, dar care nu fusese pus în practică
niciodată -. În acele ţări, - declarau ei,
„viaţa popoarelor pe care le reprezintă trebuie să se bazeze pe

respectul individului, pe securitate, pe dreptatea socială, pe utilizarea
completă a resurselor economice în folosul tuturor şi pe dezvoltarea
autonomă a vieţii naţionale”. Aceste obiective, - consideră conferinţa,
„nu se pot îndeplini decât dacă diferitele ţări ale lumii acceptă să treacă
dincolo de dogma suveranităţii absolute a statului şi să se unească într-
o singură organizaţie federală”. Totuşi, cu o notă slabă de realism,
declaraţia continuă: „Lipsa de unitate şi coeziune care încă mai există
între diverse părţi ale lumii nu ne va permite să realizăm imediat o
organizaţie care să unească toate civilizaţiile sub un singur guvern
federal”.
Aceasta înseamnă ca, în perioada postbelică, „problemei europene trebuie să i

se găsească o soluţie mai directă şi mai radicală. … „Soluţia mai directă şi mai
radicală” ar fi constat într-o „Uniune Federală” Europeană. Numai astfel i s-ar fi putut
permite poporului german să participe la viaţa noii Europe fără să le pericliteze pe
celelalte.
La fel ca în abordările federaliste anterioare „Uniunea” urma să aibă constituţia

ei scrisă şi un guvern supranaţional responsabil în mod direct faţă de popoarele
Var. 2019.03.20
99
Europei. Avea să-şi construiască propria armată, fără a permite existenţa armatelor
naţionale. De asemenea, urma să aibă propria Curte de justiţie, cu jurisdicţie exclusivă
asupra chestiunilor constituţionale şi drepturi exclusive de a arbitra conflictele dintre
autoritatea centrală şi statele membre.
A fost necesar ca Europa să fie încă o dată devastată de un război mondial

pentru a deveni conştientă de consecinţele nefaste ale rivalităţilor permanente dintre
națiuni. A trebuit să se ajungă la starea de ruină totală a continentului, la declinul
politic şi economic al statelor europene cu structurile lor naţionale arhaice pentru a fi
create condiţiile unei atitudini radicale cu privire la reorganizarea Europei.
Pentru Altiero Spinelli, integrarea europeană a fost cel mai bun răspuns la
problemele Europei, multe din ideile sale regăsindu-se în construcția europeană.
Spinelli a fost membru al Comisiei Europene timp de şase ani şi deputat european timp
de 10 ani. Una din principalele clădiri ale Parlamentului European din Bruxelles îi
poartă numele.
1.2. Viziunea federalistă a mișcărilor de rezistență
Unificarea europeană era posibilă fie printr-o înţelegere voluntară, liber

acceptată de către statele Europei sub o formulă federativă sau confederativă, fie prin
forţă, sub egida puterii hegemonice a unui imperiu asupra continentului. Această
ultimă formulă devenise de o periculoasă actualitate în secolul al XX-lea, datorită
ideologiilor totalitare transformate în idei directoare ale politicii unor mari puteri ca
Rusia Sovietică sau Germania nazistă.
În opoziţie cu viziunea socialistă rusă sau naţional-socialistă germană referitoare

la federalizarea spațiului european, la finalul celui de-al doilea război mondial, diferite
grupuri ale Rezistenţei au pus problema ordinii postbelice a Europei şi s-au pronunţat
pentru înlocuirea ostilităţii cu unitatea naţiunilor, urmând trei direcţii principale:
 înlăturarea ocupaţiei fasciste;

 restabilirea sistemului democratic de organizare a societăţii;
 reorganizarea continentală, astfel încât să se elimine posibilitatea unui
nou război.
Var. 2019.03.20
100
Dacă în privinţa primelor două obiective punctele de vedere erau cvasi unanime
în cadrul mişcării europene de Rezistenţă, în ceea ce priveşte soarta postbelică a
continentului opiniile se înscriu pe o scală largă, de la stabilirea sistemului statelor
naţionale, independente şi suverane la dezvoltarea, în spiritul formulei confederative, a
relaţiilor de colaborare economică, socială, culturală în cadrul unei societăţi a
naţiunilor independente, până la ideea unificării federale a Europei şi transformarea ei
într-o forţă economică şi politică de anvergură comparabilă cu Statele Unite.
Ideea federalistă a fost susţinută de o parte semnificativă a mişcării europene de

Rezistenţă. Punctul de plecare a acesteia era depăşirea sistemului statelor naţionale
suverane, considerat anacronic şi generator de conflicte, care poartă în sine germenii
războiului general. Adepţii federalismului din cadrul Rezistenţei se întemeiază pe
experienţa perioadei interbelice, în care criza generată de contradicţia între
expansiunea mondială a economiei şi limitele politicii naţionale, nu a putut fi rezolvată
de sistemul statelor suverane, ceea ce a deschis calea regimurilor autoritare, bazate pe
protecţionism, autarhie, centralizare şi naţionalism. Această politică a fost dusă până la
ultimele sale consecinţe de nazismul german. Pentru evitarea în viitor a unei asemeni
evoluţii nefaste, soluţia propusă de componenta federalistă a Rezistenţei europene este,
în planul intern al fiecărei ţări, limitarea atribuţiilor statale, descentralizarea,
sprijinirea autonomiei locale, iar în planul relaţiilor internaţionale, unirea voluntară a
popoarelor continentului într-o federaţie democratică, eliminându-se din competenţa
statelor naţionale problemele păcii şi războiului, cele militare şi economice, care să
revină unor organisme supranaţionale, iar federaţia europeană să devină parte
integrantă a unei organizaţii mondiale de asigurare a păcii88.
2. MIŞCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA DUPĂ AL

DOIOLEA RĂZBOI MONDIAL
2.1. Europa după Al Doilea Război Mondial
Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după cel de-Al

Doilea Război Mondial, observăm că Europa devenise conştientă de propria sa
88
Andrei Marga, Filosofia unificării europene, p. 122.
Var. 2019.03.20
101
slăbiciune. Războaiele care o devastaseră au făcut-o să-şi piardă poziţia centrală pe care
a ocupat-o timp de două milenii în istoria universală. Fărâmiţată în numeroase state
mai mari sau mai mici, ea era acum dominată de cele două noi super-puteri: Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, a căror putere militară, politică şi economică
erau superioare potenţialului european. În plus, exista experienţa dureroasă a
războiului, care a făcut din sloganul „Niciodată un nou război!”, principiul oricărei noi
acţiuni politice. Cele două conflicte mondiale se născuseră din războaie fratricide
europene şi făcuseră din Europa, principala lor victimă. De aceea ideea unor noi
conflicte armate devenise în acel moment insuportabilă.
Putem să ne facem o idee despre factorii care au stat la baza dorinţei unionale a
elitelor europene doar dacă înţelegem spiritul epocii.
În 1945, Europa se afla la finalul a 70 de ani în care "trăise" trei conflicte
devastatoare, din care două războaie mondiale. Finalul celui de-Al Doilea Război
Mondial a găsit o Europă devastată şi divizată între două tabere de interese:
 pe de o parte, - cele ale SUA, care doreau impulsionarea ţărilor din vest
spre o revenire rapidă în plan economic, militar, social şi democratic, menită în primul
rând să facă faţă expansiunii comunismului sovietic;
 pe de altă parte, - interesele URSS, care doreau extinderea influenţei sale
în vestul Europei, în afara tratatelor deja semnate după război.
Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei Occidentale,
pentru a face faţă dominaţiei crescânde a Uniunii Sovietice, manifestate cu pregnanţă
în estul Europei.
În altă ordine de idei, statele Vest Europene simţeau nevoia să-şi coreleze
acţiunile politice şi economice pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei
americane în zona europeană. Alianţele între statele occidentale după ultimului război
nu mai erau valabile, iar în estul Europei, Uniunea Sovietică impunea cu forţa
comunismul, mărindu-şi sfera de influenţă trecând peste înţelegerile de la Ialta. În
ţările aflate sub controlul Uniunii Sovietice au fost impuse în cel mai scurt timp în
forţă, guverne comuniste. În plus URSS susţinea mascat impunerea unui sistem de
guvernare comunist în Grecia, Spania și Turcia.
Statele Unite, după câţiva ani de susţinere, nu reuşesc stabilizarea economiilor
europene şi nu doresc continuarea eforturilor de redresare fără a avea o garanţie din
Var. 2019.03.20
102
partea statelor în "sponsorizate". În aceste condiţii America încurajează statele

europene să se unească, fiind de acord să continue efortul de susţinere doar cu condiţia
ca o singură organizaţie europeană să le fie interlocutor.
Primul Război Mondial a fost un război devastator care a înmormântat patru
dinastii sau case imperiale, cea a otomanilor, Habsburgilor, Hohenzollernilor și a
Romanovilor, care a reîmpărțit Europa plecând de la principiul statelor națiune, în
final nemulțumind pe niciunul dintre combatanți. Anii până la izbucnirea celui de Al
Doilea Război Mondial, nefiind decât o pauză pentru refacerea beligeranților.
Criza economică din 1947 spulberă orice speranţă a statelor europene de a-şi
redobândi independenţa economică fără sprijin. Statele Unite, pe de altă parte, au
nevoie de o Europă puternică pentru a institui:
 în plan economic: liberul schimb;
 în plan politic: democraţia;
 în plan geopolitic: o putere a statelor occidentale care să se opună
extinderii lagărului socialist.
Întotdeauna lucrurile cele mai importante se spun la sfârşit.
Eşecul Conferinţei postbelice de la Moscova a însemnat sfârşitul pactului din
timpul războiului dintre Occident şi Uniunea Sovietică. Evenimentele din Praga din
1948 şi Berlin, din primăvara lui 1949, au mărit tensiunea între "blocuri" şi au
"certificat" faptul că Europa se afla sub dominaţia celor două mari puteri, Rusia şi
America; fiecare "bloc" cu sistemul său politico-economic de constrângeri. Europa
Occidentală se temea de puterea în creştere a Uniunii Sovietice şi s-a străduit să
găsească cea mai bună soluţie pentru combaterea ei. Această perioadă se caracterizează
prin crearea diferitelor structuri care să permită Europei Occidentale să-şi dezvolte
economia, potenţialul militar, şi să fie stabile din punct de vedere politic, pentru a fi
capabile să reziste unui potenţial conflict generat de URSS.
Imediat după război, în iarna deosebit de grea dintre anii 1946-1947, situaţia
economică a statelor europene s-a agravat. Producţiile agricole şi industriale erau
insuficiente. A fost necesar importul de alimente, materii prime, produse energetice,
echipamente care să înlocuiască utilajele distruse în timpul războiului, în condiţiile în
care statele europene trebuiau să facă faţă unui enorm deficit al balanţei de plăţi care
nu mai putea fi compensate ca urmare a epuizării rezervelor de aur şi valutare. În
Var. 2019.03.20
103
acelaşi timp jumătate din Europa tocmai intrase sub autoritate sovietică, iar Statele
Unite sunt preocupate să lupte pentru democraţie în statele vest europene şi împotriva
politicii expansioniste a lui Stalin.
URSS câştigase după război 500.000 de km², - cu o populaţie aferentă de 22 de

milioane de locuitori, incluzând Ţările Baltice, fostul teritoriu polonez din Belarus,
Ucraina, Rutenia subcarpatică şi Moldova; URSS a dirijat "alunecarea" Poloniei către
vest, în detrimentul Germaniei, care a pierdut teritorii în favoarea Poloniei. URSS se
instalează în România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi Albania,
prin intermediul partidelor comuniste şi armatelor dislocate pe teritoriul acestor state
până în momentul în care au considerat că "statele frăţeşti", sunt pe drumul cel bun. În
Europa Occidentală, asocierea partidului comunist cu guvernele francez, italian şi
belgian dădeau fiori Americii, fiind percepută ca o ameninţare la existenţa lumii
democratice.
Pentru contracararea pericolului comunist era necesară solidaritatea între

europeni şi americani. În aceste condiţii, sub ameninţare sovietică şi influenţă
americană, demarează prima etapă a construcţiei europene.
În februarie 1947, în timp ce Marea Britanie se declara incapabilă să se opună în

mod eficient acţiunii comuniştilor în Grecia şi să ajute Turcia să reziste presiunilor
sovietice, „Doctrina Truman”, enunţată de noul preşedinte american la 12 martie 1947
şi ratificată de Congresul american în mai, constă în acordarea de asistenţă, inclusiv
militară, mişcărilor ce luptau pentru independenţa Greciei şi Turciei împotriva
comuniştilor.
De asemenea în cadrul politicii de "îngrădire", al cărei scop era să se opună

extinderii zonei de influenţă sovietice în Europa Occidentală, generalul Marshall,
sfătuit de subsecretarii de stat Dean Acheson şi William Clayton, a decis să propună un
plan de ajutor economic pentru Europa.
Var. 2019.03.20
104
2.2. Proiecte şi acţiuni concrete de unificare după Al Doilea Război

Mondial
Paul-Henri Spaak, în lucrările sale despre înfiinţarea Instituţiilor Europene,

sublinia:
Mai mulţi oameni de stat din Occident au fost numiţi, pe parcursul

acestor 20 de ani, părinţi ai Europei sau părinţi ai Alianţei Nord-
Atlantice. Nici unul nu merită acest titlu. El îi aparţine lui Stalin; fără
politica lui agresivă, fără ameninţarea pe care a reprezentat-o pentru
lumea liberă, Alianţa Nord-Atlantică nu ar fi văzut niciodată lumina
zilei, iar mişcarea pentru o Europă unită, incluzând Germania, nu ar fi
cunoscut niciodată extraordinarul său succes. În ambele cazuri, la baza
celor două importante realizări a stat un reflex de apărare 89.
La şapte săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi cu şase săptămâni

înainte de lansarea bombei de la Hiroshima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat
“Carta Naţiunilor Unite” la San Francisco, în Statele Unite (25 iunie 1945).
Primului ministru al Marii Britanii, Winston Churchill
„We hope to see a Europe where men of every country will think of
being a European as of belonging to their native land, and… wherever
they go in this wide domain… will truly feel, ‘Here I am at home.”
"Sperăm să vedem o Europă în care oamenii din fiecare țară se vor

gândi că sunt europeni ca aparținând pământului lor natal și ... oriunde
ar merge în acest domeniu vast ... vor simți cu adevărat:" Aici sunt
acasă".
Winston Churchill
După încheierea războiului, ideea unificării europene avea să capete un nou

suflu mult mai pragmatic, care va ține cont de noua configuraţie a lumii, cu poli, două
superputeri, SUA şi URSS, a căror relaţie va determina cursul evenimentelor viitoare în
Europa. Un pas decisiv spre trecerea la o politică aplicată de unificare europeană a fost
89
Apud Paul-Henri Spaak, în Jean-Luc Sauron, Curs de Instituţii Europene, Editura Polirom,
Bucureşti, 2010, pag. 23
Var. 2019.03.20
105
marcată de faimosul discursul al primului ministru al Marii Britanii, Winston Churchill

ţinut în 1946 în aula Școli Politehnice Confederale din Zurich, - Elveţia -, unde acesta a
susținut crearea “Statelor Unite ale Europei”:
Țelul nostru constant trebuie să fie fortificarea forței Națiunilor

Unite. Sub și în cadrul acestui concept trebuie să recreăm familia
europeană într-o structură regională numită – probabil – Statele Unite
ale Europei și primul pas ar fi crearea unui Consiliu al Europei. Dacă la
început nu toate statele vor fi dispuse sau capabile să se alăture unei
uniuni, trebuie să le adunăm pe cele care vor și pot să participe.
Salvarea tuturor oamenilor de rând din toate țările și de toate rasele, de
război și de subjugare, trebuie să aibă o fundație puternică și trebuie
creată de hotărârea tuturor bărbaților și femeilor de a muri mai
degrabă decât să trăiască în tiranie. În realizarea acestei sarcini
urgente, Franţa şi Germania trebuie să preia conducerea. Marea
Britanie, Commonwealth-ul britanic al naţiunilor, puternica Americă şi,
eu sper, Rusia sovietică […] ar putea fi prietenii şi susţinătorii noii
Europe şi cei ce se pronunţă pentru dreptul ei la viaţă şi strălucire. Așa
că vă spun vouă: Lăsați Europa să se ridice!90.
Mesajul său a fost reluat şi cu ocazia altor discursuri, în anii următori: la Londra
în 1947, la Haga în 1948 şi la Strasbourg în 1949. W. Churchill însă, nu vedea Marea
Britanie ca membră a „Statelor Unite ale Europei.
În 1947, în Albert Hall de la Londra, Churchill a prezentat imaginea lui despre
un „Templu al Păci Mondiale” care să aibă „patru coloane”: SUA, Uniunea Sovietică,
„Statele Unite ale Europei” şi, absolut separat, „Imperiul Britanic şi Commonwealth-
ul”. Printr-o ironie, acesta era aproape singurul punct în care Churchill şi Monnet erau
de acord. Dacă aveau să apară „Statele Unite ale Europei”, Marea Britanie nu urma să
facă parte dintre ele.
Congresul Europei prezidat de Churchill, Haga 1948
90
Conferința de la Universitatea din Zurich, 19 sept. 1946, publicată în The Times, 20 sept. 1946,
apud Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iaşi,
1998, p. 5.
Var. 2019.03.20
106
Pe acest fundal, al unei Europe care se polariza rapid între taberele comunistă şi
occidentală, Secretarul de Stat al SUA George Marshall a organizat, la începutul anului
1947, o echipă de oficiali condusă de unul dintre cei mai importanţi consilieri ai lui,
George Kennan. Sarcina sa era aceea de a elabora o strategie nouă şi ambiţioasă pentru
sprijinirea economică a Europei. Trei dintre personajele-cheie care au efectuat acest
studiu erau membri ai Consiliului de Relaţii Externe: Dean Acheson, Will Clayton şi
George Kennan. În special Kennan şi Clayton au avut consultări prelungite cu omul
care era acum la cârma economiei franceze, prietenul lor, din timpul războiului de la
Washington, Jean Monnet. Din eforturile lor combinate a luat naştere Programul de
Refacere Europeană, mai cunoscut ca „Planul Marshall”.
3. PLANUL MARSHALL
Iarna dintre 1945 și 1946 a fost una deosebit de geroasă. Lipsa de combustibili,
haine și mâncare au adus Europa la limitele prăpastiei. Statele Unite au înțeles
catastrofa prin care treceau europenii realizând faptul că vechiul continent nu-și va mai
putea reveni fără un sprijin consistent dinafară. În același timp, sovieticii, ce aveau
armatele cantonate în estul Europei, își impuseseră acolo guvernele comuniste prin
fraudă, și încercau să-și extindă puterea în Grecia și Turcia. Americanii au realizat că
situația economică a Europei Occidentale, nu mai este doar o problemă europeană, ci o
chestiune de securitate națională pentru Statele Unite ale Americii.
În 1947, William Clayton, Subsecretar de Stat pentru probleme economice, i-a

transmis un raport Secretarului de Stat George Marshall, în care îi scoate în evidență
repercusiunile pentru Statele Unite a crizei din Europa, despre efectele imediate ale
prăbușirii pieței europene asupra economiei americane și asupra securității viitoare a
lumii.
În absența unui ajutor prompt și substanțial din partea Statelor

Unite, dezintegrarea economică, socială și politică va cuprinde Europa.
În afara îngrozitoarelor implicații pe care acest lucru l-ar avea pentru
pacea și securitatea viitoare a lumii, efectele imediate asupra economiei
noastre interne vor fi dezastruoase: dispariția piețelor pentru
excedentul nostru de producție, șomaj, depresiune, un buget extrem de
Var. 2019.03.20
107
dezechilibrat, pe fondul unei imense datorii de război. Aceste lucruri nu

trebuie să se întâmple.
El mai scria:
Un astfel de plan ar trebui să se bazeze pe o Federație Economică

Europeană, de genul Uniunii Vamale Belgia-Olanda-Luxemburg.
Europa nu se poate reface după acest război și nu poate deveni din nou
independentă dacă economia ei continuă să fie divizată în multe
compartimente mici.
Clayton a fost unul din arhitecții cheie ai Planului Marshall, propunând

revitalizarea economiei europene prin infuzii puternice de dolari americani.
Pe 5 iunie 1947, la Harvard University, generalul George Marshall, Secretar de

Stat pentru afaceri externe (echivalentul european al ministrului de externe), propune
un ajutor financiar global din partea Statelor Unite pentru redresarea Europei.
Generalul Marshall declara "război foamei, sărăciei, disperării și haosului din

Europa" pentru că, spunea el, "reconstrucția structurii economice … va cere evident
mult mai mult timp și eforturi mai mari decât am prevăzut noi" 91.
Scopul acestui program, numit oficial "European Recovery Program" (ERP), era
de a contribui la "renașterea unei economii active în lume pentru a crea condițiile
politice și sociale în care să poată să existe instituții libere". Condiția formulată însă,
pentru aplicarea lui era, realizarea unui acord între toate țările Europei asupra nevoilor
lor actuale și asupra a ceea ce aceste țări vor face ele însele pentru a eficientiza măsurile
pe care le vor lua.
În vara anului 1947, Planul American Marshall a fost lansat în scopul

reconstruirii economiei europene. Planul a luat sfârşit în 1952 şi pe timpul derulării
acestuia, s-au acordat Europei Occidentale, 17.000 milioane USD.
Șaisprezece națiuni, inclusiv Germania, au făcut parte din program

și au primit asistență din partea Statelor Unite.
91
Vasile Mircea Zaberca, Construcția europeana, Reșița, 2000, p.9; 86.
Var. 2019.03.20
108
„Planul Marshall era o continuare firească a Tratatului de la Bretton Woods și a

angajamentului Marii Britanii și Statelor Unite de a crea instituții care să ajute la
promovarea dezvoltării și stabilității economiilor lumii libere. Astfel, trecerea de la
naționalism la perspectiva globală în privința politicii economice ținea de schimbarea
percepțiilor în legătură cu strategia diplomatică și militară de după război.ˮ92
În viziunea americană ordinea politică instituită după război trebuia să conducă

la restabilirea liberalismului economic, care sa îngăduie creșterea economică și
expansiunea comerțului, în primul rând pentru SUA, ieșită din izolaționismul în care
stătuse cantonată într-o vreme. Ajutorul american era indispensabil pentru Europa ce
trebuia să-și construiască economia pe temeliile ruinelor lăsate de război, fapt perfect
perceput de SUA, dar acest deziderat urma să se împlinească doar în anumite condiții 93.
Statele Unite doreau respectarea principiilor Națiunilor Unite, dar asociau acest respect
cu exigentele securității militare absolute americane, apreciat drept, factorul cel mai
important pentru securitatea lumii.
Oferta americană de ajutorare a Europei, propusă la Harvard (5 iunie 1947) de

către Secretarul de Stat american, generalul Marshall, era însoţită de invitaţia adresată
unui număr de 22 de state europene, să se angajeze pe calea cooperării. Ca urmare a
refuzului a şase state - la presiunea URSS, (Albania, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia,
Polonia şi România), un Comitet de Cooperare Economică format din reprezentanţii a
16 naţiuni (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia), - sub
conducerea englezului Ernest Bevin, remite un raport Guvernului American. În urma
aprobării, Congresului votează, la 19 decembrie 1947, Foreign Assitance Act (Legea
asistenţei pentru ţările străine) ce prevede un ajutor în valoare de cinci miliarde de
dolari pe an, cu condiţia ca în ţările respective să se instaureze o orânduire stabilă.
La sfârșitul Conferinței franco-anglo-rusă de la Paris, pe 2 iulie, sovieticii vor

refuza participarea la program, iar Molotov va declara: "statele își pierd autonomia lor
economica și independența națională în profitul unor mari puteri". Acesta a fost
momentul „decuplării celor două Europe”, moment de la care cele două "blocuri de
state" au luat-o pe direcţii de dezvoltare diferite, cu sisteme economice şi politice
92
Silvia Nasar, Geniul economic, Editura All, 2014, București, pag. 374
93
Vasile Mircea Zaberca, Construcția europeană, Reșița, 2000, pag.9.
Var. 2019.03.20
109
diferite. Din acest moment s-a vorbit despre constituirea democraţiilor populare în
estul Europei şi despre statele capitaliste sau occidentale din vestul Europei. Refuzul
sovietic, de a participa la Planul Marshall, descoperă un nou dușman virtual.
Cuantumul ajutoarelor americane de care au beneficiat statele

europene în cadrul planului Marshall 94
Pentru a inventaria nevoile economice comune, la 12 iulie 1947, se desfășoară la

Paris o "Conferința de Cooperare Economica Europeană". Problemele asupra cărora s-a
obținut acordul comun, în privința rezolvării imediate, au fost:
 un mare efort de producție;

 obținerea și menținerea stabilității financiare interne;
 dezvoltarea cooperării economice intre statele asociate;
 soluționarea penuriei de dolari.
Presiunile exercitate în favoarea unei uniuni a statelor şi atmosfera Războiului

Rece creează condițiile propice creării primelor organizaţii europene între anii 1947 şi
1949. Cooperarea europeană se va realiza în trei etape şi pe trei planuri diferite:
 economic, prin Planul Marshall şi crearea Organizaţiei Europene pentru

Cooperare Economică (OECE);
 politic şi parlamentar, prin crearea Consiliul Europei;
 diplomatic şi militar, prin înființarea Tratatul de la Bruxelles şi a
Tratatul Atlanticului de Nord (NATO).
În aceeași perioadă s-a înființat Uniunea Occidentală (UO) în baza Tratatului
de cooperare în materie economică, socială și culturală și de apărare colectivă
legitimă, semnat la Bruxelles, la 17 martie 1948, de Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda
și Marea Britanie. Prin acest tratat statele semnatare își luau angajamentul de a se
apăra reciproc în cazul în care unul dintre acestea ar fi fost victima unei agresiuni
armate.
94
https://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshall
Var. 2019.03.20
110
La 16 aprilie 1948, se constituie Organizația Europeana de Cooperare Economica

(OECE), având ca membre: Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia,
Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Suedia, Turcia, zona de vest a Germaniei si teritoriul Triest. Ulterior vor mai fi admise
Germania în 1955 și Spania în 1959.
Tot acum este stabilit "Programul Global de Reconstrucție a Europei", care viza:
 promovarea producției industriale și agricole;

 obținerea și menținerea stabilității monetare și bugetare;
 creșterea schimburilor internaționale între țările participante, prin
reducerea barierelor comerciale.
În aceste condiții, Planul Marshall95 va fi administrat de două instituții: ECA

(Economic Cooperation Administration) de partea americană și OECE de partea
europeană. Organizația Europeană de Cooperare Economică va contribui la:
 repartiția ajutorului american;

 coordonarea politicilor economice naționale;
 crearea unui sistem multilateral de plăți (in 1950 este creata Uniunea
Europeana de Plăți);
 liberalizarea schimburilor si eliminarea restricțiilor cantitative 96.
Programul de ajutor american, a avut ca efecte:
 stoparea extinderii comunismului în Occident;

 realizarea coeziunii Europei de Vest;
 demonstrarea că SUA sunt gata să promoveze o politica economica
coerentă, pentru refacerea Europei.
95
Jean Monnet declara ca valoarea cea mai mare a planului Marshall consta în acțiunea cea a dus la
apariția Uniunii Europene
96
Intre august 1948 si ianuarie 1952 suma neta a creditelor bugetare s-a ridicat la 12817 milioane
dolari (85% sub forma de materiale sau produse si 15% împrumuturi). Din aceasta suma au beneficiat
Marea Britanie-24,9%, Franta-29,9%, Germania-10,3%, Olanda-7,7%, Grecia-5,5%, Austria-5,3%, … S-a
transferat astfel in Europa peste 1%din PIB-ul american , adică 3,5% din PIB-ul european (fără ajutorul
militar)-v. Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.;
Var. 2019.03.20
111
A fost "arma economică" care a servit eficient scopurile politice. De asemenea a

permis depășirea nivelului mediu de dezvoltare de dinainte de război, în 1949, și a creat
condițiile consolidării structurilor economice și a politicilor liberale.
Var. 2019.03.20
112
CURSUL al VIII-lea
ROBERT SCHUMAN ȘI JEAN MONET- ARHITECȚII
PROIECTULUI DE UNIFICARE EUROPEANĂ -;
COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI
OȚELULUI-
Robert Schuman 1886-1963
Conținut
1. ÎNFIINȚAREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE

2. TRATATUL PRIVIND COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI
OŢELULUI
3. PROIECTUL COMUNITĂŢII EUROPEANE DE APĂRARE (CEA).
4. CREAREA UNIUNII EUROPEI OCCIDENTALE (UEO)
Var. 2019.03.20
113
1. ÎNFIINȚAREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE
Pe data de 28 aprilie 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert

Schuman, ia cunoştinţă de o notă redactată de Jean Monnet 97. Nota fusese adresată
preşedintelui consiliului de miniştri, dar acestuia nu îi reţinuse atenţia. Textul conţinea
o idee surprinzătoare: plasarea întregii producţii de cărbune şi oţel a Franţei şi
Germaniei sub o înaltă autoritate comună independentă, ale cărei decizii să se impună
statelor.
Jean Monet, - șeful Comisiei de Planificare Generală a Franței -, căuta o soluție

pentru crearea unei Europe unite, care să stopeze orice război pe continent. În viziunea
sa, în prima fază, trebuiau fixate obiective punctuale pe domenii precise, pentru
înființarea și dezvoltarea unor instituții de decizie supranațională, care să primească
gradual noi competențe. 98
1.1. Planul lui Jean Monet și Robert Schuman de creare a Comunității

Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
Robert Schuman și Jean Monet se numără printre părinții fondatori ai Uniunii

Europene. Numele lor este legat în primul rând de crearea Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) pe 18 apr, 1951. Schuman este unul dintre oamenii de
referință ai Franței, eminent jurist şi ministru al afacerilor externe, din perioada 1948-
1952. S-a născut la Luxemburg, iar situarea acestei regiuni în vecinătatea graniţei
franco-germane şi-a pus amprenta asupra evoluției sale. În ciuda experienţelor trăite în
Germania nazistă, sau poate tocmai ca urmare a acestora, a recunoscut că numai o
97
În 1914, este trimis la Londra cu sarcina de a realiza planul de coordonare a resurselor de război
ale Aliaţilor.
În 1916 – în plin război - pune pe picioare Comisia interaliată pentru aprovizionarea cu grâne a
statelor Antantei.
Datorită eficacităţii sale, probată în anii Primului Război Mondial, Jean Monnet, va deveni
adjunctul secretarului general al Societăţii Naţiunilor, chiar de la înfiinţare, în 1919.
Părăsind funcţia în 1923, va participa la crearea unei bănci de investiţii americane, dar eşecul
acesteia ca urmare a crizei bursiere din 1929 îl va face să regrete că americanii au întârziat reformarea
sistemului lor bancar şi să observe, în Memoriile sale că „oamenii nu acceptă schimbarea decât din
necesitate, şi ei nu văd necesitatea decât în momentul crizei ”.
Pe timpul Marii crize, este funcţionar financiar internaţional, participă la redresarea economică a
ţărilor din Europa Centrală şi Răsăriteană. Astfel contribuie la stabilizarea zlotului în Polonia (1927) şi a
leului în România (1928).
98
https://www.youtube.com/watch?v=XgnXwrsMBU; https://www.youtube. com/watch?
v=G6N7tyBYQr0; https://www.youtube.com/watch?v=GRX3ZX8b_fM
Var. 2019.03.20
114
reconciliere de durată cu Germania ar putea constitui baza unei Europe unite. Deportat
în Germania în 1940, a reuşit să fugă doi ani mai târziu şi s-a alăturat rezistenţei
franceze. În ciuda acestei experienţe, nu a încercat niciun resentiment când, după
terminarea războiului, a devenit ministru al afacerilor externe.
Jean Monet inițiatorul Planului Schuman de constituire a CECO
Schuman în colaborare cu Jean Monnet, au elaborat un plan de unificare a

industriilor carbonifere și de prelucrare a oțelului cunoscut mai târziu sub denumirea
de Planul Schuman. Acest plan, de unificare a industriilor ce stăteau la baza
industriilor de armament, l-a prezentat reprezentanților europeni și americani, în Sala
orologiului a frumoasei clădiri de la Quai d’Orsay, la data de 9 mai 1950, - considerată
astăzi data naşterii Uniunii Europene -.
Declarația lui Robert Schuman susținută în Sala Orologiului de la

Quai d’Orsay pe 9 mai 1950 considerată a fi textul fondator al
construcției europene
În acea etapă istorică – la câțiva ani după terminarea celui de Al Doilea Război
Mondial -, era puțin probabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra
industriei grele. Pe de altă parte, ideea de a o lăsa complet independentă, era
considerată ca o amenințare potențială la adresa păcii; astfel singura alternativă viabilă
era integrarea Germaniei (dpdv economic și politic) într-o comunitate europeană
puternic structurată.
Integrarea industrială a continentului mai fusese încercată în anul 1926 prin

crearea Cartelul internaţional al oţelului între Franţa, Germania, Belgia şi
Luxemburg, ce își propunea reglementarea producţiei de oțel, pe bază de cote anuale,
prin înfiinţarea Comitetului de studiu germano-francez, pentru promovarea unităţii
economice a continentului şi contracararea concurenţei americane, condus de
industriaşului luxemburghez Émile Mayrisch. Acest cartel nu a supraviețuit mult timp
datorită intereselor divergente ale statelor europene care s-au agravat pe timpul marii
depresii economice începute în 1929.
Var. 2019.03.20
115
Cărbunele şi oţelul constituiau bazele producţiei industriei de război ale

mijlocului secolului al XX-lea. Propunerea lui Jean Monnet făcea practic imposibil un
nou război între cele două ţări. Robert Schuman vede în această idee o mâna întinsă
Germaniei. Pentru prima dată în istorie, un învingător agresat propune reconcilierea
agresorului învins.
Robert Schuman acceptă să susțină proiectul, pe care îl vede că pe „o lovitură de

stat instituţională”. Planul Monnet trebuia însă propus înainte de 10 mai 1950. La acea
dată era prevăzută la Londra o întâlnire la vârf franco-engleză, sub preşedinţia
secretarului de stat american al afacerilor externe Dean Acheson, întâlnire la care urma
să se discute proiectul american de desființare a Autorităţii internaţionale a Rhurului.
Jean Monnet şi Robert Schuman îşi propun să ţină secret proiectul lor, mai ales
faţă de cei care l-ar fi putut obstrucţiona. În acelaşi timp, Robert Schuman vrea să se
asigure de susţinerea cancelarului german Konrad Adenauer. Pe data de 7 mai îi scrie
acestuia o scrisoare personală. Cancelarul german a recunoscut imediat şansa care i se
oferea Europei de a trăi în pace şi acceptă propunerea pe 8 mai.
La şedinţa Consiliului de miniştri din 9 mai, Robert Schuman prezintă liniile

generale ale proiectului. Schuman convoacă în accesași zi (9 mai 1950) în sala
orologiului de la Quai d’Orsay o conferinţă de presă.
Declaraţia lui Robert Schuman, 9 mai 1950
“Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o

construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări
concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Mulţimea de
naţiuni europene cere ca opoziţia seculară între Franţa şi Germania să
fie eliminată: acţiunea întreprinsă trebuie să atingă în primul rând
Franţa şi Germania.
În acest scop, guvernul francez propune acţiunea imediată

asupra unui punct limitat, dar decisiv.
Guvernul francez propune plasarea ansamblului

producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă
Var. 2019.03.20
116
Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării

altor state ale Europei.
Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura

imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, primă etapă
a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor regiuni mult timp
dedicate fabricării armelor de război cărora le-au devenit victime mai
târziu.
Solidaritatea care va fi astfel asigurată va face orice

război între Franţa şi Germania nu doar de neconceput, dar
materialiceşte imposibil. Constituirea acestei unităţi puternice de
producţie deschisă tuturor ţărilor care vor dori să participe, furnizând
tuturor ţărilor pe care le va cuprinde elementele fundamentale ale
producţiei industriale în aceleaşi condiţii, va pune bazele reale ale
unificării lor economice.
Această producţie va fi oferită întregii lumi fără diferențieri şi

fără nici o excludere, pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai şi
la progresul păcii. Europa va putea, cu mijloace sporite, să-şi
urmărească unul din scopurile sale esenţiale: dezvoltarea continentului
european.
Astfel va fi realizată simplu şi rapid fuziunea de interese

indispensabile stabilirii unei comunităţi economice şi introducerea
fermentului unei comunităţi mai largi şi mai profunde între ţări mult
timp opuse prin divizări sângeroase.
“Prin punerea în comun a producţiei de bază şi instituirea unei

Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalte
ţări care vor adera, se vor asigura primele baze concrete ale unei
Federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.“99
„…Europa nu se va face dintr-o dată, nici printr-o construcție de

ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o
solidaritate efectivă.ˮ
99
R. Hostiou, Robert Schuman et l'Europe, Editura Cujas, Paris, 1969, pag. 137-138.
Var. 2019.03.20
117
În continuarea declaraţiei sale, Robert Schuman propune punerea în comun a

resurselor de cărbune şi oţel ale Franţei şi Germaniei într-o organizaţie deschisă
tuturor ţărilor Europei. El continuă:
„Consecinţele acestei acţiuni pot fi imense. Sperăm să fie. Franţa a

acţionat mai presus de orice pentru pace. Pentru că pacea să poată
exista cu adevărat, trebuie, mai întâi să existe o Europă.ˮ
În Germania, cancelarul Konrad Adenauer declara:
„Propunerea care ne-a fost lansată e o iniţiativa generoasă în ceea

ce ne priveşte. Ea nu constă în formule generale, ci în sugestii concrete,
clădite pe baza egalităţii de şanse.ˮ
Planul propunea exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi

oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de
bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu
va avea mijloacele necesare pentru a-și construi o mașinărie de război.
Pe 10 mai 1950, ministrul italian al afacerilor externe exprimă acordul Italiei cu

privire la proiect. Belgia, Luxemburg şi Olanda acceptă, de asemenea, propunerea.
Planul lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, ce preluase în fapt

ideea lui Jean Monnet, era revoluţionar în domeniul relaţiilor internaţionale, el
înfiinţând o autoritate independentă de guverne, ale cărei decizii vor lega statele.
Schuman şi Monnet se pregătesc Europa pentru Metoda funcţionalistă – curentul
funcționalist -. „Supranaţionalitatea“ este punctul de plecare al unei construcţii mai
vaste, instituite pe fondul solidarităţii federaţiei europene. Apar astfel primele instituții
supranaționale
În 1952, Jean Monnet devine primul preşedinte al Înaltei Autorităţi instituite

prin Tratatul CECO. Astfel, istoria Uniunii Europene a început printr-o iniţiativă de
pace. Schuman a contribuit şi la elaborarea unei politici europene de Apărare Comună.
De asemenea, între 1958 şi 1960, a fost preşedinte al Parlamentului European.
În 1985, instituţiile Comunităţii au adoptat ziua de 9 mai că „Ziua Europei” (ziua

declaraţiei lui Robert Schuman).
Sala Orologiului de la Quai d’Orsay

Var. 2019.03.20
118
Planul Schumann, acceptat fără rezerve de Germania, Italia şi cele trei ţări din
Benelux, este supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi intră în vigoare la 18
aprilie 1951. Tratatul de la Paris, prin care lua fiinţă Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), era încheiat pentru 50 de ani. CECO şi-a propus să
înlăture obstacolele din calea circulaţiei libere a celor două produse de bază şi să
transpună în practică un ansamblu de reguli comune şi loiale de concurenţă, să renunţe
la taxele vamale şi restricţiile cantitative în interior și să transfere o parte din deciziile
suverane pe seama Instituţiilor comunitare create, cu rol consultativ (Adunarea
Parlamentară) şi rol de decizie (Consiliul Ministerial)100.
Quai d’Orsay exterior/interior
Totodată trebuia reglementată problema producţiei de cărbune şi oţel din

Europa, deoarece unele ţări (Belgia, Germania şi Olanda) erau dezavantajate în privinţa
rezervelor de cărbune. Dincolo de realizarea complementarităţii economice, trebuia
rezolvată o problemă mai generală, dar mai presantă, cea a includerii Germaniei în
Europa. Cancelarul Adenauer îşi multiplică propunerile de cooperare cu alte ţări, mai
ales cu Franţa, pentru a şterge antagonismele seculare dintre cele două state.
Discuțiile care au urmat au permis să se contureze un întreg edificiu
internaţional.
Unificarea europeană însemna mai întâi integrarea economiilor diferitelor ţări.
În 1950, Robert Schuman a lansat primul program de integrare bazat pe unificarea
națiunilor europene:
Tratatul a pus bazele construcției comunitare prin înființarea unei puteri

executive cunoscute sub denumirea de „Înalta Autoritate”, a unei Adunări
Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți de Justiție și a unui Comitet
consultativ. Încheiat pentru o perioadă limitată de 50 ani, conform articolului 97,
Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. În temeiul protocolului nr. 37 anexat la
tratate (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene), valoarea netă a activelor CECO în momentul desființării acesteia a fost
100
Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European,
Iaşi, 1998., p. 13.
Var. 2019.03.20
119
alocată cercetării din sectoarele legate de industria cărbunelui și oțelului, prin

intermediul unui fond și al unui program de cercetare pentru cărbune și oțel.
Organul executiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
Înalta Autoritate cu sediul la Luxemburg, a fost transformată mai târziu în Comisia
Europeană. În calitate de organ executiv al Comunităţii, această autoritate răspundea
de punerea în aplicare a hotărârilor luate de CECO, fiind independentă de guverne şi
însărcinată cu administrarea producţiei cărbunelui şi oţelului.
Jean Monnet pe timpul discursului inaugural al Înaltei Autorități a

CECO de la Luxemburg101
La 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, şi-a început

prima şedinţă. Printre principalele sale atribuţii se mai numărau:
 definirea obiectivelor comune;
 acordarea de împrumuturi;
 intervenţie asupra preţurilor şi cotelor de producţie.
Instituţia era formată din nouă membri, numiţi prin comun acord de guvernele
statelor membre CECO. Cele şase state semnatare numeau direct un număr de opt
membri, al nouălea fiind ales de Înalta Autoritate. Hotărârile membrilor Înaltei
Autorităţi se luau cu majoritate simplă de voturi.
CECO avea patru instituții care guvernau întreaga activitate a Comunității:
1. Înalta Autoritate: organ independent de execuție, instituit cu principalele
puteri de decizie, ale cărei hotărâri erau direct aplicabile pe teritoriul statelor membre,
atât statelor cât şi întreprinderilor din sectoarele cărbunelui şi oţelului;
2. Consiliul Special de Miniştrii: organ interguvernamental, compus din
reprezentanţi ai statelor, care urmărea ca Înalta Autoritate să acţioneze în strânsă
legătură cu guvernele naţionale;
3. Adunarea Comună: care exercita controlul politic asupra Înaltei
Autorităţi;
101
http://www.cvce.eu/en/obj/address_given_by_jean_monnet_at_the_inaugural_session_of_th
e_ high_authority_luxembourg_10_august_1952-en-f57cdd6c-eb6b-4e0e-ae34-198f194203bb.html
Var. 2019.03.20
120
4. Curtea de Justiţie: care asigura aplicarea normelor de drept în interiorul

Comunităţii, prin organizare şi competenţe.
CECO era responsabil de:
 orientarea politicii de investiţii în domeniul cărbunelui și oțelului;
 stabilirea unor contribuţii financiare obligatorii pentru întreprinderile din
domeniu.
CECO a reprezentat prima experienţă de integrare printr-o organizaţie
regională, în cadrul căreia instituţii supranaţionale erau dotate cu o veritabilă putere
normativă, cu efecte în ordinea internă a statelor membre.
Tratatul de instituire a CECO a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani şi a
încetat să mai producă efecte la data de 23 iulie 2002.
Din motive de securitate juridică, s-a decis rezolvarea acestei probleme într-un
protocol, anexat Tratatului de la Nisa din decembrie 2000. Potrivit art.1, par.1 din
Protocolul asupra consecinţelor financiare ale expirării Tratatului de instituire a
CECO şi a Fondului de cercetare pentru cărbune şi oţel, anexat Tratatului de
constituire a Comunităţii Europene102, „toate bunurile şi obligaţiile CECO, aşa cum se
găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunităţii Europene, începând cu
data de 24 iulie 2002”.
Cele șapte misiuni importante ale Tratatul de înfiinţare a CECO,
conform termenilor, sunt:
1. să susţină promovarea schimburilor între ţările membre;
2. să vegheze la aprovizionarea regulată a Pieţei Comune;
3. să modernizeze producţia;
4. să asigure în mod egal utilizatorilor accesul la sursele de producţie;
5. să amelioreze condiţiile de muncă şi de viaţă în aceste două sectoare;
6. să se străduiască din toate puterile să obţină cele mai scăzute preţuri, fără
să modifice calitatea produselor;
7. să exploateze raţional zăcămintele pentru a evita epuizarea lor.
Rezultatele spectaculoase obţinute au constituit un succes şi au justificat
continuarea experienţei. Făcând o scurtă analiză putem observa că:
102
Adoptat la Nisa, în anul 2000 şi care a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art.4 din
Protocol.
Var. 2019.03.20
121
- din punct de vedere juridic, CECO a permis garantarea unei concurenţe cu

tarife rezonabile şi s-a opus tuturor înţelegerilor sau comasărilor abuzive;
- din punct de vedere economic, ea a contribuit, până în 1958, la dezvoltarea
producţiei de cărbune, mai ales în Franţa şi Luxemburg;
- din punct de vedere tehnic, CECO a participat la modernizarea industriei
siderurgice prin favorizarea implantării unor unităţi de producţie pe litoral (faimoasa
“siderurgie pe apă” la Dunkerque, Anvers, Rotterdam sau Hamburg);
- pe plan social, o bună parte dintre mineri şi-au putut păstra locurile de
muncă sau au putut beneficia de susţinere în reconversia profesională.
2. PROIECTUL COMUNITĂŢII EUROPEANE DE APĂRARE

(CEA)
Succesul primului pas al integrării europene demarat o dată cu discursul lui

Robert Schuman, din 9 mai 1950, pentru constituirea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului a demonstrat că este un proiect funcțional care se poate extinde
în alte domenii.
Pericolul ameninţării sovietice, şi agravarea tensiunii internaţionale provocate
de războiul din Coreea, i-au determinat pe europeni să iniţieze procesul de integrare în
domeniul apărării. În acelaşi timp, aliaţii din Europa Occidentală, şi-au exprimat
reticenţele faţă de poziţia SUA privind necesitatea înarmării Germaniei. Franţa se
opunea reconstituirii unei armate germane naţionale, fapt pentru care a propus crearea
unei Armate Europene între membrii CECO. Acest proiect putea duce la accelerarea
procesului construcţiei europene, având în vedere faptul că o Armată europeană, nu
putea fi concepută fără o comunitate politică la nivel european.
Pentru René Pleven şi Jean Monnet este imperativ să se răspundă preocupării
americanilor de a permite Germaniei să participe la efortul de apărare occidentală, însă
fără a pune în pericol proiectul de înfiinţare a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului.
Guvernul francez refuză reînarmarea unilaterală a Germaniei şi nu concepe
redobândirea unei suveranităţi militare a Bonnului decât în cadrul unei organizaţii
comune.
Var. 2019.03.20
122
Propunerea franceză face obiectul unei negocieri iniţiate la Paris pe 15 februarie

1951. Tratatul care instituie Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) este semnat de
cele şase state membre ale CECO, la 28 mai 1952.
2.1. Eşecul unei CECO în domeniul Apărării
Clasa politică franceză se divizează însă profund în momentul în care Adunarea

Naţională lansează apelul de semnare a tratatului. Tratatul asupra CEA este adoptat de
către Adunarea Naţională, la 30 august 1954, dar disputa dintre adepţii şi adversarii
proiectului au creat tensiuni puternice în sânul fiecărei formaţiuni politice. Acestor
controverse li se atribuie lipsa, în viitoarele tratate ale Euratomului şi ale Comunităţii
Economice Europene, a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a
CECO103. Comunitatea Europeană de Apărare a creat o breşă între cei ce sperau în
integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru susţinerea stării de fapt sau cel
mult într-o „Europă a patriilor“ de tip confederal.
Ca prim reflux al ideii europene după război, eşecul Comunităţii Europene de

Apărare atrage după sine mai multe consecinţe. În primul rând, un recul momentan al
influenţei franceze, iniţiativa revenind unor reprezentanţi ai Beneluxului, precum P.H.
Spaak şi J. Beyen. La Messina, 39 la 1 iunie 1955, cele şase state adoptă principiul unei
noi comunităţi fondate pe o piaţă comună industrială. În al doilea rând, o renunţare
temporară a obiectivului unei „federaţii europene“ cuprins în declaraţia Schuman, ce
nu e reţinut în noul text al tratatului.
Comunitatea Europeană pentru Apărare (CEA) a fost soluţia propusă în 24 oct.

1950 în faţa Adunării Naţionale de Primul Ministru francez, René Pleven, ca răspuns la
cererea SUA de reînarmare a Germaniei Federale cu scopul de a întări apărarea
Europei de Vest împotriva unui eventual atac sovietic. Planul Pleven, care stătea la baza
înfiinţării Comunităţii Europene de Apărare, prevedea crearea unei armate europene
integrată la nivelul Corpurilor de Armată, care trebuia plasată sub o comandă comună.
Această armată urma să fie plasată sub autoritatea unui ministru european al Apărării,
numit de guvernele naţional, asistat de un Consiliu de Miniştri şi responsabil în faţa
103
Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres, Bucureşti, 1991, p. 75-80.
Var. 2019.03.20
123
unei Adunări Europene. Consiliul Nord Atlantic ia act de propunerea franceză şi

propune două negocieri simultane:
 prima va reuni, la castelul din Petesburg, în apropiere de Bonn, Înalţii
Comisari ai celor trei puteri occidentale de ocupaţie (SUA, Franţa şi Marea Britanie) şi
reprezentanţii guvernului RFG, în scopul definirii participării militare germane la
NATO şi al stabilirii garanţiilor ce trebuiau impuse Germaniei;
 a doua a avut loc la Paris, în vederea stabilirii principiilor de reglementare a
constituirii unei armate europene. Doar Italia, Belgia, Luxemburg şi Germania Federală
vor accepta să participe la conferinţa privind proiectul francez. Marea Britanie, Olanda
(care se vor alătura ulterior celor "Cinci"), Danemarca şi Norvegia nu au trimis decât
observatori, la fel ca SUA şi Canada.
Principiile de bază ale organizaţiei, (ar fi trebuit să fie cea de-a doua comunitate
europeană: Comunitatea Europeană pentru Apărare - CEA), erau:
 caracterul supranaţional, dat de existenţa instituţiilor comune şi a bugetului
comun;
 caracterul său exclusiv defensiv, manifestat ca o garanţie mutuală contra
unei agresiuni;
 non-discriminarea între membri;
 principiul integrării europene în materie de apărare.
Acest ultim punct era cel mai important şi cel mai delicat deoarece până la CEA,
o coaliţie grupa armate, care rămâneau naţionale în esenţa lor, în timp ce integrarea,
conducea automat la ideea unei puteri politice supranaţionale. Armata nu există decât
pentru a servi şi apăra un stat, în timp ce o armată federală este în slujba unui stat
federal care, - la momentul respectiv , nu exista în Europa.
Tratatul de instituire a CEA era un proiect ambiţios, o replică fidelă a Tratatului
CECO. Acesta încerca să creeze o organizaţie supranaţională ce ar fi trebuit să conţină o
Comisie, un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o Adunare Parlamentară.
Trupele europene erau direct subordonate unei autorităţi militare europene dotate cu
puteri proprii, ale cărei competenţe le reproduce în plan militar pe cele ale Înaltei
Autorităţi a CECO.
Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea
înarmării Germaniei pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea
Var. 2019.03.20
124
Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin
fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven.
La 25 mai 1950, declanşarea ostilităţilor în Coreea agravează războiul rece.

Statele Unite fac presiuni pentru ca Germania de Vest să fie repede reînarmată. Ostilă
renaşterii unei armate germane necontrolate, Franţa propune integrarea acesteia într-o
armată europeană, în urma declaraţiei preşedintelui Consiliului, René Pleven, din 24
octombrie 1950.
Un rol important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui
René Pleven, preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei
decizii urgente şi constructive pentru a crea un front comun european de apărare.
Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiinţa, o armată europeană, sub conducerea
unei autorităţi europene politice şi militare unice.
Rene Pleven
Statele trebuiau să plaseze sub autoritatea noii Comunităţi, esenţialul politicii lor
de apărare şi să nu păstreze sub autoritate naţională decât forţe limitate. Schema
instituţională corespundea celei a CECO:
 un organ independent, Comisariatul;
 un organ interguvernamental (puterea de decizie) – Consiliul de Miniştri;
 o Adunare Comună;
 o Curte de Justiţie.
Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul CECO semnează la Paris, pe 27 mai
1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Însă dorinţa de
Var. 2019.03.20
125
a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură şi a dăunat unirii Europei. În

final parlamentul francez s-a opus înființări Comunităţii Europene de Apărare.
2.2. Tentativa de creare a unei Comunităţi Politice (CP) pentru

completarea CEA
Având în vedere că o comunitate militară nu ar fi avut un sens fără o colaborare

similară în plan politic, în septembrie 1952 se elaborează şi un proiect de tratat pentru
instituirea unei Comunităţii Europene Politice, - organizaţie cu caracter general, ce ar fi
trebuit ca în doi ani să absoarbă CECO şi să asigure subordonarea puterii militare faţă
de puterea politică.
Era însă prea devreme pentru astfel de proiecte. Deşi Tratatul asupra CEA
apucase deja să fie ratificat de cinci state, circumstanţele istorice se schimbă. Moare
Stalin, se încheie războiul din Coreea şi are loc drama franceză de la Dien-Bien Phu 104,
astfel încât factorul de coeziune reprezentat de presiunea externă se diminuează. În
aceste condiţii, CEA a murit înainte de a se naşte, prin lovitura de graţie dată chiar de
Franţa care iniţiase acest proiect (Proiectul Pleven) în 1954, când Adunarea Naţională
respinge ratificarea Tratatului cu o majoritate de 55 voturi.
3. CREAREA UNIUNII EUROPEI OCCIDENTALE (UEO)
Eşecul CEA a favorizat însă crearea Uniunii Europei Occidentale (UEO), prin
acordurile de la Paris din octombrie 1954 (pe baza Tratatului de la Bruxelles al Uniunii
Occidentale din 1948). Acesta a permis aderarea, în mai 1955, a RFG la NATO şi a lăsat
să se înţeleagă faptul că, pentru relansarea construcţiei europene, era necesară o
întoarcere la concepţia iniţială a unor comunităţi economice, conform celebre expresii a
lui Ernst B. Haas:
„cine începe cu un tarif vamal comun va sfârşi cu o armată
comună”.
Şirul implicaţiilor logice sunt: tarif vamal comun - politică comercială comună –
politică externă comună – politică de apărare comună – armată comună.
104
În mai 1954, armata vietnameză a învins armata franceză în apropierea localităţii Dien-Bien Phu
într-un război considerat ideologic, între forţele democratice şi cele populare/comuniste.
Var. 2019.03.20
126
Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui organism li se

atribuie lipsa în viitoarele tratate ale Comunității Europene a Energiei Atomice
(Euratom) şi ale Comunităţii Economice Europene a unor organe executive puternice
de tipul Înaltei Autorităţi a CECO.
Comunitate Europeană a Apărării (CEA) s-a soldat cu un eşec general şi a creat o

breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau
pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o "Europă a patriilor" de tip
confederal.
Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care

au stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul
european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-
europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut
pe scena politică şi economică internaţională.
Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate:

contradicţia existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările
europene pe baze politice.
Var. 2019.03.20
127
CURSUL al IX-lea
PLANUL LUI PAUL HENRI SPAAK DE ÎNFIINȚARE A
COMUNITATĂȚII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE
(EURATOM) ȘI A COMUNITĂŢII ECONOMICE
EUROPENE
Conținut
1. Integrare sau Unificare
2. Europa de la CECO, până la înființarea Comunităților Europene

3. A doua etapă a construcției europene
4. Înființarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene A

Energiei Atomice (CEEA)
5. Asociația Europeană a liberului schimb (EFTA): 1960
6. Cronologia evenimentelor europene din perioada 1947 – 1957
1. INTEGRARE SAU UNIFICARE ?
În anii '50 a apărut noţiunea de “comunitate”, în sensul de entitate a ţărilor

fondatoare, care pentru unii conţinea elemente de integrare, iar pentru alţii avea un
sens funcţional. Mai târziu s-a ajuns la un consens, conform căreia „formarea
Comunităţii” este de fapt un proces care se numeşte „integrareˮ. După 1990, se
utilizează noţiunea de “unificare” prezentând diferenţe terminologice şi aducând
argumente în favoarea folosirii acestuia.
Var. 2019.03.20
128
Integrarea reprezintă “varianta moderată”, pe când unificarea este “perspectiva

radicală”.
Termenul de “integrare” presupune includerea unui element străin într-un

ansamblu sau formarea unui ansamblu format din elemente eterogene; reunirea într-
un tot coerent a unor elemente diverse, în scopul realizării unităţii. Multitudinea
întrebuinţărilor în filosofie, psihologie, economie, politic, matematică au dat
termenului o mare flexibilitate.
În limbajul economic, de exemplu, acest termen se foloseşte, în general, pentru a

sublinia creşterea interdependenţelor dintre economiile naţionale în dezbaterile
privind cooperarea economică multilaterală regională sau subregională. Problematica
integrării economice a evoluat în perioada postbelică sub forma teoriei uniunilor
vamale şi zonelor de liber schimb, piaţă comună, uniune economică şi monetară.
După M. Bye, integrarea economică se defineşte prin
“a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie. ... Această

integrare ar urmă să fie condusă de o autoritate sau de un ansamblu de
autorităţi şi presupune politici comunitare ... precum şi o planificare
comunitară”.
Pentru B. Balassa, integrarea poate fi definită:
“ca proces, ce cuprinde diverse măsuri pentru abolirea

discriminărilor între unităţi economice naţionale, iar ca situaţie de fapt
semnifică absenţa discriminărilor dintre economiile naţionale”.
J. Timbergen concepe integrarea că fiind “o centralizare optimală a politicii

economice” .
De asemenea, fenomenul de integrare este analizat nu numai că proces al

creşterii interdependenţelor componentelor sistemului economic naţional, ci şi sub
raportul constituirii unui ansamblu de relaţii specifice între state. Se foloseşte în
anumite domenii distincte – politic, militar, economic – pentru a caracteriza
apropierea statelor, în condiţiile în care acestea au convenit să urmeze împreună
obiective determinate.
Var. 2019.03.20
129
F. Perroux introduce în analiză elemente că “unităţi motrice”, “efecte de

antrenare”, considerând integrarea că fiind “o combinaţie de unităţi motrice şi de medii
apropiate”. Această ar avea efecte, pozitive sau negative, prin natura acţiunilor la care
este supus mediul, prin unităţile motrice, adevăratele forţe ale integrării. După el,
problema fundamentală este: “ce se integrează, în beneficiul cui se operează
integrarea”?
2. EUROPA DE LA FINALIZAREA CECO, LA ÎNFIINȚAREA

COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE
Tratatul CEA – 30 mai 1952 -, schițează structurile de bază ale viitoarei

Comunități federale sau confederale și îi încredințează CEA sarcina de a constitui o
Adunare Consultativă care să fie responsabile cu stabilirea liniilor definitorii ale
Comunității de Apărare (CEA). Pe lângă aceste sarcini, Adunarea Consultativă după
înființare, a mai propus Adunării CECO să coopteze încă nouă
state în CECO și să înceapă elaborarea unui proiect de tratat
prin care să fie instituită o Comunitate Politică Europeană.
Bustul lui Paul-Henri Spaak105 (1899-1972)

element al Monumentului Părinților
fondatori ai Uniunii Europene din Parcul
Herăstrău din București
În alocuțiunea sa rostită în fața Adunării Consultative

(Adunarea ad-hoc) prezidată de Paul-Henri Spaak, la 09 mai 1953, Georges Bidault,
105
Paul-Henri Spaak (n. 25 ianuarie 1899 - d. 31 iulie 1972) a fost un om politic și de stat belgian.
După 1935, Spaak a deținut numeroase posturi în guvernele belgiene, iar între 1938 și 1949 a fost
aproape continuu, ministru de externe. De asemenea, a fost Prim-ministru (1938-1939, 1946, 1947-
1948). Paul-Henri Spaak devine o personalitate internațională în 1946, ca prim președinte al Adunării
Națiunilor Unite, ocupând apoi funcția de secretar general al NATO (1957-1961). În toate posturile
deținute, naționale ori internaționale, Spaak a susținut unificarea politică și economică a Europei
occidentale. Între 1952 și 1953, a condus Adunarea Generală a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului. În 1955, la conferința de la Messina, a liderilor europeni, a fost desemnat să prezideze comitetul
de pregătire a unui raport de creare a pieței comune europene. Acest așa- numit Raport Spaak a condus
la semnarea, în martie 1957, a Tratatului pentru înființarea Comunității Economice Europene. Ca
omagiu pentru contribuția sa la fondarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12
busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la
București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău.
Var. 2019.03.20
130
președinte al Consiliului special de Miniștrii, a exprimat într-o formulă foarte concisă

situația și viitorul Europei:
„Am avut inițiativa de a crea o Europă. Am vrut să fie la frontierele

geografiei.
Aici, la Strasbourg, am acceptat-o la frontierele libertății.
La ora actuală, fără a lua în calcul că aceste limite pot fi durabile,

începem crearea sa la frontierele voințeiˮ.106
Pentru Coudenhove-Kalergi, construirea Pan-Europei presupune identificarea

precisă a adversarilor şi aliaţilor. Deşi geografic parte a Europei, Rusia comunistă nu
este parte a spiritualităţii europene:
„Bolşevismul a zguduit din rădăcini civilizaţia europeană importată

de Petru cel Mare şi urmaşii săi. Promotorii ei au fost alungaţi sau
lichidaţi”,
de aceea
„frontiera orientală a Europei cu Rusia constituie totodată limita

orientală a comunităţii culturale europene.”
După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial schimbările se derulează în

Europa cu o viteză foarte mare în planul construcției europene. Într-o scurtă perioadă
de timp are loc Congresul de la Haga din 1948, - unde s-au discutat modalitățile de
unificare a Europei -, urmate de Declarația lui Robert Schuman din 1950 – privind
înființarea CECO -, continuate cu Proiectul de tratat al Adunării ad-hoc din 1953, unde
cele șase țări europene membre CECO, se îndreaptă într-un ritm alert către înființarea
Uniunii Europene.
3. A DOUA ETAPĂ A CONSTRUCȚIEI EUROPENE
A doua etapă a construcției europene, cuprinde perioada de la intrarea în

vigoare a Tratatului CECO (Tratatul de la Paris), până la înfiinţarea Comunităţii
106
Georges Bidault, Adunarea ad-hoc, Rapport de la Commission constitutionelle, Paris,
20.12.1952, pag.7.
Var. 2019.03.20
131
Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatele

de la Roma 1957).
Prin eşecul Comunităţii Europene a Apărării (CEA), tentativele de unificare

europeană au suferit un puternic recul. Europa a trecut printr-un dificil moment în care
„politica internă a ucis politica europeanăˮ107. După un an de resemnare, în iunie 1955
miniştrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou în discuţie crearea
unei Europei unite, conştienţi că era în interesul ţărilor lor ca procesul început prin
CECO să fie continuat. Astfel, pentru Republica Federală Germania participarea la
această operă de unificare echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare în
comunitatea naţiunilor. Sub aspect economic, în calitate de ţară exportatoare,
Germania rămânea (şi rămâne) tributară pieţelor europene, astfel încât prin crearea
unei Comunităţi Economice Europene care să unifice o bună parte din aceste pieţe,
dependenţa Germaniei faţă de exterior devenea mult mai puţin preocupantă.
Pentru Franţa, integrarea Germaniei era expresia politică a voinţei sale de
reconciliere şi a aspiraţiei pentru o pace durabilă în Europa. În ceea ce priveşte propria
sa dezvoltare, apartenenţa la Comunitatea Economică Europeană, îi permitea să
accelereze acest proces, iar apariţia unui vast spaţiu economic comun deschidea noi
pieţe de desfacere pentru produsele sale agricole, de natură să asigure vitalitatea
acestui sector.
În ceea ce priveşte Belgia, dependenţa sa economică de comerţul exterior o făcea
la fel de tributară, ca şi Germania, faţă de existenţa unor pieţe sigure de export.
Interesul pentru o interpenetrare economică era cu atât mai mare în anii ’50 cu cât
economia belgiană se baza atunci aproape exclusiv pe industria cărbunelui şi oţelului.
Crearea unei pieţe interne europene avea deci, şi pentru această ţară, o importanţă
aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea şi dezvoltarea unor noi
sectoare industriale.
Italia, care făcuse deja cu succes eforturi de industrializare, era şi ea interesată
de posibilităţile de creştere economică oferite de o piaţă europeană comună, sperând
totodată să poată obţine credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud
şi să reducă astfel rata ridicată a şomajului.
107
Armand Colin, La Querelle, de la CED, Paris, 1956, pag. 57, apaud, Dusan Sidjanski, Viitorul
federalist al Europei, București, Editura Polirom, 2010, pag. 50
Var. 2019.03.20
132
La rândul său, Olanda realiza că o participare la opera de unificare Europeană va

da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Având porturi maritime
importante şi o infrastructură corespunzătoare, ea vedea astfel deschizându-i-se noi
posibilităţi în domeniul transporturilor de mărfuri în Europa, sector în care deţinea
deja un loc avansat.
Cât despre Luxemburg, care datorită poziţiei sale geografice suferise de-a lungul
istoriei consecinţele rivalităţilor dintre naţiunile mari, el vedea în politica de unificare
europeană un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice şi sociale.
Jean Monnet
Jean Monnet, realizează faptul că puterea sa de acțiune era limitată de atribuțiile
oficiale din cadrul CECO, așa că își dă demisia, pentru a fi liber să inițieze o puternică
acțiune pentru relansarea integrării europene. La 13 oct. 1955, a creat Comitetul pentru
acțiune a Statelor Unite ale Europei.
3.1. Relansarea comunitară
O nouă etapă a construcției europene începe în 1955 prin iniţiativa lui Jean
Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale
Europei. Monnet pleca de la convingerea conform căreia, simpla cooperare între state
suverane nu este suficientă, şi se impune ca acestea să delege o parte din puterea lor,
unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, unitatea politică depindea de
realizarea efectivă a uniunii economice.
După eşecul din 1954 al planurilor ambiţioase de creare a unei Comunităţi
Europene de Apărare şi, în strânsă legătură cu aceasta, a unei Comunităţi Politice
Europene -, adică al unei cooperări la nivel supranaţional într-un domeniu extrem de
sensibil şi de politizat, s-a pus întrebarea: „şi acum ce ar trebui să mai facemˮ?
Var. 2019.03.20
133
După eșecul CEA – prin neratificare acestuia de către Parlamentul francez -, nu

se mai putea pune problema ca guvernul francez să facă o nouă propunere unională,
așa că, Jean Monnet s-a orientat spre Paul-Henri Spaak, ministrul de externe al Belgiei
să preia inițiativa oficială. El a propus guvernelor europene să extindă competențele
CECO spre domeniul transporturilor și al energiei atomice. În același timp, miniștrii de
externe ai statelor Benelux au redactat un memorandum prin care au fost dezvoltate
propunerile lui Monnet și Beyen – ministrul de externe al Olandei, un înfocat unionist
-, propunând planuri sectoriale pentru transporturi, energie și înființarea unei Piețe
Comune generale. Accentul se punea pe înființarea unei autorități comune europene
independente care să dispună de puteri, - statele Benelux neavând încredere într-o
eventuală acțiune fraco-germană, doreau protejarea statelor mici -.
Franța era neîncrezătoare într-o Piață Comună generală, datorită mentalităților
francezilor, dar simțindu-se vinovată pentru eșecul proiectului CEA și înghețarea
uniunii politice, acceptă ca o compensație față de europeni, propunerile
memorandumului miniștrilor Benelux.
4. INFIINTAREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE

(CEE) ŞI A COMUNITĂŢII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE
(CEEA)
Având în vedere multitudinea de interese aflate în joc, era logic ca miniştrii de

externe ai celor şase ţări fondatoare ale CECO să opteze pentru continuarea operei de
unificare europeană în domeniul economic, unde pasiunile naţionale erau mai puţin
intense.
Dată fiind situaţia, guvernele statelor Benelux au propus noi demersuri în
vederea integrării, care se concentrau de pe acum pe domeniul economic. Belgia,
Olanda și Luxemburg au adoptat un memorandum vizând instituirea unei Comunităţi
Economice Europene având la bază o uniune vamală şi o piaţă comună. Iniţiativa i-a
aparţinut ministrului belgian al afacerilor externe Paul Henri Spaak, un federalist
convins. Benelux urmărea depăşirea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului şi avansarea
către o piaţă comună generalizată prin suprimarea progresivă a restricţiilor cantitative
Var. 2019.03.20
134
şi a taxelor de vamă. Examinarea acestui memorandum a reprezentat originea

Conferinţei de la Messina.
4.1. Conferinţa de la Messina - 1955
Ministrul italian al afacerilor externe a convocat o reuniune a miniştrilor

afacerilor externe din statele membre CECO, care a devenit în termenii relațiilor
internaționale: Conferinţa de la Messina (1-3 iunie 1955) și care a reprezentat o
încercare de depăşire a crizei determinate de neratificarea Tratatului privind
Comunitatea Europeană de Apărare.
Propunerile statelor Benelux au fost enunţate cu ocazia Conferinţei de la

Messina, la mijlocul anului 1955, de către miniştrii de externe ai statelor membre ale
CECO, fiind extrem de bine primite.
Conferința de la Messina (1-3 iunie 1955)108
Conferinţa a s-a finalizat ca un act de voinţă a statelor membre de a avansa către

o integrare economică, atât sectorială cât şi globală. Unitatea europeană era o condiţie
indispensabilă ca întreprinderile să beneficieze de o piaţă interioară specifică
potenţialului lor şi care să le garanteze capacitatea de concurenţă în raport cu
întreprinderile străine. Mai era un interes politic major, integrarea Republicii Federale
108
http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs2/etappe_2.htm accesat la 12.04.2016
Var. 2019.03.20
135
Germania în comunitate naţiunilor, voinţa de reconciliere între state şi aspiraţia lor la o

pace durabilă în Europa.
Ministrul afacerilor externe ai ţărilor membre decid constituirea unui comitet pe

care-l însărcinează cu elaborarea unor propuneri concrete în privinţa unei integrări
sectoriale în domeniul energiei atomice şi a unei integrări economice europene. Ideea
tatonării simultane a celor două domenii aparţine lui Monnet. Lucrările comitetului se
vor desfăşura sub coordonarea lui Spaak care urma să elaboreze la final un raport.
Statele europene au invitat şi Marea Britanie să ia parte la dezbaterea privind

cele două proiecte, însă aceasta s-a retras de la discuții în noiembrie 1955, întrucât nu
credea că planurile privind crearea unei zone de liber schimb erau realizabile.
4.2. Raportul Spaak - 1956
Raportul Spaak, prezentat în aprilie 1956 a devenit astfel baza dificilelor

negocieri, care urmăreau echilibrarea a intereselor statelor vest europene. Negocierea
cea mai grea a fost cea dintre Germania şi Franţa.
După un an de reflecţie şi întâlniri cu experţi, comitetul lui Spaak ajunge la

concluzia utilităţii unei noi integrări sectoriale şi a unei pieţe comune generalizate.
Activitatea comitetului a fost concretizată într-un raport ce reprezenta punctul de
plecare în negocierile privind noile comunităţi europene.
La Veneţia, la 29 mai 1956, a avut loc o nouă conferinţă a miniştrilor afacerilor

externe din Franţa, Germania, Italia şi Benelux, raportul Spaak fiind baza sa de lucru.
Negocierile au continuat la Bruxelles; s-au stabilit următoare etapele ale construcției
europene: o comunitate economică generală şi o comunitate specializată a energiei
atomice.
4.3. Semnarea Tratatelor de la Roma
Toate aceste demersuri și negocieri au fost finalizate o dată cu la semnarea

“Tratatelor de la Roma”, la 25 martie 1957, în Piazza del Campidoglio (Piața
Capitoliului) din Roma, mai precis în Palazzo dei Conservatori, reprezentanții a șase
state (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) semnau Tratatul pentru
Var. 2019.03.20
136
înființarea Comunității Economice Europene, Tratatul pentru înființarea Comunității

Europene a Energiei Atomice (Euratom), Convenția cu privire la unele instituții
europene, mai multe declarații și protocoale. Toate acestea sunt cuprinse azi zub
titulatura generică de „Tratatele de la Roma”, dar – fără a reduce însemnătatea
celorlalte – esențial este documentul privind înființarea CEE.
Semnarea Tratatelor de la Roma
Tratatele de la Roma au pus bazele Comunităţii Economice Europene

(CEE) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau
Euratom). Cele două tratate au intrat în vigoare, după ce au fost ratificate de cele şase
state membre, la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de Tratatul CECO, Tratatele de la
Roma au fost încheiate „pentru o perioadă nelimitată” (articolul 240 din Tratatul CEE
și articolul 208 din Tratatul CEEA), ceea ce le conferă un caracter aproape
constituțional.
Tratatul Comunității Economice Europene cuprinde 240 de articole şi
este structurat în şase părţi distincte, precedate de un Preambul.
 prima parte este consacrată principiilor care susţin instituirea CEE prin
intermediul pieţei comune, a uniunii vamale şi a politicilor comune;
 a doua parte se referă la fundamentele Comunităţii. Aceasta cuprinde
patru titluri consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, agriculturii, liberei
circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor şi a transporturilor;
Var. 2019.03.20
137
 a treia parte se referă la politica Comunităţii şi cuprinde patru titluri cu

privire la regulile comune, la politica economică, la politica socială şi la
Banca Europeană de Investiţii;
 a patra parte este consacrată asocierii ţărilor şi teritoriilor de peste
mări;
 a cincea parte este consacrată instituţiilor Comunităţii, cu un prim titlu
care se referă la dispoziţiile instituţionale şi cu un al doilea care se referă
la dispoziţiile financiare;
 ultima parte a tratatului se referă la dispoziţiile generale şi finale.
Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite poziţii

tarifare, la produse agricole, la tranzacţii invizibile şi la ţările şi la teritoriile de peste
mări.
La tratat au fost anexate şi douăsprezece protocoale. Primul se referă la statutul

Băncii Europene de Investiţii, iar următoarele la diferite probleme specifice unui
anumit stat membru (Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) sau unui
anumit produs, precum uleiurile minerale, bananele, cafeaua verde.
Au mai fost anexate la actul final şi nouă declaraţii.
5. TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND INSTITUIREA

COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE
5.1. Obiectivele Comunității Economice Europene
Prin instituirea CEE şi prin crearea pieţei comune sunt urmărite două obiective.
Primul urmăreşte transformarea condiţiilor economice în care se realizează
schimburile şi producţia pe teritoriul Comunităţii. Cel de-al doilea, mai politic, face din
CEE o contribuţie la construcţia funcţională a Europei politice şi constituie un pas către
o unificare mai largă a Europei.
În Preambul, semnatarii tratatului se declară:
„- hotărâţi să pună bazele unei uniuni tot mai strânse între

popoarele europene;
Var. 2019.03.20
138
- decişi să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi

social al ţărilor lor, prin eliminarea barierelor care divizează Europa;
- propunându-şi ca scop esenţial al eforturilor lor îmbunătăţirea

constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale popoarelor lor;
- gata să recunoască faptul că eliminarea obstacolelor existente

necesită o acţiune concertată în vederea garantării unei extinderi
stabile, a unor schimburi echilibrate şi a unei concurenţe loiale;
- preocupaţi să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure o

dezvoltare armonioasă prin reducerea decalajului dintre diferitele
regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate;
- dornici să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale

comune, la eliminarea treptată a restricţiilor din schimburile
internaţionale;
- dispuşi să confirme solidaritatea dintre Europa şi ţările de peste

mări şi dorind să asigure dezvoltarea prosperităţii acestora, în
conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite;
- hotărâţi să consolideze... pacea şi libertatea şi invitând şi celelalte

popoare ale Europei, care le împărtăşesc idealul, să se alăture efortului
lor...”.
Intenţiile lor s-au concretizat prin crearea unei pieţe comune, a unei
uniuni vamale şi prin elaborarea unor politici comune.
5.2. Finalitățile Tratatului de la Roma privind CEE
Tratatul de la Roma privind CEE definește un set de finalităţi, printre care

amintim:
 eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea

mărfurilor;
 îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor,
capitalurilor şi serviciilor;
 proceduri comune de coordonare a politicilor economice;
Var. 2019.03.20
139
 armonizarea legislaţiilor naţionale în domeniile acoperite de cele două

tratate.
În timр се Trаtаtul instituind СЕСΟ аrе nаturа juridiсă а unui trаtаt-lеgе,
Trаtаtul instituind СЕЕ stаbilеștе саdrul în саrе instituțiilе сοmunitаrе аu са misiunе
рrοmοvаrеа dеzvοltării аrmοniοаsе а асtivitățilοr есοnοmiсе în аnsаmblul Сοmunității,
ο еxtindеrе сοntinuă și есhilibrаtă, ο stаbilitаtе mărită, ο сrеștеrе ассеntuаtă а nivеlului
dе viаță și rеlаții mаi strânsе întrе stаtеlе mеmbrе.
Асеstе рrеvеdеri аu саrасtеr gеnеrаl, сееа се însеаmnă сă nu рοt сrеа οbligаții

juridiсе în mοd dirесt; imрοrtаnțа lοr сοnstând în асееа сă οriеntеаză intеrрrеtаrеа
drерtului сοmunitаr în dirесțiа аtingеrii οbiесtivеlοr СЕЕ . Асеst аsресt еstе rеdаt dе
Сurtеа dе Justițiе, саrе а сοnсluziοnаt:
„Аrt. 2 аl Trаtаtului dеsсriе misiunеа СЕЕ. Οbiесtivеlе еnunțаtе dе

асеаstă disрοzițiе sunt lеgаte dе еxistеnțа și funсțiοnаrеа Сοmunității,
iаr rеаlizаrеа lοr trеbuiе să fiе rеzultаtul stаbilirii рiеțеi сοmunе și а
арrοрiеrii рrοgrеsivе а рοlitiсilοr есοnοmiсе а stаtеlοr mеmbrе, саrе
sunt, dе аsеmеnеа, sсοрuri а сărοr rеаlizаrе сοnstituie οbiесt еsеnțiаl аl
Trаtаtului. Асеstе οbiесtivе, саrе аu insрirаt înființаrеа Сοmunității și,
îndеοsеbi, сеlе dе рrοmοvаrе și dеzvοltаrе аrmοniοаsă а асtivitățilοr
есοnοmiсе în аnsаmblul Сοmunității nu рοt аvеа са еfесt сrеаrеа dе
οbligаții juridiсе în sаrсinа stаtеlοr mеmbre și niсi dе drерturi în fοlοsul
раrtiсulаrilοr” .
Рοtrivit Trаtаtului de institure al СЕЕ sе sрrijină, ре dе ο раrtе, ре ο рiаță

сοmună și, ре dе аltă раrtе, ре арrοрiеrеа рrοgrеsivă а рοlitiсilοr есοnοmiсе.
Trаtаtul nu сοnținе ο dеfinițiе реntru рiаțа сοmună; рrесizаrеа еstе, însă,

rеаlizаtă dе сătrе Сurtеа dе Justițiе, саrе ο dеfinеștе са fiind un sраțiu есοnοmiс
unifiсаt, liрsit dе οbstасοlе intеrnе, în саdrul сăruiа vοr trеbui rеаlizаtе, în mοd
рrοgrеsiv, uniunеа vаmаlă și uniunеа есοnοmiсă.
Аrtiсοlul 3 al TСЕЕ stаbilеștе măsurilе ре саrе trеbuiе să lе аdοрtе instituțiilе

реntru а rеаlizа οbiесtivеlе рrеvăzutе în аrt. 2. Аstfеl:
• аrt. 3, lit. е) sе rеfеră lа рοlitiса сοmună în dοmеniul trаnsрοrturilοr;
Var. 2019.03.20
140
• аrt. 3, lit. f) stаbilеște nесеsitаtеа аsigurării libеrеi сοnсurеnțе;
• аrt. 3, lit. i) рrеvеdе instituirеа Fοndului Sοсiаl Еurοреаn.
Рοtrivit Сurții dе Justițiе, sрrе dеοsеbirе dе trаtаtеlе intеrnаțiοnаlе, Trаtаtul de

instituire al СЕЕ а rеаlizаt ο οrdinе juridiсă рrοрriе, intеgrаtă sistеmului juridiс аl
stаtеlοr mеmbrе dе lа intrаrеа în vigοаrе а Trаtаtului și саrе sе imрunе jurisdiсțiilοr
асеstοrа; instituind ο Сοmunitаtе ре durаtă nеlimitаtă, dοtаtă сu аtribuții рrοрrii, сu
реrsοnаlitаtе juridiсă, сu ο сарасitаtе dе rерrеzеntаrе ре рlаn intеrnаțiοnаl și, mаi
еxасt, сu рutеri rеаlе izvοrâtе din limitаrеа dе сοmреtеnțе sаu dintr-un trаnsfеr dе
аtribuții аlе stаtеlοr сătrе Сοmunitаtе, асеstеа și-аu limitаt, сhiаr dасă în dοmеnii
rеstrânsе, drерturilе lοr suvеrаnе și аu сrеаt, аstfеl, un sistеm dе drерt rеsοrtisаnțilοr
și сhiаr lοr; аvând un izvοr аutοnοm, drерtului năsсut din trаtаt nu аr рutеа, dесi, în
bаzа nаturii sаlе οriginаlе sресifiсе, să i sе οрună, ре саlе juridiсă, un tеxt intеrn,
οriсаrе аr fi асеstа, fără са să-și рiаrdă саrасtеrul сοmunitаr și fără să sе рună
рrοblеmа сhiаr а bаzеi juridiсе а Сοmunității.
Οbiесtivul Trаtаtului СЕЕ, асеlа dе а institui ο рiаță сοmună а сărеi funсțiοnаrе

intеrеsеаză, în mοd dirесt, justițiаbilii Сοmunității imрliсă fарtul сă Trаtаtul rерrеzintă
mаi mult dесât un асοrd саrе сrееаză οbligаții întrе stаtеlе сοntrасtаntе.
5.3. Instituţiile Comunității Economice Europene
Tratatul CEE creează instituţii şi mecanisme decizionale care permit exprimarea

atât a intereselor naţionale, cât şi a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituţional are
la bază un „triunghi” format din Consiliu, Comisia şi Parlamentul European,
care colaborează între ele.
 Comisia formulează propunerile;

 Consiliul elaborează normele;
 Parlamentul are un rol consultativ.
 în plus, există un alt organ care are un rol consultativ în cadrul procesului
decizional, şi anume Comitetul Economic şi Social.
Var. 2019.03.20
141
Comisia, un colegiu independent de guvernele statelor membre, numită de

către acestea printr-un acord comun, reprezintă interesele comune. Aceasta deţine
monopolul iniţiativei legislative şi face propuneri de acte comunitare
Consiliului de Miniştri. Gardian al tratatelor, ea veghează la aplicarea

acestora şi a dreptului derivat. Comisia dispune, în acest sens, de numeroase mijloace
pentru a controla statele membre şi întreprinderile. În cadrul misiunii sale, Comisia
dispune de putere executivă în vederea aplicării politicilor comune.
Consiliul de Miniştri este compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor

membre şi deţine cea mai mare parte a competenţelor decizionale. Acesta este asistat
de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care îi pregăteşte lucrările şi
execută sarcinile care îi sunt atribuite.
Adunarea Parlamentară (viitorul Parlament European), este o instituție

colegislativă, neavând toate pârghiile legislative pe care le are astăzi Parlamentul
European, fiind o instituție codecizională alături de Consiliu și de Comisie, iar membrii
săi nu sunt aleşi încă prin vot universal direct.
Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curţi de Justiţie.
Tratatul de la Roma privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene a

urmărit:
 promovarea dezvoltării economice;
 ridicarea nivelului de trai al oamenilor;
 evitarea războiului şi asigurarea păcii şi libertăţii.
Conform Acordului privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în
vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de
Justiţie sunt comune CEE şi Euratom.
6. TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND INSTITUIREA

COMUNITĂȚII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE
Tratatul de la Roma privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

semnat în acelaşi timp cu cel privind CEE (25 martie 1957-Roma) dă prioritate
dezvoltării energiei nucleare în scopuri paşnice.
Var. 2019.03.20
142
6.1 Obiectivele Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom)
Euratom-ul avea următoarele obiective principale:
 transmiterea de cunoştinţe tehnice;

 construirea de instalaţii şi echipamente speciale;
 stabilirea unor norme de securitate obligatorii;
 controlul paşnic al resurselor nucleare;
 exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile.
Cele două tratate, au avut scopul de a crea o legătură cât mai strânsă între
naţiunile Europei Occidentale.
6.2. Instituțiile Comunității Europene a Energiei Atomice
În conformitate cu Tratatul de la Roma pentru instituirea Euratom, noua

comunitate avea instituții similare CEE, adică o Comisie și un Consiliu de Miniștrii.
Conform Acordului privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare
în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie
sunt comune Comunității Economice Europene şi Euratom.
7. ÎNCERCĂRILE BRITANICE DE A SUBMINA

COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ
Marea Britanie nu dorea să intre în Piaţa Europeană deoarece accesul pe piaţă

nu era o prioritate imediată pentru exporturile proprii. În acelaşi timp Tariful Vamal
Comun ar fi obligat-o să se separe de Commonwealth, fapt ce ieşea din orice discuţie
diplomatică sau economică. În acelaşi timp, Marea Britanie nu avea nici o certitudine
ce privire la viitorul şi succesul Uniunii. Dacă în cazul înfiinţării CECO a avut doar o
poziţie de scepticism, în cazul înfiinţării CEE şi CEEA a făcut eforturi pentru a
împiedica înfiinţarea acestora.
Var. 2019.03.20
143
7.1. Încercările britanice de a crea o zonă a liberului schimb
Marea Britanie s-a apropiat de "Cei şase" (Franţa, Germania, Italia, Benelux)
prin semnarea Acordurilor de la Paris din 23 oct. 1954 şi a Acordului de asociere la
CECO, semnat în 21 dec. 1954.
Marea Britanie a fost invitată să participe la lucrările Comitetului Spaak cu
ocazia Conferinţei de la Messina, însă pe măsură ce tratativele pentru înfiinţarea
Euratom şi a Uniunii Vamale au evoluat spre o formă finală, aceasta s-a retras de la
discuţii considerând imposibilă participarea sa în CEE sau CEEA. Marea Britanie din
momentul retragerii, a acţionat împotriva uniunii economice a "celor şase" susţinând
faptul că aceştia doreau să dividă Organizaţia Europeană pentru Cooperare
Economică (OECE) înfiinţată în 1948. După aprobarea Raportului Spaak – iulie 1956,
OECE a decis crearea unui grup de lucru care să studieze raporturile dintre cei Şase şi
celelalte state din OECE. S-a creaat un consiliu condus de Ministru britanic pentru
Afaceri Europene – Reginald Maudling, pentru găsirea unor soluţii de armonizare a
diferendelor între cele două organizaţii economice europene. Statele OECE au decis
crearea unei zone a liberului schimb industrial dar nu şi agricol şi eliminarea treptată a
barierelor vamale între state care ar fi urmat să se desfăşoare într-o perioadă de
tranziţie de 15 ani, în trei etape. Cei Şase nu au agreeat propunerile Comitetului
Maudling deoarece nu ar mai fi existat în acest caz o disciplină impusă de un tarif
comun şi nu ar mai fi existat norme comune care să direcţioneze Comunitatea spre o
uniune economică. În acest caz Piaţa Comună s-ar fi dizolvat într-o mare zonă a
liberului schimb formată din cele 17 de state membre OECE, „ca o bucăţică de zahăr
într-un ceai englezesc”.
O dată cu întoarcerea la putere a generalului de Gaule, acesta a decis ca Franţa
să-şi respecte toate tratatele semnate, subliniind faptul că zona liberului schimb
propusă de OECE, nu era importantă pentru Franţa şi ar fi compromis garanţiile
Tratatului de la Roma deja semnat şi coeziunea ulterioară a celor Şase. Ca urmare a
refuzului Franţei de a alinia măsurile din interiorul OECE cu cele din CEE, Marea
Britanie ameninţă cu ieşirea din OECE, NATO şi cu retragerea trupelor din RFG. Cei
Şase şi-au menţinut solidaritatea refuzând propunerile şi ameninţările britanice.
Var. 2019.03.20
144
7.2. Înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb – (EFTA)
Pentru a demonstra că Zona Liberului Schimb propusă de partea britanică era

valabilă, după un rund scurt de negocieri, a fost creată Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb (EFTA) prin Convenţia de la Stockolm din 4 ian. 1960. Această Convenţie
includea şapte state (Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Austria,
Portugalia) Finlanda, alăturându-se în 1961. EFTA i-a pregătit pe cei opt pentru
întrarea în CEE.
Diferenţa dintre Zona liberului schimb - EFTA şi Uniunea Vamală – CEE, constă
în relaţiile cu ţările terţe în raport cu Zona sau Uniunea. În cazul Zonei fiecare stat avea
libertatea de a stabili tarifele vamale cu fiecare din partenerii săi comerciali, pe când în
CEE relaţiile vamale sunt stabilite uniform pt toate statele. La 9 aug. 1961 Marea
Britanie şi-a depus candidatura pentru a intra pe Piaţa Comună.
Var. 2019.03.20
145
CURSUL al X-lea
GENERALUL DE GAULLE ȘI ORIENTAREA
CONTINENTALĂ A EUROPEI (1958 – 1969); TRATATUL
DE FUZIUNE DE LA BRUXELES – 1965
Conținut
1. ORIENTAREA CONSTRUCȚIEI EUROPENE SPRE O DOCTRINĂ
CONTINENTALĂ
1.1. Confruntarea franco-americană privind orientarea atlantică a apărării
1.2. Negocieri pentru instituirea unei Comunități Politice Europene – Planul
Fouchet (10 feb.1961 – 17 apr. 1962);
1.3. Opoțiția franceză la aderarea britanică la Comunități;
1.4. Apropierea franco-germană – Tratatul de la Elysee – 1963
2. TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELLES – 1965
3. MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI DE LA BRUXELLES DIN 1965
4. CRONOLOGIE
1 ORIENTAREA CONSTRUCȚIEI EUROPENE SPRE O

DOCTRINĂ CONTINENTALĂ
Perioada europeană 1958-1969 va fi dominată de personalitatea puternică a

generalului Charles de Gaulle.
Var. 2019.03.20
146
Franța, - stat cu o profundă concepție continentală și naționalistă -, începând cu

sosirea la putere a generalului de Gaulle își schimbă politica construcției europene,
contestând cele două idei fundamertale ale Europei din anii '50: primordialitatea
construcției supranaționale asupra spiritului vestfalian și Europa atlantică.
Generalul Charles de Gaulle își propune instaurarea unei “alte lumi, a unui alt
echilibru europeanˮ, prin care dorește anularea bipolarismului și a dependenței
Europei față de Statele Unite, - nejustificată -, după părerea lui, în urma relansări
economice a Europei Occidentale și a trecerii de la Războiul Rece la o coexistență
pașnică cu statele din lagărul socialist.
1.1. Confruntarea franco-americană privind orientarea atlantică a

apărării
Confruntarea franco-americană viza în special apărarea atlantică. Franța dorește

desființarea monopolului american asupra armelor nucleare ale Alianței, în cadrul
„strategiei represaliilor masive, considerând că acestea nu le mai oferă francezilor
aceeași garanții de securitate, o dată cu schimbarea strategiei americane spre teoria
«răspunsului flexibil»ˮ109. Generalul Charles de Gaulle îi propune fără succes
președintelui Eisenhover, printr-un memorandum, în sept. 1958, să încredințeze
strategia occidentală unui directorat tripartit alcătuit din Statele Unite, Marea Britanie
și Franța.
În februarie 1963 de Gaulle contestă într-o conferință de presă principiul

apărării occidentale comune, iar la 21 februarie 1966 anunță retragerea Franței din
organizația militară integrată, dar nu din Tratat și nici din Alianță. Franța continuă să
participe la lucrările Consiliului Atlantic pentru chestiuni civile și politice. Din acel
moment Franța nu mai participă decât la discuțiile ce privesc probleme civile și
politice, reprezentanții francezi nu participă la în cazul în care Consiliul Atlantic
abordează probleme militare. În consecință Statele Unite denunță toate acordurile
franco-americane publice și secrete, încheiate după 1951 privind infrastructura pusă da
dispoziția Statelor Unite. În consecință, Franța a cerut evacuarea bazelor militare
NATO de pe teritoriul său.
109
Jean-Luc Sauron, Curs de Instituții Europene, Editura Polirom, București, 2010, pag. 50.
Var. 2019.03.20
147
1.2. Negocieri pentru instituirea unei Comunități Politice Europene –

Planul Fouchet (10 feb.1961 – 17 apr. 1962)
O dată cu venirea sa la putere în 1958, în paralel cu celelalte acțiuni ce vizau

construcția europeană, de Gaulle militează pentru crearea unei uniuni politice la
nivelul statelor europene, - „în afara dominației atlanticeˮ -. Acesta dorea crearea unei „
Europe a europenilorˮ, care să fie condusă de uniune politică, - o instituție care să se
afle deasupra instituțiilor supranaționale cu caracter tehnic (CECO, CEE, CEEA) -.
Pentru a-și demara proiectul, a convocat la Paris pe 10-11 feb. 1961, o reuniune la nivel
înalt la care să participe Șeful statului francez, primii miniștrii și miniștrii de externe a
celorlalte cinci state membre. Cu ocazia acestei întâlniri a fost recunoscută necesitatea
unei „prelungiri politiceˮ a CEE. Pentru punerea în practică a ideii instituirii unei
Comunității politice, a fost creată o comisie prezidată de francezul Christian Fouchet și
alcătuită din reprezentanții guvernelor celor șase state, însărcinate cu prezentarea unor
propuneri la următoarea „reuniune la nivel înaltˮ, care urma să se desfășoare la Bad
Godesberg lângă Boon la 18 iunie 1961. În urma reuniunii de la Bad Godesberg,
reprezentanții statelor acceptă să se întâlnească la intervale regulate cu scopul de a-și
corela și concerta politicile proprii pentru găsirea unor soluții comune. Franța propune
la următoarea întâlnire un proiect de tratat pentru constituirea unei „uniuni de state ˮ,
denumit „Planul Fouchet Iˮ. Scopurile lui erau adoptarea unei politici externe comune
și a unei politici de apărare în colaborare cu celelalte națiuni libere, precum și
dezvoltarea cooperării î domeniul științei și a culturii.
Instituțiile acestei Uniuni a statelor urmau să fie:
 Consiliul – organ reprezentativ al șefilor de state sau guverne, care

urma să se întrunească o dată la patru luni și care luau decizii în
unanimitate;
 Adunarea Comunităților – luau decizii cu privire la problemele ce
aveau legătură cu scopurile Uniunii;
 Comisia Politică Permanentă – formată din înalți funcționari ai
MAE, care pregăteau activitatea Consiliului și îi aducea la îndeplinire
deciziile.
Var. 2019.03.20
148
Belgia și Olanda au condiționat ratificarea planului „Fouchet Iˮ privind o Uniune

Politică de aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană.
Pe 4 dec. 1961, guvernul francez le-a transmis partenerilor un „al doilea Plan
Fouchetˮ, care în fapt reprezenta doar punctul de vedere francez, fapt care a generat
reacții din partea guvernelor belgian și olandez, care au cerut înlocuirea lui Fouchet din
fruntea Comisiei Interguvernamentale.
Pe 18 ian. 1962 Christian Fouchet le distribuie membrilor Comisiei

Interguvernamentale a treia versiune a Planului său. Dar nici una din concsiile cerute
de către parteneri nu era inclusă. Cele cinci delegații au respins propunerea franceză
care nu ducea la o evoluție către un sistem politic comunitar și nici către un sistem care
să respecte atributele instituționale ale Comunităților existente.
La conferința desfășurată la Paris la 17 apr. 1962, cei șase miniștrii de externe nu

au putut ajunge la o înțelegere nici cu privire la Alianța Nord Atlantică, nici la garanțiile
de salvgardare a Comunităților existente.
Eșecul acestor conferințe pentru instituirea unei uniuni politice, a întrerupt

tendința ascendentă a unității europene de după relansarea de la Messina. Șefii de
guverne ai celor șase state nu s-au mai reunit timp de șapte ani.
1.3. Opoțiția franceză la aderarea britanică la Comunități
În 9 august 1961, Marea Britanie, - în condițiile unor relații slabe din punct de
vedere economic cu Commonwealthul -, cere să adere la Comunitățile Europene.
Marea Britanie „cerea nenumărate derogări și adaptări ale normelor ce

reglementau CEE, ținând cont de legăturile sale cu Commonwealthul. Ea dorea să
negocieze fiecare produs, contestând același Tratatul și anumite părți ale acquis-ului
comunitar. «Aveai impresia» – scrie P. Gerbet, «că nu Marea Britanie adera la Piața
Comună, ci Piața Comună adera la Commonwealth»ˮ110. În același timp, Comunitatea
progresa în aplicarea Tratatului de la Roma. Ea adoptase Politica Agricolă Comună
(PAC) (14 ian. 1962) și trecuse la etapa a doua prevăzută în Tratat pentru crearea Pieței
Comune.
110
Jean-Luc Sauron, Ibidem, pag. 51
Var. 2019.03.20
149
În timpul negocierilor dintre statele comunitare și Marea Britanie, președintele

Kennedy a propus la 4 iunie 1962 un „mare planˮ - o importantă comunitate atlantică -,
bazată pe un parteneriat comercial cu Europa. Dar a doua zi, într-o conferință de presă,
Kennedy, a condiționat parteneriatul comercial cu Europa de primirea Marii Britania în
rândul Comunității Europene și definitivarea Pieței Comune. În decembrie 1962 SUA și
Marea Britanie au încheiat un tratat strategic la Nassau.
John F Kennedy
Ca o reacție la condițiile ultimative ale Statelor Unite, într-o conferință de presă

din 14 ianuarie 1963, de Gaulle a declarat refuzul Franței de a participa la o Forță
multinațională a NATO și a anunțat opoziția oficială a Franței la aderarea Marii Britanii
la Comunitate. Celelalte cinci state comunitare – neanunțate în prealabil de intențiile
Franței -, au fost consternate de decizia acesteia; dar realizau că nu pot trece peste
hotărârea galică întrucât aderarea la Comunități necesita decizia unanimă a statelor
membre. Comunitatea se confrunta cu prima criză importantă din istoria sa.
La 11 mai 1967, Marea Britanie, îngrijorată de izolarea sa față de Comunitate și

trecând peste umilința la care fusese supusă, și-a reînnoit cererea de aderare sub
semnătura primului ministru laburist Harold Wilson. Între timp Marea Britanie își
revizuise atitudinea și nu a mai pus condiții pentru modificarea Tratatului de la Roma
și acceptând Politica Agricolă Comună fără rezerve.
Generalul de Gaulle e în continuare „bântuit” de frica sa, ca sub presiune Marii

Britanii și Statelor Unite, construcția europeană să nu alunece spre Atlantism, propune
ca negociuerea cu Anglia să se facăpe baza unei poziții comune a celor șase state
membre. Cerința este impusă și celorlalte state EFTA (Irlanda, Danemarca și Norvegia)
care s-au declarat candidate pentru aderarea la Comunități. De Gaulle își exprimă
Var. 2019.03.20
150
dezacordul cu privire la aderarea Marii Britanii la Comunități cu prilejul a două

conferințe de presă din 16 mai și 27 nov. 1967, în absența unei evoluții satisfăcătoare a
stării economice și politice a acesteia. În ciuda opoziției franceze Marea Britanie și-a
menținut cererea de aderare.
1.4. Apropierea franco-germană – Tratatul de la Elysee – 1963
După eșecul Planului Fouchet, din 1962, generalul de Gaulle va dori să

contrapună solidarității britanice cu Statele Unite, o alianță între Franța și RFG.
Refuzul planului de uniune politică dintre cei șase a fost redus la un tratat între franco-
german, semnat la Palatul Elysee din Paris pe 22 ian. 1963. Acest Tratat nu era decât un
act simbolic de bunăvoință și prietenie. Apropierea strategiilor de apărare și a
proiectelor de înarmare nu avea să aibă loc decât mult mai târziu. Guvernele celorlalte
state comunitare reacționează la fel de negativ ca și în cazul Planurilor Fouchet. Statele
mici vedeau în acest tratat o încercare de instituire a hegemoniei franco-germane.
Tratatul Elysee vizează organizarea cooperării dintre cele două state. Șefii de stat
sau guvern se reunesc de două ori pe an și emit directive care sunt puse în aplicare de
către guverne. Miniștrii de externe, ai Apărării și ai Educației se întâlnesc trimestrial
pentru fundamentarea unor politici comune.
În domeniul politicii externe, consultările trebuie să permită formularea unor

poziții analoage în chestiuni cum sânt: problemele Comunităților, Alianța Nord-
Atlantică, raporturile Est – Vest, ONU, relațiile economice internaționale. În domeniul
educației au fost incluse echivalarea diplomelor, cercetarea științifică și dezvoltarea
schimburilor de tineri între cele două state.
2. TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELLES (1965)
La înființare, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, CEE respectiv

Euratom aveau fiecare instituţii de conducere proprii.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului avea patru
instituții/organe de conducere:
Var. 2019.03.20
151
1. Înalta Autoritate: organ independent, dotat cu principalele puteri de

decizie, ale cărei hotărâri erau direct aplicabile pe teritoriul statelor membre,
atât statelor cât şi întreprinderilor din sectoarele cărbunelui şi oţelului;
2. Consiliul Special de Miniştrii: organ interguvernamental, compus din
reprezentanţi ai statelor, care urmărea ca Înalta Autoritate să acţioneze în
strânsă legătură cu guvernele naţionale;
3. Adunarea Comună: care exercita controlul politic asupra Înaltei
Autorităţi;
4. Curtea de Justiţie:
Pe de altă parte Tratatele de instituire a CEE și CEEA își creează propriile
instituții şi mecanismele decizionale care permit exprimarea atât a intereselor
naţionale, cât şi a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituţional avea la bază un
„triunghi” format din:
1. Consiliu (elaborează normele);

2. Comisia ( formulează propunerile);
3. Adunarea (are un rol consultativ),
care colaborează între ele.
Din acest moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare
economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a
Europei111.
Bazele Tratatului de fuziune a executivelor Comunităților Europene (CECO,

CEEA, CEE) au fost puse în ziua în care au fost semnate Tratatele de la Roma, prin
semnarea unei „Convenții privind unele instituții comune ale Comunităților Europene ˮ,
anexată Tratatelor de la Roma.
Această Convenție prevede o Adunare unică și o Curte de Justiție unică pentru

cele trei comunități. Cele două Comunități, CEE și Euratom, au intrat în vigoare pe 1
ian. 1958. Principalele instituțiile celor trei comunități: Consiliul și Comisia (Înalta
Autoritate pentru CECO) au rămas distincte pentru câțiva ani. Consiliul de Miniștrii a
adoptat la 23 sept. 1963, principiul fuziunii instituțiilor, în perspectiva fuziunii celor
trei tratate.
111
Pascal Fontaine, op. cit., p. 14-16
Var. 2019.03.20
152
După negocieri dificile pe 8 apr. 1965, a fost semnat la Bruxelles, Tratatului de

fuziune a executivelor Comunităților Europene, în condițiile în care cele trei
Comunități rămâneau separate. Pe lângă această fuziune administrativă, se instituie şi
un buget de funcţionare unic.
Încă de la intrarea în vigoare a “Tratatelor de la Roma”, în 1958 (de constituire a

CEE şi Euratom) s-a avut în vedere reunirea instituţiilor celor trei Comunităţi, în
instituţii unice. Astfel:
 Înalta Autoritate (CECO) respectiv Comisia (CEE, CEEA) – devin
Comisia Comunităţilor Europene;
 Consiliul Special de Miniştri (CECO) respectiv Consiliul (CEE,
CEEA) –(instituţiile Interguvernamentale) – devin Consiliul;
 Adunarea Comună (CECO) respectiv Adunarea (CEE, CEEA) –
devin Adunarea (care mai târziu se transformă în Parlamentul European);
 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene devine, Curte de
Justiţie.
Aceste evenimente au deschis perspectiva trecerii concrete la unificarea treptată
a Europei Occidentale, ca un model şi o premisă pentru realizarea idealului
paneuropean. Se trecea astfel din faza proiectelor privind construcţia europeană,
marcată de idei, concepte, proiecte, ce păreau de multe ori utopice, dar care au
prefigurat cea mai mare parte a elementelor esenţiale ale acestui edificiu, la realizarea
practică a Europei unite, proces aflat şi în zilele noastre în plină desfăşurare.
La 8 aprilie 1965, este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, a

executivelor celor trei Comunităţi – CECO, CEE şi CEEA, instituindu-se o Comisie
unică, o Adunare unică şi un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunităţi.
Pe 1 iulie 1967, intră în vigoare Tratatul de fuziune, formând Executivele
Comunităților Europene, cunoscută mai târziu sub denumirea de Comunitatea
Europeană, iar de la 1 noiembrie 1993 sub numele de Uniunea Europeană (UE).
3. MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI DE LA BRUXELLES DIN

1965
Prezentul tratat a fost modificat prin următoarele tratate:
Var. 2019.03.20
153
Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii bugetare (1970)
Acest tratat înlocuieşte sistemul de finanţare a Comunităţilor din contribuţiile

venind din partea statelor membre cu cel al resurselor proprii. Acesta instituie, de
asemenea, un buget unic pentru Comunităţi.
Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare (1975)
Tratatul conferă Parlamentului European dreptul de a respinge bugetul şi de a

da Comisiei descărcarea de gestiune pentru executarea acestuia. Tratatul instituie o
Curte de Conturi unică pentru cele trei Comunităţi, organism de control contabil şi de
gestiune financiară.
Tratatul privind Groenlanda (1984)
Acest tratat pune capăt aplicării tratatelor pe teritoriul Groenlandei şi stabileşte

relaţii speciale între Comunitatea Europeană şi Groenlanda, după modelul regimului
aplicabil teritoriilor de peste mări.
Actul Unic European (1986)
Actul Unic European constituie prima modificare semnificativă adusă tratatelor.

Acesta permite extinderea domeniilor în care votul în cadrul Consiliului se face cu
majoritate calificată, creşte rolul Parlamentului European (procedura de cooperare) şi
lărgeşte competenţele comunitare. Actul Unic European introduce obiectivul pieţei
interne, care trebuie realizat până în 1992.
Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la

Maastricht” (1992)
Tratatul de la Maastricht reuneşte sub acelaşi acoperiş Uniunea Europeană, cele

trei Comunităţi (Euratom, CECO, CEE) şi cooperarea politică instituţionalizată în
domeniul politicii externe, al apărării, al poliţei şi al justiţiei. Acesta redenumeşte
Comunitatea Economică Europeană, care devine Comunitatea Europeană. În plus,
acest tratat instituie uniunea economică şi monetară, introduce noi politici comunitare
(educaţie, cultură) şi consolidează competenţele Parlamentului European (procedura
de codecizie).
Tratatul de la Amsterdam (1997)
Var. 2019.03.20
154
Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii prin

crearea unei politici comunitare de ocupare a forţei de muncă, prin transferul către
Comunitate a unei părţi din problemele relevante anterior în cadrul cooperării în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne, prin măsurile menite să apropie Uniunea de
cetăţenii săi şi prin posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state
membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de
codecizie, precum şi votul cu majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează
articolele tratatelor.
Tratatul de la Nisa (2001)
Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte „reminiscenţelor” de la

Amsterdam, şi anume problemelor instituţionale privind extinderea, care nu au fost
soluţionate în 1997. Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea
voturilor în cadrul Consiliului şi despre extinderea domeniilor supuse votului cu
majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de cooperare consolidată şi
eficientizează sistemul jurisdicţional.
Tratatul de la Lisabona (2007)
Tratatul de la Lisabona introduce largi reforme instituţionale. Acesta elimină

vechea arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte
Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Tratatul introduce, de asemenea,
modificări semnificative cu privire la modul de funcţionare al instituţiilor europene, la
procesul decizional şi la repartiţia competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul
este îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Europă extinsă, cu 27 de
membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne şi externe
ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri în
domenii politice noi.
Tratatul de la Bruxelles fost modificat de asemenea prin următoarele Tratate

de aderare:
Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit (1972),

care creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la şase la nouă.
Tratatul de aderare a Greciei (1979)
Var. 2019.03.20
155
Tratatul de aderare a Spaniei şi Portugaliei (1985), care creşte numărul

statelor membre ale Comunităţii Europene de la zece la douăsprezece.
Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte

numărul statelor membre ale Comunităţii Europene la cincisprezece.
Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei,

Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003). Tratat
creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la
douăzeci şi cinci.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005). Tratatul creşte

numărul statelor membre ale Comunităţii Europene la douăzeci şi şapte.
Tratatul de aderare a Croației (2014). Tratat creşte numărul statelor

membre ale Comunităţii Europene la douăzeci şi opt.
Var. 2019.03.20
156
CURSUL al XI-lea
"REVOLUȚIA TĂCUTĂ" A EUROPEI (1969-1979) -
EXTINDEREA COMUNITĂȚI EUROPENE -
Conținut
1. "REVOLUȚIA TĂCUTĂ" A EUROPEI (1969-1979);
2. PRIMA EXTINDERE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE SPRE MAREA BRITANIE,

DANEMARCA ȘI IRLANDA - MODEL PENTRU EXTINDERILE URMĂTOARE;
2.1 Primul val al aderării comunitare;
2.2. Renegocierea britanică;
3. A DOUA EXTINDERE A COMUNITĂȚII SPRE SUD: GRECIA, PORTUGALIA,

SPANIA
4. CREȘTEREA PUTERII PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI INSTITUȚIONALI-

ZAREA CONSILIULUI EUROPEAN
4.1. Măsuri de dezvoltare instituțională a Parlamentului European
4.2. Instituționalizarea Consiliului European
1. „REVOLUȚIA TĂCUTĂ” A EUROPEI (1969-1979)
După o lungă perioadă de stagnare a Construcției europene datorată spiritului

continental naționalist al generalului Charles de Gaulle, o dată cu plecarea acestuia de
Var. 2019.03.20
157
la putere, are loc o destindere naturală, și o trecere la următoarea etapă unificatoare

fără dezbateri dificile, - ca și când întreaga
comunitate europeană ar fi epuizat toate
negocierile dificile tocmai în timpul lui de Gaulle
-. După demisia generalului de Gaulle de la
sfârșitul lui aprilie, la 10 iulie 1969 noul
președinte francez, Georges Pompidou „a sugerat
inițierea unui Summit a celor Șase pentru a
discuta despre extinderea Comunității Europene
și alte probleme. Spre deosebire de predecesorul său, Pompidou, nu a fost, în principiu,
împotriva aderării la CEE Marii Britaniiˮ112.
Ales pe un manifest pro-european, Georges Pompidou a acționat pentru a pune

capăt "paraliziei" care a caracterizat Comunitatea, mai mult de un deceniu.
Noul președinte francez deschide o nouă etapă, în care se pun bazele Europei
anilor ‛90, care se caracterizează prin:
 Uniunea Economică și Monetară;

 Prima mare extindere europeană;
 Creșterea puterii Parlamentului European;
 Evoluția Comunității Europene, către statutul de Uniune.
Centrul expozițional Georges Pompidou din Paris
112
http://www.cvce.eu/en/recherche/unit-content/-/unit/ accesat la 08.05.2016
Var. 2019.03.20
158
2. PRIMA EXTINDERE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE SPRE

MAREA BRITANIE, DANEMARCA ȘI IRLANDA, MODEL
PENTRU EXTINDERILE URMĂTOARE
Comunitățile Europene ies din somnul gaull-ist cu ocazia reuniunii la nivel înalt
de la Haga (1-2 dec. 1969), când noul președinte al Franței Georges Pompidou este de
acord cu inițierea negocierilor de aderare cu Marea Britanie. Reuniunea de la Haga se
finalizează cu un acord de principiu care stabilea un program ambițios (faimosul triptic
de la Haga), care se referea la trei aspecte:
 finalizarea construcției comunitare reprezenta în mod esențial definirea

Politicii Agricole Comunitare (PAC);
 aprofundarea către o politică monetară;
 extinderea Comunităților Europene, prin începerea discuțiilor de aderare
a statelor din nord și din sud în trei valuri succesive.
2.1 Primul val al aderării comunitare
Franţa nu putea împiedica pe termen lung extinderea. La summitul de la Haga

din anul 1969, succesorul lui de Gaulle, Georges Pompidou şi-a dat acordul pentru
reluarea negocierilor. Un fapt decisiv pentru această schimbare de poziţie a fost faptul
că s-a reuşit, în cadrul unui „package deal” de mari dimensiuni, să fie luate în
considerare interesele tuturor statelor membre. În cadrul acestei „soluţii la pachet”,
Franţa a primit, în schimbul acordului său privind extinderea, permisiunea celorlalte
ţări, de a finaliza şi dezvolta proiectul Politicii Agrare Comune.
După reuniunea la nivel înalt de la Haga – 30 iunie 1970 -, încep oficial

negocierile cu cele patru state nord europene: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda,
Norvegia. Această negociere a fost o experimentare a procedurilor de adreare pe care le
va folosi Comunitatea Europeană în viitor.
În privința extinderii, documentul final al Conferinței de la Haga preciza:
Var. 2019.03.20
159
„atâta timp cât statele candidate acceptă tratatele și finalitățile

lor politice, deciziile intervenite după intrarea în vigoare a tratatelor
precum și opțiunile luate, șefii de state și de guverne și-au dat acordul
pentru deschiderea negocierilor între Comunitate, de o parte, și statele
candidate, de cealaltă parte se putea discuta despre aderare.”113
Relansarea integrării europene – Haga 1-2 dec.1969
Aderarea la Comunitatea Europeană (CE) a Marii Britanii şi Danemarcei, a

însemnat aderarea a două ţări care dădeau cu totul alte sensuri rolului jucat de
Comunitate în relația dintre aceasta și statele membre. Pentru amândouă, CE era în
primul rând o comunitate economică de pe urma căreia sperau să poată profita. Pentru
nici una dintre cele două ţări, nu se punea problema suplimentării măsurilor de
limitare a suveranităţii naţionale. În ambele ţări, până şi statutul de membru al CE
constituia un motiv de diviziune a opiniei publice.
Cele șase state comunitare stabilesc principiul de bază al aderării, conform

căruia statele candidate trebuie să accepte integral tratatele adoptate, obiectivele
politice ale acestora, normele, deciziile care au intrat în vigoare după semnarea
tratatelor și așa numitul „aquis communantaire” 114. Negocierile cu noile state se vor
113
Cosma Mircea Ispas Teofil, op.cit.;
114
Termenul acquis comunitar desemnează totalitatea drepturilor și a obligațiilor comune care
decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene. Incluzând, pe lângă tratate, și actele adoptate
Var. 2019.03.20
160
concentra doar asupra stabilirii unor măsuri tranzitorii pe o durată limitată de timp și
cu un calendar precis de urmărit. Diferitele tratate de aderare a fiecărui val de
extindere, vor trebui să intre în vigoare la aceeași dată. Tratatele de adeziune la
Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei sunt semnate pe 22
ianuarie 1972 și vor fi aplicabile începând cu 1 ianuarie 1973.
Primul val al aderării la Comunitatea Europeană115
Norvegia se retrage după rezultatul negativ al referendumului de aderare.
Procesul de ratificarea tratatelor, cu fiecare stat, a demonstrat complexitatea

procesului de integrare, întrucât fiecare stat avea particularitățile sale, nivelul său de
dezvoltare și o anumită capacitate de adaptare politică, economică și socială la sistemul
comunitar european.
2.2. Renegocierea britanică
În 1974 o dată cu ajungerea la putere a laburiștilor, Marea Britanie încep

negocierile privind modificarea termenilor aderării sale, - în condițiile în care doar cu
doi ani în urmă semnase tratatul de adeziune prin care acceptase condițiile aderării -.
Marea Britanie având o agricultură nedezvoltată nu beneficia de câștigurile Politicii
Agricole Comune, care gestiona în fapt două treimi din bugetul Comunităților. Primul
de către instituțiile UE. Acquis-ul comunitar este în continuă evoluție.

115
http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs5neu/phase_1.htm
Var. 2019.03.20
161
ministru britanic – Harold Wilson – amenință cu inițierea unui referendum prin care
britanicii să își spună cuvântul asupra rămânerii în cadrul Comunității în funcție de
rezultatul negocierii. După reuniunea de la Dublin britanicii au obținut concesii
substanțiale, dar nu pe domeniul tratatelor comunitare sau aquis-ului comunitar, ci în
zona măsurilor tranzitorii, a perioadei de tranziție, a eliminării progresive a tarifelor, a
adoptării Tarifului Vamal Extern Comun și a armonizării prețurilor comune agricole.
Guvernul britanic a obținut promisiunea rambursării unei părți din TVA dacă balanța
sa de plăți va fi deficitară. Referendumul britanic din 1975 a indicat faptul că 67% din
votanți doreau rămânerea în cadrul Comunității. O dată cu venirea la putere a doamnei
Margaret Thatcher s-a auzit tot mai des și mai puternic expresia „I want my money
backˮ, astfel încât în mai 1980 cei nouă membri ai Comunității acceptă să fie redusă
contribuția britanică pentru doi ani. În 1984 Margaret Thatcher a obținut reducerea
permanentă a contribuției bugetare britanice.
3. A DOUA EXTINDERE A COMUNITĂȚII SPRE SUD: GRECIA,

PORTUGALIA, SPANIA
În timp ce unii se mai îndoiau încă de faptul că includerea Marii Britanii fusese o
alegere bună, aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei, - adică extinderea către -, a fost
considerată de toată lumea, din punct de vedere politico-strategic, un lucru pozitiv şi
necesar.
„Punctele mai slabe erau însă consecinţele de ordin economic şi

instituţional, pe care această extindere le aducea cu sine. Nivelul de
dezvoltare economică din toate cele trei ţări se afla în mod evident sub
media Comunităţii; eterogenitatea sporită precum şi, fără îndoială,
mărirea considerabilă a numărului statelor membre, îi făcea pe mulţi
să-şi exprime îngrijorarea în ceea ce privea eficienţa instituţiilor şi
decursul proceselor decizionaleˮ116.
Al doilea val al extinderii a fost un răspuns al statelor occidentale la

democratizarea statelor sudice, care renunțaseră la regimurile autoritare, dar în același
timp era și un efect al detensionării relațiilor vest-est. Este posibil ca în noua eră a
116
Var. 2019.03.20
162
Războiului Rece să nu mai fi fost chiar așa de important nivelul de democratizare al

celor trei state a "frunzelor de măslin", ci să fi devenit mai importantă poziția
geopolitică a acestora în flancul sudic al Alianței Nord Atlantice și creșterea ponderii
economiei europene în economia mondială.
Extinderea către sud a fost însă cel mai mult influenţată de problemele pe care le
avea Comunitatea în interior la începutul anilor ’80. În fapt, era vorba despre
divergenţele referitoare la căile ce ar fi trebui urmate în evoluţia procesului de
integrare. Aceste discuții, au întârziat considerabil negocierile de aderare, astfel încât
abia după summitul de la Fontainebleau, din 1984, au putut fi trasate liniile proiectului
pentru Piaţa internă şi a Actului Unic European, s-a putut ajunge la un consens în ceea
ce privea data concretă a aderării Spaniei şi Portugaliei - 1 ianuarie 1986 -.
Extinderea către sud a avut efectele ei asupra dezvoltării Comunităţii. Astfel,

anumite domenii politice şi mai ales Politica Agrară Comună au avut mult de suferit de
pe urma acesteia. Politica regională a trebuit şi ea modificată, pentru ca noii membri să
poată intra pe piaţa internă.
Grecia care încheiase încă din 1961 un tratat de asociere la Comunitate,

semnează tratatul de aderare în 28 mai 1979, care intră în vigoare începând cu 1
ian.1980. Aceasta acceptă condițiile tratatelor și principiul aquis-ului comunitar, având
o perioadă de tranziție cuprinsă între cinci și șapte ani în funcție de domeniul de
aplicare.
Var. 2019.03.20
163
Al doilea val al aderării la Comunitatea Europeană117
Spania și Portugalia încep negocierile în 1978, semnează acordurile în 1985 și

după opt ani de negocieri, intră în Comunitate pe 1 ian. 1986.
4. CREȘTEREA PUTERII PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI

INSTITUȚIONALIZAREA CONSILIULUI EUROPEAN
4.1. Măsuri de dezvoltare instituțională a Parlamentului European
A) Modificarea sistemului de finanțare a cheltuielilor comunitare, ce nu se

mai realiza prin contribuția statelor ci prin aport propriu, a dus la creșterea puterii
Adunării Parlamentare Europene. Din 22 ian. 1969, Miniștrii celor Șase au decis ca
taxele percepute pentru produsele agricole importate din afara Comunității să intre în
bugetul comunitar. Politica de taxare a produselor agricole extracomunitare făcea ca
prețul produselor importate să fie mai mare decât al produselor de pe piața european –
comunitară, iar din 1975 aceeași politică vamală se aplica și produselor industriale.
Astfel Parlamentul European decidea asupra 5 % din bugetul comunitar, (1 % venind
din TVA-ul perceput în întreaga Comunitate) restul de 95 %, fiind gestionat de către
Consiliu.
117
Var. 2019.03.20
164
Modificarea regimului financiar al Comunităților începând cu 1970 diferențiază

complet Comunitățile de organizațiile internaționale prin faptul că acestea dispuneau
de un buget substanțial generat din surse proprii, și nu erau tributare finanțării statelor
membre.
B) Trecerea de la denumirea de Adunarea Comună la cea de

Parlament European.
În 1952, se înființează Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului; zece de ani mai târziu în 1962, denumirea este schimbată în cea de Parlament
European.
Primele alegeri directe au avut loc în 1979
C) Democratizarea procedurii electorale a Parlamentului

European întră într-o nouă etapă prin trecerea la votul universal direct începând cu
iunie 1979. Sistemul alegerilor prin vot direct fusese prevăzut în toate cele trei tratate
fundamentele ale Comunităților Europene dar aplicarea necesita acordul unanim al
statelor membre. Principiul este recunoscut de Consiliu abia în 1976, din cauza
opoziției constante a anumitor guverne, în special a celui francez. În conformitate cu
Tratatele de la Paris și de la Roma, Adunarea Unică /Adunarea Parlamentară
Europeană, trebuia să fie formată din „reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în
Comunitateˮ. În realitate aceștia erau membrii ai Parlamentelor naționale stabiliți
conform normelor naționale. Formula sufragiului indirect a fost considerat ca necesar
pentru pregătirea progresivă a opiniei publice europene. Acest sistem nu a fost unul
neobișnuit, el fiind utilizat timp de un secol pentru alegerea Parlamentului american de
către parlamentele statelor membre.
4.2. Instituționalizarea Consiliului European
Noul președinte al Franței Valery Giscard d’Estaign, a decis să reînsuflețească

construcția europeană, organizând o reuniune la nivel înalt pe 9-10 dec. 1974. În
comunicatul comun dat după reuniune, cei nouă afirmau „necesitatea unei abordări
globale a problemelor interne pe care le pune construcția europeană și a celor cu care
se confruntă Europa în plan extern”. În aceste condiții „șefii de state și de guverne au
Var. 2019.03.20
165
decis să se întrunească însoțiți de Miniștrii Afacerilor Externe, de trei ori pe an și ori de

câte ori este necesar ca un Consiliu al Comunității în temeiul cooperării politice”.
Consiliul European acționa sub o dublă funcționalitate. Una în calitate de

Consiliu al Comunității, instituție comunitară ce acționează în cadrul tratatelor, sau în
cadrul cooperării politice, ca o conferință diplomatică clasică, deliberând în mod
autonom și luând decizii în unanimitate. Cooperarea politică este astfel oficializată fără
crearea unei noi structuri instituționale.
Consiliul European desfășurat la Londra (29-30 iunie 1977) a ținut să afirme

faptul că acesta nu se va pronunța decât cu privire la chestiuni deja examinate de
celelalte instituții ale Comunității.
Cooperarea politică și Consiliul European au fost consfințite ulterior printr-un

tratat supus ratificării: Actul Unic European.
Consiliul European a devenit în scurt timp o instituție de impulsionare a

construcției europene, de orientare politică a comunităților și de negociere a blocajelor
care nu puteau fi rezolvate la nivelul Consiliului de Miniștrii al Comunităților.
Tot la reuniunea șefilor de state sau guverne de la Paris din 1974, primul-
ministru belgian Leo Tindemans, a fost însărcinat cu redactarea unui raport privind
structura Uniunii Europene. În raportul său prezentat în decembrie 1975, Tindemans
propune o serie de reforme:
 Extinderea puterilor Comisiei, al cărei Președinte investit de Parlamentul

European, î-și va numi singur colegii;
 Acordarea de puteri legislative Parlamentului European;
 Alegerea Parlamentului European prin vot universal;
 Extinderea votului majoritar în Consiliul de Miniștri;
 Extinderea competențelor Comunității în domeniul politicii externe.
Propunerile lui Tindemans sunt prea ambițioase pentru timpul la care au fost
făcute, ele neavând efect cel puțin pe termen scurt.
Var. 2019.03.20
166
CURSUL al XII-lea
ACTUL UNIC EUROPEAN ȘI PROIECTUL PIEȚEI
UNICE (1980-1986) (18 pag.)
Conținut
1. CRIZA MONETARĂ INTERNAȚIONALĂ GRĂBEȘTE MĂSURILE DE

UNIFICARE MONETARĂ EUROPEANĂ
2. ETAPELE PRELIMINARE ADOPTĂRII ACTULUI UNIC EUROPEAN
2.1. Proiectul Spinelli
2.2. Raportul Dooge
2.3. Carta Albă
2.4. Cauzele care au condus la elaborarea AUE
3. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN
4. STRUCTURA ACTULUI UNIC EUROPEAN
5. MODIFICĂRI ADUSE ACTULUI UNIC EUROPEAN
1. CRIZA MONETARĂ INTERNAȚIONALĂ GRĂBEȘTE

MĂSURILE DE UNIFICARE MONETARĂ EUROPEANĂ
1.1. Planul Werner de uniune monetară
Pe 1 ian. 1970 șefii de state și guverne a statelor Comunității Europene se

reunesc la Haga în scopul oficializării trecerii la Piața Comună. În urma analizelor
Var. 2019.03.20
167
economico-financiare aceștia realizează că este imposibilă păstrarea coeziunii Uniunii

Vamale fără o Uniune Monetară. În aceste condiții pe 16 oct. 1970 președintele
guvernului luxemburghez – Pierre Werner -, definește un nou obiectiv pentru
Comunitatea Europeană: trecerea la o monedă comună. Pentru aceasta, monedele
naționale trebuiau convertite la o paritate fixă. Uniunea Monetară reprezenta astfel
liberalizarea totală a plăților și a transferurilor și constituirea unei veritabile Piețe
Comune a Capitalurilor. Dar solidaritatea monetară prezentată de Werner nu putea fi
nelimitată în favoarea aceluiași stat sau a aceleiași monede - în lipsa unei monede
comune -, ea presupunea dezvoltarea comparabilă și compatibilă a economiilor
naționale, ceea ce însemna o politică economică europeană. Pierre Werner propune
crearea unor instituții de decizie pentru politica economică și a unui sistem comunitar
de bănci centrale.
Pierre Werner - președintele guvernului luxemburghez -
Comisia ia în considerare Raportul Werner și propune crearea unei Uniuni

Economice și Monetare în următorii zece ani. Consiliul de Miniștrii, (reunit pe 8-9 feb.
1971), acceptă realizarea uniuni propuse, conform unui plan etapizat, care urma să
înceapă la 1 ian 1971. Scopul era de a instaura un „ansamblu monetar individualizat în
cadrul sistemului internațional, care să includă stabilirea definitivă a raporturilor de
paritate, condiție absolut necesară pentru crearea monedei unice și organizarea la nivel
comunitar a băncilor centrale. Ulterior, Consiliul adoptă o rezoluție la 22 mart. 1971,
care devine un veritabil angajament politic al Comunității pentru o Uniune Economică
și Monetară.
Var. 2019.03.20
168
Pierre Werner, Gaston Eyskens, Gaston Thorn și Pierre Harmel la

Summit-ul de la Haga
3. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN
Principalul obiectiv al AUE a fost relansarea procesului de construcţie

europeană, în vederea realizării Pieţei interne. Aceasta devenise dificil de realizat
întrucât tratatele existente, impuneau în procesului decizional din cadrul Consiliului,
votul în unanimitate în domeniul armonizării legislative.
De aceea, Conferinţa interguvernamentală care a condus la semnarea Actului

Unic European a avut un dublu mandat. Pe de o parte, era vorba de încheierea unui
tratat în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi, pe de altă parte, de un act
care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce priveşte:
 procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;

 puterile Comisiei;
 puterile Parlamentului European;
 extinderea competenţelor Comunităţilor.
4. STRUCTURA ACTULUI UNIC EUROPEAN
Actul Unic European este constituit dintr-un Preambul, din patru titluri şi dintr-
o serie de declaraţii adoptate în timpul Conferinţei.
Var. 2019.03.20
169
Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului şi exprimă voinţa

statelor membre de a transforma totalitatea relaţiilor dintre ele în vederea instituirii
unei Uniuni Europene. Preambulul precizează, de asemenea, caracterul unic al Actului,
care reuneşte dispoziţiile comune privind cooperarea în domeniul politicii externe şi al
Comunităţilor Europene. De asemenea, subliniază cele două obiective ale revizuirii
tratatelor, şi anume „să îmbunătăţească situaţia economică şi socială prin aprofundarea
politicilor comune şi prin urmărirea de noi obiective” şi „să asigure o funcţionare mai
bună a Comunităţilor”.
Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind cooperarea politică şi Comunităţile

Europene. Titlul II este consacrat modificărilor tratatelor de instituire a Comunităţilor
Europene, iar Titlul III cooperării europene în domeniul politicii externe. Titlul IV
cuprinde dispoziţiile generale şi finale.
4.1. Contribuţiile tratatului – modificări instituţionale
Pentru a înlesni realizarea Pieţei unice, Actul Unic prevede creşterea numărului
de domenii în care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul
unanimităţii. Acest lucru uşura procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele
inerente căutării unui acord unanim între cele 12 state membre. Unanimitatea nu mai
este necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieţei interne, cu excepţia
măsurilor privind fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor şi drepturile şi interesele
lucrătorilor salariaţi.
Actului Unic European (AUE) instituie în mod formal Consiliul European,

oficializând astfel conferinţele şi reuniunile la nivel înalt dintre şefii de stat şi de
guvern. Competenţele acestui organ nu sunt, totuşi, precizate, Consiliul European
neavând putere de decizie, nici putere de constrângere, în raport cu celelalte instituţii,
fapt ce va fi corectat prin următoarele tratate europene.
Actului Unic European (AUE), consolidează puterile Parlamentului, prin

introducerea avizului conform al acestuia în cazul încheierii tratatelor de asociere. În
plus, Actul Unic instituie procedura de cooperare, care consolidează poziţia
Parlamentului în cadrul dialogului interinstituţional, dându-i posibilitatea unei duble
lecturi a legislaţiei propuse. Domeniul de aplicare a acestei proceduri rămâne totuşi
Var. 2019.03.20
170
limitat la cazurile în care Consiliul decide cu majoritate calificată, cu excepţia politicii

de mediu.
Actul Unic clarifică dispoziţiile existente privind competenţele de execuţie.

Articolul 10 modifică articolul 145 din Tratatul CEE. Astfel, în regulă generală, Consiliul
delegă Comisiei competenţele de execuţie a actelor. Consiliul nu îşi poate rezerva
competenţa de execuţie decât în cazuri specifice. AUE face posibilă instituirea unui
Tribunal de Primă Instanţă (TPI). În aceste condiții, toate cazurile pot fi transferate
acestui Tribunal, cu excepţia hotărârilor preliminare supuse de statele membre sau a
chestiunilor preliminare.
Reunit la Milano, în 28-29 iunie 1985, Consiliul European aprobă Carta Albă a
Comisiei, în care se stabileşte programul şi agenda pentru atingerea obiectivului de
realizare a Pieţei interne complet unificate până în 1992 şi hotărăște negocierea
interguvernamentală a unui nou tratat. Începând cu 27 ianuarie 1986 Actul Unic
European este deschis spre semnare statelor comunitare. Pe 28 februarie 1986 acesta
este semnat de toate statele.
Importanța acestui act rezidă în faptul că în conţinutul sau coexistă dispoziţii

referitoare la comunitatea economică şi la cooperarea politică, iar documentul se
constituie într-un tratat complementar în care sunt adunate amendamentele la
tratatele fondatoare ale Comunităţilor şi procedurile de cooperare.
Realizarea spaţiului fără frontiere reprezintă obiectivul esenţial al Actului.

Principalele inovaţii apărute sunt:
 modificări în procesul decizional – cu excepţia sectorului social şi a celui

fiscal;
 toate deciziile referitoare la libera circulaţie şi realizarea Pieţei interne vor
fi luate cu vot majoritar;
 libera circulaţie a capitalurilor;
 liberalizarea activităţilor bancare şi a sectorului asigurărilor, care vor
beneficia de drepturi de rezidenţă şi liberă prestaţie.
Principiile fundamentale luate în calcul în AUE sunt:
Var. 2019.03.20
171
 capacitatea juridică a Comunităţii de a legifera pe teritoriul comunitar, în

domeniile de competenţă;
 prioritatea liberei circulaţii în dezvoltarea pieţei interne;
 principiul subsidiarităţii (înfăptuirea unei acţiuni la nivelul de putere cel
mai apropiat de cetăţeni);
 principiul de separare între metoda comunitară şi cooperarea în materie
de politică externă.
4.2. Contribuţiile tratatului - modificări politice
Articolul 8A defineşte în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea
progresivă a pieţei interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie
1992. Piaţa internă este definită drept,
„spaţiul fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor,

a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform
dispoziţiilor prezentului tratat”.
În ceea ce priveşte capacitatea monetară, Actul Unic nu permite instituirea unei

politici noi, dar inserează prevederi referitoare la capacitatea monetară. Convergenţa
politicilor economice şi monetare se regăseşte în cadrul competenţelor existente.
Politica socială este deja reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce
două articole noi în acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizează
Consiliul să decidă cu majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare și să
adopte dispoziţii minime pentru a promova „îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru
a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor”. Articolul 118B din Tratatul CEE atribuie
Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul social la nivel european.
Actul Unic instituie o politică comunitară de coeziune economică şi socială

pentru a contrabalansa efectele realizării pieţei interne asupra statelor membre mai
slab dezvoltate şi pentru a reduce disparităţile de dezvoltare între regiuni. Intervenţia
comunitară se face prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare
Agricolă (FEOGA) şi a Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).
Var. 2019.03.20
172
În ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea tehnică, articolul 130F din Tratatul

CEE stabileşte drept obiectiv, „consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale
industriei europene şi dezvoltarea competitivităţii sale internaţionale”. Pentru aceasta
Actul Unic prevede crearea unor programe-cadru multianuale adoptate de Consiliu în
unanimitate.
Preocupările privind protecţia mediului la nivel comunitar erau deja menţionate

în Tratatul de la Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S şi
130T din Tratatul CEE), care permit Comunităţii „conservarea, protecţia şi
îmbunătăţirea calităţii mediului, contribuie la protecţia sănătăţii persoanelor şi
utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale”. Se precizează faptul că
intervenţia Comunităţii în domeniul mediului are loc doar dacă această acţiune poate fi
realizată mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre (principiul
subsidiarității).
Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora şi aplica

o politică externă comună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se
consulte cu privire la problemele de politică externă care ar putea prezenta interes
pentru securitatea statelor membre. Preşedinţia Consiliului este responsabilă pentru
iniţierea, coordonarea şi reprezentarea statelor membre faţă de state terţe în acest
domeniu.
4.3. Actul Unic European, bilanţ şi perspective
AUE a permis transformarea, la 1 ianuarie 1993, a Pieţei Comune în Piaţa Unică.

Prin crearea de noi competenţe comunitare şi prin reforma instituţiilor, AUE deschide
calea integrării politice şi a uniunii economice şi monetare, care vor fi instituite prin
Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.
Var. 2019.03.20
173
CURSUL al XIII-lea
PROCESUL DE ADAPTARE A COMUNITĂȚII
ECONOMICE EUROPENE LA EUROPA NAȚIUNILOR
(1989 – 1996); TRATATUL DE LA MAASTRICHT
Conținut
1. PAȘI SPRE DEMOCRATIZAREA EUROPEI
1.1. Prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de Est
1.2. Reunificarea Germaniei
2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT (1992)
2.1. Primul Pilon: Pilonul Comunitar
2.2. Al doilea Pilon: PESC
2.3. Al treilea Pilon: JAI
3. MODIFICĂRI ADUSE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT
3.1. Structurile Uniunii
3.2. Competența Uniunii
4. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE CĂTRE VEST
1. PAȘI SPRE DEMOCRATIZAREA EUROPEI
Evenimentele geopolitice din Europa Centrală și de Est au găsit statele

occidentale nepregătite pentru transformările ce urmau să se producă. Evoluția
politico-economică a statelor europene a purtat amprenta unor îndelungi bâlbâieli,
tatonări și acțiuni care aveau la bază doar extazul unei Europe în schimbare rapidă.
Var. 2019.03.20
174
1.1. Prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de Est
După 1989 evenimentele politice s-au precipitat în Europa Centrală și de Est,

având ca finalitate - în numai trei ani -, prăbușirea regimurilor comuniste, dispariția
Tratatului de la Varșovia și destrămarea Uniunii Sovietice.
La 6 iunie 1989, Gorbaciov afirmă în fața Consiliului Europei faptul că, „orice
imixtiune în politica internă, orice încercare de limitare a suveranității statelor, atât
prietene, aliate cât și altele, sunt inadmisibile. Prin acest discurs personalitatea
sovietică cu cel mai înalt rang, pune capăt după 42 de ani, imixtiunii URSS-ului în
politica internă a statelor din blocul comunist.
Pe 6 nov. 1989 - la patru ani după venirea la putere în Uniunea Sovietică a lui
Mihail Gorbaciov -, a avut loc căderea Zidului Berlinului, care împărțea orașul în două
din august 1961. Acest fapt, de o semnificație fără precedent în ultima jumătate de
secol, scoate în evidență renunțarea de către URSS la Doctrina Brejnev.
Valul de liberalizare pornit din Polonia și Ungaria cuprinde toate statele

comuniste, unde au loc schimbări pașnice, cu excepția României. Pe parcursul anului
1990 au loc alegeri libere în toate statele Central și Est europene și începe procesul de
dezintegrare a instituțiilor blocului comunist. Structurile militare ale Pactului de la
Varșovia sunt dizolvate la 25 feb. 1991, CAER este desființat la 28 iunie 1991, Uniunea
Sovietică dispare la 25 dec. 1991 (dată la care Gorbaciov demisionează), iar în locul ei,
apar Republica Belarus, Federația Rusă și Ucraina care formează Comunitatea Statelor
Independente (CSI). Ulterior li se alătură opt state din Asia Centrală. Georgia și statele
baltice se distanțează de CSI.
1.2. Reunificarea Germaniei
Ca o consecință normală a destrămării lagărului comunist, cele două Germanii

se reunifică. Cancelarul Helmuth Kohl a profitat de căderea Zidului Berlinului și de
euforia marilor puteri, punând în scurt timp în aplicare un plan de unire, care nu
pomenea nimic de frontiere și de drepturile învingătorilor din 1945. În 9 dec. 1989,
Consiliul European aprobase principiului unității germane prin liberă autodeterminare,
de care Kohl profită. Unificarea este înfăptuită prin absorbția RDG de către statul
Var. 2019.03.20
175
federal. La 18 martie au loc alegeri libere care au confirmat dorința poporului german.
La 18 mai a fost semnat un Tratat de uniune economică, monetară și socială între cele
două Germanii, cu intrare în vigoare de la 1 iulie 1990. La 31 august cele două guverne
germane semnează la Berlin un tratat de uniune politică prin care sunt integrate în
RFG cele cinci landuri est germane.
Ultima problemă care mai trebuia rezolvată este acceptul celor patru învingători
ai celui de Al Doilea Război Mondial. SUA, Franța și Marea Britanie acceptă și susțin
unirea celor două Germanii. Uniunea Sovietică acceptă în final autodeterminarea RDG,
pe 10 feb. 1990, după care autorizează ca Germania reunificată să rămână în NATO.
Reunificarea oficială a Germaniilor are loc la 3 oct. 1990.
Comunitatea Europeană acceptă ca landurile Germaniei de est integrate în RFG

să intre în Comunitatea Europeană fără revizuirea tratatelor, cu măsuri tranzitorii pe
domeniile: comerțului exterior, agriculturii, politicilor structurale și mediului.
2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT-1992
Tratatul de la Maastricht a modificat tratatele europene precedente și a creat o

Uniune Europeană fondată pe trei piloni:
- Comunitățile Europene;
- Politica externă și de securitate comună (PESC);
- Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne (JAI).
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht la 7 feb. 1992, a

intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta reuneşte într-un singur ansamblu,
denumit Uniunea Europeană, cele trei Comunităţi (CECO, CEE, Euratom) şi
cooperările politice instituţionalizate în domeniul politicii externe, al apărării, al
poliţiei şi al justiţiei. Tratatul redenumeşte Comunitatea Economică Europeană, care
devine Comunitatea Europeană. În plus, acest tratat
 instituie uniunea economică şi monetară;

 introduce noi politici comunitare (educaţie, cultură, cooperarea pentru
dezvoltare, coeziunea);
 extinde competenţele Parlamentului European (procedura de codecizie).
Var. 2019.03.20
176
Ca urmare a inițiativei președintelui Mitterand și a cancelarului Kohl, Consiliul

European întrunit la Dublin (25-26 iunie 1990) decide inițierea unei conferințe
interguvernamentale privind Uniunea Politică, cu termen de finalizare, finele anului
1992.
Următoarea conferință a Consiliului European - de la Roma 14-15 dec. 1990 -, a

fost organizată în scopul stabilirii mandatului care trebuia acordat celor două
conferințe care urmau a fi organizate.
 o conferință pentru Uniunea Politică la care urmau să fie discutate

mijloacele prin care:
 să sporească legitimitatea democratică;
 se extinderea puterea Parlamentului;
 se definea cetățenia europeană;
 o conferință privind Uniunea Economică și Monetară.
Cele două conferințe trebuiau să se desfășoare în paralel și să își finalizeze

împreună lucrările, iar rezultatele acestora trebuiau ratificate de către statele membre,
înainte de sfârșitul anului 1992. Obiectivul principal era ca semnarea noului Tratat să
coincidă cu finalizarea Pieței Unice, la 1 ianuarie 1993. „Negocierile
interguvernamentale s-au desfășurat în 1991 sub președințiile succesive ale
Luxemburgului, Olandei și a dus la semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană,
de la Maastricht, pe 7 februarie 1992ˮ118.
În fapt a fost vorba de două negocieri paralele cu actori diferiți:
 o negociere în zona politicii externe și de securitate comună a Europei

(PESC; JAI).
 o negociere, în zona Uniunii Europene Monetare (UEM) în care miniștrii de
Finanțe ai statelor membre și guvernatorii Băncii Centrale Europene au
negociat acordul monetar;
În condițiile acestea, Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană,

constituită pe trei piloni:
 primul pilon: pilonul Comunitar;

118
Jean-Luc Sauron, Curs de Instituții Europene, Editura Polirom, 2010, București, pag 100.
Var. 2019.03.20
177
 doi piloni interguvernamentali: PESC și JAI, într-un cadru instituțional

unic.
Tratatul Uniunii Europene (TUE) (Maastricht-1992) include dispoziții comune

privind cei trei piloni.
Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) include dispoziții

referitoare la primul pilon. Acesta acoperă domeniile comunitare fiind echivalentul a
ceea ce a fost Tratatul de la Roma de instituire a CEE.
2.1. Primul pilon: Pilonul Comunitar
Comunitatea avea misiunea de a asigura buna funcționare a pieței unice și,

printre altele, o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a activităților economice,
un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială și egalitatea între
bărbați și femei. Comunitatea urmărea aceste obiective, în limitele competențelor care
îi erau încredințate, prin instituirea unei Piețe comune și a unor măsuri conexe
menționate la articolul 3 din Tratatul CE, precum și prin instaurarea unei politici
economice și a unei monede unice menționate la articolul 4. Acțiunea Comunității
trebuia să respecte principiul proporționalității și, în domeniile care nu intrau în
competența sa exclusivă, principiul subsidiarității (articolul 5 CE).
Acest prim pilon (comunitar), vizează CECO, CEEA și CEE. Competențele

Comunității Europene au fost extinse în domeniul mediului, cercetării și politicii de
coeziune. În cadrul politicii de coeziune este creat un nou fond structural care să ajute
statele a căror PNB este mai mic de 90% din media produsului național brut
comunitar. În același timp Comunitatea poate interveni în domeniile educației,
formării profesionale, sănătății, culturii sau protecției consumatorului, în conformitate
cu competențele exercitate de statele membre în aceste domenii, pe principiul
subsidiarității.
Tratatul de la Maastricht instituie o cetățenie europeană recunoscută oricărui

resortisant al unui stat membru. Orice resortisant al Uniunii poate să adreseze petiții
Parlamentului European, să sesizeze Ombudsmanul, să aleagă și să fie ales în cadrul
alegerilor locale sau europene în statul în care își are reședința.
Var. 2019.03.20
178
La nivel instituțional, puterile Parlamentului European au crescut. Parlamentul

este consultat cu privire la numirea Președintelui Comisiei și aprobă componențe
Comisiei. Domeniul avizului conform și al procedurii de cooperare sunt extinse. Prin
procedura legislativă a codeciziei, Parlamentul are posibilitatea de a bloca un text
legislativ, chiar dacă există acordul Consiliului de Miniștrii asupra acestuia. A mai fost
creat un Comitet al Regiunilor, cu rol consultativ.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut realizarea Uniunii Economice și Monetare,

în trei etape:
 În prima etapă, (de la 1 iulie 1990) statele membre asigură libera

circulație a capitalurilor, își armonizează performanțele economice și
participă la SME cu marje de fluctuație reduse;
 În a doua etapă, (de la 1 ian. 1994), statele membre creează Institutul
Monetar European (IME), pentru coordonarea politici monetare și
promovarea ECU. În această perioadă trebuia să se obțină o convergență
reală a politicilor economice europene. În scopul atingerii acestei
convergențe trebuiau îndeplinite următoarele criterii:
o rata inflației nu trebuia să depășească cu mai mult de 1,5%, media
primelor trei state cu cea mai mică inflație;
o deficitele publice să nu depășească 3% din PIB;
o datoria publică să nu depășească 60% din PIB.
 A treia etapă începe de la 1 ian 1999. În această etapă paritățile
monetare se stabilesc în funcție de ECU, înainte de stabilirea monedei
unice. Institutul Monetar European urma să fie înlocuit de Banca
Centrală Europeană (1 iulie 1998), însărcinată cu gestionarea politicii
monetare a statelor care vor adopta moneda unică, în cooperare cu
băncile centrale ale acestor state, bănci centrale care vor deveni
independente de guvernul lor.
2.2. Al doilea pilon: Pilonul Politicii Externe și de Securitate Comună
Al doilea pilon vizează Politica Externă și de Securitate Comună (PESC).
Var. 2019.03.20
179
Obiectivele principale ale PESC sunt:
 Menținerea păcii;
 Consolidarea securității și a Uniunii;
 Dezvoltarea și respectarea drepturilor omului.
PESC include politica de apărare care va coordona în final apărarea comună a

Uniunii Europene. Din acest moment statele decid pozițiile sau acțiunile comune cu
unanimitate de voturi. Comisia sau Parlamentul European nu au un rol important în
definirea PESC. Al doilea pilon nu este supus controlului Curții de Justiție.
Misiunea Uniunii era aceea de a defini și de a pune în aplicare, conform unei

metode de tip interguvernamental, o politică externă și de securitate (6.1.1.). Statele
membre trebuiau să sprijine în mod activ și fără rezerve această politică, într-un spirit
de loialitate și de solidaritate reciprocă.
Printre altele, aceasta avea ca obiective:
- salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a

independenței și a integrității Uniunii, în conformitate cu principiile
Cartei Națiunilor Unite;
- consolidarea securității Uniunii sub toate formele;
- promovarea cooperării internaționale;
- dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
2.3. Al treilea pilon: Pilonul Justiției și Afacerilor Interne (JAI)
Al treilea pilon vizează Justiția și Afacerile Interne (JAI). Acesta elaborează

problemele care vizează:
- reguli de trecere a frontierelor externe ale UE și de consolidare a

controalelor;
- lupta împotriva terorismului, a infracțiunilor grave, a traficului de droguri
și a fraudei la nivel internațional;
- cooperarea judiciară în materie penală și civilă;
Var. 2019.03.20
180
- crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) dotat cu un sistem de

schimb de informații între polițiile naționale;
- lupta împotriva imigrației ilegale;
- politica comună în domeniul azilului.
Statele decid cu unanimitate de voturi cu privire la pozițiile și acțiunile comune

și convenții. Comisia îndeplinește un rol redus (poate propune inițiative în domenii
limitate), iar Parlamentul European nu exercită nici o putere. Curtea de Justiție are
competențe în domeniul convențiilor, dacă statele decid acest lucru și în condițiile
prevăzute de acestea din urmă.
Sarcina Uniunii era aceea de a elabora o acțiune comună în aceste domenii

conform unei metode de tip interguvernamental în vederea realizării obiectivului de a
oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, de securitate și
de justiție.
4. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE CĂTRE EST
Relațiile Comunităților Europene cu Asociația Europeană a Liberului Schimb

(EFTA) erau reglementate din 1975 prin acorduri bilaterale de liber schimb. Două
treimi din importurile statelor EFTA proveneau din CEE, care la rândul ei, importa
50% din ceea ce exporta EFTA. Statele EFTA puteau participa la Piața Unică cu
obligativitatea respectării acquis-ului comunitar, (directivele privind regulile
concurențiale, ajutoarele publice, deschiderea piețelor publice, libertatea de circulație
și de stabilire, dreptul societăților comerciale, protecția consumatorilor).
În urma semnării la Porto – la 2 mai 1992 – între cele douăsprezece state

comunitare și cei șase membrii ai EFTA – Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia, Islanda,
Liechtenstein – este creat Spațiul Economic European (SEE). Acesta intră în vigoare la
1 ian. 1994 fără Elveția care îi respinge prin referendum în dec. 1993. Spațiul Economic
European reprezintă o asociație structurală la nivel instituțional, care extinde regulile
adoptate pentru Piața Unică la aceasta. În acel moment SEE reprezenta o piață de 380
milioane de persoane, realizând 40% din comerțul mondial.
Var. 2019.03.20
181
În cadrul Spațiul Economic European se realizează o cooperare între

Comunitatea Europeană și EFTA în ceea ce privește cercetarea, mediul și condițiile de
lucru. Totuși nu există o Uniune Vamală între cele două organizații, continuând să
existe control la frontieră între statele CEE și EFTA.
O parte din Statele EFTA își depun candidatura pentru Uniunea Europeană,
astfel încât această asociație s-a redus continuu pierzându-și rațiunea de a exista.
Austria a fost primul stat occidental care și-a depus candidatura la 27 iulie 1989, apoi
Suedia, la 1 iulie 1991, Finlanda la 18 mart. 1992. Islanda a refuzat să candideze întrucât
EFTA îi permitea accesul pe piața europeană, lăsând-o să dispună liber de zonele sale
de pescuit.
Consiliul European desfășurat la Maastricht a decis ca negocierile de aderare, pe

baza Tratatului privind Uniunea Europeană să poată începe imediat după finalizarea
ratificărilor.
Consiliul European desfășurat la Edinburgh (11-12 dec. 1992) a decis fără a

aștepta ratificarea documentelor, ca negocierile de aderare să înceapă la începutul
anului 1993, pentru ca aderările să intre în vigoare în 1995. Negocierile de aderare au
fost deschise la 1 feb. 1993 cu Austria, Finlanda și Suedia și la 5 apr. cu Norvegia.
Primele trei state au aderat la Uniunea Europeană la 1 ian. 1995, Norvegia s-a abținut
să intre ca rezultat al unui referendum negativ.
Var. 2019.03.20
182

Istoria Integrarii Europene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Integrarii Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA“ANDREI SAGUNA” DIN

RĂDĂCILILE EUROPENISMULUI (14 pag.).......................................................22

1. DELIMITĂRI SPAȚIALO TEMPORALE.......................................................22

1.1. Spațialitatea geografic europeană............................................................23

1.2. Când începe Europa?...............................................................................24

2. CIVILIZAȚIA ANTICĂ GREACĂ ȘI ROMANĂ – COLOANA VERTEBRALĂ

2.1. Civilizația antică greacă – fundament al civilizației europene...............26

2.2. Civilizația antică romană, continuatoare a valorilor culturii grecești...28

2.3. Cultura Europeană..................................................................................30

EVOLUȚIA PROIECTULUI EUROPEAN ÎN EVUL MEDIU ȘI RENAȘTERE (13

1. COMUNITATEA DE CIVILIZAŢIE ÎN EVUL MEDIU..................................33

1.1. Unitatea Europei creștine.........................................................................33

1.2. Comunitatea culturală și a valorilor comune: înființarea primei rețele de

1.3. Contribuţia reţelelor transeuropene la construcția europeană..............42

1.4. O construcție europeană în jurul creștinismului....................................44

2. PROIECTE EUROPENE PE TIMPUL RENAŞTEREII.................................45

CELE CINCI TIPURI DE PROIECTE RELEVANTE PENTRU CONSTRUCȚIA

1. CINCI PROIECTE CU RELEVANȚĂ COMUNITARĂ ALE CONSTRUCȚIEI

2. ANTICHITATEA GREACĂ: UNITATE DUPĂ UN PRINCIPIU...................49

3. PROIECTUL IMPERIAL DE CREARE A UNEI EUROPE UNITE

3.1. "Pax romana"cuvântul de ordine al epoci romane; prima unificare prin

3.2. A doua unificare europeană prin forță; crearea Imperiului universal în

3.3. A treia unificare europeană prin forță; proiectul imperial al lui

4. IDEEA UNITĂȚII CREȘTINE A CONTINENTULUI EUROPEAN..............56

5. IDEEA UNIUNII ECONOMICE: LIGA HANSEATICĂ ORGANIZAȚIE

6. EUROPA UNITĂȚII SPIRITUALE, A SOLIDARITĂȚII ȘI A VALORILOR

6.1. Aportul civilizației nordului germanic și a statelor scandinave la evoluția

7. O CONSTITUȚIE EUROPEANĂ FĂRĂ NICIO REFERINȚĂ LA

8. CELE ȘASE EUROPE ALE LUI KALERGI ȘI URMĂTOARELE TREI DE

GENEZA FEDERALISMULUI MODERN, DIN SECOLUL XVIII, PÂNĂ LA

1. IDEEA UNEI EUROPE UNITE......................................................................73

2.1. Principiile care stau la baza federalismului.............................................76

2.2. Caracteristicile federalismului.................................................................76

2.3. Federalismul american............................................................................77

2. IDEI UNIONISTE ÎN EUROPA SECOLELOR XVIII ȘI XIX.......................80

3.1. De la proiectul funcționarismului instituțiilor europene al lui Edmund

3.2. Proiecte federaliste în sec. al XIX-lea.....................................................83

3.3. Ascensiunea liberalismului economic și ideile unioniste.......................84

4. IDEI FEDERALISTE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI al XX-lea...................90

5. WOODROW WILSON ȘI PROGRAMUL SĂU ÎN PAISPREZECE PUNCTE

CRONOLOGIA PROIECTELOR DE UNIUNE EUROPEANĂ (768-1879).......97

- PROIECTUL KALERGI - TEORIILE FEDERALISTE ÎN PERIOADA

1 PROIECTE INTERBELICE UNIONISTE UITATE.......................................101

1.1. Kurt Tucholsky un european unionist quasi necunoscut......................102

2. CONTELE COUDENHOVE-KALERGI - O FIGURĂ EUROPEANĂ A

3. PROIECTUL PAN-EUROPEAN AL CONTELUI COUDENHOVE-KALERGI

3.2. Pan-Europa un manifest de anvergură globală....................................108

3.3. Etapele realizării obiectivelor Pan-Europei...........................................112

3.4. Instituțiile și direcțiile de acțiune Pan-europene schițate de Kalergi...114

3.5. Măsuri politico-economice de creare a unui spațiu comun european..116

3.6. Mişcarea Pan-europeană.....................................................................119

4. IDEI CONTROVERSATE VIS A VIS DE PROIECTELE CONTELUI

- PROIECTUL BRIAND – DE ÎNFIINȚARE A UNIUNII FEDERALE

1. ARISTIDE BRIAND AUTOR AL „MEMORANDUM-ului PENTRU

1.1. Negocierile ministrului de externe Aristide Briand cu ministrul german de

1.2. Propunerea Proiectului Briand în cadrul Adunării generale a Ligii

1.3. Modificarea pozițiilor Franței și Germaniei după 1930 în privința

2. CONȚINUTUL PROIECTULUI LUI BRIAND............................................140

2.1. Ecouri în presa timpului referitoare la memorandum-ul lui Briand....144

2.2. Răspunsul guvernelor europene la propunerea ministrului Briand....145

3. FINALITATEA „MEMORANDUM-ULUI PENTRU ORGANIZAREA UNUI

4. EFORTURI FEDERATIVE DUPĂ EȘUAREA PROIECTULUI BRIAND. . .152

4.1. Continuarea eforturilor federaliste de către contele Coudenhove-Kalergi