UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA”

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZĂRILE: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ anul II, DREPT anul I
ANUL UNIVERSITAR 2019 – 2020
SEMESTRUL 2

LEGISLAȚIA COMUNICĂRII ÎN U.E

NOTE DE CURS

TITULAR DISCIPLINĂ:
Conf.univ.dr. Mircică Nela

1
 TEMATICA

I. COMUNICAREA SOCIALĂ ȘI PUBLICĂ

II. INFORMAȚIA ȘI DREPTUL LA INFORMAȚIE

III. PRINCIPII CARE REGLEMENTEAZĂ COMUNICAREA SOCIALĂ

IV. RESPONSABILITATEA CIVILĂ ÎN DREPTUL COMUNICĂRII

V. ABORDĂRI ETICE ÎN JURNALISM

VI. REGLEMENTĂRI INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE ALE LIBERTĂŢII

DE EXPRIMARE

VII. DREPTURI ȘI OBLIGAȚII ALE PRESEI ȘI JURNALISTULUI ÎN

DOMENIUL COMUNICĂRII SOCIALE

VIII. LIBERTATEA DE OPINIE A PRESEI ȘI A AGENTULUI MEDIA

IX. CENZURA; TRANSPARENŢA ŞI CENZURA

X. INFRACŢIUNI SPECIFICE DOMENIULUI COMUNICÃRII SOCIALE

XI. NORME JURIDICE PRIVIND COMUNICAREA PUBLICITARĂ

XII. PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

XIII INTIMITATEA ŞI SIGURANŢA PERSOANEI I

XIV INTIMITATEA ŞI SIGURANŢA PERSOANEI II

Bibliografie obligatorie
Cristina Anca Paiusescu, Domeniile și legislația comunicării publice, Editura Pro Universitaria,
București, 2020.
Frunză, Sandu, Comunicare etică și responsabilitate socială, Editura Tritonic, București, 2011.
Sabin Taclit, Libertatea de comunicare în spațiul european, Editura Lumen, Iași, 2019.

2
CURS I. COMUNICAREA SOCIALĂ ȘI PUBLICĂ

Omul este o fiinţã biopsihosocialã, înzestratã cu acel element care o detaşeazã de restul
fiinţelor şi anume raţiunea. Omul este conştient de existenţa sa ca fiinţã în societate şi naturã,
de interdependenţa sa, şi face judecãţi de valoare legate de aceasta. Deci, omul în afara raţiunii
mai are ca trãsãturã fundamentalã, definitorie, calitatea de a fi fericit şi îşi împlineşte menirea
numai ca fiinţã socialã. Prezenţa şi comunicarea cu semenii sãi îl ajutã pe om sã îşi dezvolte
capacitatea de înţelegere, de raţiune, de acţiune, de perfecţionare, începând din copilãrie şi pânã
la maturitate, asigurându-i posibilitatea de a-şi împlini aspiraţiile şi de a simţi bucuria acestei
împliniri. Relaţia om-ştiinţã, omnaturã nu existã şi nu se dezvoltã fãrã douã elemente esenţiale,
respectiv: informaţia şi comunicarea. Astfel întâmplãri sau experienţe pregãtite prin care copiii
au fost lãsaţi singuri, mult timp în zone izolate, la vârste mici, când în mod normal un copil
primeşte informaţiile educaţionale (chiar dacã li s-au oferit toate condiţiile de hranã şi
îmbrãcãminte) au demonstrat cã respectivii copii, au rãmas în stadiul de semisãlbatici, cu o
foarte redusã capacitate de comunicare socialã (în dublu sens transmitere şi recepţie). Pe de altã
parte copilul cu handicap supus unui proces în cadrul unui mediu social, familial şi colectiv de
specialitate, prin socializare a fãcut progrese deosebite în formarea sa ca fiinţã socialã capabilã
sã comunice în ambele sensuri.
Apariţia şi evoluţia societãţii umane, cu relaţiile sale sociale, economice, politice etc., nu
a fost posibilã fãrã informaţie şi comunicarea acesteia specificã fiecãrui gen de relaţii sociale.
În prezent, vorbim de societatea informaţională, de servicii ale societăţii informaţionale.9
9.Comunicarea umanã este complexã, multiplã şi se desfãşoarã pe mai multe planuri în timp şi
spaţiu, contribuind la formarea, dezvoltarea sau chiar distrugerea omului. Prin comunicare se
satisfac o serie de necesităţi individuale sau sociale, cum de altfel se pot cauza prejudicii morale,
materiale, etc. Comunicarea umanã se poate realiza fizic, psihic, bioenergetic, spiritual, etc., în
mod conştient sau inconştient. Ca sferã, sintagma comunicare umanã include şi comunicarea
socialã, cu care nu se confundã.

Relația dintre comunicarea socială și comunicare publică.

Credem cã sintagma comunicare socialã trebuie privitã sub douã aspecte, în sens larg şi
în sens restrâns. În sens larg, în comunicarea socialã includem formele comunicãrii sociale cum
sunt: comunicarea familialã, comunicarea pedagogicã, comunicarea ştiinţificã, comunicarea
artisticã, comunicarea culturalã, comunicarea spiritualã etc., precum şi comunicarea socialã în
sens restrâns. Prin comunicarea socialã în sens restrâns înţelegem schimbul de informaţii între
persoanã, agentul media, autoritatea publicã şi societate. Astfel comunicarea socialã în sens
restrâns diferã de alte forme ale comunicãrii sociale, din punct de vedere al subiecţilor acesteia,
conţinut , limbaj, natura şi calificarea informaţiei, regulile comunicãrii şi normele juridice care
o reglementeazã. În art. 1 pct. 8 din Legea privind comerţul electronic, în sensul acestei legi,
comunicarea comercială este definită ca orice formă de comunicare destinată să promoveze,
direct sau indirect, produsele, serviciile, imaginea, numele şi denumirea, firma sau emblema
unui comerciant ori membru al unei profesii liberale; nu constituie prin ele însele comunicări
comerciale următoarele: informaţii privind accesul direct la activitatea unei persoane fizice
sau juridice, în special un nume de domeniu sau o adresă de poştă electronică, comunicări
legate de produsele, serviciile, imaginea, numele ori mărcile unei persoane fizice sau juridice,

3
efectuate de un terţ independent faţă de persoana în cauză, mai ales atunci când sunt realizate
cu titlu gratuit.
În Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe în comunicarea operelor
se vorbeşte de "comunicare publicã" în opoziţie cu "comunicare privatã", cum ar fi de pildă,
cea familialã. Astfel în art. 15 pct. 1 se aratã cã "utilizarea sau exploatarea unei opere prin
reprezentare scenicã, recitare sau orice altã modalitate publicã de execuţie sau de prezentare
directã a operei, expunerea publicã a operelor de artã plasticã, de artã aplicatã, fotografice şi de
arhitecturã, precum şi în orice alt mod similar constituie publicã a unei opere”. Astfel se observă
că, în spiritul acestei legi, sintagma “comunicare publică” vizează o comunicare directă cu
publicul, neintermediată de un alt agent, cum ar fi agentul media. În pct. 2 al aceluiaşi articol
se dispune: "Se considerã publicã orice comunicare a unei opere, fãcutã într-un loc deschis
publicului sau în orice loc în care se adunã un numãr de persoane care depãşeşte cercul normal
al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, indiferent dacã membrii care compun
acel public susceptibil de a recepţiona astfel de comunicãri pot sau nu sã o facã în acelaşi loc
sau în locuri diferite ori în acelaşi timp sau în momente diferite". În aceastã lege, conceptul de
comunicare publicã este circumscris "operelor originale de creaţie intelectualã în domeniul
literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretã de
exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia” lor cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice
alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicãrile, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu şi fãrã text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;
g) operele de artã plasticã cum ar fi: operele de sculpturã, pictură, graficã, gravurã,
litografie, artã monumentalã, scenografie, tapiserie, ceramicã, plastica sticlei şi a metalului,
precum şi operele de artã aplicatã, produsele destinate unei utilizãri practice;
h) operele de arhitecturã, inclusiv planşele, machetele şi lucrãrile grafice ce formeazã
proiectele de arhitecturã;
i) lucrãrile plastice, hãrţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în
general.
Comunicarea publicã a unei opere este restricţionatã de regulile privind protecţia
dreptului de autor. Potrivit art. 9 din Legea nr. 8/1996 "Nu pot beneficia de protecţia legalã a
dreptului de autor urmãtoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile,
conţinute într-o operã, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de naturã politicã, legislativã, administrativã, judiciarã şi traducerile oficiale
ale acestora; c) simbolurile oficiale ale statului, ale autoritãţilor publice şi ale organizaţiilor,
cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia; d)
mijloacele de platã; e) ştirile şi informaţiile de presã; simplele fapte şi date." Deci, în astfel de
situaţii prevăzute în art. 9 din Legea nr. 8/1996 nu se poate invoca, în calea comunicãrii,
restricţiile aferente dreptului de autor. Tot în aceastã lege sunt definite, conceptele de

4
reproducere, difuzare, difuzare secundarã, ca forme ale comunicãrii în domeniul protecţiei
dreptului de autor, astfel: prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea uneia
ori a mai multor copii ale unei opere, în orice formã materialã, inclusiv realizarea oricãrei
înregistrãri sonore sau vizuale a unei opere precum şi stocarea permanentã ori temporarã a
acesteia cu mijloace electronice; prin difuzare, în sensul prezentei legi, se înţelege distribuirea
cãtre public a originalului ori a copiilor unei opere, prin vânzare, închiriere, cu titlu oneros10
sau cu titlu gratuit. Nu se considerã difuzare în sensul Legii nr. 8/1996, distribuirea cãtre public
prin împrumut, cu titlu gratuit, a unei opere, în cazul în care se realizeazã prin intermediul
bibliotecilor publice. Din punct de vedere al restricţionãrilor impuse de protecţia dreptului de
autor, comunicarea publicã poate fi de mai multe feluri: comunicarea publicã în general şi
comunicarea publicã a operelor. Comunicarea publicã a operelor, poate fi de douã feluri:
comunicarea publicã protejatã şi comunicarea publicã nerestricţionatã din punct de vedere a
dreptului de autor. Comunicarea publicã în sensul Legii nr. 8/1996, este numai o laturã a
comunicãrii sociale. De pildă, în art. 1 lit. “e” din Legea nr. 504/2002, este definită comunicarea
audiovizuală ca fiind “o punere la dispoziţia publicului, în general, sau a unor categorii de
public, prin orice mijloc de comunicaţie electronică, de semne, semnale, texte, sunete,
informaţii sau mesaje de orice natură care nu au caracterul unei corespondenţe private”.
Comunicarea audiovizuală este o componentă a comunicării publice, este o comunicare publică
prin mijloacele audiovizuale.
Comunicarea publică, credem că include comunicarea audiovizuală, comunicarea scrisă,
comunicarea prin internet şi orice comunicare directă cu publicul.
Comunicare socialã credem cã presupune în plus faţã de sintagma “comunicare publicã”
şi urmãtoarele forme ale comunicãrii: comunicarea autoritãţilor cu agentul media, comunicarea
publicului, a societãţii cu autoritãţile, cu agentul media în ambele sensuri, precum şi celelalte
forme ale comunicãrii, care nu presupun dreptul de autor.
Potrivt dicţionarului explicativ al limbi române prin informaţie se înţelege o comunicare,
o veste, o ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie ; lămurire asupra unei persoane sau
asupra unui lucru; Informaţia mai poate fi în ţeleasă ca un mesaj, al unei comunicări ce ne aduce
sau reaminteşte elemente şi date de cunoaştere despre fapte, evenimente, obiecte, procese,
fenomene care urmează a fi transmise, înţelese şi acceptate pentru un scop definit. Informaţiile
reprezintă şi o componentă fundamentală a judecăţii de valoare, a deciziei, a aprecierii şi
evaluării, a controlului, a corectării a activităţii personale, sau a altora, a proceselor etc. Deci
informaţia poate fi primară sau rezultată (dedusă, indusă în cadrul unei judecăţi corecte sau
false).
Comunicarea informaţiilor de interes public de către autorităţile publice, este
reglementată prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi Legea audiovizualului nr.
504/2002. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 79/2002, s-a reglementat cadrul general al
comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, iar prin Legea nr. 676/2001 s-a reglementat
o serie de relaţii sociale privind protecţia vieţii private în sectorul reţelelor publice de
telecomunicaţii, vizând garantarea confidenţialităţii comunicaţiilor, libertăţii de comunicare,
dreptului de acces la informaţii, dreptului la rectificare şi altele. Dezvoltarea eficienţei acţiunii
şi utilizarea intensivã a timpului nu se pot înfãptui fãrã informaţie şi comunicarea acesteia.
Cucerirea necunoscutului, depăşirea îndoielii, obţinerea certitudinii nu se pot face fãrã

5
informaţii, comunicare corectã şi ştiinţa folosirii acestora. Viaţa individului şi în general viaţa
socialã este un şir de care se iau pe baza unor informaţii mai mult sau mai puţin adevărate sau
suficiente. De pildă votul care este cel mai important instrument în mâna cetăţeanului, în lipsa
informaţiilor necesare nu mai il serveşte pe acesta ci pe cel care îl manipulează, or aceasta
afectează esenţial democraţia. Pentru că, aşa cum spunea G.B.Shaw un om informat este mai
dificil de manipulat decât un om neinformat, deci va cădea mai greu victimă manipulării.

6
 CURSUL II. INFORMAȚIA ȘI DREPTUL LA INFORMAȚIE
Comunicarea informaţiilor de interes public de către autorităţile publice, este
reglementată prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi Legea audiovizualului nr.
504/2002. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 79/2002, s-a reglementat cadrul general al
comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, iar prin Legea nr. 676/2001 s-a reglementat
o serie de relaţii sociale privind protecţia vieţii private în sectorul reţelelor publice de
telecomunicaţii, vizând garantarea confidenţialităţii comunicaţiilor, libertăţii de comunicare,
dreptului de acces la informaţii, dreptului la rectificare şi altele. Dezvoltarea eficienţei acţiunii
şi utilizarea intensivã a timpului nu se pot înfãptui fãrã informaţie şi comunicarea acesteia.
Cucerirea necunoscutului, depăşirea îndoielii, obţinerea certitudinii nu se pot face fãrã
informaţii, comunicare corectã şi ştiinţa folosirii acestora. Viaţa individului şi în general viaţa
socialã este un şir de care se iau pe baza unor informaţii mai mult sau mai puţin adevărate sau
suficiente. De pildă votul care este cel mai important instrument în mâna cetăţeanului, în lipsa
informaţiilor necesare nu mai il serveşte pe acesta ci pe cel care îl manipulează, or aceasta
afectează esenţial democraţia. Pentru că, aşa cum spunea G.B.Shaw un om informat este mai
dificil de manipulat decât un om neinformat, deci va cădea mai greu victimă manipulării.
Dreptul la informaţie este un drept esenţial al fiinţei sociale care satisface necesităţile
individuale şi sociale ale omului, alãturi de dreptul la viaţã, drept care se realizeazã prin
comunicare. Pe bună dreptate se spune că unei informaţii zero îi corespunde în mod inevitabil
o libertate zero. Pe de altă parte dreptul la viaţã nu se poate realiza fãrã dreptul la informaţie.
Orice medicament conţine o sumã de informaţii şi a fost obţinut pe o bazã de informaţii. A lipsi
o persoanã de un medicament necesar înseamnã a-l lipsi de o sumã de informaţii, cu implicaţii
deosebite asupra celorlalte drepturi şi în final asupra vieţii. Abuz de dreptul la informaţie este
şi atunci când printr-un bombardament publicitar îl determin pe individ să consume un
medicament scump care poate nu-i este nici necesar. Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003
este reglementat « Dreptul pacientului la informaţia medicală ».
De aceea, pe lângã o deontologie a comunicãrii este necesar şi un drept al comunicãrii
sociale, drept care contribuie şi la realizarea celorlalte drepturi şi libertãţi ale omului. De
pildă, în domeniul comunicării audiovizuale, Consiliul Naţional al Audiovizualului, urmare a
împuternicirii sale de legiuitor prin Legea nr. 504/2002, în calitate de garant al interesului
public, a emis Decizia privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine,
stabilind o serie de norme juridice, a căror nerespectare este sancţionată contravenţional cu
sancţiunile prevăzute de art. 90 şi 91 din Legea audiovizualului. În această decizie sunt
reglementate o serie de drepturi, obligaţii, interdicţii etc. “Dea lungul timpului, practica
judiciară americană a statuat drepturi şi obligaţii în comunicare referitoare la protecţia vieţii
private, care permite indivizilor să obţină despăgubiri pentru difuzarea în presă a informaţiilor
intime, potenţial păgubitoare. ”
Dreptul la informaţie presupune şi asigurarea securităţii informaţionale a cetăţeanului şi
în general a publicului. Securitatea informaţională a persoanei presupune activitatea de
prevenire şi demascare a manipulării iar acolo unde manipularea îmbracă elemente constitutive
ale infracţiunilor (comunicare de informaţii false, apologia infracţiunilor, înşelăciune,
propaganda pentru statul totalitar etc.) sau se cauzează prejudiciu, tragerea la răspundere
juridică a celui vinovat. Mijloacele de informare în masă, statul şi toate structurile sociale

7
trebuie să asigure prin mijloacele ce le are la dispoziţie, securitatea informaţională a persoanei
şi să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor în comunicare. De pildă legat de securitaea
informaţională este legată şi conceptul de siguranţă a alimentelor reglementat de Legea nr.
150/2004 privind siguranţa alimentelor. Astfel în art. 3 din această lege sunt definite concepte
necesare în securitatea informaţională a persoanei în domeniul alimentaţiei cum sunt :
a) riscul în domeniul siguranţei alimentelor înseamnă probabilitate apariţiei unui efect
nociv pentru sănătate, precum şi severitatea acestui efect, ca urmare expunerii la un pericol ;
b) analiza riscului -procesul care cuprinde trei componente intercorelate :evaluarea
riscurilor, managementul riscurilor şi comunicarea riscurilor ;
c) comunicarea riscului -schimbul interactiv de informaţii şi opinii, pe parcursul derulării
analizei riscului, cu privire la pericole şi riscuri, la factorii corelaţi riscurilor şi la percepţia
riscului, dintre evaluatorii riscului, managerii riscului, consumatori, operatorii din industria
alimentară şi din domeniul hranei pentru animale, mediile universitare şi alte părţi interesate,
incluzând explicarea rezultatelor evaluării riscului şi abazei deciziilor de management al
riscului.
Exercitarea libertăţii de exprimare, de conştiinţă, a libertăţii presei, a dreptului la
informaţie, trebuie să fie în aşa măsură încât să asigure şi securitatea informaţională a persoanei,
să-i permită acesteia să poată discerne adevărul de minciună, punându-i la dispoziţie toate datele
necesare. De pildă, în art. 6 şi 7 din Legea nr. 46/2003 se dispune: „Pacientul are dreptul de a
fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor
potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv
asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire
la datele despre diagnostic şi prognostic. Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să
fie informat în cazul în care informaţiile prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă”.
Pentru a preveni înşelarea cetăţenilor prin folosirea abuzivă a unor comisioane de schimb
la Casele de schimb valutar, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a elaborat
Ordinul nr. 12 din 14 febr. 2003 prin care obligă pe agenţii economici care desfăşoară activităţi
de schimb valutar să afişeze la loc vizibil, atât în interiorul cât şi în exteriorul Casei de schimb
valutar, a unei plachete de format minim A3, de culoare albă, pe care să fie înscris cu caractere
de culoare roşie, comisionul perceput de aceştia, în mod distinct, atât pentru vânzare, cât şi
pentru cumpărare. Aceste informaţii trebuie indicate în mod vizibil şi într-o formă neechivocă,
uşor de citit, în aşa fel încât clientul să schimbe în deplină cunoştinţă de cauză, deci să fie
protejat de comisioane ilegale şi de concurenţa neloială. Credem că securitatea informaţională
a persoanei nu trebuie impusă prin cenzură, suprimare a mijlocului de informare, ci prin lupta
de idei, prin informare suficientă, din mai multe surse, prin respectarea în general a principiilor
comunicării sociale şi a normelor legale în materie.
Neinformarea omului prin privarea de informaţii de interes public îi poate cauza acestuia
prejudicii morale sau materiale de la cele mai mici şi până la cele care l-ar putea costa viaţa.
Prin informare trunchiată, incompletă se pot leza o serie de alte drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului. Neasigurarea surselor de informaţii oficiale de către autorităţile
statului îi pot afecta persoanei o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale, cum ar fi: -
nereglementarea prin stasuri obligatorii (şi nepublicarea acestora) a limitelor minime a
substanţelor toxice din produsele agricole, alimentare, băuturi alcoolice şi nealcoolice,
favorizează apariţia pe piaţă de astfel de mărfuri de consum public, vătămătoare sănătăţii ; se

8
ştie că anumite drepturi pentru a nu afecta drepturile şi libertăţile celorlalţi, trebuie exercitate
în anumite condiţii strict prevăzute de lege. De pildă, dreptul de a folosi substanţele toxice cum
ar fi îngrăşămintele chimice, insecticidele, insectofungicidele, în cultivarea cerealelor,
legumelor şi fructelor, a stupefiantelor în medicamente, a aditivilor (substanţe chimice) în
prepararea alimentelor, băuturilor, a biostimulatorilor, etc. trebuie exercitat în condiţiile
autorizării, în anumite doze prescrise de specialişti, cu respectarea unor reguli de precauţie în
aşa fel încât produsele vegetale, animale, legumele, fructele, etc. să nu fie vătămătoare sănătăţii
omului. - neinformarea publicului consumator cu rezultatele analizelor ce trebuie efectuate de
autorităţile competente ale statului la mărfurile existente pe piaţă, sub aspectul conţinutului
periculos, ce afectează dreptul publicului la informaţie, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică, precum şi dreptul la ocrotirea sănătăţii, drepturi garantate de Constituţie. - neobligarea
producătorilor şi comercianţilor de a indica în scris pe ambalaje, certificate de garanţie etc.,
conţinutul real al substanţelor periculoase pentru sănătate, precum şi că acestea sunt în limitele
admise de autorităţile competente ca nepericuloase pentru sănătate. - neobligarea producătorilor
şi comercianţilor de a nu folosi denumiri de mărci, de firme, de societăţi comerciale, de asociaţii
şi fundaţii, care
Neinformarea publicului cu informaţiile de interes public favorizează victimizarea
cetăţeanului care neinformat, devine mai uşor victimă a escrocilor, infractorilor şi în general al
celor care încalcă legea cu intenţie sau din culpă. În scopul asigurării securităţii informaţionale
a persoanei şi a securităţii în general în raport cu produsele şi serviciile de pe piaţă, Parlamentul
European a elaborat Directiva nr. 92/59/C.E.E. a Consiliului Europei relativă la securitatea
generală a produselor, precum şi Directiva 2001/95/C.E. a Parlamentului European şi a
Consiliului European din 3 decembrie 2001 relativă la securitatea generală a produselor. În
aceste Directive sunt prevăzute obligaţii pentru statele membre de a institui : obligaţia generală
de securitate, obligaţia de informare a consumatorilor, obligaţia producătorului de a lua măsuri
menite să asigure o autoinformare a acestuia, atunci când cunosc existenţa unui risc
incompatibil cu obligaţia generală de securitate (art. 5 alin.3).
Dreptul la informaţie veridicã, drept care presupune ca informaţia sã fie obiectivã,
corectã şi realã, în cazul realizãrii dreptului la informaţie prin ştiri şi date iar în cazul opiniilor
în mod onest. În acest sens, subiecţii obligaţiei corelative a dreptului la informaţie sunt obligaţi
sã "asigure informarea corectã" a persoanei şi populaţiei. Astfel, în art. 31 pct. 2 din Constituţie
se prevede obligaţia autoritãţilor publice "sã asigure informarea corectã a cetãţenilor", iar în
pct. 4 al art. 31, se prevede obligaţia mijloacelor de informare în masã, publice sau private, care
trebuie “sã asigure informarea corectã a opiniei publice". Acesta satisface un drept al
cetãţeanului, care are, prin urmare, "dreptul de a cere ca informaţia furnizatã de jurnaliști sã fie
transmisã cu respectarea adevãrului, în cazul ştirilor, şi în mod onest, în cazul opiniilor, fãrã
nici o intervenţie exterioarã, fie din partea autoritãţilor publice fie din partea sectorului privat,"
(art. 8 din Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunãrii Parlamentului Europei).
Dreptul la o informaţie corectã presupune şi asigurarea libertãţii agentului media în cadrul
mijloacelor de informare în masã. Corectitudinea unei informaţii depinde de mai mulţi factori
astfel:
- de producãtorul informaţiei,
- de sursa informaţiei;
- de calitatea mijloacelor şi metodelor de obţinere şi transmitere a informaţiei;
9
 - de calitatea şi pregãtirea receptorului agentului media;
- de echidistanţa, obiectivitatea şi independenţa agentului media;
- de profesionalismul agentului media care înainte de a difuza o ştire, o verificã;
- de modul de prezentare a informaţiei, a ştirii, a opiniei, a datelor.
Dreptul de a verifica informaţia primitã ca atribut al dreptului la informaţie, este un
drept al oricãrei persoane fizice sau juridice care izvorăşte din dreptul la adevăr. Persoana are
dreptul de a verifica informaţia primitã, ca un atribut al dreptului la o informaţie corectã. In
virtutea acestui drept, revine autoritãţilor publice obligaţia de a furniza informaţiile şi datele
necesare verificãrii informaţiei, în limitele prevãzute de lege. De asemenea, şi agenţii mass-
media, pe lângã faptul cã au obligaţia de a informa corect, au şi dreptul de a verifica informaţiile
primite, pentru a-şi îndeplini aceastã obligaţie. Verificarea informaţiei primite se face prin
mijloacele legale care îi stau la dispoziţie, celui care o face. La art. 25 din Rezoluţia
1003/1993121 se prevede: "În ziaristicã scopul nu scuzã mijloacele; informaţia trebuie obţinutã
prin mijloace legale şi etice." Informaţia se verificã prin folosirea surselor oficiale şi neoficiale,
prin ascultarea pãrţilor etc., fiind în acelaşi timp un drept dar şi o obligaţie pentru agentul media.
Unul dintre principalele instrumente care permite verificarea informaţiei de interes public este
Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiilede interes public.
Dreptul de acces la sursele de informare
Monopolul asupra surselor de informare, sub orice formã ar exista, afecteazã dreptul la
informaţie, favorizeazã dezinformarea, manipularea, cu consecinţe negative pentru
consumatorul de informaţie, pentru stat şi în general pentru societate. De pildă, conform
Protocolului de amendare a Convenţiei europene privind televiziunea transfrontieră a
Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 1 oct. 1998 (Convenţia europeană privind
televiziunea transfrontieră a Consiliului Europei, adoptată la Strasbourg la 5 mai 1989 şi
acceptarea Protocolului de amendare a Convenţiei Europene privind televiziunea
transfrontieră a Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 1 oct. 1998, ratificată de
Parlamentul României prin Legea nr. 56 din 14.03.2003.) pentru asigurarea accesului la
informaţie, pentru informaţiile majore, dreptul publicului la informaţie are prioritate, faţă de
dreptul la exclusivitate al unui radiodifuzor. « Fiecare parte va examina şi, acolo unde este
necesar va lua măsuri juridice precum introducerea dreptului la prezentarea unor extrase cu
privire la evenimentele de mare interes pentru public, în scopul de a evita ca dreptul publicului
la informaţie să fie afectat datorită exercitării de către un radiodifuzor aflat sub jurisdicţia sa a
drepturilor exclusive de transmitere sau retransmitere a unui astfel de eveniment, în sensul art.
3. ». Potrivit acestei Convenţii în cazul evenimentelor de importanţă majoră pentru societate,
nu se poate invoca dreptul la exclusivitate, drept care ar leza dreptul la informaţie al publicului,
chiar dacă între părţi există un contract de exclusivitate.
Conform pct. 2 din art. 9 bis din Protocolul mai sus citat, « drepturile exclusive obţinute
după data intrării în vigoare a Protocolului care amendează Convenţia europeană privind
televiziunea transfrontieră, de aşa manieră încât să nu priveze o parte importantă a publicului
unei alte părţi de posibilitatea de a urmări integral sau parţial în direct sau dacă este necesar şi
convenabil din raţiuni obiective de interes general, integral sau parţial înregistrate, la o
televiziune cu acces liber. » Potrivit Convenţiei suscitate statele semnatare sunt obligate să :
- întocmească lista de evenimente naţionale sau nenaţionale, pe care le consideră de
importanţă majoră.

10
 - lista să fie întocmită conform unei proceduri clare şi transparente, în timp util şi oportun.
- stabilească dacă aceste evenimente urmează s ă fie transmise integral sau parţial în direct
sau, dacă este necesar şi convenabil din raţiuni obiective de interes general, integral sau parţial
înregistrate.
- să asigure ca măsurile luate de partea care întocmeşte lista să fie proporţionale şi
suficient de detaliate pentru a da posibilitatea celorlalte părţi să adopte măsurile prevăzute în
Convenţie.
- să comunice lista şi măsurile corespunzătoare Comitetului permanent într-un termen
stabilit de acesta.
- măsurile adoptate de statul care întocmeşte lista se vor încadra în limitele indicate în
liniile directoare ale Comitetului permanent şi vor fi avizate de acesta.
Informarea şi comunicarea, sarcini de care trebuie sã se achite jurnalistul, specialistul
în comunicare şi orice agent media prin intermediul mijloacelor de informare în masã -
beneficiind de sprijinul deosebit al noilor tehnologii - joacã un rol determinant în evoluţia
individului şi a societãţii. Ele sunt elemente indispensabile ale vieţii democratice, deoarece
garantarea participãrii cetãţenilor la viaţa publicã este o condiţie a dezvoltãrii democratice.
Aceastã participare nu ar fi posibilã dacã cetãţenii nu ar primi informaţiile necesare despre
viaţa publicã pe care autorităţile şi instituţiile publice şi în mod deosebit mijloacele de
informare în masã au datoria sã le furnizeze.
Prin Legea nr. 544/2001, s-a reglementat dreptul de acces la informaţiile de interes public
pentru orice persoană. Chiar în titlu legea foloseşte sintagma “liberul acces” tocmai pentru a
evidenţia că accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice “informaţie de interes public”,
constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane, agentul media şi
autorităţile publice.
Dreptul la rectificare şi dreptul la replicã sunt alte componente ale dreptului la
informaţie. Prin exercitarea acestor drepturi se realizeazã douã scopuri:
- exercitarea dreptului la rectificare şi a dreptului la replicã, ajutã la o informare
corectã a consumatorului de informaţie, care astfel poate cunoaşte şi cele
prezentate de partea criticatã în vederea formării unei opinii corecte;
- exercitarea dreptului la rectificare şi a dreptului la replicã pot constitui o satisfacţie
pentru cel care a fost lezat de agentul media sau altă persoană, inclusiv o reparare
a dreptului la propria imagine
Dreptul la replică, dreptul la rectificare şi dreptul la răspuns îşi au izvorul în art. 12 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în care se arată: “Nimeni nu va fi obiectul unei
imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă,
nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia
legii, împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.” Aceleaşi reglementări sunt şi în articolul
17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 201. În art. 19 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului se arată că, libertatea de exprimare poate fi supusă anumitor limitări care
trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare respectării drepturilor sau
reputaţiei altora. Aceste dispoziţii sunt dezvoltate în art. 10 pct. 2 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului . De asemenea, în art. 30 pct. 6 din Constituţia României se prevede:
“Libetatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi nici dreptul la propria imagine.”

11
 În activitatea mediei datoritã concurenţei, perisabilitãţii informaţiei, a dorinţei de a
informa primul apar şi erori iar în unele cazuri chiar dezinformãri şi/sau atacuri de presã.
Recunoaşterea şi corectarea erorii nu e numai o obligaţie profesionalã faţã de cetãţeanul care e
beneficiar al mesajului de presã, ci şi arma de apãrare a libertãţii însãşi a presei. Din aceastã
pricinã, este cu atât mai condamnabil - chiar dacã este explicabil în contextul dezordinii morale,
specifice lumii noastre în tranziţie - comportamentul ambiguu al unor organisme de presã faţã
de eroarea constatatã. Persistã încã în societatea româneascã, poate şi din pricina prelungitei
stãri de provizorat în domeniul legislaţiei, tendinţa de a trata rectificarea şi replica, drept cadouri
pe care editorul le face, dupã bunul sãu plac, celui care le reclamã. De cele mai multe ori eroarea
este tratatã ca inexistentã, ca invizibilã printr-o tãcere ceţoasã şi vinovatã. În ordinea eticii
jurnalistice, rectificarea este o obligaţie asumatã de orice organism de presã serios, iar scuzele
nu îi aparţin în primul rând celui care a avut pentru moment de suferit de pe urma erorii, cât, în
primul rând publicului. Legal vorbind, o rectificare promtã a erorii, atunci când autorul şi
editorii sunt conştienţi de ea, este proba suficientã de onestitate care ar putea preveni
declanşarea unui proces, fie el civil sau penal. Dreptul la rectificare este dreptul pe care îl are
orice persoană lezată în drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime, printr-o comunicare
neadevărată, de a cere comunicatorului ca în spiritul adevărului, prin acelaşi mijloc de
comunicare şi în aceleaşi condiţii să rectifice comunicarea. Exercitarea dreptului la rectificare
poate satisface persoana nefiind nevoie de exercitarea şi a dreptului la replică. De aceea credem
că dreptul la replică nu se confundă cu dreptul la rectificare. Dreptul la replicã, trebuie privit
din ambele unghiuri, moral şi juridic. În principiu orice persoanã privatã sau publicã, care se
simte lezatã în bunul sãu renume prin difuzarea unor informaţii incorecte, parţiale, triunchiate
sau de-a dreptul false, ori considerã cã respectivele informaţii nu sunt cu adevãrat de interes
public are dreptul sã recurgã la replicã. Din punct de vedere moral, dreptul la replicã poate fi
privit ca derivând din principiul însãşi al echidistanţei, încãlcat atunci când, din varii motive,
informaţiile culese, interpretate şi difuzate de o publicaţie nu au fost de la bun început
confruntate şi cu persoane la care ele fac - direct sau indirect - referire.
În art. 26 din Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,
referitoare la etica jurnalistică se arată: “La cererea persoanelor implicate, prin intermediul
presei, se va corecta, în mod automat şi urgent, şi cu toate informaţiile relevante disponibile,
orice ştire sau opinie transmisă care este falsă sau eronată. Legislaţia naţională trebuie să
stipuleze sancţiuni adecvate şi, atunci când este cazul, despăgubiri.”.
În art. 5 lit. “a” din Recomandarea nr. 1215 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, referitoare la etica jurnalistică se recomandă “guvernelor statelor membre să facă astfel
încât legislaţia să garanteze în mod eficient organizarea presei publice astfel, în vederea
asigurării neutralităţii informaţiei, pluralităţii opiniilor şi echilibrului între genuri, precum şi un
drept de replică echivalent aparţinând oricărui cetăţean care a fost subiectul vreunei afirmaţii.”

12
CURS III. PRINCIPII CARE REGLEMENTEAZĂ COMUNICAREA SOCIALĂ

Principiile sunt idei - reguli de bazã general valabile - ce se regãsesc în normele care
reglementeazã comunicarea publică.
Principiul legalitãţii presupune:
- recunoaşterea ca valori supreme, a drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, în mod deosebit a
libertăţii de conştiinţă, de opinie, a libertăţii de exprimare, a dreptului la informaţie, a dreptãţii,
consacrate în Constituţie, Convenţii internaţionale ratificate, legi organice, legi ordinare şi
actele normative emise în baza acestora;
- activitatea de comunicare socialã sã se desfãşoare prin procedee şi mijloace permise de legi
legitime democratice. - orice lege poate fi criticatã, dar nu încãlcatã.
Principiul bunei credinţe presupune:
- exercitarea drepturilor şi libertãţilor fãrã a urmãri sau a accepta încãlcarea drepturilor şi
libertãţilor legitime ale celorlalţi;
- buna-credinţã este opusul relei credinţe; deci este de bunã credinţã cel care prin
activitatea sa crede cã serveşte un scop nobil, legal, just şi legitim; orice distorsionare
intenţionată a informaţiei sau acuzaţii nefondate, pot angaja răspunderea juridică;
- cã atunci când în activitatea legalã de comunicare în slujba adevãrului, legii şi dreptãţii,
se cauzeazã inevitabil şi "daune colaterale", acestea trebuie sã fie cât mai mici posibil; -
excluderea manipulãrii;
- identificarea surselor de rea-credinţã şi tratarea acestora sub rezerva necesarã (a
îndoielii, a verificãrii, a neîncrederii etc.).
- verificarea informaţiei înainte de difuzare din cel puţin două surse credibile.
Principiul adevãrului presupune:
- stabilirea adevãrului, care este unic;
- adevãrul izvorãşte din realitate, deci trebuie cãutat pe ce se fundeazã ceea ce se pretinde
cã este adevãrat, adică probele;
- verificarea informaţiilor înainte de a fi fãcute public;
- excluderea minciunii, iar atunci când anumite informaţii îndoielnice sunt aduse la
cunoştinţã publicului, trebuie calificate ca atare: zvon, informaţii neverificate, informaţii
îndoielnice, informaţii obţinute din sursa X, etc.
- libertatea de expresie şi în mod deosebit libertatea cuvîntului, contribuie la aflarea
adevărului, la aflarea şi cîntărirea tuturor faptelor şi a argumentelor.
Principiul corectei informãri a opiniei publice presupune:
- autoritãţile publice sunt obligate sã asigure informarea corectã a cetãţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal;
- mijloacele de informare în masã, publice sau private, sunt obligate sã asigure
informarea corectã a opiniei publice;
- excluderea manipulării informaţiei sau a consumatorului de informaţie.
În cadrul emisiunilor cu caracter informativ radiodifuzorii trebuie să respecte următoarele
reguli : a) rigoare şi exactitate în redectarea şi prezentarea informaţiilor, astfel încât sensul
ştirilor să n u fie deformat prin modul de formulare, prin titluri prin trunchiere sau prin alte
procedee tehnice ; b)între subiectuk tratat şi imaginile ce însoţesc comentariul să existe o
conexiune reală ; c)să se asigure o distincţie clară între reconstituirea faptului cu ajutorul altor

13
persoane şi imaginile şi/sau sunetul înregistrate la evenimentul real, d)în cazul prezentării de
materiale audiovizuale provenind din surse externe redacţiei, să se precizeze acest lucru ; e)în
enunăarea unor ipoteze sau a unor relaţii de cauzalitate privnd producerea unor eventuale
catastrofe, să se solicite şi un punct de vedere al u nei persoane cu competenţă în domeniu ; f)
sondajele de opinie prezentate să fie însoţite de următoarele informaţii :denumirea instituţiei
care a realizat sondajul , data sau intervalul în care a fost efectuat sondajul şi metodologia
utilizată, dimensiunea eşantionului şi eroarea maximă de eşantionare, solicitantul sondajului ;
g) televotul sau anchetele făcute pe stradă să nu fie prezentate ca fiind reprezentative pentru
opinia publică sau pentru un anumit grup social sau etnic. « Ziaristul care distorsionează
intenţionat informaţia sau face acuzaţii nefondate săvârşeşte abateri profesionale de maximă
gravitate » se arată în Codul deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă.
Evident că această răspundere profesională nu exclude răspunderea juridică potrivit legii. În art.
2 şi 3 al Codului deontologic mai sus menţionat se prevede : « Ziaristul poate da publicităţii
numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, de regulă,
din cel puţin două surse credibile. Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte.
Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale ».
Principiul libertãţii de exprimare.
Prin libertatea de exprimare se urmăreşte aflarea adevărului, asigurarea luării deciziilor
în condiţii democratice
- libertatea de exprimare în cadrul privat este nelimitatã;
- libertatea de exprimare în public este inviolabilã fiind limitatã numai prin şi în baza
Constituţiei atunci când se protejeazã drepturile şi libertãţile fundamentale ale celorlalţi;
- cenzura de orice fel este interzisã; aceasta presupune că de regulă înainte de publicare,
nu poate fi cenzurată libertatea de exprimare, dar aceasta nu înseamnă că dacă s-a încălcat un
drept, o libertate, un interes legitim nu va răspunde pentru aceasta ulterior publicării;
- libertatea presei, care implicã şi libertatea de a înfiinţa publicaţii; este evidentă
importanţa protejării acelei prese puternice care în mod legal ponderează puterea guvernului,
prevenind abuzul sau, demascând abuzul;
- nici o publicaţie nu poate fi suprimatã;
Principiul responsabilitãţii şi rãspunderii presupune instituirea de responsabilitãţi şi
înfãptuirea rãspunderilor atunci când se încalcã regulile dreptului şi deontologiei comunicãrii.
Acesta înseamnã responsabilitãţi şi rãspunderi pentru toţi subiecţii raporturilor, juridice sau
morale, ce apar în domeniul dreptului comunicãrii sociale. De exemplu:
- responsabilitatea jurnalistului faţã de societate şi faţã de cetãţean;
- responsabilitatea societãţii faţã de agentul media; - responsabilitatea autoritãţii publice
faţã de agentul media;
- responsabilitatea şi rãspunderea juridicã a agentului media, a cetãţeanului, a
funcţionarului şi autoritãţii publice în dreptul comunicãrii sociale;
- responsabilitatea faţã de surse, şi a surselor faţã de agentul media, cetãţean şi autoritãţi.
Principiul imparţialitãţii şi obiectivitãţii este un alt principiu al dreptului comunicãrii
sociale care presupune:
- independenţa agentului media şi protecţia acestuia;
- relaţii principiale nediscriminatorii între autoritãţi şi agenţii media;

14
 - cã în investigaţii şi anchete, aplicarea principiului contradictorialitãţii şi consultarea
pãrţilor este obligatorie;
- prezentarea şi transmiterea informaţiilor obiectiv şi imparţial;
- excluderea publicităţii excesive, înşelătoare, comparativă, subliminală prin care s-ar
influenţa decizia persoanei fizice sau juridice.
Principiul accesului liber la informaţiile de interes public.
Informaţiile de interes public şi informaţiile publice nu se confundã, deoarece nu tot ce
este de interes public este şi public. Spre exemplu, dotarea armatei satisface o necesitate
publicã, este deci de interes public, dar nu este destinatã publicãrii deoarece prin aceasta nu ar
satisface interesul public ci din contrã l-ar leza. Informaţiile de interes public, care nu sunt
destinate publicitãţii trebuie stabilite de lege în condiţiile Constituţiei. Acestui principiu i se
circumscrie: dreptul de a fi informat, dreptul de acces la sursele de informare, dreptul la apãrarea
surselor de informare, dreptul la replică, dreptul la rectificare, dreptul la tăcere, dreptul şi
obligaţia de a informa, dreptul la o informare corectã, dreptul de a-ţi face cunoscutã informaţia,
dreptul la propria imagine, dreptul la viaţa intimã, familialã şi privatã, precum şi obligaţiile
corelative acestora.
Principiul respectãrii dreptului de autor şi al comunicãrii autorizate. Dreptul de
autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra oricãror asemenea
opere de creaţie intelectualã, este recunoscut şi protejat, independent de aducerea ei la
cunoştinţa publicã, prin simplul fapt al realizãrii ei, chiar neterminatã. Comunicarea prin
utilizare sau exploatare a unei opere, dã naştere la drepturi distincte şi exclusive ale autorului
de a le autoriza.
Principiul transparenţei care presupune:
- transparenţă în domeniul informaţiilor de interes public şi în general a activităţii publice
a autorităţilor şi instituţiilor publice.
- autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să comunice informaţiile de interes public.
- mijloacele de informare în masă nu se pot considera proprietari ai informaţiei de interes
public, având obligaţia de a difuza informaţia.
- publicarea conducerii, a patronului şi a surselor de finanţare a mijloacelor de informare
în masă.
- publicarea declaraţiilor de avere ale demnitarilor şi funcţionarilor publici; pentru a avea
autoritatea morală în a critica puterea, moravurile, răul social s-ar putea pune chiar problema
extinderii acestei obligaţii şi la ziarişti, jurnalişti, cu atât mai mult când aceştia sunt acţionari la
mijloacele de comunicare în masă, cât şi la agenţii economici care pot fi criticaţi, lăudaţi sau să
li se facă publicitate mascată, ori să fie datornici la băncile falimentate.
-respectarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese, incompatibilităţile.
- respectarea principiului licitaţiilor publice în activităţile care privesc avutul public şi
avutul privat al statului.
- comunicarea dintre autorităţile şi instituţiile publice pe de o parte cu media şi individul
pe de altă parte prin structuri şi forme instituţionalizate (compartimente de informaţii şi relaţii
publice, conferinţe de presă etc.).
Pentru a asigura transparenţa în domeniul ajutorului de stat şi al relaţiilor financiare dintre
autorităţile publice şi întreprinderile publice a fost elaborată Ordonanţa Guvernului nr. 97 din
16 august 2002. De asemenea, în art. 10 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, printre alte

15
atribuţii ale Consiliului Naţional al Audiovizualului sunt prevăzute şi obligaţia de transparenţă
pe care acesta trebuie să o asigure în comunicarea audiovizuală astfel :
- transparenţa mijloacelor de comunicare în masă din sectorul audiovizual ;
- transparenţa activităţii proprii.
De pildă Guvernul României a elaborat Hotărârea privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Comitetului de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor comunitare,
nr.38 din 22 ianuarie 2004. Comitetul de transparenţî este format din reprezentanţi ai
autorităţilor publice implicate în derularea fondurilor comunitare, ai organizaţiilor patronale şi
sindicale reprezentative, potrivit legii, ai mediului academic şi ştiinţific, ai societăţii civile şi
mass-media. La reuniunile Comitetului de transparenţă sunt invitaţi să participe reprezentanţi
ai partidelor politice parlamentare.Comitetul de transparenţă poate decide asupra invitării şi a
altor reprezentanţi ai vieţii sociopolitice.

16
CURS IV. RESPONSABILITATEA CIVILĂ ÎN DREPTUL COMUNICĂRII
Regimul juridic al responsabilităţii – generalităţi
Reglementarea drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul raportului juridic de dreptul
comunicării are ca scop realizarea obiectului acestuia şi anume conduita cerută de lege de la
subiecţi. Însă, în virtutea libertăţii lor oamenii pot alege o conduită contrară normelor juridice.
Astfel, reversul acestei libertăţi îl constituie responsabilitatea şi răspunderea juridică.
Responsabilitatea juridică poate fi definită ca o instituţie juridică prin care legiuitorul exprimă
vocaţia la răspunderea juridică a unei persoane pentru eventualele fapte şi acte juridice săvârşite
direct sau indirect prin alte persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa. Dacă
responsabilitatea este o vocaţie la răspundere, o capacitate, răspunderea juridică este
reprezentată de raportul juridic de constrângere instituit între stat şi cel care încalcă norma
juridică, raport al cărui conţinut este alcătuit din dreptul statului de a aplica o sancţiune şi
obligaţia persoanei de a se supune sancţiunii stabilite de o autoritate competentă după o
procedură specială. Responsabilitatea juridică izvorăşte din lege şi se fundamentează numai pe
aceasta, pe când răspunderea juridică îşi are sursa în hotărârea instanţei judecătoreşti sau în
actul autorităţii administrative. Responsabilitatea juridică are mai multe forme de existenţă:
civilă, administrativă, constituţională etc. Ea are la bază o serie de principii, general valabile
pentru toate formele de responsabilitate juridică. Aceste principii sunt:
1. Principiul legalităţii – responsabilitatea are la bază legea;

2. Principiul egalităţii în drepturi – toţi sunt egali în faţa legii, toţi sunt responsabili în faţa
legii şi în condiţiile legii;

3. Principiul personalităţii - în sensul că este declarată răspunzătoare numai persoana fizică

sau juridică care a săvârşit fapta ori actul juridic, cu unele excepţii prevăzute de lege;

4. Principiul umanismului – se pune accent pe prevenire, reparare şi în ultimul rând pe

represiune;

5. Principiul libertăţii de voinţă – nu se poate vorbi de responsabilitate dacă nu există

libertatea de a alege comportarea ce evită răspunderea;

6. Principiul concurenţei în drepturi şi obligaţii între putere şi responsabilitate – un individ

nu se poate face răspunzător decât pentru ceea ce acesta era obligat să facă şi nu a făcut;

7. Principiul existenţei şi dezvoltării sociale – statul şi autorităţile publice au obligativitatea

să satisfacă nevoile societăţii, iar atunci când s-a adus o pagubă persoanei în mod nejustificat,
sunt obligate să le repare;

8. Principiul reparării prompte a prejudiciului – trecerea timpului poate produce noi urmări
dăunătoare precum agravarea, efectele inflaţiei etc.;

9. Principiul reparării integrale a prejudiciului – prejudiciul trebuie reparat în întregime.

Pentru a exista răspunderea juridică trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: - să
existe lege care să reglementeze răspunderea juridică; - să existe un fapt sau act juridic care să
atragă răspunderea: fie infracţiune, abatere, delict, cvasidelict, contravenţie, acte administrative

17
etc; - să existe o hotărâre judecătorească sau actul autorităţii publice prin care s-a stabilit că
există o răspundere a unei persoane fizice sau juridice.

Formele responsabilităţii juridice

♦ după tipul de norme juridice ce o reglementează , responsabilitatea poate fi: de drept public
sau de drept privat;

♦ după specificul ramurei de drept, responsabilitatea poate fi: civilă, penală, administrativă,
constituţională etc.;
♦după subiect – responsabilitatea poate fi: individuală sau colectivă;

♦din punct de vedere al vinovăţiei avem: responsabilitate obiectivă sau responsabilitate

subiectivă;

În dreptul civil se face distincţia între responsabilitate pentru fapta proprie şi responsabilitatea
pentru fapta altuia, a lucrului sau animalului avut în pază.
După conţinutul său, răspunderea poate fi:
materială (civilă;
administrativă; specifică dreptului muncii etc.);
disciplinară (administrativă; specifică dreptului muncii);
contravenţională (a cetăţeanului;
a funcţionarului etc. ) sau penală.

Responsabilitatea şi răspunderea civilă

Responsabilitatea civilă reprezintă vocaţia la răspunderea civilă, iar răspunderea civilă
este răspunderea efectivă în conformitate cu dispoziţiile legii civile şi procesual-civile.
Răspunderea civilă este de două feluri: - răspunderea civilă contractuală; - răspunderea civilă
delictuală. Diferenţa dintre cele două feluri de răspundere civilă este aceea că răspunderea civilă
contractuală se întemeiază pe un contract valabil, încheiat între păgubit şi păgubitor ca urmare
a neexecutării obligaţiilor contractuale, iar răspunderea civilă delictuală este răspunderea care
izvorăşte din fapte sau acte juridice (altele decât contractele) ce provoacă prejudicii altei
persoane. Răspunderea contractuală este reglementată în art. 1350: „Orice persoană trebuie să
îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat”. Ea presupune drept condiţii: existenţa unui
contract valabil încheat între păgubit şi păgubitor şi cauzarea unui prejudiciu prin neexecutarea
obligaţiilor. Răspunderea delictuală are două forme: -directă sau pentru fapta proprie -indirectă
sau pentru fapta altuia. În general, răspunderea delictuală este directă, adică fiecare om este
răspunzător pentru faptele sale. Articolul 1357 din codul civil prevede: “Cel care cauzează
altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”. De
multe ori această formă de răspundere nu este suficientă, interesele victimei nefiind suficient
protejate şi de aceea s-a instituit şi răspunderea delictuală indirectă. Este important de subliniat
faptul că răspunderea civilă delictuală indirectă nu se substituie răspunderii pentru fapta proprie,
astfel victima beneficiază de un drept de opţiune între a solicita repararea prejudiciului direct

18
de la autorul acesteia, a se îndrepta împotriva celor care răspund indirect sau a chema şi pe unul
şi pe celălalt în judecată. Astfel, răspunderea delictuală indirectă va opera numai în condiţiile
clar prevăzute de lege, ea constituind o excepţie de la regula potrivit căreia răspunderea aparţine
în primul rând autorului faptei ilicite. Articolul 1349, al. 3 din Codul civil prevede următoarele
cu privire la răspunderea civilă delictuală indirectă: „În cazurile anume prevăzute de lege, o
persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele
aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”. Pentru a exista răspundere civilă delictuală
trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:

1. să existe un prejudiciu, pagubă, da un ă Prejudiciul poate fi definit ca fiind totalitatea

consecinţelor negative patrimoniale şi morale suferite de către o persoană, ca urmare a faptei
ilicite săvârşite de către o altă persoană ori a acţiunii unui animal, lucru aflat sub paza sa. Acest
prejudiciu trebuie să fie direct, cert, personal. El poate fi :
a.material - se aduce atingere unui interes patrimonial ;
b.moral – se aduce atingere unui drept nepatrimonial.
Prejudiciile nepatrimoniale se împart în : -prejudicii rezultate prin lezarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii (ex. durerile fizice, provocarea unei boli etc.); -prejudicii afective –
constau în suferinţe psihice, produse prin lezarea sentimentelor de dragoste, afecţiune; -
prejudicii ce au ca urmare lezarea cinstei şi onoarei, demnităţii, prestigiului, reputaţiei unei
persoane (de exemplu: insulte, calomnii, defăimări etc.) -prejudicii prin care se lezează
drepturile nepatrimoniale din cuprinsul dreptului de autor şi inventator; Totodată, prejudiciul
moral poate viza atât personalitatea fizică, cât şi cea psihică sau socială a acesteia.

2. să existe fapta ilicită Prin fapte ilicite trebuie să înţelegem acea faptă ce este
contrară normelor de drept şi prin care se aduce atingere dreptului subiectiv pe care legea îl
ocroteşte şi îl recunoaşte în favoarea unei persoane, fie numai implicit, în cadrul normelor
generale ale legislaţiei în vigoare. Prin încălcarea dreptului subiectiv se încalcă şi normele
dreptului obiectiv în măsura în care ele asigură ocrotirea dreptului subiectiv şi obligă la
respectarea lui. Fapta ilicită se poate realiza printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune.

3. să existe un raport de cauzalitate Pentru existenţa răspunderii civile delictuale

este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Nu poate fi trasă
la răspundere o persoană care nu a produs prejudiciul. Cauza este cea care este directă şi
necesară pentru producerea efectului, adică a prejudiciului.
4. să existe culpă sau vinovăţie Vinovăţia presupune: intenţia , care la rândul său
poate fi: directă sau indirectă; -culpa, care se realizează sub forma: culpei simple sau a culpei
cu prevedere. Fapta săvârşită cu intenţie directă este atunci când autorul doreşte să se producă
consecinţele faptei sale şi cu intenţie indirectă când doar acceptă producerea acestuia. Culpa cu
prevedere există atunci când autorul prevede posibilitatea producerii rezultatului păgubitor al
faptei ilicite, dar consideră în mod nejustificat că el nu se va produce. Culpa simplă există atunci
când autorul faptei nu prevede rezultatul, deşi avea obligaţia şi posibilitatea să-l prevadă.
Condiţia culpei este valabilă doar în cazul răspunderii pentru fapta proprie. Cel care pretinde
despăgubiri trebuie să facă dovada ei. Legea consacră şi cazuri de răspundere fără culpă – în

19
cazul răspunderii indirecte (pentru altul, 25 pentru animale sau lucruri) nu mai operează culpa,
ci o răspundere obiectivă ce are ca finalitate protejarea intereselor victimei. Răspunderea pentru
fapta altei persoane există doar în sfera dreptului civil nu şi în a celui penal. Cel ce răspunde
pentru altul este un adevărat garant pentru victima. În cadrul răspunderii pentru fapta altuia,
codul civil prevede : A. răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie, art
1372; B. răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, art.1373; C. răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale, art.1375; D. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, art.1376; E.
răspunderea pentru ruina edificiului, art.1378. Dintre cele enumerate şi prezentate de codul
civil, pe noi ne interesează în domeniul comunicării, în general, şi al comunicării prin media,
în special, doar răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor. Este comitent cel care, în
virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra
celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. De exemplu,
are calitate de comitent persoana juridică în cadrul căreia funcţionează mijlocul de informare
în masă. Prepusul este acea persoană care acceptă să facă ceva în interesul altei persoane,
subordonându-se acesteia ca de ex.: ziaristul, crainicul, redactorul etc. Pentru a exista
răspundere indirectă a comitentului pentru fapta prepusului, pe lângă condiţiile generale ale
răspunderii civile mai trebuie îndeplinite şi două condiţii speciale : a.să existe un raport de
prepuşenie De regulă raportul de presupuşenie rezultă dintr-un contract individual de muncă,
dar un asemenea raport poate exista chiar dacă prepusul nu are calitatea de salariat. Raportul de
presupuşenie presupune o subordonare social-economică a prepusului faţă de comitent b.fapta
să fi fost săvârşită de prepus în cadrul funcţiilor ce i-au fost încredinţate Comitentul răspunde
indiferent dacă prepusul a săvârşit fapta în exerciţiul firesc al atribuţiilor sale sau a abuzat de
aceste atribuţii; este important să fie în legătură cu acele atribuţii. Dacă victima este de rea-
credinţă, în sensul că ştia de faptul că prepusul abuzează de funcţia sa, nu mai poate beneficia
de prevederile art.1373 cod civil. Pentru recuperarea prejudiciului victima are la dispoziţie un
drept de opţiune: fie se îndreaptă împotriva prepusului, fie împotriva comitentului, fie împotriva
atât a prepusului, cât şi a comitentului, temeiul răspunderii fiecăruia fiind diferit. Comitentul,
după ce a despăgubit victima, are un drept de acţiune în regres, împotriva prepusului vinovat,
recuperându-şi astfel paguba de la acesta. Dacă se stabileşte că la producerea prejudiciului a
contribuit şi culpa comitentului, în acţiunea de regres acesta nu va putea cere decât restituirea
părţii aferente culpei prepusului său.

20
 CURS V. ABORDĂRI ETICE ÎN JURNALISM

Fiske şi Hartley analizează mijlocul de comunicare ca semn al cărui sens derivă din
modul în care se deosebeşte de celelalte mijloace de comunicare din aceeaşi paradigmă.
Televiziunea este adaptată spre a prelua un semn iconic specific şi a-l generaliza într-un semn
mai cuprinzător, adăugând astfel semnului iniţial un nou nivel de semnificaţie determinată
cultural (aceeaşi imagine vizuală desemnează lucruri uşor distincte sau va transmite tipuri
diferite de semnificaţie, în funcţie de mijlocul de comunicare ce foloseşte drept canal pentru
transmiterea imaginii). Ca atare, televiziunea este efemeră, episodică, specifică, concretă şi
dramatică, iar semnificaţiile sale pot fi obţinute prin contraste şi prin juxtapunerea unor semne
aparent contradictorii. Televiziunea, evidenţiază Fiske şi Hartley, prezintă un flux continuu de
imagini (aproape toate fiindu-ne familiare ca structură şi formă), întrebuinţând coduri strâns
relaţionate de cele prin care percepem realitatea, dând impresia că este modul natural de a vedea
lumea). Televiziunea, ca unitate în cadrul acestei paradigme mediatice, îşi defineşte
semnificaţiile în relaţie cu celelalte unităţi. Chiar în interiorul unui singur mijloc de comunicare
semnul variază în funcţie de context sau gen. Codul poate fi definit ca o mulţime verticală de
semne (paradigmă) ce pot fi combinate după anumite reguli orizontale (sintagmă). Semnele,
conţinând atât mulţimea de elemente, cât şi regulile combinării lor, trebuie acceptate de
membrii culturii pentru care codul serveşte drept mijloc de comunicare. Codul se centrează
asupra funcţiei sociale a semnului, nu asupra structurii sale, depinzând de acordul utilizatorilor.
Aşteptările publicului, fixate de normele mijlocului de comunicare, au un rol instrumental
pentru semnificaţia finală a imaginii televizate. Opţiunile unui regizor sunt limitate de normele
existente pentru televiziune, care, fiind un mijloc de comunicare convenţionalizat pregnant,
întrebuinţează în permanenţă semne aflate la limita transformării în clişee. Fiske şi Hartley
opinează că identificarea unităţii minimale de semnificaţie a codului ne ajută să stabilim unde
se termină realitatea şi unde începe televiziunea (modul în care privim la televizor şi cel în care
percepem realitatea sunt fundamental similare, ambele fiind determinate de convenţii sau
coduri). Televiziunea este un mijloc de comunicare mai convenţional decât filmul de artă,
existând o legătură mai strânsă între codurile ei şi cele obişnuite ale percepţiei, ceea ce îi conferă
poziţia de centralitate culturală şi face dificil de definit care este graniţa dintre televiziune şi
realitate. Televiziunea reduce experienţa culturală la o formă de realitate la fel de validă, fiind
un mijloc de comunicare foarte vizibil şi care pare să influenţeze comportamentul. Spre a
înţelege relaţia dintre audienţă şi televiziune, şi efectele acestui mijloc de comunicare asupra
vieţii telespectatorilor, trebuie să nu uităm că televiziunea este comunicare şi are un caracter de
masă. Dacă mass-media influenţează indivizii, atunci, ca formă de comunicare, o face în acord
cu regulile generale ale comunicării. În interpretarea lui Lovink, mass-media au înlăturat
conceptul de presă ca principiu organizator al democraţiei, spulberând astfel imperativele
centralităţii şi responsabilităţii. Astfel, informaţia a devenit mediul nostru înconjurător
neonatural. Conceptul de laborator media temporar nu mai acoperă un eveniment în desfăşurare,
ci vizează procesul producerii de conţinut în interiorul şi în jurul unui grup sau al unei reţele de
grupuri şi persoane deja existente. Laboratoarele media temporare concentrează, accelerează,
intensifică şi exercită un efect pe termen lung asupra iniţiativelor locale şi grupurilor
translocale. Comunicarea mediatică, notează Lochard şi Boyer, se adresează unor imagini

21
idealizate ale receptorilor, urmărind să producă asupra ei efecte ale simţurilor. Dialogismul este
dimensiunea de interacţiune a polifoniei. Instanţele de producţie mediatice pot încorpora ţintele
în produsele difuzate (destinatarii discursurilor mediatice sunt subsumaţi unor scopuri
strategice în aceste discursuri). Propensiunea televiziunii către dramatizare conduce la practici
de simulacru, atunci când reconstituie, pentru necesităţile unei emisiuni, un eveniment dramatic
pe care nu l-a putut înregistra în direct. Prin urmare, explică Lochard şi Boyer, în privinţa
accesului la informare televiziunea are un rol hegemonic şi un impact relevant în percepţia
trăirilor sociale ale membrilor unei comunităţi.

Inducând procese de construcţie evenimenţială, informaţia mediatică impune aplicarea

strategiilor complementare de credibilitate şi de seducţie, care iau forme distincte, în funcţie de
genurile folosite. Raz notează că două truisme nevinovate despre lege lasă deoparte o bună
parte din dificultatea pe care o avem în înţelegerea legăturilor dintre lege şi moralitate. Legea
poate fi preţioasă, dar poate fi şi sursa a mult rău. Nu toată lumea este de acord cu aceste truisme,
şi nu e nimic inadecvat în a le contesta sau a le inspecta elementele ce le articulează. Ele sunt
truisme întrucât sunt considerate de multe persoane ca fiind evident adevărate şi dincolo de
îndoială. Ele exprimă reacţiile directe ale multor persoane faţă de (sau spre a înţelege)
fenomene, o înţelegere deschisă la analiza teoretică, dar care trebuie considerată corectă în
absenţa unei analize teoretice izbutite. Nu există vreun conflict între aceste truisme. Oamenii,
şi nu numai, pot fi sursa a ceea ce este bun sau rău. Problema începe când ne întrebăm dacă este
integral contingent că legea este sursa a ceea ce este bun sau rău în diverse societăţi, sau cât
este bun şi cât rău în lege. Unele tendinţe din anarhismul politic susţin că face parte din esenţa
legii să aibă trăsături care o fac să fie incompatibilă cu moralitatea. Argumentul lui R.P. Wolff
spune că legea, în natura sa, necesită supunere indiferent de ceea ce crede cineva despre calitatea
unei conduite ascultătoare, ceea ce este incompatibil cu autonomia morală a oamenilor ce le
solicită să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor şi să-şi evalueze singuri calitatea
acţiunilor lor. Diametral opuse acestei variante de anarhism sunt, de pildă, o varietate de viziuni
tomiste asupra dreptului natural ce privesc legea ca fiind bună chiar în natura sa. Ambele părţi
ale acestei dispute particulare, explică Raz, admit că legea poate face ceva bun (chiar potrivit
anarhiştilor), şi că ea poate fi sursa răului (chiar conform tomiştilor). Anarhiştii pot admite că
unele legi sunt raţionale, că indicaţiile lor pot crea opţiuni preţioase ce nu pot fi altfel
disponibile, şi că oamenii ar trebui să se supună lor, câtă vreme ei nu fac astfel întrucât li s-a
dat dispoziţie, câtă vreme ei se supun doar unde, după propria lor judecată, ar trebui să realizeze
acţiunea cerută în mod legal, indiferent de faptul că au o îndatorire legală s-o realizeze, şi fireşte
câtă vreme legea nu este pusă în aplicare în mod coercitiv. Tomiştii pot admite că legea poate
fi afectată şi folosită inadecvat de guverne sau de unii reprezentanţi ai acestora. Clarificarea
relaţiilor dintre lege şi moralitate este centrală pentru explicarea naturii legii. Întocmai cum
cineva poate promite să acţioneze precum s-ar cuveni să acţioneze moral în orice caz, astfel
legea poate impune o datorie legală, şi deci morală, de a face ceea ce s-ar cuveni să facă, sau
oricum are o datorie morală de a face. Spunând că fiecare lege nouă ce creează o datorie legală
creează o nouă datorie morală Raz afirmă că obligaţia de a acţiona în modul cerut deţine un
temei nou, unul care va rămâne activ chiar dacă celelalte nu există, sau dacă ele încetează să
existe. Legea face parte din moralitate în- tocmai cum promisiunea face parte din moralitate.
Este firesc pentru cei care se îndoiesc de sustenabilitatea unei asemenea viziuni să creadă că

22
obiecţia principală este că ea subestimează capacitatea legii de a face rău şi de a fi imorală. Sunt
două moduri compatibile cu o obligaţie generală de a ne supune tuturor legilor, în care legii îi
pot lipsi idealuri morale, iar ele permit posibilitatea unui rău considerabil săvârşit de lege. Orice
explicaţie a naturii legii se va aplica în cazuri centrale şi va permite cazuri degenerate ale legii.
Un exemplu înrudit: există state precum Vaticanul care nu prezintă câteva din trăsăturile
centrale ale statelor, şi totuşi ar fi inutil să dezbatem dacă ele sunt sau nu state, sau să le
considerăm contraexemple respingând corectitudinea altor caracteristici viabile ale statelor. Pur
şi simplu le considerăm cazuri marginale de stat. Similar, în privinţa legii, pot fi sisteme legale
considerate convenţional care totuşi sunt cazuri excepţionale sau degenerate de sisteme legale.
Ar fi o greşeală să negăm că ele sunt sisteme legale, dar şi o greşeală să le considerăm ca
respingând alte caracterizări viabile ale legii. Orice caracterizare ce va eşua să se aplice legilor
din Franţa, sau celor din Statele Unite, de pildă, va fi deficitară chiar în virtutea acestui fapt
(deşi totuşi posibil mai bună decât toate alternativele cunoscute). Însă unele sisteme legale pot
fi considerate în mod raţional ca fiind cazuri marginale sau degenerate ale legii. Mai este un
mod în care legile unei ţări pot face realmente rău chiar dacă există o datorie generală de a ne
supune tuturor legilor sale. Această cale este deschisă celor care susţin datoria de a ne supune
prin raţiuni morale independente de conţinut. Acestea sunt motive care depind nu de afirmaţia
că fiecare dintre legile tuturor sistemelor legale este meritorie moral într-un mod care impune
o datorie de supunere asupra tuturor subiecţilor săi, mai curând ele depind de virtuţi generale şi
proprietăţi morale ale sistemelor legale ca un întreg, care justifică o datorie de a ne supune
fiecăreia dintre legile lor, doar fiindcă ele sunt legi ale acelui sistem. Dacă acesta este
fundamentul obligaţiei generale de a ne supune, atunci el este compatibil cu deficienţe morale
considerabile, fiind compatibil cu multe dintre legile sistemului şi cu multe dintre instituţiile
sale ce sunt deficitare moral, sau mai rău. Raz crede că legea ca întreg poate avea proprietăţi
morale, întrucât majoritatea componentelor sale, îndeosebi legile sau regulile sale, le au.
Acestea sunt proprietăţile sale morale agregate. Dar ea are şi proprietăţi sistemice, care aparţin
legii sau sistemului legal ca întreg, dar nu în virtutea de a fi agregate ale proprietăţilor părţilor
sale componente. Proprietăţile morale necesare ale legii ca întreg pot fi sistemice, permiţând
multe deficienţe în meritul moral al normelor sale individuale. Faptul că datoria generală de a
ne supune poate depinde de trăsături sistemice ale legii nu arată desigur că ea este compatibilă
cu o concepţie adecvată a cât rău poate conţine legea, şi câtă nedreptate, opresiune ş.a. poate ea
provoca. Este improbabil că trăsăturile morale sistemice ale legii sunt integral independente de,
integral neafectate de, trăsăturile morale ale conţinutului legii, adică ale conţinutului moral al
legilor ce îl constituie. Destul de firesc, ajungem la trăsăturile sistemice esenţiale principale ale
legii, şi îndeosebi la care sunt proprietăţile morale sis- temice esenţiale. Ele trebuie să fie în
relaţie cu caracterul instituţionalizat al legii şi cu încrederea sa în folosirea forţei. Raz consideră
folosirea forţei de către lege a fi doar un aspect al tipului de instituţie care este, adică un aspect
al caracterului său instituţional. Instituţiile implicate necesarmente în raporturile cu legea sunt
cele de judecare şi de punere în aplicare a legii. În majoritatea societăţilor, ele includ şi instituţii
de elaborare a legilor, adică acelea îndrituite să realizeze legi absolut generale, şi nu doar,
precum în cazul instituţiilor a căror putere este limitată la funcţii de judecare şi de punere în
aplicare a legii, mai ales legi sau directive relaţionate legal. Cazul caracterului moral al legii,
înţeles ca o investigare a proprietăţilor morale sistemice ale sale, mai degrabă decât vizând
proprietăţile morale ale fiecăreia şi ale tuturor standardelor sale relaţionale, este cazul moral de

23
a avea autorităţi legale, ale varietăţilor de elaborare şi aplicare a legii. Există un asemenea caz,
precizează Raz, şi el se desfăşoară astfel: i) viaţa umană evoluează mai bine când este supusă
unei guvernări prin autoritate (cinstită); adică, cu alte cuvinte, o treabă de făcut, o sarcină de
îndeplinit, o nevoie de autoritate pentru a regla interacţiuni în societăţile umane; ii) oricine este
într-o poziţie de a îndeplini acea sarcină are autoritatea morală de a proceda astfel. Adică,
oricine are de facto putere politică şi control legal are putere legitimă. Întrucât, pe de o parte,
doar cei cu putere politică de facto şi control legal pot îndeplini sarcina. Doar ei pot identifica
necesitatea morală pentru ca societăţile umane să fie guvernate prin autoritate. Şi, pe de altă
parte, posesia de putere de facto este suficientă spre a-i face capabili să îndeplinească acea
sarcină. Argumentul are forma adecvată şi nu se bazează pe calitatea pretins morală a fiecărei
legi în parte; mai degrabă, el admite că legile rele, incluzându-le pe cele deficitare din
perspectivă morală, pot fi totuşi legi. Argumentul se sprijină pe calităţile sistemice morale ale
legii, de unde o obligaţie de a ne supune legilor, incluzându-le pe cele deficitare, poate fi
derivată. Însă concluzia sa poate fi cu uşurinţă exagerată, întrucât el nu poate fi folosit pentru a
stabili că aceia care au putere de facto şi control legal au autoritate legitimă, un drept faţă de
puterea şi controlul legal pe care ei deţin, adică ceea ce trebuie stabilit pentru a justifica o
obligaţie generală de a respecta legea în orice ţară. Raz susţine că orice obligaţie de a respecta
legea pe care el o poate stabili trebuie dublu calificată. Mai întâi, întrucât el derivă autoritatea
statului sau a guvernului din faptul că ea poate îndeplini o sarcină ce trebuie realizată, că
autoritatea trebuie limitată la un guvern ce înfăptuieşte cu succes sarcina. Autoritatea
guvernului nu poate deriva din capacitatea sa de a înfăptui sarcina necesitată; mai curând, ea
trebuie să depindă de succesul (sau de probabilitatea succesului) în a proceda astfel. În al doilea
rând, îndreptăţirea guvernului ce derivă din succesul său (real sau probabil) în a înfăptui o
sarcină ce necesită realizarea trebuie limitată la acţiunile sale ce vizează să îndeplinească
sarcina în discuţie. Argumentul nu poate învesti guvernele cu o autoritate generală, o autoritate
care să realizeze orice văd ele adecvat, precum trebuie dacă ea urmează să justifice o obligaţie
generală de a nesupune. Guvernele au capacitatea de a păstra liniştea socială, de a articula un
sistem corect al proprietăţii şi al drepturilor contractuale, şi de a avea grijă că nimeni nu suferă
(nevoluntar) de lipsuri serioase. Se poate susţine că acesta nu vizează regularizarea consumului
de tutun sau a publicităţii la acesta (cei care nu mănâncă în restaurante în care se poate fuma nu
le vor urmări ş.a.). Ar urma că guvernele ce regularizează consumul şi publicitatea la tutun îşi
depăşesc autoritatea, şi nu există vreo obligaţie de a ne supune legilor pe care ele le fac fără
autoritate. Odată ce Raz supune criteriile de legitimare unei condiţii de suc- ces (pentru a se
adapta primei condiţii), şi unei relevanţe la condiţia sarcinii necesitate (pentru a se adapta celei
de-a doua), doar cei care realizează un succes echitabil din sarcina sancţionată moral de guvern,
sau susţin o posibilitate echitabilă de a reuşi, se bucură de o autoritate legitimă. Un stat drept şi
democratic reuşeşte în cel puţin câteva din sarcinile sale. Condiţia de dreptate se poate
compatibiliza cu cel puţin câteva aspecte ale interesului exprimat în condiţia de relevanţă. Se
poate spune că un stat nu poate fi drept dacă îşi depăşeşte jurisdicţia adecvată, dacă se
aventurează în teritorii ce nu-i aparţin.

24
25
CURS VI. REGLEMENTĂRI INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE ALE LIBERTĂŢII
DE EXPRIMARE.
Libertatea cuvântului nu poate fi înţeleasă numai ca o absenţă a interdicţiei de care profită doar
o minoritate infimă (oameni de presă, politicieni). Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei
umane, „dreptul la comunicare” se impune ca un drept recunoscut indivizilor, grupurilor şi
naţiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel, prin orice mijloc de expresie. Numeroşi
cercetători au pus în lumină diferite valori şi scopuri pe care le serveşte libertatea de exprimare.
Astfel, a fost evidenţiată importanţa protejării presei care să „pondereze” puterea guvernului,
dar în acelaşi timp s-a subliniat importanţa libertăţii de exprimare ca modalitate de a dezvolta
o societate tolerantă. În absenţa unei teorii unice, s-ar putea adopta sugestia conform căreia
„libertatea de exprimare” ar subsuma mai multe principii. Un prim principiu reflectă finalitatea
guvernării democratice, interzicând guvernului să suprime discursul ideologic şi politic
formulat de critici. Un al doilea principiu este justificat de căutarea adevărurilor pe „piaţa
ideilor”, protejând cercetarea ştiinţifică. Iar un al treilea principiu protejează afirmarea de sine,
apărând expresia artistică.

Libertatea de exprimare nu este o idee nouă în istoria gândirii, deşi trebuie remarcat
faptul că boom-ul informaţional şi mediatic pe care îl cunoaşte societatea modernă îi atribuie o
importanţă fără precedent. Dreptul la expresie şi la o presă liberă era o manifestare a ideilor
iluministe şi arăta încrederea în raţiunea umană, care a depăşit modul feudal de raportare la
viaţa socială. În 1790, în urma Revoluţiei Franceze, au fost votate articolele 17 şi 18 din
Constituţia Franceză, care stipulau: „Comunicarea liberă a gândurilor şi a opiniilor este unul
din drepturile cele mai preţioase ale omului. Orice cetăţean poate vorbi, scrie, tipări liber cu
condiţia să răspundă la abuzul acestei libertăţi în cazurile prevăzute de lege”.

În dreptul intern, libertatea de exprimare este reglementată de Constituţia României, în

calitate de lege fundamentală a statului român. Astfel, art.30 tratează în mod distinct
problematica libertăţii de exprimare, delimitând-o de alte categorii de libertăţi fundamentale ale
omului: ”Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea
creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace
de comunicare în public, sunt inviolabile.” Considerăm cu această ocazie ca fiind necesară o
analiză mai atentă a reglementărilor constituţionale pentru a înţelege ce l-a determinat pe
legiuitor să dea consideraţie deosebită libertăţii de exprimare în raport cu libertatea de opinie
pe de-o parte, şi cu libertatea (dreptul ) de informaţie, pe de altă parte. Având în vedere că toate
cele trei categorii de libertăţi au ca scop împlinirea intelectuală, ele pot fi intitulate libertăţi ale
spiritului, însă cu caracteristici proprii pentru fiecare în parte.Art.29, al.1, determină în mod
imperativ că libertatea gândirii şi a opiniilor nu pot fi îngrădite sub nici o formă, iar nimeni nu
poate fi constrâns să gândească altfel decât conform propriilor principii. Această atitudine
intelectuală interioară este garantată, fiind corelată cu comportamentul intrinsec al individului.
Libertatea de exprimare înseamnă o exteriorizare a opiniei, astfel că relaţia exprimare-opinie
constă într-o raportare de la parte la întreg. Căci, prin deducţie logică, rezultă că nu putem
exprima ceea ce nu gândim, iar exprimarea nu este altceva decât forma pe care o capătă opinia,
manifestarea (colectivă sau individuală). În cazul opiniei, subiectul nu are intenţia de a face

26
publice opiniile sale, având o atitudine pasivă faţă de această exteriorizare. Cu toate acestea,”
nu se poate însă face o distincţie clară între cele două libertăţi”, iar unii autori1 se întreabă:
”Dacă admitem că libertatea opiniei este absolută, cum putem împăca această absolutizare a
atitudinii subiective cu caracterul evident relativ al libertăţii de exprimare?” Dincolo de aceste
contradicţii, reţinem actualitatea pe care o suscită aceste drepturi fundamentale constituţionale,
“într-o lume a liberului arbitru”, unde asistăm la o mutare a puterii către individ, la o
contradicţie între manifestarea termenilor însingurare-globalizare. Pe plan internaţional, cu
titlu exemplificativ, menţionăm art.9 al.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care
arată că „orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest
drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea în mod individual sau în
colectiv, îi public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor”.
În ceea ce priveşte practica judiciară, s-a constatat că la nivelul Curţii Europene a Drepturilor
Omului, nu s-a înregistrat decât un singur caz de încălcare a art.9, de către Comisia Drepturilor
Omului, înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr.11, care a desfiinţat această instituţie,
transferându-i toate competenţele către Curte. Este vorba de cazul Darby versus Suedia din anul
1989. Acest fapt este motivat nu prin lipsa de interes a autorităţilor judiciare competente, ci prin
aceea că nu este adusă o atingere drepturilor unei persoane decât numai după ce opinia
dăunătoare a fost făcută publică, a fost manifestată, chestiune ce implică cu prioritate analiza şi
aplicarea altor articole ale Convenţiei. Referindu-ne acum la corelaţia dintre libertatea de
exprimare şi cea a informaţiei, putem spune că cea din urmă menţionată implică mai mult,
având două laturi: libertatea de a emite şi libertatea de a recepta. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului arată în art.19 că: ”Orice individ are dreptul la libertatea opiniei şi
exprimării, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrijorat pentru opiniile sale ori pe acela de a
căuta, primi şi difuza, fără a lua în considerare frontierele, informaţiile şi ideile prin orice mijloc
de exprimare”. De asemenea, Pactul Internaţional Relativ la Drepturile Civile şi Politice afirmă
că:”libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii şi
idei”.
Dispoziţiile art.30 din Constituţia României adoptată în data de 21 noiembrie 1991 de către
Adunarea Constituantă nu au suferit modificări ca urmare a revizuirii Constituţiei prin Legea
nr.429/2003, păstrându-şi conţinutul : • Cenzura de orice fel este interzisă.. • Libertatea presei
implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. • Nici o publicaţie nu poate fi suprimată • Legea
poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării •
Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi nici dreptul la propria-i imagine. • Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică precum şi manifestările obscene,
contare bunelor moravuri. • Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestărilor
artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare al postului radio sau televiziune, în condiţiile
legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de către Adunarea generală a

Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, consacră libertatea de exprimare în articolul 19: „Orice
om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii

27
fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii
şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”. Această declaraţie urmăreşte
să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă.

Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile
garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, elaborată în cadrul Consiliului
Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare în
septembrie 1953. Aceasta a urmărit implementarea colectivă a unor drepturi enunţate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, motiv pentru care au fost create trei
instituţii: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. De la intrarea sa în vigoare, Convenţia a fost
urmată de adoptarea a 11 Protocoale ( dintre care 6 sunt protocoale de amendare si 5 sunt
protocoale adiţionale ).

România a ratificat Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi protocoalele ei

(dintre acestea, unul nu a intrat si nici nu va mai intra in vigoare, si încă unul fiind abrogat )
prin Decretul nr.40/1994 şi Legea nr. 30/1994 ( Convenţia si primele protocoale) , şi prin
Decretul nr.45/1995 şi Legea nr.79/1995 ( Protocolul nr.11) , publicate in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr..135 din 31 mai 1994, respectiv nr. 147 din 13 iulie 1995, intrată în
vigoare la 20 iunie 1994 ( Convenţia şi Protocoalele 1, 2, 3, 4, 5 şi 8), la 1 iulie 1994( Protocolul
nr.6), la 1 septembrie 1994( Protocolul nr.7), la 1 octombrie 1994( Protocolul nr.9) şi la 1
noiembrie1998 ( Protocolul nr.11 ) . Ca urmare a implicării României pe plan internaţional,
prin intermediul tratatelor internaţionale la care România este parte, Constituţia României,
conform prevederilor art.11 şi art. 20, dă relevanţă juridică principiului aplicării directe a
normelor juridice din domeniul drepturilor omului in plan intern, respectiv principiului
superiorităţii reglementarilor internaţionale referitoare la drepturile omului faţă de normele
dreptului intern. Astfel, art.20, al.2, Constituţia României prevede: ”Dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Aceste aspecte au un caracter deosebit, rezultând din dispozitivul reglementărilor

interne, întrucât, în domeniul drepturilor omului, individul este subiect direct de drept
internaţional public, constituind o excepţie de la categoria clasică de subiecte de drept specifice
acestei ramuri de drept. Pentru a se putea materializa aceste principii, se constata in doctrina
judiciară: „Norma trebuie să fie susceptibilă de aplicare directă. Aceasta presupune, pe de o
parte, ca norma să fie precisă şi completă. De aceea, în general, pot fi aplicate direct normele
care consacră drepturi civile şi politice ”. Particularizând, libertatea de exprimare, ca drept
politic, este consacrată în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Titlul I “Drepturi şi
libertăţi”, art.10, astfel: (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică
statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim
de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi
supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie

28
măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea
teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii
şi a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedeca divulgarea de
informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Libertatea de exprimare stă la baza noţiunii de societate democratică, ce sintetizează sistemul
de valori pe care este clădită Convenţia. Libertatea de exprimare constituie unul din
fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile progresului societăţii
şi a împlinirii individuale a membrilor săi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă că
ideea de democraţie nu se rezumă la domnia opiniei majorităţii, ci implică într-o egală măsură
respectul pentru minorităţi, tolerarea manifestărilor izolate sau excentrice, necesitând abordarea
relaţiei individcolectivitate dintr-o perspectivă liberală. În acelaşi timp, în opinia Curţii
Europene libertatea de exprimare serveşte unui dublu deziderat: acela al îndeplinirii individuale
a fiecăruia, dar în acelaşi timp, libertatea de exprimare prezintă o însemnată funcţie
instrumentală, constituind un mijloc extrem de util de asigurare a bunei funcţionări a unei
societăţi deschise şi pluraliste, şi în special a unei democraţii reprezentative. Totodată,
analizând efectele juridice ale aplicării dispoziţiilor internaţionale în materia drepturilor omului,
observăm că libertatea de exprimare are atât o direcţie verticală, întrucât ea trebuie respectată
de instituţiile ierarhic superioare ale statului, cât şi o direcţie orizontală, care se referă la ceilalţi
indivizi care se manifestă în cadrul unei societăţi. În consecinţă, dreptului libertăţii de
exprimare îi corespunde obligaţia corelativă şi negativă a statului de a face ceva prin care să
aducă atingere acestui drept, cât şi obligaţia corelativă şi pozitivă a celorlalţi particulari de a
asigura prin activităţile pe care le întreprind, respectarea acestuia. Pactul Internaţional Relativ
la Drepturile Civile şi Politice, adoptat la 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale
a Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi intrat în vigoare la 23 martie 1976, stabileşte în conţinutul
său, că exercitarea libertăţii de exprimare presupune anumite răspunderi şi obligaţii, în sensul
respectării drepturilor şi reputaţiei persoanei, cât şi a siguranţei naţionale. Acest tratat
internaţional a fost ratificat de România prin Decretul nr.212/1974 şi publicat în Buletinul
Oficial nr.146 din 20 noiembrie 1974.

În concluzie, libertatea de exprimare nu este un drept absolut. În temeiul Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului, art.10, paragraful 2, se permite restrângerea exercitării acestuia
în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori, pe
care statul le poate apăra în mod legitim, sau împotriva democraţiei. Restricţiile aduse libertăţii
de exprimare vor fi însă controlate de Curtea Europeană prin aplicarea unei serii de principii de
interpretare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare
la acesta. Domeniul de aplicare a libertăţii de exprimare include o arie largă de forme de
manifestare a libertăţii de exprimare, inclusiv mijloacele materiale şi tehnice folosite pentru
exercitarea acesteia. Au fost considerate ingerinţe în exercitarea respectivei libertăţi situaţii
foarte variate cum ar fi: sancţionarea unor ziarişti pentru diferite afirmaţii publicate în presă sau
făcute în timpul unor emisiuni televizate, refuzul autorităţilor de a distribui o anumită revistă în
cazărmile militare, arestarea unor persoane care protestau împărţind manifeste în timpul unei
defilări militare sau a unei conferinţe pe teme militare, refuzul accesului unei persoane la
informaţii confidenţiale care o priveau aflate în posesia autorităţilor, confiscarea de către
autorităţi a tablourilor unui artist prezentate în cadrul unei expoziţii, interzicerea difuzării unui

29
film, concedierea unei învăţătoare din cauza activităţilor sale politice, imposibilitatea de a crea
societăţi private de radio sau televiziune din cauza monopolului de stat deţinut în acest domeniu,
interzicerea accesului în ţară a unui lider politic străin pentru a-l împiedica să ia parte la o
întrunire la care fusese invitat, etc. Libertatea de exprimare apără toate categoriile de informaţii
obiective, pluraliste şi toate creaţiile şi ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau
finalitatea acestora. De ea se bucură nu numai mijloacele de informare în masă, ci şi toţi
cetăţenii şi creatorii ştiinţifici, literari sau artistici. Se includ în sfera protecţiei art. 10 cuvinte,
imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii,
cinematografiei, etc. Deşi nu există o jurisprudenţă în acest sens, se pare că şi informaţia
difuzată prin internet va fi acoperită de art. 10. Aria de acoperire a libertăţii de exprimare apărată
de Convenţie este foarte mare, incluzând toate formele de discurs artistic, politic, comercial sau
referitor la probleme de interes public. Formele de publicitate incluse într-un discurs cu scop
comercial vor beneficia de o protecţie mult mai scăzută faţă de un discurs politic

RESTRICŢIILE CE POT FI ADUSE LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE.

Paragraful 2 al art. 10 permite statului să aducă limitări formelor de manifestare a
libertăţii de exprimare cu condiţia să respecte cerinţele impuse de Convenţie pentru valabilitatea
acestora. Odată stabilită aplicabilitatea art. 10, deci după ce s-a constatat că a avut loc o
ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, Curtea afirmă că limitarea adusă
de stat acestui drept este contrară convenţiei dacă nu se îndeplinesc cele trei condiţii cumulative
enumerate de paragraful 2: să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puţin unul dintre
scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi să fie necesară, într-o societate democratică
pentru atingerea acelui scop. În momentul în care se constată neîndeplinirea unei dintre aceste
condiţii, Curtea va constata neîndeplinirea unei dintre aceste condiţii, Curtea va constata
încălcarea Convenţiei fără a mai continua examinarea celorlalte.

Libertatea presei şi personalităţile publice. Când ne aflăm în faţa afirmaţiilor critice pe

care presa le face cu privire la oameni politici, fie că aceştia ocupă deja funcţii publice, fie că
nu, controlul european este total, iar protecţia Convenţiei este maximă. Pentru a justifica poziţia
privilegiată pe care acest tip de discurs o ocupă, Curtea Europeană a pus accentul pe dreptul
opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă interes public. Acestui
drept îi corespunde o obligaţie a jurnaliştilor de a răspândi informaţii şi idei, îndeplinindu-şi
rolul de „câine de pază al democraţiei”. Nu este important ca autorul afirmaţiilor să fie ziarist
profesionist, aceeaşi protecţie fiind acordată şi altor persoane care îşi exprimă opiniile prin
intermediul mass-media (un scriitor, un politician).

Curtea Europeană afirmă că libertatea presei îi pune la dispoziţie opiniei publice unul
dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaşte şi judeca ideile şi atitudinile liderilor politici.
Libertatea dezbaterii politice stă la baza noţiunii de societate democratică ce domină întreaga
Convenţie. Rezultă că limitele criticii admisibile sunt mult mai largi în privinţa unui om politic,
vizat de această calitate, decât ale unui om obişnuit. Spre deosebire de acesta din urmă, omul
politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale
atât din partea ziariştilor cât şi a masei cetăţenilor. El trebuie prin urmare să dea dovadă de o
mai mare toleranţă. Curtea a stabilit o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi
cea a unor judecăţi de valoare. Potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce

30
adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de probaţiune. Totuşi, pentru a se bucura de
protecţia oferită de Convenţie, judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte.
În ceea ce priveşte afirmaţiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv
al acestora, ci şi atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, buna credinţă tinde să fie
într-o măsură mult mai mare decât exactitatea afirmaţiilor criteriul folosit de Curte pentru a
determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de
articolul 10 al Convenţiei Europene. Tendinţa Curţii Europene este de a acorda presei garanţii
solide împotriva acuzaţiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia ziariştii nu trebuie
să fie obligaţi întotdeauna să dovedească adevărul afirmaţiilor publicate atunci când acţionează
cu „bună credinţă”, bazându-se pe informaţii credibile. Astfel, în cazul Lingens versus Austria
(1982), Curtea reafirmă că libertatea de exprimare trebuie garantată nu numai atunci când
conţine informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă caz considerate inofensive, ci
şi atunci când se identifică cu un limbaj jurnalistic care şochează, ofensează sau deranjează.
Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există
societate democratică.

În speţă, jurnalistul reclamant fusese condamnat de către instanţele austriece pentru

folosirea în două articole ale sale, a anumitor expresii cum ar fi : cel mai detestabil oportunism,
imoral, lipsit de demnitate, in relaţie cu persoana domnului Kreisky - în acea perioadă, cancelar
federal. Articolele tratau chestiuni politice de interes public pentru Austria, care provocaseră
mai multe discuţii intense privind atitudinea austriecilor în general – şi a cancelarului federal,
în particular, faţă de Socialismul Naţionalist şi faţă de participarea foştilor nazişti la conducerea
ţării. Expresiile mai sus menţionate au avut un efect negativ asupra reputaţiei domnului Kreisky.
Cu toate acestea, Curtea a luat în considerare conjunctura şi contextul social în care au fost
publicate articolele, iar în urma celor analizate, a stabilit că expresiile pentru folosirea cărora
fusese condamnat, erau judecăţi de valoare, aşa cum susţinea şi reclamantul. Din argumentaţia
multiplă a Curţii, rezultă că inculparea şi condamnarea domnului Lingens nu a fost necesară
într-o societate democratică…pentru protecţia reputaţiei…altora; a fost disproporţionată în
raport cu scopul legitim urmărit şi, în consecinţă, a constituit o încălcare a art.10 al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului. În acelaşi caz, Curtea Europeană a decis că „existenţa faptelor
poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de
probaţiune…în cazul judecăţilor de valoare proba verităţii este imposibilă şi cererea
administrări ei afectează conţinutul libertăţii de opinie”. În acelaşi sens „administrarea probei
verităţii în raport cu judecăţile de valoare este o cerinţă imposibil de îndeplinit şi încalcă, prin
însuşi conţinutul său, libertatea de exprimare” (Oberschlick versus Austria), „…judecăţile de
valoare nu suportă proba verităţii”(Schwabe versus Austria), „este inadmisibil ca un ziarist să
nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii”
(Dalban versus România). Discursul artistic. Jurisprudenţa de până acum a Curţii Europene
nu a fost foarte favorabilă protejării discursului artistic, majoritatea hotărârilor date în astfel de
cazuri reţinând că autorităţile naţionale care au reprimat libertatea de exprimare a reclamanţilor
au acţionat în cadrul marjei lor de apreciere. Cauza Muller versus Elveţia (1984) a privit
sancţionarea reclamantului pentru faptul că a expus într-o expoziţie deschisă publicului o serie
de tablouri al căror conţinut a fost considerat obscen de autorităţile naţionale. Curtea europeană
le-a recunoscut acestora o marjă de apreciere întinsă pentru a aprecia necesitatea unei sancţiuni

31
menite să apere morala. În consecinţă, subliniind şi faptul că accesul la expoziţie nu fusese
restricţionat în nici un fel pentru minori, Curtea a constatat încălcarea art. 10 al Convenţiei.
Discursul comercial. Formele de exprimare ce urmăresc promovarea unor interese pur
comerciale se bucură în practică de o protecţie mai scăzută din partea organelor de la
Strasbourg, acest fapt corespunzând unei marje de apreciere extinse a autorităţilor naţionale.
Prin urmare protecţia acordată de art. 10 al Convenţiei variază în funcţie de natura discursului,
scopul urmărit de autorul lui sau de funcţia socială pe care Curtea i-o atribuie. Indiferent de
acestea însă, orice caz ce implică exercitarea libertăţii de exprimare va fi analizat de Curte cu o
atenţie deosebită datorită rolului fundamental pe care acesta îl joacă într-o societate
democratică.

32
 CURS VII. DREPTURI ȘI OBLIGAȚII ALE PRESEI ȘI JURNALISTULUI ÎN
DOMENIUL COMUNICĂRII SOCIALE

Posibilitãţile şi mijloacele individului de a comunica, de a cunoaşte şi de a-şi face

cunoscutã opinia, de a aproba sau critica sunt insuficiente dacã se limiteazã numai la relaţia
individ – individ ? Comunicarea socială este indispensabilă omului modern, adaptat la utilizarea
mijloacelor de comunicare în masă.
În realizarea dreptului la informaţie, agentul media intrã într-o multitudine de raporturi
juridice cu individul, publicul, societatea şi autoritãţile publice, în care apare ca titular de
drepturi şi obligaţii specifice. Agentului media este o interfaţã a comunicãrii între autoritate şi
individ. El trebuie sã dispunã de cele necesare pentru asigurarea obţinerii şi difuzării acelor
informaţii care prezintã interes public.
Este dificil dacã nu imposibil pentru cetățean de a şti dacã legile sunt aplicabile sau
aplicate corect, câtã vreme prin posibilitãţile sale nu poate sã le urmãreascã şi sã le cunoascã.
Limitat la ceea ce se întâmplã, alãturi de el, cu vecinii, colegii şi cunoştinţele acesta este în
necunoştinţã de cauzã, respectiv ce se întâmplã cu alţii şi în alte locuri, care se confruntã cu
exerciţiul guvernamental în general şi al administraţiei locale în special.
Toate acestea presupun nu numai conştientizarea de cãtre noi, a necesitãţii de a fi corect
informaţi despre treburile publice, ci şi asumarea, tot de cãtre noi înşine, a propriei noastre
capacitãţi de înţelegere şi judecatã. Or instrumentul principal pe care îl avem la îndemânã pentru
asta, garant al însuşirii modelului democratic, considerat - metaforic, fireşte - "a patra putere"
în stat sau "câinele de pazã" al celorlalte trei, este presa în general, în totalitatea ei. Dar cât se
întinde libertatea presei? Este ziaristul -agentul media- un cetãţean privilegiat prin însãşi
profesia sa? Este presa o activitate imunizatã tacit, acceptatã ca fãcând excepţie de la principiul
suprem al egalitãţii în faţa legii? Desigur cã nu. "Este mai degrabã de crezut cã tocmai presiunile
şi constrângerile constante ale legii şi chiar ale mentalitãţilor la adresa presei au creat, în timp,
pe lângã coagularea eforturilor de apãrare a libertãţii de expresie şi informaţie ale
ziariştilor înşişi şi un soi de efect de relativã hiper - protecţie, care poate lua, în anumite cazuri,
aspectul unui "exces" de drepturi. Îngrãdirea presei, peste anumite limite, afecteazã în primul
rând nu agenţii media, ci cetățeanul care, necunoscând în suficientã mãsurã activitatea Statului
şi a autoritãţilor publice, nu-şi mai poate exercita controlul asupra acestora.
Dar aceasta presupune o corectã înţelegere a libertãţii presei care este incompatibilã cu:
cenzura de orice fel din partea autoritãţilor dar şi a patronului sau a conducãtorului agentului
media;
 încãlcarea nejustificatã a drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale omului;
 monopolul presei sau înţelegerile între patroni ori conducãtorii media, cu privire
la nedezvãluiri din lumea presei, interzicerea de atacuri reciproce, mai mult sau
mai puţin justificate;
 desfãşurarea unor activitãţi de propagandã, de manipulare, de atacuri comandate;
substituirea unei alte puteri, elaborarea unor “verdicte de presã”, a unor articole
comandate;

33
  folosirea unor atacuri la persoanã pentru a influenţa serviciul public,
judecãtoresc, administrativ, legislativ;
 aservirea cãtre putere sau opoziţie; înţelegerea privind limitarea dreptului la
replicã, la rãspuns, la rectificare, la dezminţire, pentru anumiţi funcţionari
publici sau autoritãţi;
 diminuarea libertãţii agentului media de cãtre patron, sau conducãtorii acestuia;
ascunderea mijloacelor de finanţare sau a veniturilor persoanelor juridice din
media, lipsa de transparenţă;
 aprecierea informaţiilor de interes public ca un bun personal şi folosirea acestora
în scop comercial, în interes propriu;
 transformarea mijloacelor de informare în masã şi în mod deosebit a ziaristicii
în puteri sau contraputeri (mediocraţia);
 nivelul redus de pregãtire generalã şi specialã a ziaristului în raport de domeniul
în care activeazã pe lângã pregãtirea profesionalã adecvatã;
 folosirea întotdeauna a principiului "scopul scuzã mijloacele".
Atâta timp cât nu sunt reglementate drepturile şi libertãţile agentului media, respectiv
obligaţiile celorlalţi în raport de acestea, precum şi obligaţiile agentului media în raport cu
drepturile celorlalţi, existã riscul unor încãlcãri ale drepturilor şi libertãţilor omului, în mod
deosebit al dreptului la informaţie, inclusiv abuzuri din partea subiecţilor comunicãrii sociale.
În capitolele anterioare am abordat drepturile şi obligaţiile individului, drepturile şi
obligaţiile autoritãţilor publice, iar în cele ce urmeazã ne vom ocupa de drepturile şi obligaţiile
agentului media în domeniul comunicării sociale.

Dreptul presei sau libertatea presei.

În unele documente internaţionale, în doctrinã şi în actele normative româneşti, se

vorbeşte de libertatea presei, în timp ce în altele se foloseşte termenul de drept sau drepturi ale
presei. Dupã unii autori, între "drept" şi "libertate" nu ar fi nici o deosebire, arãtând cã termenul
de "libertate" a fost folosit pentru frumuseţea acestuia în limbajul juridic. Cu privire la acest
aspect, ne permitem sã avem o altã opinie şi anume, cã cei doi termeni au semnificaţii juridice
diferite.
Termenul de "libertate" presupune:
a) - obligaţii din partea celorlalte persoane fizice sau juridice de a nu face ceva ce ar
stingheri subiectul posesor al libertãţii în exercitarea acesteia;
b) - obligaţia autoritãţilor publice de a respecta de a nu face ceva care ar stingheri
subiectul posesor al libertãţii;
c) - obligaţia autoritãţilor publice de a face ceea ce prevede legea pentru apãrarea
libertãţii, atât preventiv cât şi reparatoriu sau punitiv atunci când a fost încãlcatã.
De aici observãm cã "libertatea" nu presupune obligaţii de a face ceva din partea
celorlalţi, alţii decât autoritãţile publice abilitate, în domeniul apãrãrii libertãţii. Spre exemplu,
existã o diferenţã între dispoziţiile constituţionale formulate astfel: "Libertatea de a munci este
garantatã" şi "Dreptul la muncã este garantat". În prima formulare, nu existã obligaţia de a pune
la dispoziţie locuri de muncã, aşa cum o presupune în a doua formulare. Pe de altã parte,
"libertatea de a primi informaţie" nu este tot una cu "dreptul la informaţie". Deci, termenul de

34
"drept" inclusiv al agentului media, presupune toate obligaţiile de la punctele a-c, din cazul
libertãţii şi în plus:
d) - obligaţia din partea celorlalte persoane fizice sau juridice de a face ceva (corelativ),
pentru a se realiza dreptul respectiv. Într-un capitol anterior am vãzut cã dreptului la informaţie
îi corespunde, spre exemplu, "obligaţia de a face" adicã, de a pune la dispoziţie autorului
dreptului, informaţia de interes public sau de interes personal.
e) - obligaţia autoritãţilor publice de "a face ceva corelativ dreptului". Spre exemplu, în
cazul dreptului la informaţie, autoritãţii publice îi revine obligaţia constituţionalã de a furniza
în mod corect informaţii "asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal".
În art. 19 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se vorbeşte de
"libertatea de a primi şi de a rãspândi, fãrã a se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin
orice mijloc de exprimare, "fãrã a menţiona expres ceva referitor la agentul media. În art. 19
pct. 1 - 3 din "Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice" se dã o reglementare
mai precisã, astfel:
1. Nimeni nu trebuie sã aibã ceva de suferit din pricina opiniilor sale.
2. Orice persoanã are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea
de a cânta, de a primi şi de a rãspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub
formã oralã, scrisã, tipãritã ori artisticã, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa.
3. Exercitarea libertãţilor prevãzute la paragraful 2 al prezentului articol comportã
îndatoriri şi rãspunderi speciale."
În art. 9.1. al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra
dimensiunii umane a O.S.C.E. din 29.06.1990 se prevede: "Orice persoanã are dreptul la
libertatea de exprimare, inclusiv dreptul de a comunica. Acest drept cuprinde libertatea
de a-şi exprima opiniile ca şi de a primi şi transmite informaţii şi idei, fãrã ingerinţã din
partea puterilor publice şi independent de frontiere". Aceste dispoziţii se regãsesc şi în
art. 10 pct. 1 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului la care România a aderat
prin Legea nr. 30/1994.
Potrivit Constituţiei României, precum şi a legilor în vigoare drepturile şi libertãţile
agentului media sunt:
a) Dreptul de acces la sursele de informare;
b) Libertatea de opinie;
c) Libertatea de exprimare;
d) Dreptul de acces la orice informaţie de interes public;
e) Libertatea de a înfiinţa publicaţii;
f) Dreptul de a informa;
g) Dreptul de a întreba şi a primi rãspuns;
h) Dreptul de a-şi proteja sursele;
i) Dreptul la replică şi dreptul la rectificare;
j)Dreptul şi obligaţia la protecţia sursei.
Observăm că vorbim de drepturile presei atunci când constituantul sau legiuitorul
defineşte conţinutul dreptului, cadrul şi coordonatele acestuia, pe când libertăţile presei sunt
acele posibilităţi infinite în timp şi spaţiu, care mai rămân după interzicerea legitimă a acelor
activităţi prin care s-ar leza drepturile, libertăţile, interesele legitime şi celelalte valori supreme
ocrotite de lege.

35
 Dreptul agentului media de acces la sursele de informare
Dreptul agentului media de acces la sursele de informare este esenţial pentru realizarea
dreptului la informaţie în special, şi a dreptului comunicãrii în general. Dreptul de a publica nu
înseamnă nimic fără garantarea dreptului de a asculta şi obţine informaţii. Dreptul de acces la
sursele de informare al agentului media se fundamenteazã pe:
a) dreptul la informaţie al oricãrei persoane fizice sau juridice prevãzut în art. 31 al
Constituţiei României;
b) dreptul la informaţie, în virtutea calitãţii de serviciu public sau privat, adicã de entitãţi
în slujba omului, care prin intermediul acestor servicii îşi realizeazã atât dreptul la informaţie
cât şi alte drepturi şi libertãţi ale sale;
Sub primul aspect agentul media ca persoanã fizicã sau persoanã juridicã este beneficiar
al dreptului la informaţie drept fundamental prevãzut de Constituţie, cãruia îi corespund
obligaţiile corelative ale autoritãţilor publice, ale altor persoane juridice, precum şi ale
persoanelor fizice în anumite situaţii. Astfel, agentul media ca persoanã fizicã are dreptul de
acces la informaţiile de interes public în aceleaşi condiţii ca orice altã persoanã fizicã; totodatã
agentul media are dreptul de acces la sursele de informare, pentru informaţiile de interes
personal (art. 31 pct. 2 din Constituţie) adicã numai cele care îl privesc, în aceleaşi condiţii ca
orice persoanã fizicã.
În ceea ce priveşte fundamentarea dreptului de acces la sursele de informare a agentului
media, pe dreptul la informaţie al omului, vom face câteva consideraţii. Aşa cum prevede
Constituţia în art. 31 pct. 4 şi 5, mijloacele de informare în masã pot fi servicii publice sau
private, şi au obligaţia sã asigure informarea corectã a opiniei publice. Deci obligaţiei acestor
servicii de a informa opinia publicã, îi corespunde dreptul la informaţie al omului, ca drept
prevãzut de Constituţie; or obligaţia de informare a serviciilor publice sau private - obligaţie
constituţionalã - nu se poate realiza fãrã existenţa altor drepturi ale acestor servicii şi în mod
deosebit dreptul de acces la sursele de informare. Prin serviciu înţelegem acea activitate
desfãşuratã de cineva în interesul altuia. Considerãm cã prin serviciu public, se înţelege acea
activitate de organizare a executãrii şi de executare în concret a legii, desfãşuratã în regim de
drept public, în scopul satisfacerii continue şi permanente a intereselor generale, naţionale şi
locale, desfãşuratã de o structurã organizatoricã special înfiinţatã prin lege sau pe baza legii de
cãtre stat, judeţ, municipiu, oraş şi comunã, investitã cu o anumitã competenţã, dotatã cu
mijloace materiale şi bãneşti şi încadratã cu personal de specialitate în regim de funcţionar
public.
Potrivit Constituţiei României, serviciile publice de radio şi televiziune sunt autonome.
De exemplu în domeniul televiziunii sunt servicii publice numai posturile T.V.R.1 şi T.V.R.2,
celelalte televiziuni fiind servicii private. Serviciile publice se înfiinţeazã prin lege şi în baza
legii, iar activitatea acestora se desfãşoarã, de regulã, cu personal în regim de funcţie publicã.
Acestea nu vizeazã în primul rând profitul ci informarea opiniei publice. Organizarea serviciilor
publice de radio şi televiziune precum şi controlul parlamentar asupra activitãţii lor se
reglementeazã prin lege organicã. Activitatea mijloacelor de informare în masã private, nu este

36
reglementatã în mod expres prin lege, ci trebuie sã se desfãşoare în conformitate cu legile
generale. Mijloacele private de informare în masã sunt înfiinţate de particulari cu fonduri
private şi acţioneazã pe principiile dreptului privat vizând concomitent profitul cu informarea
corectã a populaţiei.
Spre deosebire de serviciile private de radio şi televiziune, serviciile publice de radio şi
televiziune sunt obligate sã garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea
dreptului la antenã. În campaniile electorale timpul de emisie este împãrţit în mod echitabil
dreptului la antenã al concurenţilor, ce se exercitã prin intermediul serviciilor publice de radio
şi televiziune. În ceea ce priveşte exercitarea dreptului la antenã la serviciile private de radio şi
televiziune, nu existã o reglementare legalã, fiind lãsatã în domeniul regulilor deontologiei
profesionale. Consiliul Naţional al Audiovizualului, autoritate publicã autonomã, stabileşte
normele obligatorii pentru mijloacele de informare în masã numai cu privire la: transmiterea
informaţiilor referitoare la calamitãţi şi la cazurile de stare de necesitate, publicitatea,
programarea şi acordarea dreptului la replicã, sponsorizarea, modul în care se soluţioneazã
contestaţiile precum şi alte aspecte legate de aplicarea Legii audiovizualului nr. 504/2002.
În vederea realizãrii dreptului de acces la sursele de informare, este necesar sã fie
cunoscute care sunt sursele de informare, în ce condiţii şi limite187 pot fi accesate, temeiul
legal, şi cum se procedeazã atunci când se refuzã sau limiteazã accesul în mod nejustificat.
Sursele de informare sunt de douã feluri: surse oficiale şi surse neoficiale. Sursele oficiale sunt:
autoritãţile şi instituţiile publice în general, precum şi cele specializate în materie; dintre sursele
oficiale specializate menţionãm: Arhivele Naţionale; Registrul Comerţului; Serviciile de Stare
Civilã; Serviciile de Evidenţa Populaţiei; Serviciile de Statisticã; Inspectoratele preventive în
domeniul medicinei umane, veterinare; Centrala Incidenţelor de Plată; Centrala Riscurilor
Bancare etc.
.Dreptul de acces la sursele oficiale de informare este garantat şi chiar reglementat prin
unele norme juridice constituţionale astfel: - în art. 31 al. 2 din Constituţia României este
reglementatã obligaţia autoritãţilor publice de a informa corect asupra treburilor publice; este
adevãrat cã în aceastã dispoziţie se vorbeşte de "informare corectã a cetãţenilor" dar aceasta nu
înseamnã numai informarea nemijlocitã a cetãţenilor ci şi prin intermediul mijloacelor de
informare în masã, aşa cum rezultã din alin. 4 al aceluiaşi articol. - în garantarea dreptului la
viaţă, la integritate fizică şi psihică, la ocrotirea sănătăţii, autorităţile publice sunt obligate să
obţină şi să producă acele informaţii necesare realizării acestora (art. 22, art. 31 şi art. 33 din
Constituţie). - în art. 47 pct. 2 din Constituţia României se prevede: "Organizaţiile legal
constituite au dreptul (s.n.) sã adreseze petiţii188 exclusiv în numele colectivelor pe care le
reprezintã".
Ori mijloacele de informare în masã, publice sau private legal constituite au şi ele astfel
dreptul sã se adreseze autoritãţilor publice prin petiţii sã solicite inclusiv informaţii. Exercitarea
dreptului de petiţionare este scutitã de taxã. - în art. 47 pct. 4 din Constituţia României se
instituie obligaţia pentru autoritãţile publice de a rãspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile
stabilite potrivit legii, deci termenele şi condiţiile în care trebuie sã rãspundã autoritãţile publice
autorului petiţiei trebuie reglementate prin lege.
Autoritãţile publice nu trebuie sã se considere proprietari ai informaţiei.
Reprezentativitatea acestor organe este baza legalã a eforturilor vizând garantarea şi dezvoltarea
pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masã şi crearea condiţiilor necesare pentru
exercitarea libertãţii de expresie şi a dreptului la informare, cenzura fiind exclusã, (art. 9 din
Rezoluţia nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristicã). - în art. 21 al Constituţiei României este
37
reglementat accesul liber la justiţie al oricãrei persoane lezatã în drepturile sale, inclusiv în
dreptul de acces liber la sursele oficiale de informare. "Orice persoanã se poate adresa justiţiei
pentru apãrarea drepturilor a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate
îngrãdi exercitarea acestui drept."

38
 CURS VIII. LIBERTATEA DE OPINIE A PRESEI ȘI A AGENTULUI MEDIA

Libertatea de opinie inclusiv a agentului media este reglementatã în Constituţia

României, în art. 29, sub denumirea marginalã "libertatea conştiinţei". "Libertatea gândirii şi a
opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrãdite sub nici o formã. Nimeni
nu poate fi constrâns sã adopte o opinie ori sã adere la o credinţã religioasã, contrare
convingerilor sale." În aceste dispoziţii îşi are temeiul şi clauza de conştiinţã. Observăm că în
art.29 din Constituţie este consacrată libertatea de opinie sub două aspecte:
a)libertatea individului de a-şi forma propriile opinii şi
b)libertatea individului de a adopta o opinie.
Ca urmare libertatea de opinie nu se confundă cu libertatea de exprimare a opiniei,
fiind total diferite cu reglementări şi consecinţe diferite.
În art.18 şi 19 din DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului se consacră “libertatea
gîndirii”, “libertatea de a-şi schimba convingerile”, “libertatea de opinie”, « dreptul de a nu
fi tulburat pentru opiniile sale ».
În Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în art.18 şi 19 sunt o serie
de reglementări privitoare la libertatea de opinie. Astfel se vorbeşte de « libertatea gândirii, a
conştiinţei şi religiei ». Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere
libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa ». « Nimeni nu
trebuie să aibe ceva de suferit din pricina opiniilor sale. »
Potrivit art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea
drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie asigurate fără nici o discriminare, bazată în special pe
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii.
În art.3 pct.2 din Legea audiovizualului nr.504/2002 se arată : « toţi radiodifuzorii
au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi
evenimentelor şi să favorizeze formarea liberă a opiniilor ». Campaniile de persuasiune prin
care se urmăreşte influenţarea intenţionată a opiniilor, credinţelor, valorilor sau atitudinilor,
sunt în contradicţie cu libertatea de opinie afectând atât formarea liberă a acesteia cât şi
adoptarea liberă a unei opinii. Uneori prin astfel de campanii atitudinile existente sunt alterate,
modificate sau complet înlocuite de altele diferite, dar referitoare la acelaşi obiect sau
eveniment ceea ce poate contraveni formării libere a opiniilor. O serie de analize sociologice s-
au concentrat asupra controlului pe care îl exercită elitele puternice ale societăţii asupra mass-
media. « Aceste elite pot apoi să construiască, manipuleze sau cenzureze informaţia care, în
cele din urmă, va mistifica adevărata stare de lucruri şi va prezenta o imagine favorabilă a
propriilor lor poziţii de control şi interese ».
În art.21 din Rezoluţia 1003 (1993) referitoare la etica jurnalistică adoptată de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei se arată : « În consecinţă, jurnalismul nu ar
trebui să modifice informaţia corectă, imparţială sau opinia sinceră, în încercarea de a crea, sau
a forma opinia publică, deoarece legitimitatea sa stă în respectul efectiv pentru dreptul
fundamental la informare al cetăţenilor ca parte a respectului pentru valorile democratice. În
acest scop, jurnalismul investigativ legitim este limitat de veracitatrea şi sinceritatrea
informaţiilor şi opiniilor şi este incompatibil cu campaniile jurnalistice desfăsurate în temeiul
unor poziţii adoptate anterior şi a unor interese »..În art.10 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi

39
ale Cetăţeanului, se prevede: “nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele
chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege”.
Curtea Europeană făcînd distincţie între fapte şi judecăţi de valoare, respectiv între ştiri
şi opinii arată : « existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de
valoare nu este susceptibil de a fi dovedit ». Problema opiniilor aşa cum am văzut vizează
cel puţin două aspecte :
a) libertatea de formare a opiniilor şi de a adera la o opinie ;
b) libertatea de exprimare a opiniilor.
Această distincţie prezintă interes deoarece cele două libertăţii de formare a opiniilor şi
respectiv de exprimare a opiniilor au reglementării diferite, consecinţe diferite etc. Socotim cã
libertatea de opinie se poate exercita individual, colectiv, cât şi prin agentul media. Aşa cum
am mai arãtat opiniile constituie reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau observaţii
privind informaţii, având legãturã cu evenimente concrete. Opiniile sunt, inevitabil, subiective
şi prin urmare nu pot şi nu trebuie supuse criteriului adevãrului. Exprimarea opiniei trebuie
însoţitã de precizarea cã este opinie, deci nu ştire, şi trebuie sã se facã într-o manierã onestã şi
eticã. Opiniile exprimate sub formã de comentarii ale unor evenimente sau acţiuni cu referinţã
la persoane sau instituţii nu trebuie sã nege sau sã ascundã în mod intenţionat fapte sau date
reale.
Libertatea de opinie este o libertate nelimitatã, cu excepţia cazului când se
exteriorizeazã în public, şi apar unele limite necesare într-un stat civilizat, democratic, dar
atunci nu mai vorbim de libertatea de opinie ci de libertatea de exprimare a opiniei, libertate
care este inclusă în libertatea de exprimare. Pentru a-şi exprima opiniile în public agentul media
trebuie sã respecte unele reguli astfel:
- sã-şi prezinte opinia cu onestitate;
- sã nu urmãreascã scopuri ilegale, nelegitime;
- sã nu instige la sãvârşirea de infracţiuni;
- sã urmãreascã interese legitime prin mijloace legitime;
- sã nu aibã la bazã acte de corupţie, "opinii" plãtite, comandate, impuse, obţinute
prin şantaj etc.;
- sã nu insulte sau calomnieze. Informarea prin publicitate este un alt aspect al
dreptului la informaţie, precum şi al dreptului de a informa.
Având în vedere scopul urmărit în cadrul informării prin publicitate, aceasta se face
după reguli precise prevăzute în Legea nr. 148/2000, Deciziile Consiliului Naţional al
Audiovizualului nr. 65 din 23.05.2000 şi nr. 22 din 28.01.2003 privind unele reguli ale
publicităţii şi teleshoppingului, Decizia nr. 112 din 8 oct. 2002 privind publicitatea la băuturi
alcoolice distilate. Potrivit art. 4 lit. (a) din Legea nr. 148/2000 prin publicitate se înţelege
« orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale, artizanale sau liber
rofesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi servicii, de drepturi şi obligaţii ».
În Decizia nr. 65 din 23 mai 2000 C.N.A. defineşte publicitatea audiovizuală ca fiind orice
formă de mesaj difuzat prin mijloace de comunicare audiovizuală, pe bază de contract, în
schimbul unei sume de bani, al unui serviciu echivalent sau a altor valori mobile ori imobile, în
scopul de a promova numele, marca, imaginea, activitatea, produsele sau serviciile unui agent
economic. Prezentarea activităţii, produsului, serviciului etc. poate apărea tot ca o opinie dar, o

40
părere despre ceva care trebuie să corespundă unor parametri reali şi care poate afecta
comportamentul economic, lezându-i drepturile şi interesele legitime.
Prin publicitate se urmăreşte un scop comercial, deci un profit şi ca urmare, această
activitate trebuie supusă unor reguli precise pentru a se preveni cauzarea de prejudicii morale
şi materiale. De aceea, socotim că în cazul publicităţii nu se poate vorbi de o simplă opinie care
să presupună o libertate de opinie nelimitată. Publicitatea este o formă de exprimare a unei
opinii care presupune responsabilităţile specifice libertăţii de exprimare.
În Legea privind publicitatea nr. 148/2000, este definitã "publicitatea înşelãtoare" ca
fiind orice publicitate care, induce în eroare orice persoanã cãreia îi este adresatã sau care ia
contact cu aceasta şi îi poate afecta comportamentul economic, lezându-i interesul de
consumator, sau care poate leza interesele unui concurent. Iar în art. 6 al Legii nr. 148/2000 se
dispune:
"Se interzice publicitatea care:
a) este înşelãtoare;
b) este subliminalã;
c) prejudiciazã respectul pentru demnitatea umanã şi morala publicã;
d) include discriminãri bazate pe rasã, sex, limbã, origine socialã, identitate etnicã sau
naţionalã;
e) atenteazã la convingerile religioase sau politice:
f) aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnitãţii şi vieţii particulare a persoanelor;
g) exploateazã superstiţiile, credulitatea sau frica persoanelor;
h) prejudiciazã securitatea persoanelor sau incitã la violenţã;
i) încurajeazã un comportament care prejudiciazã mediul înconjurãtor;
j) favorizeazã comercializarea unor bunuri sau servicii care sunt produse ori distribuite
contrar prevederilor legale. Potrivit art. 20 din Legea nr. 148/2000
“Persoana care îşi face publicitate trebuie să fie în măsură să probeze exactitatea
afirmaţiilor, indicaţiilor sau prezentărilor din anunţul publicitar şi este obligată la solicitarea
reprezentanţilor instituţiilor şi autorităţilor prevăzute la art. 24 să furnizeze documentele care
să probeze exactitatea acestora. În cazul în care documentele nu sunt furnizate în termenul de
maximum 7 zile de la solicitare sau dacă sunt considerate insuficiente, afirmaţiile din anunţul
publicitar în cauză vor fi considerate inexacte.”
În cazul publicităţii înşelătoare fapta poate constitui infracţiunea de înşelăciune
prevăzută de art. 215 din Codul penal
Prin publicitate subliminalã înţelegem orice publicitate care utilizeazã stimuli prea
slabi pentru a fi percepuţi în mod conştient, dar care pot influenţa comportamentul economic al
unei persoane. Aceasta se adreseazã subconştientului putând genera ulterior comportamentele
vizate, fãrã ca subiectul sã-şi dea seama de adevãrata cauzã a comprtamentului sãu.
Libertatea de exprimare este acea libertate garantatã de Constituţie prin care orice
persoanã fizicã sau juridicã inclusiv agentul media îşi poate exterioriza gândurile, creaţiile,
opiniile, credinţele sau transmite informaţii prin viu grai, imagini sunete sau prin orice alte
mijloace de acest fel. Potrivit art. 30 din Constituţia României "libertatea de exprimare a
gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile."

41
 Libertatea pentru persoanã, de a avea o anumitã opinie, în legãturã cu orice problemã,
rãmâne o simplã posibilitate atâta timp cât aceasta nu poate sã o comunice celor din jur. De
aceea orice societate umanã, politiceşte organizatã se aflã confruntatã cu problema de a şti care
forme de exprimare trebuie permise şi care forme de exprimare trebuie limitate sau total
suprimate, în principiu, în interesul general şi al ordinii publice.
În aceastã ordine de idei - susţine acelaşi autor - libertatea conştiinţei, atunci când are
ca obiect opiniile cetãţenilor în diverse probleme sociale şi de stat este garantatã în manifestãrile
ei exterioare printr-un numãr de libertãţi, cum sunt: libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor,
a mitingurilor etc. prin care se asigurã o participare activã a cetãţenilor la viaţa politicã şi
socialã a ţãrii. Socotim cã libertatea de exprimare indiferent de forma acesteia este mai mult
sau mai puţin limitatã în funcţie de mediul privat sau public de exprimare, precum şi de
consecinţele acesteia. Ca urmare, socotim cã libertatea cuvântului în mediul intim, este
nelimitatã, iar în mediul familial, este limitatã de regulile care asigurã moralitatea şi buna
cuviinţã în familie. Situându-ne în mediul public este normal ca libertatea de exprimare sã fie
limitatã de drepturile şi libertãţile celorlalţi, precum şi de necesitãţi de protecţie ale interesului
public. Aceste limitãri trebuie sã fie dimensionate în aşa fel încât sã garanteze libertãţile şi
drepturile tuturor într-o societate democraticã. Libertatea cuvântului presupune, comunicarea
de informaţii, dar şi exprimarea opiniilor prin discursuri, luãri de cuvânt, strigãte, cântec etc.
Ea se poate manifesta cu ocazia adunãrilor publice, manifestaţiilor, mitingurilor, şedinţelor de
dezbatere a activitãţii cu autoritãţile publice, organizaţii şi asociaţii, reuniuni ştiinţifice,
culturale, artistice şi în general în toate ocaziile în care existã un auditoriu, un public. Libertatea
cuvântului constituie în acelaşi timp un mijloc eficient de participare a cetãţenilor la viaţa
societãţii, precum şi un mijloc de dezvoltare a conştiinţei civile.
Exprimarea opiniilor şi creaţiilor prin presã rãmâne însã partea cea mai
consistentã a libertãţii de exprimare. Un jurist francez definea libertatea presei ca "dreptul
de a exprima opiniile prin imprimate scrise fãrã a fi necesarã autorizaţia sau cenzura prealabilã,
dar cu responsabilibilitatea penalã şi civilã a autorilor acestor scrieri". Prof. Nestor Prisca
considera libertatea presei ca fiind "dreptul cetãţeanului de a-şi exprima opiniile sub forma
scrisã şi publicã198. Cu privire la accepţiunea noţiunii de "presã" ne raliem opiniei prof. Ioan
Muraru în sensul cã în ţelegem nu numai ziarele ci şi radioul şi televiziunea. "Problema limitelor
libertãţii presei, nu este o problemã nouã. Bryce - de exemplu - spunea cã presa este "un câine
de gardã ale cãrui lãtrãturi trebuie tolerate" deoarece multe abuzuri sunt dezvãluite prin ajutorul
ei, iar multe altele sunt impiedicate de frica publicitãţii. Mulţi publicişti, precum Voltaire,
Emille de Girardin au susţinut cã "libertatea presei nu trebuie supusã la nici o restricţie”.
Libertatea presei susţineau ei este ca libertatea vulturului, or a-i dirija zborul, înseamnã a-i tãia
aripile. Dupã alte pãreri, libertatea fãrã limitã, e desfrâul, e discreditarea libertãţii.
Libertatea presei susţin unii, nu poate fi nelimitatã. Prin limitele ce se impun
libertãţii presei s-ar stabili de fapt responsabilitatea presei. Încă din anul 1986, Curtea Europenă
în cazul Lingens referindu-se la presă arată : « În timp ce presa nu trebuie să depăşească limitele
impuse, între altele, pentru « protecţia reputaţiei celorlalţi », este totuşi obligatoriu pentru
aceasta să comunice informaţii şi idei dezbătute în arena politică, la fel ca şi cele privind alte
domenii de interes public. Presa nu are numai datoria de a comunica astfel de informaţii şi idei,
dar publicul are deasemeni dreptul de a le primi. » Conform Curţii, « …libertatea presei
furnizează publicului unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaşte şi a-şi forma o părere

42
referitoare la ideile şi atitudinile liderilor politici ». Acesta este motivul pentru care în acest
context « …limitele criticii acceptabile sunt în mod corespunzător mai largi în ceea ce priveşte
un om politic ca atare decît în ceea ce priveşte o persoană privată. Spre deosebire de o astfel de
persoană, un om politic este supus în mod inevitabil şi conştient unei analize amănunţite a
fiecărui cuvînt şi a fiecărei fapte a sa, atît de către ziarişti cît şi de către public, şi în consecinţă
acesta va manifesta un grad mai ridicat de toleranţă ». Pe aceeaşi linie, Curtea Supremă de
Justiţie, referindu-se la libertatea de exprimare a decis : « Limitele criticii acceptabile care dă
expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi a demnitarilor decât în cazul
cetăţenilor obişnuiţi.
În aceste condiţii un secretar de stat are dreptul la reputaţie dar şi obligaţia de a se supine
exigenţelor cu privire la informarea opiniei publice. » Presa oferă în mod special, oamenilor
politici, ocazia de a urmări şi de a comenta preocupările opiniei publice ; astfel ea dă
posibilitatea tuturor să participe la dezbaterea politică liberă care reprezintă însăşi esenţa naturii
societăţii democratice, arată Curtea Europeană. Libertatea presei nu se confundă cu libertatea
de exprimare, ci sfera acestora se intersectează. .Pentru a garanta libertatea presei, pe lângã alte
drepturi şi libertãţi constituţionale sunt prevãzute şi unele reguli, cu putere de norme
constituţionale. Astfel cenzura de orice fel este interzisã. Libertatea presei implicã şi
libertatea de a înfiinţa publicaţii. Nici o publicaţie nu poate fi suprimatã. Legea poate
impune mijloacelor de comunicare în masã obligaţia de a face publicã sursa finanţãrii.
Potrivit art. 10 pct.2 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, la care România
a aderat prin Legea nr. 30/1994, exercitarea libertãţii de exprimare inclusiv a presei, comportã
îndatoriri şi responsabilitãţi putând fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã,
pentru securitatea naţionalã, integritatea teritorialã sau siguranţa publicã, apãrarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti.
De pildă în cazul Proger şi Oberschlick din aprilie 1995 Curtea Europeană a hotărît ca
o condamnare a unui ziarist şi a unui editor pentru calomnierea unui magistrat în urma publicării
unor comentarii critice făcute cu rea- credinţă şi cu încălcarea regulilor eticii jurnalistice, nu
reprezintă o încălcare a libertăţii de exprimare prevăzută de art.10 din Curtea Europeană în
domeniul comunicării acordă o deosebită atenţie scuzei provocării. Astfel în cazul Oberschlick
(nr. 2) din iulie 1997 având de judecat plângerea unui ziarist condamnat de instanţele austriece,
pentru insultarea unui om politic zicându-i « idiot », Curtea a constatat că în cauză expresia «
idiot » nu pare disproporţionată faţă de cuvintele adresate ziaristului de omul politic, care i-au
provocat acestuia în mod conştient o stare de indignare provocată. Ca urmare, Curtea a constatat
că în mod greşit instanţele austriece lau condamnat pe ziarist, încălcând astfel libertatea de
expresie garantată de art.10 din Convenţie206. Ca urmare libertatea de exprimare în cazul presei
când prezintă informaţii de interes public referitoare la o funcţie sau o demnitate publică este
mai largă în comparaţie cu libertatea de exprimare referitoare la viaţa privată a persoanei.
Coroborat cu dispoziţiile art. 30, 31 şi art. 49 din Constituţia României, limitarea libertãţii de
exprimare se face în urmãtoarele condiţii:

43
 - folosirea nejustificatã a libertãţii de exprimare în detrimentul drepturilor şi
libertãţilor celorlalţi, constituie abuz de drept, care poate da naştere la
responsabilitãţi şi rãspunderi în condiţiile legii;
- orice formalitate, condiţie, responsabilitate, rãspundere şi în general orice
restrângere care afecteazã libertatea de exprimare nu poate fi instituitã decât prin
lege şi în limitele Constituţiei;
- prin lege trebuie sã înţelegem numai actul normativ emis de Parlament sub forma
legii organice sau ordinare, precum şi ordonanţele guvernului aprobate de
Parlament.
Parlamentul nu poate restrânge libertatea de exprimare prin lege, decât dacã mai sunt
îndeplinite cumulativ alte condiţii, care dacã sunt încãlcate, o astfel de lege este susceptibilã de
a fi declaratã neconstituţionalã. Ca urmare, restrângerea libertãţii de exprimare trebuie sã se
încadreze într-un scop legitim conform art. 10 din C.E.D.O
Legitimitatea scopului restrângerii libertãţii de exprimare se fundeazã pe apãrarea de
prejudicii materiale sau morale, cauzate prin încãlcãri ale demnitãţii, onoarei, vieţii particulare
a persoanei şi a dreptului la propria imagine. De asemenea, tot într-un scop legitim sunt interzise
de lege defãimarea ţãrii şi a naţiunii, îndemnul la rãzboi de agresiune, la urã naţionalã, rasialã,
de clasã sau religioasã, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţã publicã
precum şi manifestãri obscene contrare bunelor moravuri. Pentru a defini scopul legitim al
restrângerii libertãţii de exprimare trebuie sã coroborãm dispoziţiile art. 30 cu art. 49 din
Constituţie.
În fine, o altã condiţie cumulativã pentru a se putea restrânge libertatea de exprimare
este şi aceea ca restrângerea libertãţii sã se efectueze "numai dacã se impune" ceea ce înseamnã
numai atunci când nu existã altã modalitate decât restrângerea. Aprecierea acestei “condiţii”
este limitatã de art. 10 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului prin folosirea expresiei
“dacã este necesarã într-o societate democraticã" adicã presupune îndeplinirea tuturor
condiţiilor ce decurg din cerinţele unei societãţi democratice. O societate democraticã
presupune "pluralism, toleranţã spirit deschis precum şi o serie de principii specifice". Într-o
astfel de societate libertatea presei furnizeazã opiniei publice, unul din cele mai bune mijloace
de cunoaştere şi judecare a ideilor şi atitudinii conducãtorilor208, informaţia şi opinia din
presã". Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã prin adjectivul "necesar" într-o
societate democraticã trebuie sã se înţeleagã o "nevoie socialã imperioasã209, impusã de
trãsãturile unei societãţi democratice. În legislaţia francezã libertatea presei este limitatã de
urmãtoarele interziceri, considerate cã au la bazã principiile unei societãţi democratice:
a) - Publicarea de ştiri false (difuzarea sau reproducerea), fabricate, falsificate care
tulburã liniştea publicã sau sunt fãcute cu rea credinţã, ori aduc atingere prestigiului naţiunii
sau duc la determinarea sufragiului public, ori la antrenarea absenteismului în perioade
electorale.
b) - Difuzarea de informaţii, chiar şi exacte, dacã se referã la: informaţii militare care
nu sunt fãcute publice de guvern;
informaţii referitoare la secrete ale apãrãrii naţionale; informaţii care se referã la stabilitatea
monedei naţional şi valoarea fondurilor publice;
c) - Publicarea de texte şi imagini care constituie ultraj la bunele moravuri;

44
d) - Publicarea de informaţii referitoare la activitatea comisiilor de anchetã
parlamentarã;
e) - Publicarea cursurilor valorilor mobiliare din surse nemonitorizate;
f) - Divulgarea filiaţiei de origine a unei persoane care face obiectul unei adopţii.
g) - Publicarea de informaţii privitoare la loterii neautorizate.

45
CURS IX. CENZURA; TRANSPARENŢA ŞI CENZURA

În cadrul comunicării sociale se realizează în mod deosebit dreptul fundamental la

informaţie (libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare). Este evident că relaţiile om –
ştiinţă, om – natură, om – om, nu există şi nu se poate dezvolta fără două elemente esenţiale :
informaţia şi comunicarea. Dar aşa cum rezultă din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului , orice om „va trebui să r ăspundă de folosirea abuzivă a aceestei libertăţi”. „Legea
nu are dreptul să interzică decât acţiunile vătămătoare societăţii.
În art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice , sunt prevederi
fundamentale referitoare la libertatea de exprimare şi limitele acesteia a căror depăşire poate
angaja resposabilitatea astfel:
1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale.
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea
de a cânta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, fără a se ţine seama de
frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa.
3. Exercitatea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol conferă
îndatoriri şi răspunderi speciale. În consecinţă ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie
însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare:
a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora ;
b) apărătorii securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii
publice.
În articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se garantează libertatea
de exprimare prevăzându-se şi unele limitări posibile ale acesteia în anumite condiţii astfel:
Exercitarea acestor libertăţi ce compotă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică pentru:
securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii sau a moralei,
protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,
a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale,
sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
În consens cu documentele internaţionale în materie, Constituţia României prevede un
cadru foarte strict în care sunt prevăzute unele posibile limitări ale libertăţii de exprimare şi
chiar responsabilităţi (art. 30 pct. 6 , 7 şi 8 din Constituţie). Aceste limite şi responsabilităţi
prev. de art. 30 pct. 6, 7 şi 8 din Constituţia României, nu pot produce efecte dacă nu sunt
instituite respectând cumulativ condiţiile prevăzute în art. 49 din Constituţie adică:
a) numai prin lege ;
b) numai dacă se impune şi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru cel puţin unul
din următoarele cazuri : pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
c) numai dacă restrângerea este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu atinge
existenţa dreptului sau a libertăţii.

46
 La aceste condiţii, conform art. 20 din Constituţia României, mai este necesară şi
îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 10 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
adică ”restrângerea sau sancţiunile prevăzute de lege” să constituie „măsuri necesare, într-o
societate democaratică”. Deci limitarea libertăţii de exprimare nu pot avea decât caracterul de
excepţie prevăzută de aceste documente fundamentale, limitării care evident apar ca o cenzură
acceptabilă în comunicare dar numai în condiţiile strict prevăzute de Constituţie şi legile date
în baza acesteia227. Ca urmare, dreptul de a informa, ca şi libertatea de exprimare intră în
conflict cu cenzura, care este un instrument în apărarea unor alte drepturi sau libertăţi mai mult
sau mai puţin legale.
Noţiunea de cenzură. Transparenţă
Potrivit D.E.X. prin cenzură se înţelege controlul prealabil exercitat, în unele state,
asupra conţinutului publicaţiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune şi, în anumite
condiţii, asupra corespondenţei şi convorbirilor telefonice. Această definiţie nu satisface
complicatele forme de existenţă ale cenzurii cum sunt : autocenzura, cenzura ulterioară,
cenzura libertăţii de exprimare a individului etc. Într-o altă definiţie prin cenzură se înţelege
procesul care presupune blocarea, reglementarea sau manipularea unei părţi dintr-un mesaj
original sau a mesajului în întregime. Cenzura mai este prezentată ca fiind un dispozitiv de
siguranţă necesar, un mijloc de protecţie a « interesului naţional » sau a bunăstării morale şi
sociale a grupurilor definite ca vulnerabile. În multe situaţii cenzura este folosită în interese
personale, de grup sau clasă. Cenzura operează conştient sau inconştient, la diferite niveluri
sociale şi psihologice.
Cenzura poate fi instituţională sau neinstituţională.
Cenzura instituţională este acea cenzură instituită de stat prin lege şi autorităţi speciale,
care vizează apărarea drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime, prin măsuri necesare într-
o societate democratică. Când cenzura instituţională depăşeşte limitele prevăzute de art. 10 din
C.E.D.O. aceasta este abuzivă, ilegală, iar legea prin care s-a instituit este neconstituţională.
Cenzura neinstituţională este acea cenzură nereglementată şi care se exercită de grupuri
de interese, de proprietar, patron sau orice altă persoană din cadrul editurii, mijlocului de
informare în masă etc., prin mijloace ilegale sau neinterzise de lege. De pildă, cumpărarea unei
întregi ediţii dintr-o zi a unui ziar sau toate exemplarele unei cărţi ori a dreptului de autor, urmat
de nepublicare sau nedifuzare sunt forme ale cenzurii neinstituţionalizate. Actul de corupţie,
respectiv plata pentru nedezvăluirea publică sau plata pentru întreruperea unor campanii de
discreditare etc., sunt forme infracţionale ale cenzurii neinstituţionalizate.
În democraţiile în care libertatea presei este asigurată –, este zguduitoare înfruntarea
dintre interesul statului pe de o parte, responsabil de supravieţuirea naţiunii şi, pe de altă parte
dreptul la adevăr. Dar valoarea dreptului la adevăr rezultă şi din ceea ce slujeşte acesta, din ce
necesităţi şi trebuinţe satisface. În ce scop este folosit adevărul? De pildă, duşmanul are dreptul
la adevăr în sensul de a şti totul despre adversar pentru a-l învinge? Adversarul care susţine o
cauză dreaptă şi se apără, are dreptul la minciună, la dezinformarea inamicului? Sunt întrebări
care ne fac să credem că cenzura este un rău necesar, că uneori cenzura slujeşte valorile, în
anumite condiţii bine reglementate.

Cenzura este un rezultat al raportului dintre transparenţă pe de o parte şi tăcerea ori

secretul mai mult sau mai puţin justificate, pe de altă parte. Transparenţa este necesară dar nu
totdeauna, cum de altfel şi secretul. De regulă, transparenţa seveşte interesul public, drepturile
şi libertăţile omului, dar sunt şi excepţii când aceasta le lezează. În astfel de situaţii de excepţie,
interesul public, drepturile şi libertăţile omului sunt servite pe calea tăcerii, a secretului, pe o
47
perioadă limitată de timp. Uneori pe termen scurt tăcerea, secretul pot ajuta progresul, însă pe
termen lung consolidează conformismul, conservatorismul şi chiar regresul. Transparenţa
totală nu este un mediu dorit, deoarece favorizează folosirea nelegitimă a informaţiei, lezarea
drepturilor, libertăţile, interesele legitime etc. De aceea se vorbeşte făcându-se distincţie între
transparenţa ante factum şi post factum, transparenţa vieţii publice, etc.
Pe de altă parte, nu există guvernare posibilă fără o oarecare doză de secret. Secretul
este necesar în elaborarea diverselor soluţii, decizii şi uneori chiar în aplicarea lor o perioadă
de timp. Sunt decizii care dacă s-ar elabora în condiţii de transparenţă totală ar constitui un eşec
sau ar favoriza săvârşirea unor fapte prejudiciabile şi chiar penale. De pildă, dacă cineva ar şti
că urmează să apară o lege care amnistiază faptele infracţionale, graţiază pedepsele, reduce
impozitele, dezincriminează (bancruta frauduloasă, anumite fapte de evaziune, etc.) evident că
ar fi tentat să profite şi să săvârşească faptele ilegale de acest gen. Ca urmare, cenzura
instituţională trebuie să prevină numai difuzarea informaţiei clasificată în mod legal potrivit
Constituţiei, ca secretă, evident numai atunci când clasificarea este necesară într-o societate
democratică. Oricum, se admite regula că cenzura de orice fel este interzisă cu excepţiile
prevăzute în mod expres de lege, în cazurile reglementate de Constituţie şi numai dacă sunt
necesare într-o societate democratică. Ceea ce a fost cenzurat ca secret trebuie, după o anumită
perioadă de timp să fie supus transparenţei post factum pentru a permite controlul social asupra
autorităţii, activităţii acesteia sau a altora, a informaţiei etc., bineînţeles când este vorba de
interes public.
Cenzura prealabilă
Regimul sancţionator excesiv sau teama instituită prin alte mijloace este baza
autocenzurii excesive. Teama de închisoare, de posibilitatea unei măsuri privind interdicţia de
a profesa ori teama de a rămâne fără loc de muncă i-ar putea determina pe jurnalist, radiodifuzor
etc., să renunţe la dezvăluirea unor informaţii de interes public. Dar ar fi incorect să nu se
accepte existenţa unei autocenzuri determinată de un anumit nivel de pregătire, cultură,
educaţie, bun simţ, de bunele moravuri, precum şi de regulile deontologiei.
Autocenzura poate fi conştientă sau inconştientă
Juristul englez William Blackstone scria că libertatea presei «constă în a nu cenzura
înainte de publicare. Orice om liber are dreptul de netăguit de a împărtăşi publicului ce
sentimente doreşte ; a interzice aceasta înseamnă a distruge libertatea presei, însă dacă aceasta
publică ceva neadecvat, răutăcios sau ilegal, trebuie să suporte consecinţele nechibzuinţei
sale». Cenzura prealabilă inhibă mai mult libertatea de exprimare decât sancţiunea după
publicare. Pentru cel care doreşte să publice mesajul, cenzura prealabilă este o interdicţie
directă, în timp ce posibilitatea sancţiunii după publicare este mai îndepărtată fiind o ameninţare
mai puţin inhibitoare, deoarece aceasta de regulă nu se materializează. Cenzura prealabilă
intimidează comunicatorul şi diminuează considerabil faptele şi ideile valoroase pe care
publicul are dreptul să le cunoască, prejudiciind atât comunicatorul cât şi publicul.
Când cenzura prealabilă blochează comunicarea către public, există riscul ca informaţia
să ajungă la acesta pe alte canale cu o serie de implicaţii negative. În cazul în care informaţia
(opinia, ştirea) cenzurată prealabil este adevărată şi prezintă interes pentru public, consecinţele
cenzurării sunt grave fiind încălcate dreptul la informaţie, alte drepturi constituţionale cu
cauzarea de prejudicii materiale şi morale.
Cenzura prealabilă poate fi cauzată de :
- autorităţile publice, în interesul public sau al altor interese pe care din nefericire uneori
le servesc.
- finanţatorul, patronul mijlocului de informare în masă.
48
 - grupurile de interese prin mijloace neinterzise de lege sau chiar interzise de lege.
- de orice persoană care are posibilitatea prin mijloace legale sau ilegale.
Cenzura prealabilă mai poate fi favorizată de :
o deficienţe în constituirea şi funcţionarea garanţiilor instituite de lege ;
o deficienţe în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice;
o protecţia insuficientă a mijloacelor de informare în masă sub aspectul
independenţei juridice, economice, politice, fizice, psihice etc. ;
o nivelul de cultură, civilizaţie şi informare al publicului ţintă ;
o gradul de manipulare individuală sau colectivă ;
o competenţa sau incompetenţa, responsabilitatea, cinstea, onestitatea, curajul,
demnitatea celor care ocupă demnităţi şi funcţii publice ;
o situaţii sau stări excepţionale (starea de necesitate, starea de război etc.) ;
o pluralismul real al presei, de monopolul presei de aservirea sau neaservirea
presei etc.
o cunoaşterea, apărarea clauzei de conştiinţă.

Cenzura poate îmbrăca forme diferite cum ar fi interdicţiile.

Interdicţiile sunt de două feluri :
a) Interdicţii în scopul protejării valorilor supreme prevăzute de actele fundamentale
(constituţii) şi de legi date în baza acestora; acestea vizează acte şi fapte evidente prin care se
defăimează ţara, naţiunea, se îndeamnă la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă
sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică precum
şi manifestările obscene, contrare bunurilor moravuri.(art.30 pct.7 din Constituţia României).
b) Interdicţiile stabilite în baza legii, prin alte acte normative, de către autorităţile şi instituţiile
publice, sau contracte, pentru funcţionarii publici şi ceilalţi salariaţi ai acestora de a nu divulga
secretele de stat sau de serviciu, de a nu-şi exprima opiniile politice în locuri publice sau la
locul de muncă, etc. De pildă, angajaţii C.I.A. trebuie să semneze un astfel de contract care îi
obligă la cenzură pe viaţă. De asemenea agenţii economici privaţi pot interzice angajaţilor săi
să nu divulge informaţii care ar putea pune în pericol securitatea naţională, sau care ar putea da
la iveală secrete de afaceri sau să încalce intimitatea.
După unii autori cenzura prealabilă este justificată pentru prevenirea obscenităţii, a publicităţii
false şi fraudei în cauzele comerciale.
c) Autorizările de orice fel, în comunicare pot constitui acte de cenzură prealabilă sau
ulterioară sub aspectul cenzurii libertăţii de exprimare. Dar nu toate autorizaţiile sunt
neconstituţionale sau nelegale, de aceea potrivit Constituţiei sunt introduse autorizările
prealabile cum ar fi licenţa audiovizuală252, licenţa de emisie, autorizaţia de retransmisie, care
atunci cînd se solicită, se dau sau se resping numai cu respectarea legii. Autorizările sunt
necesare în cazurile în care pentru potejarea intereselor publice şi private, exercitarea dreptului
şi libertăţii trebuie efectuată în anumite condiţii de protecţie a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
De exemplu legiuitorul român în art.6 al Legii nr.504/2002 referitor la cenzură prevede:
(1) Cenzura de orice fel asupra comunicării audiovizuale este interzisă;
(2) Independenţa editorială a difuzorilor este recunoscută şi garantată de prezenta lege;
(3) Sunt interzise ingerinţe de orice fel în conţinutul, forma sau modalităţi de prezentare a
elementelor serviciilor de programe, din partea autorităţilor publice sau a oricăror persoane
fizice sau juridice, române sau străine;
(4) Nu constituie ingerinţe normele de reglementare emise de Consiliul Naţional al
Audiovizualului în aplicarea prezentei legi şi cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi a
49
normelor privind drepturile omului prevăzute în convenţiile şi tratatele ratificate de România;
(5) Nu constituie ingerinţe prevederile cuprinse în codurile de conduită profesională pe care
jurnaliştii şi radiodifuzorii le adoptă şi pe care le aplică în cadrul mencanismelor şi structurilor
de autoreglementare a activităţii lor.

Cenzura ulterioară
Cenzura ulterioară a libertăţii de exprimare, mai corect zis sancţionarea ulterioară a
publicării este admisă în art.10 pct.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.29
pct.2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi în art.30 pct.6,7 şi 8 din
Constituţia României. Sancţiunile ulterioare publicării „constituie cea mai cunoscută metodă
constituţională. Aceasta presupune că cel care publică să analizeze riscurile şi dacă ceea ce
publică este corect şi urmăreşte un interes public legitim, atunci va publica avînd încrederea că
nu va fi sancţionat ulterior pentru unele încălcări de importanţă mai mică decît valorile apărate
prin publicarea în cauză. Dar cenzura ulterioară, instituită prin sancţiuni excesive, poate
determina apariţia autocenzurii excesive.

Publicitatea excesivă şi procesul echitabil

Dreptul de a informa, al agentului media este incompatibil cu influenţele exercitate cu
rea credinţă asupra organelor judiciare, prin atac la persoana magistratului şi încălcarea
regulilor eticii ziaristice. Mediatizarea de senzaţie poate să conducă la posibilitatea nedorită ca
o persoană să nu beneficieze de un proces cinstit.
Publicitatea excesivă poate îmbrăca două forme:
o publicitatea în favoarea unei părţi într-un proces şi
o publicitatea în defavoarea unei părţi întrun proces.
În art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este interzisă „publicitatea” care
„ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. În acest sens în acelaşi articol se arată că
„accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului
sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţi, al ordinii publice, ori al securităţi naţionale
într-o societate democratică, atunci când interesele minorului sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci
când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

Dreptul agentului media de a întreba şi de a primi rãspuns

Acest drept al agentului media este strâns legat de dreptul de acces la sursele de
informare oficiale sau neoficiale.
Dreptul de a întreba şi de a primi rãspuns al agentului media, se fundamenteazã pe:
o obligaţia constituţionalã a mijloacelor de informare în masã, publice sau private
de a informa corect opinia publicã; deci agentul media, pentru a obţine o
informaţie corectã, trebuie sã întrebe şi sã primeascã rãspunsuri corecte (art. 31
pct. 4 din Constituţie) adicã sã exercite dreptul la informaţie, în numele celor pe
care îi reprezintã;

o autoritãţile publice sunt obligate sã informeze corect cetãţenii (art. 31 pct. 2 din
Constituţie); or acestei obligaţii, îi corespunde şi dreptul de a întreba şi primii
rãspuns al agentului media, care acţioneazã în numele cetãţenilor;
o în anumite situaţii acest drept este garantat de dispoziţiile constituţionale care
reglementeazã dreptul de petiţionare precum şi dreptul persoanei vãtãmate de o
50
autoritate publicã (art. 47 şi 48 din Constituţie); astfel potrivit art 47 pct. 4 din
Constituţie autoritãţile publice au obligaţia sã rãspundã la petiţii în termenele şi
în condiţiile stabilite potrivit legii, iar în conformitate cu art. 48 din Constituţie,
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, dã dreptul persoanei vãtãmate sã
obţinã "recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei”.

51
 Curs X. INFRACŢIUNI SPECIFICE DOMENIULUI COMUNICÃRII
SOCIALE
CALOMNIA
Calomnia este un abuz de libertate, săvîrşit în comunicare, prin care se vatămă
drepturi, libertăţi sau interese legitime.
În cazul calomniei infracţiunea există dacă cele imputate sau afirmate nu sunt adevărate.
Scopul instituirii infracţiunii de calomnie în Codul penal este apãrarea demnitãţii persoanei a
autoritãţii informale a acesteia în cadrul comunicãrii sociale, faţã de orice persoanã dar pentru
alt gen de fapte mai grave. Infracţiunea de calomnie (instituirea ei) este o garanţie a
dreptului la propria imagine, al persoanei, drept fundamental prevãzut de Constituţie.
Se face distincția între calomnia referitoare la viaţa sau activitatea publicã şi calomnia
referitoare la viaţa privatã. calomnia presupune un dublu pericol: un pericol social prin
tulburarea pe care o produce societãţii şi un pericol privat individual.
Demnitatea persoanei este datã de gradul de autoritate moralã recunoscutã de societate, iar
demnitatea publicã este datã de gradul de autoritate al unei înalte funcţii publice prevãzut în
lege.
Un aspect al pericolului social îl constituie tulburarea pe care o produce în viaţa socialã
infracţiunea de calomnie situatã în sfera raporturilor de convieţuire paşnicã şi armonioasã între
membrii societãţii. Convieţuirea paşnicã şi armonioasã constituie o valoare socialã care cultivã
printre altele comportarea demnã şi corectã a fiecãrei persoane, respectul şi consideraţia pe care
aceastã comportare le atrage din partea celorlalţi membrii ai societãţii. Atunci când sunt
rãspândite, despre o persoanã, afirmaţii privitoare la faptele sale, comportarea sa, la aspectul
vieţii sale personale sau familiale de naturã sã o discrediteze, sã-i zdruncine nivelul de prestigiu
social, impresia produsã de asemenea afirmaţii este de naturã sã modifice echilibrul de
respectabilitate socialã existent în cadrul unei colectivitãţi şi, prin aceasta, aduce o tulburare
raporturilor de convieţuire paşnicã şi armonioasã în cadrul societãţii. Aceasta caracterizeazã
nocivitatea socialã a calomniei.
Nu constituie calomnie, imputarea s-au afirmaţia ce se face oral sau în scris de cãtre pãrţi sau
reprezentanţii lor, cu ocazia dezbaterilor care au loc înaintea unei autoritãţi ori înaintea unei
instanţe judecãtoreşti, dacã acea imputare sau afirmare era în legãturã cu obiectul dezbaterii
precum şi necesare şi oportune cauzei. Nu constituie calomnie, învinuirea fãcutã de organele
în drept, cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedurã penalã (art. 228 şi urmãtoarele din
Codul de procedurã penalã). Nu constituie infracţiunea de calomnie, fapta pentru care s-a
fãcut proba veritãţii

OFENSA ADUSÃ UNOR ÎNSEMNE

Uneori prin comunicare se poate aduce ofensă unor însemne care, reprezentând valori
deosebite sunt ocrotite de lege. Constituie infracţiunea de ofensã adusã unor însemne, potrivit
art. 236 al. 1 din Codul penal, orice manifestare prin care se exprimã DISPREŢ PENTRU
ÎNSEMNELE ROMÂNIEI. Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile
sociale referitoare la atributul autoritãţii, care implicã respect faţã de însemnele României, cât
şi faţã de emblemele şi semnele de care se folosesc autoritãţile. Potrivit Constituţiei, simbolurile
naţionale sunt:
 drapelul României - art. 12 (1), ziua naţionalã a României - art. 12(2),
52
 imnul naţional al României - art. 12 (3),
 stema ţãrii şi sigiliul statului - art. 12(4).
Emblema este obiectul sau imaginea care reprezintã în mod simbolic un organ de stat,
de exemplu: emblemele care se poartã la uniformele Ministerului de Interne ori ale Ministerului
Apãrãrii Naţionale. Din categoria semnelor la care se referã art. 236 al. 2 din Codul Penal fac
parte:
 semnele (stemele) judeţelor şi municipiilor
 ori semnul distinctiv al organelor de justiţie prin insigna purtatã de magistraţi, constând într-
un cod deschis pe care este imprimat cuvântul "LEX".
O cerinţã a legii constã în aceea cã emblemele sau semnele sã facã parte din categoria acelora
de care se folosesc autoritãţile
Precizare: Nu intrã în categoria semnelor ocrotite prin prevederile de mai sus, emblemele,
semnele folosite de partidele politice ori de diferite asociaţii sportive, artistice, etc., deoarece
acestea nu aparţin organelor de stat sau autoritãţilor publice şi nu reflectã vreo autoritate a
acestor organe.
DEFÃIMAREA ŢÃRII SAU NAŢIUNII
Sunt incriminate manifestãrile publice sãvârşite cu intenţia de a defãima ţara sau naţiunea
românã. Prin defãimare se înţelege afirmarea sau imputarea unei fapte determinate sau
nedeterminate privitoare la ţarã sau naţiunea românã, care este de naturã sã le aducã atingere
prestigiului şi, deci, autoritãţii acestora.
Ceea ce legea incrimineazã este acţiunea de ponegrire care implicã fie rãspândirea
unor ştiri mincinoase, fie a unor ştiri prezentate cu rea credinţã - în mod deformat sau
tendinţios. Acţiunea de defãimare poate fi comisã prin orice “mijloace”, adicã atât oral
(discursuri, conversaţii etc.), în scris (articole, afişe, desene) sau chiar prin mijloace tehnice
(radio, TV, benzi de magnetofon, casete video etc.).. Cerinţa este îndeplinitã atunci când
acţiunea sa produs în cazurile şi condiţiile prevãzute de art. 152 din Codul penal.

ULTRAJUL
Constituie infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 din codul penal : « insulta sau
calomnia săvîrşită nemijloci prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public
care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de către stat, aflat în exerciţiul
funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la 3 ani. Ameninţarea săvîrşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra
unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat aflat în
exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 4 ani. Lovirea sau orice acte de violenţă, precum şi vătămarea corporală
s ăvîrşită împotriva persoanei prevăzute în alin.1, aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte
îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a
produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani. Dacă faptele
prevăzute în aliniatele precedente sunt săvîrşite impotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm
ori alt militar maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani ».

53
 PROPAGANDA ÎN FAVOAREA STATULUI TOTALITAR

Aceastã infracţiune constã în propaganda în vederea instaurãrii unui stat totalitar, sãvârşitã
prin orice mijloace în public. Alineatul 2 al art. 166 din Codul penal prevede cã propaganda
constã în rãspândirea, în mod sistematic, sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu
intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi în favoarea statului totalitar.
Prin propagandã potrivit alin. 2 al art. 166 din Codul penal, înţelegem activitatea
desfãşuratã în mod sistematic, de rãspândire sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine,
cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi pentru a-i determina sã acţioneze conform
obiectivelor şi idealurilor propagate în favoarea statului totalitar. Propaganda în vederea
instaurãrii unui stat totalitar a fost inspiratã din unele concepţii care au propovãduit în decursul
istoriei existenţa statului lipsit de democraţie, cu orientare de extremã dreaptã sau stângã. În
secolul XX sunt cunoscute diverse forme ale propagandei în favoarea statului totalitar, mergând
de la propaganda fascistã, la cea fundamentalistã. Constituindu-se ca o doctrinã
antidemocraticã, indiferent de nuanţele acestor forme de propagandã, iniţiatorii şi susţinãtorii
acestor concepţii au promovat lichidarea sau menţinerea doar formalã a drepturilor omului,
şovinismului, rasismului, cultul forţei şi asasinatul politic, diversiunea şi terorismul.
Propaganda în favoarea statului totalitar poate fi sãvârşitã prin orice mijloace:
 în primul rând oral (cu prilejul unor întruniri, mitinguri, dar şi prin radio şi
televiziune),
 în scris (prin publicarea unor cãrţi, reviste, filme, magnetofon sau casetofon) sau
 prin alte mijloace (cum ar fi arborarea unor steaguri sau pancarte cu semnele
unor mişcãri extremiste ori desenarea acestora pe zidurile clãdirilor).
Sãvârşirea unui singur act de propagandã nu constituie elementul material al infracţiunii
prevãzute de art. 166 din Codul penal. Propaganda în favoarea statului totalitar este o infracţiune
continuatã, elementul de repetabilitate rezultând din formularea alin. 2 al art. 166 din Codul
penal, care precizeazã cã rãspândirea unor idei, concepţii sau doctrine trebuie sã se facã în
mod sistematic; aspectul continuat este, cu atât mai mult, întãrit în cazul apologiei, care
presupune acţiuni de mare intensitate, atât din punct de vedere al numãrului de argumente, cât
şi al duratei în timp al actelor de propagandã care vor reuşi sã convingã şi atragã noi adepţi.
Propaganda se poate desfãşura faţã de un numãr mare de persoane sau doar în prezenţa unui
grup mai restrâns, existând intenţia de a convinge sau de a atrage noi adepţi.
Fapta de propagandã în vederea instaurãrii unui stat totalitar, va constitui infracţiune doar în
mãsura în care este sãvârşitã cu îndeplinirea unei cerinţe esenţiale şi anume, în loc public.
COMUNICAREA DE INFORMAŢII FALSE
Potrivit prevederilor Legii nr. 140/1996 în Codul Penal "Comunicarea sau rãspândirea, prin
orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false, ori de documente falsificate, dacã fapta este
de naturã sã aducã atingere siguranţei statului, ori relaţiilor internaţionale ale României".
Obiectul juridic special al infracţiunii de comunicare de informaţii false este format din
ansamblul relaţiilor sociale care privesc siguranţa statului şi relaţiile internaţionale ale
României, relaţii a cãror apãrare este asiguratã în mãsura în care nu se produc activitãţi de
colportare de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate.
VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENŢEI

54
Sub aceastã denumire este incriminatã în art. 195 din Codul penal, deschiderea unei
corespondenţe adresate altuia ori interceptarea unei convorbiri sau comunicãri efectuate prin
telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţã, fãrã drept. De asemenea, este
incriminatã sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea
conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisã deschisã sau a fost deschisã
din greşealã, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicãri interceptate, chiar în
cazul în care fãptuitorul a luat cunoştinţã de acesta din greşealã sau din întâmplare. În acest
mod este asiguratã inviolabilitatea corespondenţei, valoare socialã care a cãpãtat şi o consacrare
constituţionalã. Într-adevãr potrivit art. 28 din Constituţia României, secretul scrisorilor, al
telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale
de comunicare este inviolabil.
PROPAGANDA NAŢIONALIST ŞOVINÃ
Sub aceastã denumire este incriminatã, în art. 317 din Codul penal, propaganda naţionalist-
şovinã, aţâţarea urii de rasã sau naţionale, dacã fapta nu constituie infracţiunea prevãzutã în art.
166 din Codul penal. Acţiunea de propagandã naţionalist-şovinã constã în rãspândirea de idei
naţionalist-şovine, adicã de idei prin care, pe de o parte se proslãveşte o naţiune sau un grup
naţional, iar pe de altã parte, se ponegreşte o altã naţiune sau un grup naţional. Acţiunea de
aţâţare a urii de rasã sau naţionale constã în stârnirea, incitarea sau încurajarea sentimentelor
de urã rasialã sau naţionalã, în sânul unei naţionalitãţi sau a unui grup naţional, împotriva
altei naţionalitãţi sau altui grup rasial4. Infracţiunea poate fi sãvârşitã în orice mod şi prin
orice mijloace.
Nu constituie propagandã naţionalist-şovinã manifestarea unei atitudini critice, sau de
dezaprobarea faţã de greşelile, ori atitudinile necorespunzãtoare ale unor reprezentanţi ai unei
minoritãţi naţionale.

RÃSPÂNDIREA DE MATERIALE OBSCENE

Constituie aceastã infracţiune, potrivit art. 325 din Codul penal, fapta de a vinde sau rãspândi,
precum şi confecţiona ori deţine în vederea rãspândirii, obiecte, desene, scrieri sau alte
materiale cu caracter obscen. Noţiunea de obscen are semnificaţie de neruşinat, trivial,
indecent, vulgar, pornografic. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care fãptuitorul
a vândut, rãspândit, confecţionat sau a deţinut materiale cu caracter obscen în vederea
rãspândirii lor.

55
 CURS XI. NORME JURIDICE PRIVIND COMUNICAREA PUBLICITARĂ
(Legea nr. 148 din 2000 privind publicitatea)
Regimul juridic general al comunicării prin publicitate în România este stabilit în
principal prin Legea nr. 148 din 2000. Anumite aspecte specifice acestui mod de comunicare
sunt reglementate prin intermediul altor dispoziiţii legale precum Legea nr. 158/2008 privind
publicitatea înşelătoare şi comparativă, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor
incorecte ale comercianţilor, Legea nr. 502/2002 a audiovizualului sau prin anumite decizii
CNA.
În cuprinsul Legii nr. 148/2000 sunt definiţi o serie de termeni de bază precum:
a) publicitate - orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale, industriale,
artizanale sau liber-profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi servicii, de
drepturi şi obligaţii;
b) publicitate subliminală - orice publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru
a fi percepuţi în mod conştient, dar care pot influenţa comportamentul economic al unei
persoane;
Confom art. 5 din lege se publicitatea trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată
în spiritul responsabilităţii sociale.
Potrivit art. 6 din lege, se interzice publicitatea care:
a) este înşelătoare (abrogat prin legea 158/2008);
b) este subliminală;
c) prejudiciază respectul pentru demnitatea umană şi morala publică;
d) include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate
etnică sau naţionalitate;
e) atentează la convingerile religioase sau politice;
f) aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii şi vieţii particulare a persoanelor;
g) exploatează superstiţiile, credulitatea sau fria persoanelor;
h) prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violenţă;
i) încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător;
j) favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii care sunt produse ori distribuite
contrar prevederilor legale.
Dispoziţii privind publicitatea înşelătoare şi comparativă Legea nr. 148/2000 conţinea
prevederi exprese şi cu privire la regimul juridic al publicităţii înşelătoare şi comparative, însă,
datorită unor considerente ce ţin de armonizarea legislaţiei româneşti cu cea europeană, dar şi
datorită necesităţii de a li se clarifica regimul juridic, aceste prevederi au fost preluate,
modificate şi completate în cadrul Legii nr. 158/2008. Aceasta a abrogat prevederile
corespunzătoare din Legea nr.148/2000. Astfel, în art. 1 al Legii nr. 158/2008 sunt definite în
modul următor:
a) publicitate înşelătoare - orice publicitate care, în orice fel, inclusiv prin modul de
prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora se adresează sau care iau
contact cu aceasta şi care, din cauza caracterului înşelător,poate afecta comportamentul
economic al acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un concurent;
b) publicitate comparativă - orice publicitate care identifică explicit sau implicit un
concurent ori bunuri sau servicii oferite de acesta.

56
 Conform art. 4 din legea nr. 158/2008 publicitatea înşelătoare este interzisă. Însă,
articolul următor precizează că trebuie să luăm în considerare toate aspectele publicităţii pentru
a aprecia dacă aceasta este înşelătoare, şi în special caracteristici referitoare la:
- caracteristicile bunurilor sau serviciilor, cum sunt: disponibilitatea, natura, modul de
execuţie, compoziţia, metoda şi data fabricaţiei bunurilor ori a prestării serviciilor, dacă acestea
corespund scopului lor, destinaţia, cantitatea, parametrii tehnicofuncţionali, originea geografică
sau comercială, rezultatele aşteptate ca urmare a utilizării lor ori rezultatele şi caracteristicile
esenţiale ale testelor sau ale controalelor efectuate asupra bunurilor ori a serviciilor;
- preţul sau modul de calcul al preţului şi condiţiile în care se distribuie bunurile ori se
prestează serviciile;
- natura, atribuţiile şi drepturile comerciantului care îşi face publicitate, cum ar fi:
identitatea şi bunurile sale, calificările şi deţinerea drepturilor de proprietate industrială,
comercială sau intelectuală ori premiile şi distincţiile acestuia.
În art.6 sunt prezentate condiţiile care, dacă sunt îndeplinite cumulativ asigură caracterul
legal al publicităţii comparative:
 nu este înşelătoare, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. b)şi ale art. 5 din prezenta lege,
precum şi ale art. 5-7 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte
ale comercianţilor;
 compară bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi ori sunt destinate aceloraşi
scopuri;
 compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante,
verificabile şi reprezentative ale respectivelor bunuri ori servicii, care pot include şi
preţul;
 nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive,
bunuri, servicii, activităţi ori situaţia unui concurent;
 în cazul produselor cu denumire de origine, se referă, în fiecare caz, la produse cu
aceeaşi denumire;
 nu profită în mod neloial de reputaţia unei mărci, a unei denumiri comerciale sau a altor
semne distinctive ale unui concurent ori a denumirii de origine a produselor concurente;
 nu prezintă bunuri sau servicii ca imitaţii ori reproduceri ale bunurilor sau serviciilor
purtând o marca ori o denumire comercială protejată;
 nu crează confuzie între comercianţi, între cel care îşi face publicitate şi un concurent
sau între mărci, denumiri comerciale, alte semne distinctive, bunuri ori servicii ale celui
care îşi face publicitate şi cele ale unui concurent.
Conform art. 7, în vederea stopării publicităţii înşelătoare şi a respectării dispoziţiilor
referitoare la publicitatea comparativă, persoanele fizice şi juridice care au un interes legitim
pot să sesizeze Ministrul Economiei şi Finanţelor sau Consiliul Naţional al Audiovizualului,
după caz. Nerespectarea prevederilor art. 4-6 din Legea 158/2008 constituie contravenţie.
Aplicarea sancţiunilor se face de către autorităţile amintite mai sus.
Dispoziţii speciale privind publicitatea anumitor produse Potrivit legii, se interzice
publicitatea explicită pentru produsele din tutun:
a) difuzată în cadrul programelor de radiodifuziune şi televiziune;
b) în presa scrisă, pe prima şi pe ultima copertă sau pagină a materialelor tipărite;

57
 c) pe biletele de călătorie pentru transportul public.
Se interzice publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru produsele din tutun în
incinta unităţilor de învăţământ şi a unităţilor de asistenţă medicală sau la o distanţă mai mică
de 200 metri de intrarea acestora, măsurată pe drum public.
Publicitatea pentru băuturi alcoolice şi pentru produsele din tutun nu este permisă în
publicaţii destinate în principal minorilor, în sălile de spectacole înainte, în timpul şi după
spectacolele destinate minorilor.
Publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru produsele din tutun nu este permisă nici
în condiţiile în care:
a) se adresează minorilor;
b) înfăţişează minori consumând aceste produse;
c) sugerează că băuturile alcoolice sau produsele din tutun sunt dotate cu proprietăţi
terapeutice sau că au un efect stimulativ, sedativ ori că pot rezolva probleme personale;
d) dă o imagine negativă despre abstinenţă;
e) evidenţiază conţinutul în alcool al băuturilor alcoolice, în scopul stimulării
consumului, sau face legătura între alcool şi conducerea unui vehicul;
f) nu conţine inscripţii-avertisment, în limba română, pentru produsele din tutun.
Se interzice publicitatea substanţelor stupefiante şi psihotrope.
Se interzice publicitatea, în alte locuri decât cele de comercializare, pentru orice tip de
arme, muniţii, explozivi, metode şi mijloace pirotehnice, cu excepţia armelor destinate
vânătorii sau sportului şi a celor de panoplie.
Pentru produsele şi serviciile destinate minorilor este interzisă publicitatea care:
a) conţine elemente ce dăunează acestora din punct de vedere fizic, moral, intelectual
sau psihic;
b) încurajează în mod indirect copiii să cumpere produse sau servicii, profitând de lipsa
de experienţă sau de credulitatea lor;
c) afectează relaţiile speciale care există între minori, pe de o parte, şi părinţi sau cadre
didactice, pe de altă parte;
d) prezintă, în mod nejustificat, minori în situaţii periculoase. Publicitatea este permisă
numai pentru produsele medicamentoase care se eliberează fără prescripţie medicală, pentru
care materialele publicitare vor fi aprobate de Agenţia Naţională a Medicamentului.
Sancţiuni
Autorul, realizatorul de publicitate şi reprezentantul legal al mijlocului de difuzare
răspund solidar cu persoana care îşi face publicitate, în cazul încălcării prevederilor prezentei
legi, cu excepţia încălcării dispoziţiilor referitoare la publicitatea înşelătoare şi publicitatea
comparativă, când răspunderea revine numai persoanei care îşi face publicitate. Încălcarea
prevederilor legii nr. 148 din 2000 privind publicitatea atrage răspunderea materială, civilă,
contravenţională sau penală, după caz.

Norme juridice privnd publicitatea în domeniul audiovizualului

Legea 504 din 2002 (legea audiovizualului) consacră următoarele definiţii juridice
pentru termeni specifici domeniului:

58
 -publicitate mascată - prezentarea în programe, prin cuvinte, sunete sau imagini, a
bunurilor, serviciilor, denumirilor, mărcilor comerciale sau activităţilor unui producător de
bunuri ori prestator de servicii, dacă această prezentare este făcută în mod intenţionat de
radiodifuzor, în scop publicitar nedeclarat, şi care poate crea confuzie în rândul publicului cu
privire la adevăratul său scop; o asemenea formă de prezentare este considerată intenţionată
mai ales atunci când este făcută în schimbul unor avantaje materiale, a unor servicii reciproce
sau al altor beneficii cu efect similar;
-teleshopping - difuzarea către public a unor oferte comerciale directe privind
furnizarea contra cost a unor bunuri, inclusiv bunuri imobiliare şi necorporale, sau, după caz,
prestarea unor servicii;
-sponsorizare - orice contribuţie făcută de o persoană fizică sau juridică neimplicată în
activităţi de radiodifuziune sau de televiziune ori în producerea operelor audiovizuale, dacă
această contribuţie este destinată finanţării programelor audiovizuale, în scopul promovării
propriului nume, a mărcii comerciale, a imaginii sau a propriilor activităţi ori produse;
Programele sponsorizate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) conţinutul şi programarea acestora nu trebuie, în nici o circumstanţă, să fie influenţate
de sponsor, astfel încât să nu fie afectate independenţa editorială şi responsabilitatea
radiodifuzorului în raport cu programele respective;
b) denumirea sau marca sponsorului trebuie să fie distinct evidenţiată ca atare pe
parcursul programelor respective;
c) să nu încurajeze achiziţionarea sau închirierea produselor ori a serviciilor sponsorului
sau ale unui terţ, în particular prin referiri promoţionale speciale la aceste produse ori servicii.
Nici un program nu poate fi sponsorizat de către persoane fizice sau juridice a căror activitate
principală este fabricarea sau comercializarea ţigărilor ori a altor produse din tutun.
Sponsorizarea programelor de către persoane ale căror activităţi includ fabricarea ori
comercializarea produselor medicale sau a tratamentelor medicale se poate face numai prin
promovarea numelui său a imaginii persoanei respective.
Programele de ştiri şi emisiunile informative pe teme politice nu pot fi sponsorizate.
Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage răspunderea contravenţională, civilă sau penală. O
dată cu aplicarea sancţiunii autorităţile publice pot lua şi măsuri precum: interzicerea
publicităţii, încetarea publicităţii, publicarea deciziei autorităţii, publicarea de anunţuri
rectificative pe cheltuiala contravenientului.

59
CURS XII. PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

Prin proprietate intelectuală se înţelege posesiunea drepturilor asupra creaţilor umane în

domeniile tehnicii, ştiinţei, literaturii, operelor literare, muzicale, etc. Proprietatea intelectuală
cuprinde aşadar creaţiile de natură ştiinţifică şi artistică care fac obiectul dreptului de autor.
Proprietatea intelectuală a fost recunoscută din cele mai vechi timpuri, dar ca fenomen juridic
este o cucerire târzie. Nici grecii, nici romanii nu au cunoscut o asemenea protecţie. Surprinşi
de această contestare, specialiştii au procedat la o analiză minuţioasă a Digestelor, fără însă să
poată descoperi, în acest izvor vreo referire la drepturile de autor. Dacă izvoarele legislative
ignoră drepturile autorilor, alte surse semnalează existenţa unui comerţ cu manuscrisele
operelor diferiţilor autori. Cu alte cuvinte, dreptul de autorului se reducea la dreptul asupra
manuscrisului operei. Copiile după manuscrisul original erau executate şi difuzate în variate
spaţii culturale. Dar existenţa comerţului de manuscrise nu însemna recunoaşterea şi protejarea
drepturilor de autor. Prima mare cotitură în evoluţia dreptului de autor coincide cu descoperirea
tiparului de către Gutenberg. Trei secole mai târziu, când problema protecţiei drepturilor
autorilor de opere intelectuale începe să dobândească o configurare modernă, apărătorii acestor
drepturi, referindu-se la momentul apariţiei tiparului, scriau: „Totul se va schimba, întunericul
care învăluie această lume, încă barbară, se va risipi dintr-o dată graţie invenţiei lui Gutenberg”.
Copyright-ul1 de origine britanică a fost la început o metodă de cenzură impusă. În 1556,
Coroana britanică a garantat companiei Stationers monopolul asupra tiparului, la început pentru
a răspândi reforma protestantă. Cerând tuturor celor care îşi publicau operele să fie înregistraţi
la Stationers, Coroana a facilitat blocarea scrierilor eretice. Cu timpul, interesul puterii de a
controla ereziile a fost întrecut de interesul comercial al editurilor, care doreau să profite de pe
urma publicaţiilor vândute. Mai puţin interesat de eretici şi aflat sub presiunea intereselor
comerciale private crescânde, guvernul britanic a renunţat la controlul asupra autorilor şi
editurilor. Prima lege care a recunoscut drepturile autorilor a fost Statutul Anne din 1710, care
garanta acestora dreptul exclusiv de a-şi publica noile opere pe un termen de 14 ani, termen
reînnoibil. Operele lor trebuiau înscrise la Stationers’ Hall, nu pentru ca guvernul să identifice
uşor ereticii, ci pentru ca aceia care se bucurau de drept de autor să-şi poată demonstra orice
pretenţie legată de originalitate, atunci când presupuneau că altcineva lea copiat opera. La
sfârşitul secolului XVII îşi face loc ideea unei proprietăţi intelectuale, iar la începutul secolului
XVIII apar cele dintâi preocupări teoretice de drept de autor propriu-zis. Deşi se întâlneşte
calificarea de furt, dată utilizării fără drept a unei opere străine, aceasta reprezenta doar o
condamnare morală. Însă, ideea că opera ca atare rămâne un bun al autorului, chiar după
vânzarea unor exemplare, îşi face loc în acest moment. Cea dintâi lege care a reglementat în
România drepturile autorilor literare şi artistice a fost Legea presei din 13 aprilie 1862, lege
votată şi promulgată în timpul lui Cuza. Un capitol din această lege le este consacrat. La 28
iunie 1923, intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor, Legea proprietăţii
literare şi artistice. Considerată ca una din reglementările cele mai complete şi mai moderne ale
dreptului de autor, această lege se caracterizează prin două trăsături esenţiale. Protecţia
drepturilor autorilor era asigurată independent de îndeplinirea vreunei formalităţi, iar beneficiu
acestei protecţii era recunoscut nu numai naţionalilor, dar şi străinilor, fără nici o condiţie de
reciprocitate. Un rol important în recunoaşterea necesităţii de a asigura o protecţie

60
internaţională a autorului, protecţie concretizată în încheierea Convenţiei de la Berna din anul
1886, a fost jucat de organizaţiile Sociétè des gens de lettre şi Association Littéraire et artistique
internationale, al cărei prim congres a avut loc la Paris în 1878, sub preşedinţia lui Victor Hugo.
În ciuda reglementărilor internaţionale care doresc să uniformizeze şi sa generalizeze protecţia
dreptului de autor, doctrina distinge în acest caz două mari sisteme de protecţie: sistemul de
copyright şi sistemul continental al dreptului de autor. Ceea ce caracterizează protecţia în
sistemul de copyright este faptul că el priveşte exclusiv drepturile pecuniare, ignorând
drepturile morale. În sistemul de copyright dreptul se naşte din existenţa unei copii, a unui
obiect în sine, în vreme ce în sistemul continental al dreptul de autor, dreptul ia naştere din
efortul intelectual, din activitatea desfăşurată de un autor, de un creator. Cele două sisteme de
protecţie se diferenţiază prin faptul că în sistemul continental al dreptul de autor în centrul
protecţiei se află autorul, iar în sistemul de copyright, opera. Trăsătura specifică a acestui sistem
constă în îndeplinirea unei condiţii de formă şi anume, înscrierea în Registrul copyright.
Această înscriere reprezintă o deosebire esenţială faţă de sistemul european, sistem în care opera
este protejată fără îndeplinirea vreunei formalităţi.1 Acest sistem de protecţie s-a dezvoltat în
ţările aflate sub influenţă britanică. Dar în vreme ce, în ţări precum Anglia sau Irlanda, dreptul
de autor s-a apropiat de sistemul continental de protecţie, în Statele Unite protecţia continuă să
fie acordată în forma copyright-ului chiar şi după aderarea lor la Convenţia de la Berna. Astfel,
până în anul 1955, Statele Unite nu era membră a nici unui organism cu caracter internaţional
di domeniul drepturilor de autor şi a protecţiei juridice a acestora. Întrucât drepturile americane
de autor nu erau recunoscute în străinătate, iar Convenţia Universală privind drepturile de autor
de la Geneva prevedea reguli prea stricte în materie, Statele Unite au aderat la Convenţia de la
Berna, prin legea ratificată de Senatul american printr-o rezoluţie, în anul 1988. aderarea a
început să-şi producă efecte de la data de 1 martie 1989. Cel mai important efect al aderării
acestui stat la Convenţia de la Berna este legat de formalităţile e care sistemul american
condiţiona recunoaşterea pe plan juridic a drepturilor de autor. În consecinţă, pentru operele
publicate după anul 1989, nu mai era obligatorie menţiunea all rights reserved. Sistemul
copyright, prin înregistrarea operelor în Registrul copyright, contravenea dispoziţiilor
Convenţiei de la Berna, ceea ce a condus la un compromis, conform căruia înregistrarea este o
condiţie prealabilă doar în ceea ce priveşte intentarea acţiunii în contrafacere pentru operele
originale din Statele Unite şi în acele ţări ale Convenţiei de la Berna cu care S.U.A. au încheiat
acorduri bilaterale. Cadrul legislativ actual al sistemului copyright este reprezentat de Copyright
act (1976)1, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1978. Această lege asigură protecţia
ca „original works of authorship” a operelor literare, muzicale, dramatice, pantomimelor,
operelor coregrafice, de artă plastică, a filmelor şi a altor opere audiovizuale, cu condiţia de a
îmbrăca o formă concretă. Structura acestuia act normativ se compune din mai multe capitole
intitulate astfel: • Obiectul şi scopul dreptului de autor • Dreptul de proprietate al autorului şi
transmisiunea acestuia • Durata dreptului de autor • Marca dreptului de autor, depozitul şi
înregistrarea • Despăgubirile pentru încălcarea dreptului de autor • Oficiul Copyright, din cadrul
bibliotecii Congresului • Tribunalul pentru drepturile de autor. Enumerarea legii în ceea ce
priveşte categoriile de drepturi protejate, pe care le-am prezentat succint anterior, este
exemplificativă. Fundamentul sistemului copyright îl constituie dihotomia idee – expresie, în
sensul că este protejată forma pe care o îmbracă ideea, şi nu ideea în sine. Condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească o operă pentru a putea beneficia de protecţia copyright sunt

61
următoarele: originalitatea, expresia şi publicarea. Întrucât enumerarea făcută de lege pentru a
determina operele ce sunt protejate, nu este limitativă, doctrina şi jurisprudenţa americană au
adus noi criterii de identificare a acestora, cum ar fi utilitatea operei respective. În cazul Mazer
v. Stein, pârâţii erau producători de veioze. Unul dintre aceştia a creat o sculptură originală
reprezentând figuri umane printr-o tehnică tradiţională de modelare în lut. După acest model s-
a făcut o matriţă pentru copii. Statuetele obţinute u fost trimise de producător Oficiului
Copyright pentru a fi înregistrate ca opere de artă. Ulterior, acestea s-au vândut sub formă de
veioze. Reclamanţii au atacat decizia Curţii de Apel care recunoştea pârâţilor dreptul de autor
pe motiv că autorul a urmărit producerea unui obiect în serie, adică util, şi deci neprotejabil
conform dreptului de autor. În favoarea utilităţii s-au adus următoarele argumente: 1.
posibilitatea protejării lucrărilor pur utilitare prin brevetul de invenţie, care oferă un drept
exclusiv asupra creaţiei 2. dreptul de autor este rezervat expresiei unei idei, practica instanţelor
fiind aceea de respingere a solicitării acordării de protecţie, atunci când opera pare a fi o
prelungire a ideii de bază. Într-un alt caz2, se solicita protecţia copyright a unui sistem de
contabilitate, pe temeiul folosirii aceloraşi principii sau idei. Instanţa a respins acţiunea, întrucât
structura de calcul a sistemului de contabilitate folosit de pârât era diferit, făcându-se distincţie
între noţiunea de artă şi cea de descriere a artei/ de exprimare a acesteia. Prin urmare, dacă ar fi
avut loc o copiere ad literam a formulei originale, atunci ar fi existat o încălcare a dreptului de
autor, însă nu era cazul în speţă. Un alt domeniu care a născut discuţii doctrinare pe aceeaşi
temă este cel al arhitecturii.1 Construirea unei clădiri după planuri sau proiecte nu încalcă în
mod necesar dreptul de autor al arhitectului, deoarece este foarte probabil ca o persoană să
observe, în mod legitim o clădire şi apoi să-i facă schiţa, dacă este suficient de talentat. Deci nu
poate fi vorba de o încălcare a dreptului de autor atâta timp cât nu a avut loc o copiere a
obiectului protejat2. Instituţia juridică a proprietăţii intelectuale este un ansamblu de norme
juridice care reglementează relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea unor opere
ştiinţifice, literare, artistice sau a unor produse intelectuale cu aplicabilitate industrială,
categorie în care se includ şi semnele distinctive ale acestor activităţi. Proprietatea intelectuală
ca drept subiectiv reprezintă posibilitatea recunoscută de lege titularului acestui drept, persoană
fizică sau juridică, de a folosi în mod exclusiv o creaţie intelectuală cu caracter artistic sau
industrial sau un semn distinctiv al unei asemenea activităţi. Dreptul de proprietate intelectuală,
prin recunoaşterea de către stat a exclusivităţii de folosire, apare ca un drept absolut şi opozabil
erga omnes. Cele mai specifice mijloace de apărare a titularului de drept împotriva atingerii
drepturilor sale sunt: acţiunea în contrafacere şi acţiunea în concurenţă neloială. Singurul drept
comun tuturor categoriilor de bunuri ale proprietăţii intelectuale este dreptul de folosire
exclusivă. În ţara noastră protecţia creaţiilor intelectuale se realizează prin două organe
guvernamentale de specialitate cu autoritate unică pe teritoriul României şi anume: • Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) pentru creaţiile cu caracter industrial • Oficiul Român
pentru Drepturile de Autor (ORDA) pentru creaţiile cu caracter artistic şi ştiinţific.

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ INDUSTRIALĂ. În conformitate cu Convenţia de la

Paris sunt recunoscute ca obiecte ale proprietăţii industriale următoarele: Invenţia. Este cea
mai cunoscută şi mai des întâlnită formă de creaţie intelectuală cu caracter industrial. Ea este
deosebit de importantă din punct de vedere social şi economic, reprezentând motorul

62
progresului tehnic. Invenţia poate fi definită ca o soluţie tehnică cu caracter de noutate absolută
aplicabilă industrial, în orice domeniu al vieţii economice sau sociale. În România există
următoarele legi privitoare la dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei: Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie, Legea nr. 120/1992 privind taxele pentru cererile şi
brevetele de invenţie, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr.
21/1996 privind concurenţa, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Brevetarea
invenţiei este cerinţa principală pentru naşterea drepturilor, în primul rând al dreptului de
exploatare exclusivă. Pentru brevetare, Legea nr. 64/1991 impune două categorii de condiţii:
condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţii de fond: se referă la un set de calităţi pe care
trebuie să le îndeplinească invenţia.
Pe de altă parte se impun condiţii şi persoanelor (fizice sau juridice) pentru ca să poată exista
brevetul. Pentru ca o invenţie să fie brevetată ea trebuie să reprezinte o noutate în raport cu
stadiul tehnicii mondiale, să conţină o activitate inventivă şi să aibă un caracter industrial ceea
ce implică posibilitatea reproducerii identice şi susceptibilitatea de a fi folosită cel puţin într-un
domeniu al vieţii social-economice. Legea mai precizează că pot fi brevetate doar acele invenţii
care se referă la: un obiect, un procedeu, o metodă, un soi de plantă sau o nouă rasă de animale.
Nu pot fi brevetate ideile, descoperirile, soluţiile, metodele matematice, economice sau
organizatorice, regulile, sistemele urbanistice, fenomenele fizice, reţetele culinare, etc.
Acţiunea de solicitare a unui brevet debutează cu constituirea şi înregistrarea la OSIM a unui
depozit naţional reglementar compus din: cerere. Descrierea invenţiei, desene, revendicări şi
rezumat. Constituirea depozitului naţional reglementar naşte provizoriu dreptul exclusiv de
exploatare şi un drept de prioritate faţă de orice depozit pentru aceeaşi invenţie înregistrată
ulterior. Condiţiile de formă: se referă la procedurile impuse de lege şi de regulamentul ei de
aplicare. Este etapă în care OSIM hotărăşte eliberarea sau respingerea cererii de brevet. În caz
de respingere solicitantul poate acţiona prin contestaţie administrativă ţi acţiune civilă în
instanţă. Deci, brevetul dă naştere dreptului de proprietate industrială. Drepturile titularului de
brevet sunt protejate pe teritoriul României timp de 20 de ani pentru invenţiile principale şi timp
de 10 ani pentru invenţiile care perfecţionează o invenţie brevetată. Modelul de utilitate. Este
o formă nouă dată unui produs cunoscut, prin care se dobândeşte o calitate tehnică nouă.
Desenele şi modelele industriale. Sunt o formă nouă dată unui produs industrial în scopul unei
industrializări estetice. Legea prin care se protejează desenele şi modelele industriale este Legea
nr. 120/1992. În aceasta se precizează în mod clar că protecţia se asigură din considerente strict
estetice scopul fiind individualizarea unui produs de altele similare. Deosebirea dintre desen şi
model industrial constă în numărul de dimensiuni. Produsele în două dimensiuni (etichete, afişe,
etc.) sunt considerate desene, iar cele în trei dimensiuni (cutii, flacoane) sunt considerate
modele. Condiţia principală pentru a solicita protecţia este noutatea. Protecţia se obţine printr-
un certificat de înregistrare eliberat de OSIM în urma constituirii unui depozit naţional
reglementar care este alcătuit din: cerere tip, zece reproduceri grafice ale desenului sau
modelului şi dovada plăţii taxei de înregistrare şi examinare. Dreptul de exploatare exclusivă
este recunoscut timp de 5 ani de la constituirea depozitului, termen care poate fi prelungit pe
două perioade succesive de 5 ani prin înnoire, respectiv prin plata taxelor aferente menţinerii în
vigoare. Titularul are dreptul de a aplica pe produs litera D înscrisă într-un cerc, însoţită de
numele titularului sau de numărul certificatului, pentru a atrage atenţia că modelul este protejat
prin lege. După depunerea cererii de înregistrare, solicitantul are dreptul de a întreprinde
demersuri (prin OSIM) pentru extinderea protecţiei în străinătate. Know-how-ul. Este o creaţie
intelectuală ce constă dintr-un ansamblu de soluţii şi cunoştinţe noi, aplicabile industrial,

63
transmisibile şi având din principiu un caracter secret. Know-how-ul este o invenţie de procedeu
sau metodă, care nu a fost brevetată, fie pentru că nu îndeplinea cerinţele legislaţiei naţionale,
fie pentru că titularul nu a dorit brevetarea având în vedere că, după publicare, concurenţa are
posibilitatea de a folosi invenţia cu mici modificări, menite să evite acuzaţia de contrafacere.
Noutatea cuprinsă într-un knowhow este relativă şi subiectivă, ea nu se raportează la nivelul
tehnic mondial, ci la mediul înconjurător al deţinătorului. În momentul negocierii unui contract
de know-how acesta rezultă ca un raport între stadiul tehnic al titularului (ofertantului) şi cel al
solicitantului (beneficiarului). Apariţia unui know-how conduce în mod implicit la posibilitatea
exploatării, comercializării şi transmiterii lui. Nefiind protejat printr-o lege specială, dreptul de
proprietate industrială este imperfect. Inovaţia. Nu este reglementată special şi în prezent poate
fi identificată parţial cu knowhow-ul, în măsura în care acesta poate fi definit ca o sumă de
inovaţii. Cele două noţiuni se aseamănă şi prin faptul că nu sunt brevetabile. Legea nr. 64/1991
are o singură referire la inovaţie în art. 67 din care rezultă: a) inovaţia este o realizare tehnică
cu caracter de noutate la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia; b) drepturile băneşti ale autorului
se stabilesc prin contract; c) unitatea se obligă să ateste calitatea de autor; d) încălcarea
drepturilor autorului atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri potrivit dreptului comun; e)
ea poate fi protejată prin contract şi prin secret. Topografia circuitelor integrate. Este
reglementată prin Legea nr. 16/1995. Prin circuit integrat se înţelege un produs în formă finală
sau intermediară, alcătuit din componente active, pasive şi interconexiuni, produs destinat să
îndeplinească o funcţie electronică. Prin topografia circuitului integrat se înţelege modul de
dispunere tridimensională a elementelor de circuit integrat, din care cel puţin unul trebuie să fie
activ. Protecţia pe teritoriul României se asigură prin constituirea unui depozit naţional
reglementar la OSIM, pe baza unei cereri. Titlul de protecţie este Certificatul de Înregistrare a
Topografiei a cărui valabilitate durează până în ultima zi a celui de-al zecelea an civil care
urmează anului în care începe perioada de protecţie. Pentru evidenţierea protecţiei, circuitele
integrate conţinând topografii protejate pot fi marcate cu majuscula T. Convenţia de la Paris
pentru protecţia proprietăţii intelectuale industriale, enumără printre printre obiectele obiectele
de creaţie intelectuală cu caracter industrial şi semnele distinctive ale activităţii industriale.
Acestea sunt mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, numele comercial, firma
şi emblema. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu. Marca este un semn distinctiv, folosit
de întreprinderi, pentru a deosebi produsele, lucrările, serviciile lor de cele identice sau similare
ale altor întreprinderi şi pentru a stimula îmbunătăţirea calităţii lucrărilor şi serviciilor.
Importanţa mărcii în personalitatea activităţilor unei întreprinderi este demonstrată prin faptul
că deja din 1891 a intrat în vigoare Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor. În România, protecţia mărcilor se face prin Legea nr. 84/1998. Titlul
de protecţie pentru mărci este certificatul de înregistrare, care asigură titularului un drept de
folosire exclusivă a mărcii, pe teritoriul României, pentru produsele, lucrările şi serviciile
pentru care s-a făcut înregistrarea pe un termen de zece ani de la data constituirii depozitului
reglementar. Depozitul naţional reglementar se constituie dintr-o cerere la care se ataşează: o
copie a certificatului de înmatriculare, o copie a înregistrării la administraţia financiară, zece
reproduceri grafice ale mărcii şi dovada de plată a taxelor. Titularul certificatului de înregistrare
este întreprinderea. Înregistrarea mărcilor se poate reînnoi continuu la fiecare 10 ani. Legea
enumără semnele care pot fi utilizate ca marcă: cuvinte, litere, reprezentări grafice, combinaţii
ale acestora, culori, forma ambalajului sau produsului, prezentarea sonoră, etc. Protecţia mărcii
poate fi extinsă în orice ţară semnatară a Aranjamentului de la Madrid, efectuând un depozit la
Biroul Internaţional al Proprietăţii Intelectuale (OMPI) prin intermediul administraţiei naţionale

64
OSIM. Dreptul exclusiv de exploatare nu poate fi extins prin adăugare de noi produse sau
servicii. Această adăugare se poate face doar prin constituirea unui nou depozit.
Denumirile de origine.
Sunt semne distinctive constând din denumirea unui loc geografic prin care se disting produsele,
în general naturale, provenind din acel loc, garantându-le implicit anumite calităţi. EX:
marmura de Carara. Indicaţia de provenienţă. Este un semn constând din denumirea unui loc
geografic prin care se disting produsele fabricate în acel loc de altele similare. EX: salam de
Sibiu. Firma şi emblema. Aici trebuie atrasă atenţia că în numeroase cazuri emblema este
confundată cu marca şi ca urmare mulţi întreprinzători consideră că prin înregistrarea la Camera
de Comerţ şi Industrie beneficiază de întreaga protecţie conferită de lege. Numele comercial.
Este numele sau denumirea sub care o persoană îşi desfăşoară activitatea în scopul
individualizării şi diferenţierii.
DREPTUL DE AUTOR ŞI DREPTURILE CONEXE DE AUTOR. Art. 7 din Legea nr.
8/1996 modificată de Legea 285/2004 privind dreptul de autor şi drepturile conexe precizează
că obiectul dreptului de autor îl constituie operele originale de creaţie intelectuală în domeniul
literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de
exprimare şi independent de valoare sau destinaţia lor, cum ar fi: a. scrierile literare,
publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale,
precum şi programele de calculator, b. operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi:
comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile
ştiinţifice, c. compoziţiile muzicale cu sau fără text, d. operele dramatice, dramatico-muzicale,
operele coregrafice şi pantomimele, e. operele cinematografice precum şi orice alte opere
audiovizuale, f. operele fotografice, precum şi alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei, g. operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului,
precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice, h. operele de
arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de
arhitectură i. lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei
în general. În dreptul de autor sunt incluse şi operele derivate care au fost create plecând de la
una sau mai multe opere preexistente, cum ar fi: traducerile, enciclopediile, antologiile,
adaptările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale, colecţiile sau compilaţiile de
materiale sau date şi orice alte transformări ale unor opere originale cu condiţia să includă o
muncă de creaţie intelectuală sau să constituie creaţii intelectuale.
Originalitatea operei rezultă din forma de prezentare nu din ideile conţinute. Acestea pot fi
vechi, cunoscute, folosite, noutatea constituindu-se din modul de combinare, interpretare sau
folosire. Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor: ideile, teoriile, conceptele,
descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă, textele oficiale de natură politică, legislativă,
administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora, simbolurile oficiale ale statului, ale
autorităţilor publice sau ale organizaţiilor (stemă, sigiliu, drapel, emblemă, blazon, etc),
mijloacele de plată, ştirile şi informaţiile de presă, simplele fapte şi date. În România acest
domeniu este reglementat prin legile: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe modificată prin Legea nr. 285/2004, Legea nr. 48/1992 privind audiovizualul, Legea nr.
192/1992 privind dreptul cultelor religioase de producerea obiectelor de cult, legea nr. 35/1994
privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric şi al artelor plastice. Pe plan

65
internaţional drepturile autorilor de creaţii intelectuale cu caracter artistic sunt consfinţite prin
Convenţia Universală a Dreptului de autor de la Geneva din 6 decembrie 1959. Ca autor este
recunoscută persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Până la proba contrarie,
se prezumă a fi autor persoana sub al cărui nume a fost adusă opera la cunoştinţa publică. Deci
nu este necesară îndeplinirea unei proceduri şi obţinerea unui titlu de protecţie ca în cazul
creaţiilor industriale. Calitatea de autor este recunoscută întotdeauna unei persoane fizice,
admiţându-se următoarele cazuri: coautorii, colectivul, colaboratorii, anonimatul, pseudonimul.
Dreptul de autor îmbracă două aspecte: cel moral şi cel patrimonial. Aspectul moral constă în
dreptul de a fi recunoscut ca autor, de a decide dacă, când şi sub ce nume va fi adusă opera la
cunoştinţa publică, de a pretinde respectarea integrităţii operei, de a se opune modificărilor şi
oricărei atingeri şi dreptul de a retracta opera, despăgubind dacă este cazul pe titularii
drepturilor de exploatare prejudiciaţi în acest mod. Drepturile morale sunt inalienabile şi se
transmit prin moştenire pe durată nelimitată. Dreptul patrimonial esenţial este cel de exploatare
exclusivă. Din acesta decurge dreptul de a decide asupra momentului şi modului de utilizare,
concretizat prin dreptul de a autoriza reproducerea, difuzarea, importul în vederea
comercializării pe teritoriul României a copiilor de pe operă, reprezentarea scenică, expunerea
publică, proiecţia publică, transmiterea, cpmunicarea publică prin intermediul înregistrărilor
sonore şi audiovizuale, retransmiterea, difuzarea secundară, prezentarea într-un loc public. În
cazul particular al operelor de artă plastică se consemnează dreptul de suită care constă în
dreptul autorului de a primi 5% din preţul de vânzare a operei sale la fiecare revânzare şi din
dreptul de a fi informat asupra oricărei tranzacţii, respectiv asupra locului în care se află opera
sa. Dreptul de suită este inalienabil. Drepturile patrimoniale de autor sunt limitate ca durată.
Aceasta este diferenţiată după natura opere şi durează între 25 de ani de la data aducerii pentru
prima dată la cunoştinţă publică, în mod legal, până la 70 de ani după decesul autorului.
Drepturile patrimoniale de autor sunt transmisibile, modalităţile consacrate fiind: cesiunea,
comanda, contractul individual de muncă, contractul de editare, contractul de reprezentare şi
închirierea. Un capitol aparte îl constituie operele audiovizuale. Acestea sunt considerate opere
comune cu mai mulţi coautori, dintre care autorul principal este regizorul sau realizatorul. Toţi
coautorii beneficiază de drepturile morale de autor. Titularul drepturilor patrimoniale este însă
producătorul. Producătorul devine titularul drepturilor patrimoniale prin încheierea unor
contracte de cesiune cu fiecare dintre coautori. Aceştia îşi păstrează dreptul de exploatarea
separată a contribuţiei proprii.
Drepturile conexe drepturilor de autor au în vedere artiştii, interpreţi sau executanţi,
producătorii de înregistrări sonore precum şi organismele de radio-dufuziune şi televiziune
pentru propriile emisiuni. Artiştii interpreţi beneficiază de dreptul moral de recunoaştere a
paternităţii interpretării sau execuţiei lor şi de comunicare a numelui la fiecare spectacol sau
utilizare a înregistrării. Ei au dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei şi de a se opune
oricărei deformări, falsificări sau unor utilizări cauzatoare de prejudicii personale. Drepturile
patrimoniale ale interpreţilor se stabilesc prin contract şi privesc fixarea prestaţiei, difuzarea
acesteia sub orice formă, închirierea, prezentarea publică, etc. Remuneraţia artistului se
stabileşte pentru fiecare caz în parte. În prestaţiile colective este necesară alegerea unui
reprezentat autorizat cu drept de semnătură. Înregistrarea sonoră este considerată orice fixare,
exclusiv sonoră, a sunetelor provenite dintr-o interpretare sau execuţie sau a altor sunete şi a
reprezentării numerice ale acestora. Titularul drepturilor morale şi patrimoniale este
producătorul sau persoana fizică sau juridică care îşi asumă responsabilitatea organizării şi
finanţării primei fixări. Organismele de radiodifuziune şi televiziune beneficiază de dreptul

66
patrimonial de a autoriza fixarea, reproducerea, difuzarea, închirierea, retransmiterea,
comunicarea publică şi adaptarea programelor proprii. Prevederile legale privind organismele
radio-tv se aplică şi comunicării publice prin satelit, precum şi retransmiterii prin cablu. Aceste
două forme particulare de comunicare publică au suplimentar şi prevederi legale specifice.

67
CURS XIII. INTIMITATEA ŞI SIGURANŢA PERSOANEI I

MIJLOACE JURIDICE DE PROTECŢIE A INTIMITĂŢII ŞI SIGURANŢEI PERSOANEI.

S-au scris şi s-au spus multe despre etică mai mult decât despre orice alt aspect al jurnalismului.
Între ceea ce numim în mod convenţional etică şi ceea ce ar trebui să fie ea în practică există o
mare diferenţă. Ce se înţelege de obicei prin etică? Pentru unii jurnalişti, etica profesiei
reprezintă un cod de principii la care întreaga presă ar trebui să adere sau cel puţin să se simtă
vinovată dacă nu o face. Pentru alţii, de regulă pentru cei care îşi fac meseria în circumstanţe
mai puţin riguroase, principiile deontologice sunt irelevante şi se constituie în subiecte de
dispută pentru profesorii de jurnalism. Deontologia jurnalistică îi obligă pe practicienii acestei
meserii să respecte dreptul indivizilor la o viaţă privată şi la imagine. Totodată se evidenţiază
trei principi morale ce fixează pentru oamenii de presă o etică a vieţii private. Primul principiu
prezintă decenţa şi corectitudinea ca fiind ne-negociabile. Chiar dacă legea nu amendează în
mod expres minciuna, aluziile, inconştienţa şi exagerarea, decenţa umană şi corectitudinea o
fac. Este o regulă fundamentală şi deloc negociabilă a jurnalismului că orice articol trebuie să
fie o încercare, neafectată de prejudecăţi, de a afla ce s-a întâmplat cu adevărat, însoţită de
hotărârea de a publica adevărul, oricât de incomod ar fi acesta pentru concepţiile şi credinţele
noastre. Ca urmare, jurnaliştii nu trebuie să accepte misiunea de a sprijini un anumit punct de
vedere sau să scrie articole care îşi propun susţinerea unei teorii preconcepute. Al doilea
principiu moral propune „valoarea socială a reabilitării” ca un criteriu pentru a selecta
informaţia privată, demnă de a fi difuzată. Metoda elimină toate apelurile la interese morale ca
fiind lipsite de valoarea de ştire. Al treilea principiu declară că
demnitatea persoanelor nu trebuie să fie afectată în numele privilegiului presei. Tot ceea ce
serveşte cel mai bine oamenilor obişnuiţi trebuie să aibă prioritate în faţa oricărei cauze sau
slogan. Drept urmare, informaţia privată cuprinsă în ştiri trebuie să treacă testul celor trei
principii pentru a primi o justificare etică. Factorii esenţiali ce determină aceste principii etice
şi modul în care te decizi să le respecţi sunt banii pe care îi câştigi, concurenţa şi cultura ziarului
la care lucrezi. Primul factor este evident. Concurenţa este şi ea importantă. Concurenţa acerbă
dintre ziare pentru a atrage cititori îi poate tenta pe editori să facă presiuni asupra redacţiei, să
mai renunţe la principii. Iar competiţia dintre jurnalişti îi încurajează în mod evident pe unii să
facă lucruri pe care altminteri nu le-ar face. Cel care a inventat „conceptul modern de
informaţie” este patronul ziarului New York Herald, James Gordon Bennett (1795-1872). În
viziunea lui, ziarul nu mai acoperea actualitatea din unghiul intereselor politice sau al unei elite,
ci având grijă să insereze o varietate de subiecte şi abordări care ar fi putut pasiona marele
public. Bennett afirma că reporterul putea şi trebuia să meargă peste tot şi să facă în aşa fel încât
spaţiul considerat până atunci drept privat să poată da naştere unor ştiri pe care le transforma în
domeniu de interes şi deci în spaţiul public. Făcea mult mai mulţi bani relatând despre „lucruri
despre care se vorbeşte în baruri, ateliere, în casele oamenilor modeşti decât ascultând ce se
spune în saloane şi biblioteci”. S-a ajuns chiar la păstrarea unor informaţii cu scopul deliberat
de a vinde „distrugerea” sau nepublicarea lor. Cu alte cuvinte, şantaj. Editorul american Robert
Harrison a fost primul care a avut această idee, în anii 1950, cu o revistă intitulată Confidential.
Se specializase pe scandalurile de la Hollywood şi, prin plata unor mari ume pentru ponturi şi
informaţii, el şi investigatorii angajaţi de revistă obţineau detalii foarte intime cu privire la viaţa
particulară a starurilor. Pentru fiecare articol se făceau investigaţii serioase, iar oamenii la
Harrison nu aveau scrupule în privinţa metodelor pe care le foloseau, angajând prostituate ca

68
să întindă capcane victimelor, înregistrând şi filmând în secret întâlnirile şi confesiunile
acestora. Vânzările lui Confidential au crescut fabulos, atingând 4.000.000 de exemplare – un
record american. Dar curând, tentaţiile de a vinde negativele, benzile şi alte dovezi către
starurile bogate, s-au dovedit a fi prea puternice. În mod inevitabil, i s-a intentat proces, o
membră a redacţiei s-a sinucis, redactorul şef şi-a împuşcat nevasta şi apoi s-a sinucis într-un
taxi, Harrison fiind nevoit să-şi vândă revista. Se ridică întrebarea, în ce constă dreptul la viaţă
privată? Conceptul la viaţă privată încearcă să traseze o linie de demarcaţie între individual şi
colectiv, între individ şi societate, după părerea profesorului Thomas Emerson. Acest concept
„încearcă să-i ofere individului o zonă în care acesta să fie doar individ, şi nu membru al
comunităţii. În acea zonă, el este stăpânul propriilor gânduri, poate avea propriile secrete, viaţa
proprie, poate dezvălui lumii exterioare numai ceea ce doreşte. Pe scurt, dreptul la viaţă privată
stabileşte o arie exclusă din viaţa colectivă şi neguvernată de regulile traiului în comun.”1
Există o foarte mare diferenţă între interesul public şi ceea ce publicul poate considera
interesant. Nu orice curiozitate a publicului trebuie satisfăcută. Jurnaliştii trebuie să aibă motive
foarte întemeiate ca să încalce intimitatea persoanelor şi trebuie, de asemenea, să fie conştienţi
de consecinţele unui asemenea gen de gazetărie. În mod normal se pun următoarele întrebări:
cum să reconciliezi intruziunea în viaţa privată cu căutarea informaţiei susceptibile să trezească
interesul general? Cum să defineşti şi să justifici acest interes general atunci când persoanele în
cauză sunt particulari care nu citesc în mod regulat cronica sau personaje publice în cazul cărora
poate e dificil să departajezi rolul jucat în acţiunea publică şi în viaţa privată?
Primele încercări de legiferarea în domeniul intimităţii şi siguranţei persoanei aparţin lui
Samuel D. Warren şi Loius Brandeis, care în 1890 publică un articol pe aceată temă în Harvard
Law Review. Cei doi tineri jurişti susţineau necesitatea apariţiei unui nou domeniu de drept
care să favorizeze protejarea universului intim al persoanei. Timp de patru decenii subiectul a
fost, dacă nu uitat, cel puţin neglijat de forurile legislative americane. În 1928, Louis D.
Brandeis, devenit judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, readuce în atenţie în
argumentaţia detaliată a unei hotărâri judecătoreşti, dreptul de a fi lăsat în pace”. Fundamentul
acestui drept este regăsit în spiritul Constituţiei americane, chiar dacă nu este conţinut în litera
sa. „În credinţele, gândurile, emoţiile şi sentimentele lor, autorii Constituţiei au oferit – chiar
împotriva guvernului – dreptul de a fi lăsat în pace, cel mai comprehensiv dintre drepturi,
dreptul cel mai valoros al unui om civilizat”. În argumentaţia , L. D. Brandeis se referă însă mai
ales la practicile poliţieneşti ale vremii. Abia în 1960, William L. Prosser structurează coerent
legislaţia vieţii private din majoritatea statelor americane. Scandalul Watergate a determinat în
1974 apariţia unei legi federale americane în domeniu. Legislaţia de protecţie a vieţii private
nu se referă la publicarea de informaţii false. Atunci când vorbim despre viaţa intimă a unei
persoane, ne referim la fapte reale care nu ar trebui date publicităţii. O altă precizare ar trebui
făcută: de această protecţie nu se pot bucura în mod egal persoanele publice şi cetăţenii de rând.
Motivul principal al acestei situaţii îl constituie condiţia asumată a persoanelor publice de a fi
în centrul atenţiei ca urmare a voinţei lor, nu a unor conjuncturi de necontrolat. Se consideră,
pe drept cuvânt, că nici o persoană publică, indiferent dacă este politician, actor faimos sau
sportiv, nu a fost obligată să devină celebră. Din acest statut acceptat decurg şi o serie de
avantaje indiscutabile care au ca revers o restrângere a universului intim. O legislaţie cu
adevărat modernă asupra vieţii private, care să fie logică şi funcţională (indiferent dacă printr-
o lege de sine stătătoare sau prin adaptarea codurilor penale sau civile ca şi a altor legi deja
existente), ar trebui să conţină articole consfinţind următoarele tipuri de drepturi individuale:
dreptul persoanei de a dispune de propria sa intimitate (atunci când viaţa sa intimă nu produce

69
efecte negative asupra altor persoane), dreptul cetăţeanului de a avea acces la conţinutul
dosarelor care îl implică, indiferent dacă acestea sunt deschise de o instituţie de stat sau privată,
dreptul cetăţeanului de a preveni şi de a refuza publicarea datelor aflate în dosarele personale,
cu excepţia dosarelor unor procese încheiate cu hotărâre definitivă. În general sunt admise patru
tipuri generale de violare a vieţii private: intruziunea, dezvăluirea de fapte jenante, punerea într-
o lumină falsă şi publicarea numelui sau a imaginii fără acordul persoanei.
INTRUZIUNEA. Intruziunea este definită ca fiind încălcarea fizică, electronică sau mecanică,
extrem de inoportună a spaţiului privat al unei persoane. Intruziunea include conversaţiile
înregistrate în secret, supravegherea extrem de agresivă şi fotografiile făcute de la distanţă cu
teleobiectivul. Intruziunea se referă la colectarea informaţiei şi nu la răspândirea ei prin
publicare sau difuzare. Jurnaliştii care colectează informaţi cu o cameră sau un reportofon
ascuns se pot face vinovaţi de intruziune, indiferent ce se află sau dacă publică ori nu informaţia.
Deciziile tribunalelor susţin că oamenii aflaţi în locuri publice şi semipublice trebuie să
pornească de la premisa că ar putea fi filmaţi sau înregistraţi, mai ales dacă sunt oficialităţi
aflate în exerciţiul funcţiunii. Astfel, presa poate fotografia, filma sau înregistra ce se poate cu
uşurinţă vedea sau auzi în locuri publice, câtă vreme nu este vorba despre hărţuirea, încălcarea
proprietăţii private sau violarea intimităţii. Înregistrarea cu reportofonul nu este, la întâlnirile
publice, intruziune dacă părţile aflate în discuţie se pot aştepta ca această comunicare să fie
auzită sau înregistrată. Nu se consideră intruziune dacă o echipă de televiziune înregistrează
percheziţionarea publică a unui suspect sau filmează proprietatea privată de pe un trotuar,
considerat loc public, atunci când imaginea reprezintă ceea ce este accesibil oricărui trecător.
Jurnaliştii pot înregistra şi fotografia tot ceea ce poate fi văzut sau auzit cu uşurinţă în secţiunile
publice ale închisorilor. Reporterul de radio Carl Connerton nu a săvârşit intruziune când la
înregistrat pe avocatul Marvin Holman urlând şi trântind într-o celulă a unei închisori din
Arkansas, după ce a fost condamnat pentru că a condus în stare de ebrietate. Nu este clar însă
dacă fotografierea fără permisiune a unui deţinut în celulă constituie intruziune. Pe de o parte,
el se află închis într-o instituţie semipublică şi nu are apropare nici un drept la intimitate. Pentru
că prizonierii au de protejat prea puţină intimitate, tribunalele au hotărât că nu pot intenta proces
pentru o fotografie făcută pe ascuns în timp ce dorm. Jurnaliştii, ale căror tactici agresive se
traduc în hărţuirea sau supravegherea asiduă, se pot face vinovaţi, chiar dacă colectează
informaţii în locuri publice. Opinia publică a fost oripilată de modalităţile de documentare
foarte agresive de la moartea prinţesei Diana, victimă a unui accident de automobil petrecut la
Paris, în timp ce era vânată de fotografi. Un faimos caz în care a fost implicată Jacqueline
Onassis exemplifică modul în care jurnalismul agresiv poate să se transforme în hărţuire ilegală.
Deşi cazul nu este unul de intruziune, el ilustrează limita de la care jurnaliştii extrem de zeloşi
devin intruşi. Fotograful Ron Galella, în căutare de fotografii şi informaţii despre doamna
Onassis, a bruscat părinţii colegilor copiilor lui Kennedy, a blocat pasaje, a orbit temporar
trecătorii cu bliţul, s-a deghizat în chip de angajat al familiei, a spionat cu teleobiectivul şi a
urmărit-o pe doamna Onassis, oră de oră. Când Onassis a intentat proces pentru această
intruziune, Galella s-a plâns că Onassis este timidă în faţa aparatului de fotografiat şi
necooperantă. Curtea a hotărât că Galella se face vinovat de asaltare, lovire, hărţuire şi
producerea de suferinţe emoţionale. „Esenţa dreptului la viaţă privată” a spus Curtea, include
„dreptul de a fi lăsat în pace şi de a defini propriul cerc de intimitate, dreptul de a proteja
trăsăturile şi activităţile personale de privirile publicului, dreptul de a proteja trăsăturile şi
activităţile personale de privirile publicului.” Un tribunal districtual i-a interzis lui Galella să îi
facă fotografii lui Jacqueline Onassis de la mai puţin de 50 de metri. O Curte de Apel a redus
70
distanţa la 8 metri. De mai mare interes pentru cetăţeni şi presă decât intruziunea în locuri
publice este intruziunea în locuri private. Legea a considerat că încălcarea proprietăţii private
este o ilegalitate. Constituie invadare a proprietăţii private şi deschiderea corespondenţei,
ascultarea telefoanelor sau accesarea documentelor din computer. Doar reprezentanţii legii pot
instala microfoane, monitoriza convorbirile telefonice sau pot controla comunicarea
computerizată, doar în baza unui mandat valid de percheziţie.
Înregistrarea în secret făcută de un participant la conversaţie constituie intruziune, mai ales dacă
sunt folosite subterfugii pentru a instala echipament electronic de înregistrare într-un loc privat,
cum ar fi domiciliul. Într-un caz faimos din California, un tribunal federal a hotărât că doi
jurnalişti care au transmis şi fotografiat dintr-o casă se fac vinovaţi de intruziune. În cazul
Dietemann vs. Time, Curtea a hotărât că A.A. Dietemann, un doctor şarlatan, să primească
despăgubiri de la Time pentru invadarea intimităţii. Doi angajaţi ai revistei Life (ce aparţine
trustului de presă Time) au folosit în secret un transmiţător şi un aparat foto în laboratorul lui
ilegal. Jurnaliştii au intrat în casa acestuia folosind nume false. Un jurnalist l-a fotografiat pe
medic în timp ce mânuia o nuia asupra unor flacoane cu ţesut uman şi atingea ceea ce se
pretindea a fi s-nul atins de cancer al celeilalte jurnaliste. Aceasta avea în poşetă un transmiţător
care direcţiona conversaţia către un casetofon aflat într-o maşină de poliţie parcată în apropiere.
Curtea de Apel federală a susţinut faptul că tribunalul i-a acordat lui Dietemann suma de 1.000
de dolari despăgubiri pentru intruziunea electronică a jurnaliştilor într-un loc privat. Tribunalul
a respins pretenţia jurnaliştilor că instrumentele electronice ascunse au fost esenţiale în procesul
investigării. „Suntem de acord”, au spus juraţii „că procesul de colectare a informaţiei e parte
integrantă a emiterii ştirilor. Totuşi nu suntem de acord că dispozitivele mecanice ascunse ar fi
instrumente indispensabile în colectarea de informaţii”. Tot în această categorie, a intruziunilor
nepermise în viaţa privată, de data aceasta pentru că încalcă legile bunului simţ, se înscriu
anumite practici ale unor ziarişti în căutare de senzaţional ieftin. Citat des este în acest sens
cazul reporterilor PRO TV care în urma unui accident aviatic au intervievat familia unuia dintre
copiloţii implicaţi. Ceea ce a făcut ca interviul să depăşească limitele etice a fost faptul că atât
soţia cât şi copiii au aflat de moartea soţului şi tatălui lor de la echipa de filmare, în faţa camerei.
Difuzarea materialului, fără îndoială foarte percutant, a stârnit revolta opiniei publice iar postul
a fost obligat să-şi ceară scuze.
DEZVĂLUIREA DE FAPTE JENANTE. Dezvăluirea de fapte jenante, aparţinând trecutului
sau actualităţii reprezintă o altă modalitate e violare a vieţii private. Publicare detaliilor intime
nu ţine de interesul legitim al publicului. Dezvăluirea faptelor jenante nu e justificată de statutul
de ştire. Asemenea elemente din viaţa personală a căror dezvăluire nu se face în interesul
publicului, sunt menite să rămână proprietatea persoanei. Cel puţin atâta timp cât nu contravin
legilor în vigoare. Dezvăluirea de informaţii jenante ar putea trece uşor drept calomnie.
Diferenţa este că în primul caz nu se contestă adevărul celor afirmate de jurnalist, ci doar
interesul public pe care l-ar putea prezenta informaţia divulgată. Situaţii dilematice se prezintă
jurnalistului care vrea să redacteze materiale referitoare la trecutul persoanelor. Competenţa şi
mai ales judecata morală sunt puse în joc atunci când se pune problema să fie difuzate informaţii
cu privire la trecutul
persoanelor, mai ales dacă aceste informaţii provin din documente oficiale şi, mai ales, din
dosarele penale ori civile finalizate cu hotărâre definitivă. Întrebarea care se pune de fapt este
în ce măsură unui om i se poate reproşa din nou un fapt din trecut pentru care a plătit deja cu
ani de privare de libertate sau amendă. Într-o asemenea situaţie s-a aflat senatorul George

71
Pruteanu despre care Academia Caţavencu scria în 1997 că în adolescenţă G. Pruteanu fusese
judecat şi condamnat pentru furt. Era adevărat că însoţit de un prieten, tânărul furase dintr-un
garaj două borcane de murături, un cadru stricat de bicicletă şi un bibelou, dar destul de puţin
relevant după trecerea a câteva decenii de când cei doi îşi ispăşiseră pedeapsa. De fapt, dacă
persoana implicată nu ar fi fost celebră, cu siguranţă, materialul nu ar fi fost publicat. Uneori
jenante şi nepotrivite sunt şi divulgările de informaţii privind sănătatea persoanei. Plecând de
la principiul general recunoscut al raporturilor confidenţiale medicpacient, în toate ţările lumii
democratice, datele referitoare la starea de sănătate a cuiva, provenite din dosare medicale sau
din alte surse precise sunt considerate confidenţiale. Un exemplu de proces celebru în acest sens
este cel intentat de Jaques Brel, la sfârşitul anilor `70, revistei Paris Match . După câţiva ani de
absenţă din viaţa publică, Brel a fostfotografiat la ieşirea dintr-un sanatoriu privat, Paris Meci
publicând nu numai imaginea dar şi informaţia că şansonetistul suferea de un cancer avansat.
Procesul a fost câştigat de Brel cu câteva luni înainte de a muri. Opinia publică franceză a fost
sensibilizată cu această ocazie asupra faptului că boala, chiar a unei celebrităţi, trebuie tratată
cu respectul cuvenit oricărei suferinţe umane. Undeva la limita „dezvăluirilor faptelor jenante”
este situaţia victimelor de catastrofe sau violuri. Persoanele aflate deja în suferinţă în urma celor
întâmplate se plâng că nu pot suporta şi invazia ziariştilor şi a întrebărilor lor obsesive. Dacă în
foarte multe state europene şi americane comportamentul presei cu privire la numele şi
imaginea victimelor de viol este reglementat de lege sau coduri deontologice, nu acelaşi lucru
se poate spune despre victimele calamităţilor. În al doilea caz se poate spune nu numai că
interesul publicului este mai mare în cazul nenorocirilor, dar şi că este în interesul celor loviţi
de necaz. Cu cât publicul şi autorităţile află mai repede de situaţia lor, cu atât mai mare este
posibilitatea să le sară cineva în ajutor. Desigur, însă a filma sau fotografia trupuri carbonizate
sau măcelărite, nu mai este scuzabil. La fel a hărţui rudele îndurerate sau a intervieva
supravieţuitori care au nevoie de ajutor.
LUMINA FALSĂ. Cea de-a treia modalitate de încălcare a vieţii private este lumina falsă. În
acest sens este relevant cazul lui John W. Gill şi al soţiei sale, care au fost fotografiaţi în timp
ce se aflau într-un restaurant din Los Angeles. Fotografia îi reprezenta pe cei doi apropiinduşi
feţele şi fusese făcută fără ştirea sau consimţământul lor de către un fotograf celebru, Henri
Cartier-Bresson. La scurt timp, fotografia a fost publicată în Ladies Home Journal ca ilustraţie
a unui articol despre dragoste, fiind însoţită de legenda: „dragostea la prima vedere reprezintă
un mare risc”. Articolul pentru care cei doi au fost folosiţi se referea la dragostea la prima
vedere ca la un lucru „rău”, bazat 100% pe atracţiei fizică. Cei doi soţi au dat în judecată
editorul ziarului, acuzându-l de invadarea vieţii lor private, nu pentru că momentul lor de
afecţiune ar fi fost surprins şi mediatizat, ci pentru că fotografia şi articolul îi descria într-o
lumină falsă. Lumina falsă reprezintă răspândirea cu bună ştiinţă a unei imagini false, extrem
de jignitoare pentru o persoană. După cum arată cazul Gill, lumina falsă are multe în comun cu
calomnia. Ceea ce trebuie protejat de lumina falsă este reputaţia, la fel şi în cazul calomniei. La
proces, Gill a pretins că fotografia, articolul, titlul nu doar că i-au pus în lumină falsă, dar le-au
ştirbit şi reputaţia în privinţa decenţei şi a moralităţii. Modalităţile de mediatizare care duc la
procese legate de lumina falsă pot fi încadrate în două categorii: distorsiunea şi ficţionalitatea.
Cea mai obişnuită acuzaţie adusă presei este cea de distorsiune, care se petrece atunci când
jurnaliştii omit informaţiile sau le folosesc în afara contextului. Curtea de Apel a SUA a hotărât
că doamna Ed Braun a fost fals înfăţişată când, în revista Chic a lui Larry Flint, revistă dedicată
sexului, a fost publicată fotografia ei. Fotografia o înfăţişa într-un costum de baie conservator,
hrănind un porc numit Ralph, la un parc de distracţii din Texas unde lucra. Chic a obţinut

72
fotografia de la directorul parcului, prezentându-i acestuia eronat revista. Deşi Chic nu a
modificat fotografia doamnei Braun, aceasta a obiectat asupra publicării ei în vecinătatea unor
articole şi a unor fotografii referitoare la mărimea sânilor la bărbaţi, la prepararea unui amestec
chinezesc din organe sexuale ale animalelor şi prezentarea unor bijuterii pentru buric pe modele
goale. Braun a spus că a fost îngrozită. Jenată şi umilită când a aflat de publicarea revistei. A
doua categorie de lumină falsă o constituie ficţionalitatea. Ea constă în adăugarea de dialoguri
sau personaje fictive la ceea ce ar fi fost elemente factuale esenţiale. Ficţionalitatea variază de
la înfrumuseţarea relativ limitată a informaţiilor până la adăugarea mai elaborată de dialoguri,
personaje, scene, ticuri, credinţe. Un exemplu de „înflorire” a informaţiei e o poveste despre
Margaret Cantrell şi familia sa, la 5 luni de la prăbuşirea podului Silver din Ohio, unde a murit
soţul acesteia, Melvin. Reporterul de la Cleveland Plain Dealer, Joseph Eszterhas, a scris un
articol după ce a fost acasă la familia Cantrell din Point Pleasant, West Virginia. Articolul
susţinea că Esztrehas a intervievat-o pe Cantrell, fapt care nu s-a petrecut în realitate. Fără să o
vadă sau să o intervieveze pe Cantrell, care nu era acasă în momentul vizitei lui Eszterhas,
reporterul a scris: „Margaret Cantrell nu vrea să vorbească nici despre ce s-a întâmplat, nici
despre ce face familia sa. Are aceeaşi mască inexpresivă pe care o avea la înmormântare”.
Margaret Cantrell a intentat proces pentru invadarea intimităţii, argumentând că a fost pusă într-
o lumină falsă prin falsificările deliberate ale ziaristului. De asemenea ea a spus că membrii
familiei au devenit astfel ţinta milei şi ridicolului, ceea ce i-a adus daune morale, ruşine şi
umilire. În România, dreptul la viaţă privată este reglementat de Constituţia României, revizuită
prin Legea nr.429/2003, în Titlul II, Capitolul II, intitulat „Drepturile şi libertăţile
fundamentale”, articolul nr.26: 1. Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă,
familială şi privată. 2. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Legea fundamentală
reglementa cu valoare de principiu, dreptul la viaţa privată şi în forma sa iniţială, nerevizuită,
din 1991, conţinutul dispozitiv rămânând neschimbat.
Codul Penal al României sancţionează încălcarea acestui principiu, diferitele fapte care pot avea
o asemenea natură fiind calificate ca infracţiuni, dacă îndeplinesc trăsăturile constitutive ale
acesteia (pericolul social, vinovăţia, prevederea în lege). Putem clasifica infracţiunile prevăzute
de legislaţia penală în trei categorii: cele care violează intimitatea – acestea privesc prin
producerea lor pătrunderea în viaţa privată a persoanei fără consimţământul acesteia sau dacă
acesta încetează; cele prin care făptuitorul urmăreşte să fixeze pe un suport oarecare aspectele
vieţii private pe care le-a surprins – înregistrarea unei imagini, înregistrarea unei conversaţii
sau a unei informaţii nominative; şi cele care implică difuzarea, facerea publică a unor secrete
ale persoanei, transmiterea şi publicarea unor cuvinte sau imagini, care în mod legal nu pot fi
puse la dispoziţia publicului.²(J.Robert, J.Duffar, Droit de l'homme et libertés fondamentales,
Montchrestien, Paris, 1993) Înainte de a analiza în parte, fiecare infracţiune prevăzută de Codul
Penal Român, care are legătură directă cu principiul respectării vieţii private, trebuie să
determinăm întinderea noţiunii de public. În partea generală, Codul Penal prevede în art.145:
„prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice,
instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea
bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care
potrivit legii, sunt de interes public”. Articolul nr.150 Cod Penal specifică faptul că înscrisul
oficial este orice înscris care emană de la oricare dintre unităţile la care se referă art.145 sau
care aparţine unei asemenea instituţii. Articolul nr.152 stabileşte situaţiile când o faptă se
consideră săvârşită în public, şi anume, atunci când a fost comisă: • Într-un loc care prin natura

73
sau destinaţia sa este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o
persoană; • În orice loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; •
În loc neaccesibil publicului cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest
rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; • Într-o adunare sau reuniune de mai
multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită
naturii relaţiilor dintre persoanele participante; • Prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul
şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului. Într-un proiect al noului Cod
Penal, termenul public înseamnă tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte
persoane juridice de drept public, iar fapta săvârşită prin orice mijloace cu privire la care
făptuitorul realizează că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului, nu mai constituie una
dintre variantele recunoscute de lege ca fiind fapta săvârşită în public.

74
CURS XIV. INTIMITATEA ŞI SIGURANŢA PERSOANEI II

VIOLAREA DE DOMICILIU. Libertatea individuală presupune posibilitatea persoanei de a-

şi desfăşura viaţa aşa cum crede de cuviinţă, după propriile reguli şi obiceiuri, urmate de
obligaţia negativă şi corelativă de a nu aduce atingere drepturilor exercitate de alţi indivizi.
Viaţa personală trebuie să nu sufere intervenţii nedorite şi abuzive, inclusiv la domiciliul
persoanei protejate, astfel încât Constituţia României garantează dreptul la inviolabilitatea
domiciliului, în art. nr.27. Derogările recunoscute de lege de la acest drept fundamental, sunt
limitative şi expres prevăzute: în cazul executării unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătoreşti; în situaţia înlăturării unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane; pentru apărarea securităţii naţionale sau ordinii publice sau pentru prevenirea
răspândirii unei epidemii. Codul Penal reglementează această infracţiune în cadrul Titlului II,
Capitolul II, Infracţiuni contra libertăţii persoanei, articolul nr.192. Aceasta constă în
pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la
cererea acesteia. Noţiunea de domiciliu, în sensul art.192 c.p., implică ideea unui loc în care o
persoană îşi desfăşoară viaţa sa personală, şi nu cea de imobil, mai ales că legiuitorul nu
cuprinde stricto sensu înţelesul cuvântului domiciliu. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice
persoană, într-una dintre modalităţile prevăzute : pătrunderea, fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit, fără consimţământul acesteia sau refuzul de
a le părăsi la cererea persoanei care le foloseşte. În ceea ce priveşte latura obiectivă, pătrunderea
făptuitorului înseamnă introducerea sa efectivă, cu tot corpul într-unul din locurile prevăzute.
Prin „locuinţă” se înţelege locul ales în mod liber de o persoană, unde aceasta îşi desfăşoară
efectiv viaţa sa personală. Nu interesează dacă locuinţa este permanentă sau temporară (de
exemplu, o cameră închiriată la hotel), dacă este vorba de o construcţie anume destinată pentru
a fi locuinţă(apartament, casă)sau dacă este vorba de o construcţie care nu are în mod normal
destinaţia de locuinţă, dar este folosită astfel(magazie amenajată ca locuinţă). În practica
judiciară, s-a reţinut ca violare de domiciliu şi fapta inculpatului care a pătruns, prin escaladarea
unei ferestre, într-un cămin. Nu constituie însă locuinţă, construcţia destinată să servească drept
locuinţă, care nu este locuită efectiv(de exemplu, casa care şi-a construit-o cineva, însă nu s-a
mutat în ea), întrucât pătrunderea într-o asemenea locuinţă va constitui infracţiunea de tulburare
de posesie, prevăzută de art.220 c.p. Prin încăpere se înţelege o parte dintr-o construcţie
destinată să servească drept locuinţă şi care este folosită în mod efectiv ca atare(o cameră dintr-
un apartament).Dependinţele sunt acele locuri care constituie o prelungire a locuinţei şi care
întregesc folosinţa acesteia(cămara, pivniţa, bucătăria). Prin loc împrejmuit se înţelege un loc
separat printr-o îngrăditură de locurile învecinate car, ca şi dependinţa, întregeşte folosinţa
locuinţei(o curte, o grădină). În practica judiciară, s-a reţinut ca violare de domiciliu săvârşită
prin pătrunderea într-un loc împrejmuit, fapta inculpatului de a fi pătruns într-o porţiune de
teren îngrădită, care era încorporată la curtea persoanei vătămate. Nu interesează modul cum s-
a săvârşit infracţiunea de pătrundere, întrucât textul de lege foloseşte expresia „în orice mod”.
Indiferent de procedeul folosit – violenţă, ameninţare, efracţie, escaladare – şi indiferent dacă
fapta s-a săvârşit pe ascuns sau pe faţă, aceasta constituie infracţiunea de violare de domiciliu.
Pătrunderea trebuie să aibă loc fără drept, abuziv.
În practica judiciară s-a reţinut în acest sens ca violare de domiciliu fapta soţului care, fiind
despărţit de soţia sa şi având domiciliu flotant în altă parte, pătrunde în locuinţa comună, fără

75
învoirea soţiei, întrucât locuinţa rămăsese în folosinţa exclusivă a soţiei. Această modalitate de
săvârşire a infracţiunii îndeplineşte condiţiile laturii obiective a infracţiunii numai dacă
pătrunderea s-a realizat fără consimţământul celui care foloseşte locuinţa. Lipsa
consimţământului poate rezulta din opunerea efectivă a victimei (se pune în dreptul uşii) sau
prin avertizare prealabilă a făptuitorului că i se interzice accesul în locuinţă. Lipsa
consimţământului poate rezulta şi implicit, dintr-o anumită împrejurare(închiderea locuinţei cu
cheia). În a doua modalitate e săvârşire, infracţiunea de violare de domiciliu se realizează prin
refuzul făptuitorului de a părăsi o locuinţă, încăpere etc.,la cererea persoanei are-o foloseşte.
Este astfel necesară prezenţa făptuitorului în locuinţă, iar cererea adresată acestuia de a părăsi
locuinţa să fie expresă, neechivocă. Latura subiectivă .Violarea de domiciliu se realizează
numai cu intenţie, întrucât în prima modalitate de săvârşire a infracţiunii, făptuitorul îşi dă
seama că pătrunde fără drept şi fără consimţământul persoanei în domiciliul acesteia şi că prin
aceasta îi încalcă libertatea, iar în a doua modalitate, el realizează că refuză să părăsească
domiciliul la cererea expresă care-i este adresată. Sancţiunea. Infracţiunea de violare de
domiciliu este pedepsită cu închisoare de la 2 luni la 3 ani sau cu amendă. Forme agravate: •
săvârşirea faptei de către o persoană înarmată • săvârşirea faptei de ouă sau mai multe persoane
împreună • săvârşirea faptei în timpul nopţii • săvârşirea faptei prin folosirea de calităţi
mincinoase. Proiectul noului cod penal introduce un nou alineat, al.(2), care prevede: „cu
pedeapsa prevăzută în alin.(1) se sancţionează pătrunderea fără drept în sediile autorităţilor
publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice, ale partidelor sau locul unde o persoană fizică
sau juridică îşi desfăşoară activitatea”. De asemenea sancţiunea prevăzută are un minim şi un
maxim mai mare: între 1 an şi 5 ani de închisoare strictă, fiind exclusă alternativa amenzii
penale, iar pentru săvârşirea formelor agravate, proiectul legislativ propune de asemenea, o
mărire a pedepsei, între 3 ani şi 10 ani de închisoare strictă.
DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL. Există situaţii când o persoană este nevoită
să-şi realizeze un anumit interes prin apelarea la serviciul altei persoane, care exercită o anumită
profesie sau funcţie(de exemplu, bolnavul care trebuie să se adreseze medicului, cel care este
implicat într-un proces, avocatului etc.). În cadrul acestor raporturi, persoana care solicită
serviciul încredinţează adesea celui căruia i se adresează, anumite date, care o privesc şi al căror
secret doreşte să fie păstrat. Divulgarea secretului profesional este o infracţiune cu subiect
calificat, prevăzută de art.196 C.Pen., care nu poate fi săvârşită decât de o persoană care exercită
o numită profesie sau funcţie în temeiul căreia i se încredinţează anumite date personale. Nu
intră sub incidenţa legii persoanele care fac în mod întâmplător şi cu caracter ocazional un
serviciu altei persoane, întrucât acestea nu exercită o profesie cu caracter permanent şi pregătire
specială.
Latura obiectivă. Divulgarea datelor trebuie să se facă fără nici un drept. Divulgarea are
caracter licit atunci când datele se referă la săvârşirea unei infracţiuni cu privire la care există,
potrivit legii, obligaţia denunţării. De exemplu, obligaţia denunţării unor infracţiuni grave
contra persoanei sau contra patrimoniului (art.262 c.p.), obligaţia de a aduce la cunoştinţa
organelor judiciare a oricăror împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea
nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept (art.265 c.p.).
Acţiunea de divulgare trebuie să fie de natură a produce prejudicii unei persoane. Nu este
necesar să fie produs un prejudiciu efectiv, fiind suficient, ca prin săvârşire sa, să se creeze
posibilitatea producerii unui asemenea prejudiciu. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte
cu intenţie directă/indirectă. Făptuitorul îşi dă seama că divulgă date care i-au fost încredinţate
sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei, date al căror conţinut este obligat a-l păstra,
76
că fapta e de natură a produce prejudicii persoanei şi că prin săvârşirea ei încalcă libertatea
individuală a persoanei. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă. Proiectul noului cod penal stabileşte şi o formă agravată a acestei infracţiuni, în
art.209, alin.(2), şi anume: ”utilizarea sau divulgarea în alte scopuri decât cele prevăzute de lege
a documentelor sau informaţiilor cu caracter de secret profesional, de către cel care le-a primit
ori a luat cunoştinţă de ele în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, se
pedepseşte cu închisoare strictă de la unu la 3 ani”. Răspunderea civilă. Pe lângă răspunderea
penală, cel vinovat poate fi obligat şi la plata unor daune-interese pentru prejudiciul cauzat
victimei, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzută
de art.998-999 Cod Civil. Aceste reglementări nu disting între prejudiciul patrimonial şi cel
nepatrimonial, de unde rezultă obligaţia de despăgubire a ambelor feluri de prejudicii. Ceea ce
interesează sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a putea fi
reparat: să fie cert (actual sau viitor, dar nu eventual) şi să nu fi fost reparat încă. În virtutea
acestui drept, victima poate solicita de la cel care a săvârşit fapta ilicită, reparaţii băneşti atât
pentru daune materiale (dacă acestea s-au produs), cât şi pentru daune morale. Daunele
materiale presupun paguba efectiv suferită – damnum emergens, cât şi câştigul nerealizat –
lucrum cessans. Având însă în vedere specificul infracţiunilor care pot aduce atingere vieţii
private a persoanei, considerăm că cele mai frecvente pot fi daunele morale pe care le suferă
victima (de exemplu, tulburarea psihică a sa sau a minorilor, teama insuflată de străinul care
violează domiciliu acestora, prejudicierea demnităţii sau onoarei unei persoane prin divulgarea
unor secrete ale acesteia altor persoane etc.). Practica judiciară a decis în acest sens, că daunele
morale nu se stabilesc pe baza unor probe materiale, iar stabilirea compensaţiei se stabileşte de
la caz la caz şi nu prin aprecieri generale. Suma globală, care să compenseze pentru cel
prejudiciat, ceea ce îi lipseşte ca urmare a faptei săvârşite, este stabilită în raport cu consecinţele
suferite de victimă 1. În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire
la repararea daunelor morale, la Colocviul ţinut sub auspiciile sale în iulie 1969 la Londra, atât
doctrina, cât şi instanţele judecătoreşti din România au acceptat că o atare despăgubire se
impune a se acorda părţilor vătămate pentru a contribui la reducerea compensatorie a
suferinţelor fizice şi psihice încercate prin săvârşirea de infracţiuni contra integrităţii corporale
şi libertăţii persoanei 2. La stabilirea cuantumului despăgubirilor băneşti pentru pagubele
morale, trebuie să fie apreciată de către instanţă reputaţia persoanei şi suferinţa psihică a
acesteia, pentru a permite realizarea unei reparaţii acceptabile pentru prejudiciul moral suferit
de persona vătămată. Aceste criterii sunt orientative, deoarece aprecierea asupra unei
satisfăcătoare echivalenţe între prejudiciul moral cauzat şi despăgubirile civile datorate este
lăsată la facultatea legiuitorului, pentru a stabili pentru fiecare caz în parte3. În concluzie, dauna
este morală atunci când sunt atinse valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătate,
integritate corporală, sentimente, cinstea, demnitatea şi onoarea, prestigiul profesional, nume,
domiciliu şi alte valori similare. Acţiunea celui vătămat, având ca obiect abţinerea de
despăgubiri băneşti care să înlocuiască valoarea morală de care a fost privat, este o acţiune cu
caracter patrimonial. De aceea, potrivit art.1 Decretul nr.167/1958, dreptul l acţiune se stinge
prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul de trei ani, care curge, potrivit art.8 din
Decret, de la data când păgubitul a cunoscut paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Dauna
trebuie să aibă caracter cert, şi nu unul eventual sau ipotetic, deci trebuie să fie cunoscută şi să
fie determinată de fapta ilicită (legătura de cauzalitate). Din punct de vedere legislativ,
Guvernul României a emis Ordonanţa de Urgenţă nr.53 din 19 mai 20001, pentru unele măsuri
privind soluţionarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale,
care a abrogat Legea presei nr.3/1974, republicată în Buletinul Oficial nr.3 din 19 ianuarie 1978,
77
cu excepţia dispoziţiilor art.72-75 şi ale art.93. Actul normativ recunoaşte în art.1, alin.(1),
dreptul celui prejudiciat printr-o atingere adusă onoarei, demnităţii sau reputaţiei sale, vieţii
intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine, să solicite acordarea de despăgubiri
pentru daune morale şi modifică prin art.4, Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de
timbru, în ceea ce priveşte „stabilirea şi acordarea de despăgubiri persoanei fizice pentru
daunele morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale sau private, ori
dreptului la imagine”. Dând o mai mare considerare decât până în prezent, vieţii private,
proiectul noului cod penal inserează în cadrul infracţiunilor îndreptate împotriva libertăţii
persoanei, la art.204, infracţiunea încălcării dreptului la viaţa privată, potrivit căreia, „încălcarea
dreptului la viaţa privată a unei persoane prin folosirea unor mijloace de interceptare de la
distanţă de date, informaţii, imagini sau sunete din interiorul locurilor arătate în art.203 alin.(1),
fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau fără permisiunea legii, se pedepseşte cu
închisoare strictă de la unu la 3 ani sau cu zile amendă”. Articolul menţionat face referire la
locuinţa, dependinţa, încăperea, respectiv locul împrejmuit pe care-l foloseşte persoana
vătămată. Această dispoziţie legală va îngrădi libertatea presei, sau va delimita locul de unde
începe dreptul la viaţa privată şi unde se sfârşeşte libertatea presei? De altfel, Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului reglementează în articolul 8 dreptul oricărei persoane la viaţă
privată şi de familie, la respectarea domiciliului său şi a corespondenţei. Astfel, nu este admis
amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât când această măsură este
„necesară într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii
sau moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. În considerarea acestui principiu,
Curte Europeană a Drepturilor Omului a decis că menţinerea în vigoare a unei legislaţii care
incriminează relaţiile homosexuale constituie o încălcare a dreptului reclamanţilor la viaţă
privată. Faptul că legislaţia contrară nu li s-a aplicat, nu afectează cu nimic împrejurarea că ei
trebuie să trăiască în teamă şi nelinişte, pentru că autorităţile statale n-au demonstrat existenţa
unei politici de neaplicare a legi în cauză. În consecinţă, această legislaţie „este de natură să
afecteze direct dreptul reclamanţilor la viaţă privată, deoarece ameninţarea ce planează asupra
lor este reală”2. Doctrina3 juridică a grupat protecţia vieţii private referitoare la o persoană
ţinând cont de mai multe aspecte: • Respectul comportamentelor • Respectarea anonimatului •
Respectul vieţi relaţionale a persoanei • Respectul identităţii persoanei . Devine astfel
incontestabil faptul că viaţa privată nu se confundă şi nici nu se exclude cu viaţa publică a unei
persoane, iar întinderea limitelor vieţii private şi determinarea celor ale vieţii publice se
modifică de-a lungul timpului, fiind influenţate de diverşi factori, fie cei caracteristici mass-
media, fie cei politici sau de conjunctură.
RESPECTUL COMPORTAMENTELOR. Fiecare persoană se manifestă prin intermediul a
diverse comportamente, care-i definesc caracterul şi personalitatea. Pentru ca personalitatea să
se exprime liber, o persoană are dreptul la viaţă intimă şi privată. Aceasta înseamnă existenţa
unui teritoriu personal, ferit de intruziuni nedorite. Nu vom analiza în profunzime acest aspect,
întrucât violarea de domiciliu a fost deja discutată, din punct de vedere al legislaţiei penale.
Precizăm decât că prin domiciliu înţelegem nu numai domiciliul statornic, conform unei
definiţii jurisprudenţiale, ci acel loc în care o persoană „are dreptul de a se considera la sine,
oricare ar fi titlul juridic în baza căruia ocupă acel loc”1. Persoana are dreptul să fie percepută
de terţi aşa cum doreşte, creând o aparenţă voită care configurează imaginea sa exterioară. De
aceea, persoana care şi-a schimbat numele şi nu mai doreşte ca acesta să fie cunoscut de către
alte persoane, trebuie să-i fie respectat dreptul, iar publicarea unui material cu privire la acea

78
persoană trebuie să aibă loc în acest context numai sub numele cel nou şi numai cu
consimţământul său expres poate fi uzitat vechiul său nume. Dreptul la uitare constă în
aptitudinea persoanei de a solicita să nu i se aducă aminte anumite fapte pe care doreşte să le
uite, în mod repetat şi cu obstinaţie, mai ales de exemplu, în cazul unor întâmplări dureroase
din trecut, care readuc în memorie sentimentul de suferinţă. De asemenea, s-a decis că ar fi
încălcat dreptul la viaţă privată dacă s-ar dezvălui împrejurări jenante ale existenţei sale, cum
ar fi starea de sărăcie a unei persoane, făcută publică. O persoană are dreptul nu numai la o
anumită înfăţişare a personalităţii sale, ci şi la propria înfăţişare, la autenticitatea ei. Astfel, o
cerere individuală a fost adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului, de către un transsexual
care nu a putut beneficia conform legislaţiei interne în vigoare de un mijloc juridic eficient
pentru rectificarea stării sale civile. Statul a refuzat astfel să recunoască victimei, identitatea
sexuală, ca element determinant al personalităţii sale, „constrângând persoana să aparţină la un
sex care nu mai este deloc al său.
RESPECTUL ANONIMATULUI. Anonimatul nu poate fi încălcat decât dacă există un interes
social care să justifice acest fapt. Persoana este îndreptăţită la secrete ce ţin de existenţa sa sau
de averea a cărui beneficiar este. Dreptul la confidenţialitate nu este însă absolut, dar orice
persoană poate, justificând un interes legitim, să ascundă celorlalte persoane starea sa de
sănătate sau anumite probleme sentimentale sau de altă natură, care privesc în mod direct
persoana individului. Astfel, legea penală incriminează fapta de divulgare a secretului
profesional, de exemplu, a medicului sau a altor persoane care prin natura profesiei intră în
posesia unor astfel de secrete. Infracţiunea este prevăzută de art. 196 C. Pen.1 Mai mult, Codul
penal incriminează inclusiv divulgarea secretului economic, întrucât dezvăluirea stării
patrimoniale a persoanei poate atrage consecinţe nefaste şi poate pune în pericol chiar viaţa
beneficiarului. Conform art.298, alin.1, C. Pen., constituie infracţiune şi se pedepseşte
divulgarea unor date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le
cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură a produce pagube. Potrivit
aceluiaşi articol, alin. 2, infracţiunea constă în aceeaşi faptă, săvârşită de o altă persoană, oricare
ar fi modul în care acea persoană a ajuns să cunoască datele sau informaţiile. Deci, dacă
infracţiunea de divulgare a secretului economic nu poate, conform art.298 alin. 1, C.Pen., să fie
săvârşită decât de un subiect calificat şi anume, un funcţionar public, în cazul prevăzut în alin.
2, subiect poate fi orice persoană, indiferent de calitatea pe care o are. Aşa cum reiese din textul
legii, divulgarea secretului economic presupune îndeplinirea condiţiei de a produce efectiv o
pagubă celui în cauză. Este suficient să fie creată prin săvârşirea faptei numai posibilitatea
survenirii unui asemenea rezultat. Dacă fapta nu este de natură a produce pagube, divulgarea
unor astfel de date, care au caracter economic şi nu sunt destinate publicităţii, nu realizează
elementul material al infracţiunii. În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea se
săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, iar sancţiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani,
dacă făptuitorul a cunoscut datele sau informaţiile datorită atribuţiilor de serviciu, şi cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este săvârşită de orice altă persoană. Dreptul la
imagine este foarte important, mai ales într-o epocă a progreselor tehnologice cum este aceasta
în care trăim. O decizie din anul 1988, confirmată în apel în anul 1991, arăta: „Dreptul la
imagine nu îmbracă un caracter doar moral, fiind un drept personal al titularului său în sens
strict, integrându-se cu el şi beneficiind de protecţia articolului 9 Cod Civil, ci şi un aspect
patrimonial, pentru că diverse celebrităţi se pretează, pentru onorarii care cresc odată cu
notorietatea lor, la o exploatare comercială a propriei imagini”. Principiul conform căruia
imaginea persoanei nu poate fi divulgată fără acordul persoanei are şi un aspect patrimonial,

79
atunci când relevarea unei expresii a corpului unei persoane o prejudiciază patrimonial dată
fiind profesia sa: comercializarea unei fotografii a unui fotomodel fără acord sau relevarea unui
aspect corporal care îi prejudiciază cariera. 2 În concluzie, „dreptul la imagine îmbracă în cazul
particular al unui manechin, o valoare patrimonială ţi protecţia acestui drept are ca scop să evite
o utilizare cu titlu gratuit sau eventual o degradare a valori de marfă a imaginii sale”.3 Un alt
aspect care interesează respectul faţă de viaţa privată vizează informaţiile nominative, cele care
permit identificarea persoanelor fizice. Deosebita importanţă generată de protecţia vieţii
private, din acest punct de vedere, a condus la elaborarea pe plan legislativ a Convenţiei pentru
protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal, semnată de
statele membre ale Consiliului Europei. Conform acesteia, datele cu caracter personal trebuie
să fie obţinute pe cale legală şi acest proces trebuie să fie exercitat în scopuri legitime. Conform
art.6 al Convenţiei, datele cu caracter personal care privesc originea rasială, opiniile politice,
convingerile religioase sau de altă natură, ca şi datele cu caracter personal privind sănătatea sau
viaţa sexuală, nu vor putea fi prelucrate direct, fără garanţii concrete puse la dispoziţia
persoanelor vizate de către sistemul de drept intern respectiv. Această interdicţie imperativă
este consacrată cu scopul de a preveni discriminările între indivizi, stabilite pe diferite criterii.
Măsuri speciale de securitate vor fi iniţiate pentru protecţia datelor cu caracter personal
înregistrate în fişierele automatizate împotriva distrugerii accidentale sau împotriva accesului,
modificării sau difuzării neautorizate. Articolul 8 al Convenţiei prevede garanţii suplimentare
pentru persoanele în discuţie, conform cărora acestea pot obţine într-un termen rezonabil date
referitoare la existenţa unor astfel e fişiere şi la informaţiile cuprinse în ele. Comunicarea
trebuie făcută într-o formă explicită, care să nu exprime un limbaj echivoc, iar solicitarea unei
astfel de comunicări să nu fie supusă unor condiţii de formă excesive şi care să nu fie la
îndemâna solicitantului, sau unor taxe ce depăşesc un nivel de trai mediu al societăţii respective.
RESPECTUL RELAŢIILOR PERSOANEI. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a
declarat că noţiunea de viaţă privată „cuprinde şi dreptul de a stabili şi de a întreţine relaţii cu
alte fiinţe umane, mai ales în domeniul afectiv pentru dezvoltarea şi împlinirea propriei
personalităţi”.1Comunicarea persoanei prin diferite mijloace (telegrame, scrisori, telefon,
internet) este inviolabilă. Acest caracter este limitat numai prin lege, practica jurisdicţională
nefiind suficientă pentru stabilirea unor reguli de imixtiune în relaţiile cu alte persoane. Curtea
Europeană trebuie „să definească întinderea şi modalităţile exerciţiului puterii de apreciere a
Executivului în materie de interceptări”.2 Mai mult, legea care limitează dreptul puterii de a
intercepta comunicaţiile persoanei trebuie să întrunească anumite valori de calitate, în acest
sens controlul constituţionalităţii legilor având rolul de a stabili echilibrul dintre inviolabilitatea
dreptului la secretul corespondenţei şi limitarea încălcării acestui drept de instituţiile de stat.
Fără a reveni asupra unor idei prezentate într-un capitol precedent 3, mai spunem că aceste
limitări trebuie prevăzute expres, într-o enumerare limitativă, iar legea trebuie să definească
clar persoanele care pot fi expuse unei urmăriri a comunicaţiilor lor. Constituţia României
reglementează în articolul 53, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi: •
Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se
impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. •
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura
trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. Observăm o

80
îmbunătăţire a textului legal, în ceea ce priveşte exprimarea, faţă de Constituţia României in
19911, forma revizuită incluzând noţiunea de societate democratică, cât şi condiţia aplicării
unui tratament nediscriminatoriu celor vizaţi de dispozitivul normativ. Codul de Procedură
Penală al României reglementează în articolele 911- 914 condiţiile în care poate avea loc
înregistrarea convorbirilor pe bandă magnetică. Astfel, acest fapt este autorizat de către
procurorul general al Curţii de Apel, în condiţiile stabilite de lege, dacă există indicii temeinice
privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu,
iar interceptarea este utilă pentru aflarea adevărului. Aceste înregistrări audio sau video pot a
se constitui în mijloace de probă. Autorizarea procurorului se dă pentru cel mult 30 de zile cu
posibilitate de prelungire pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi
30 de zile. Putem considera, dintr-o interpretare literală a acestui text legal, că prelungirea
înregistrărilor se poate produce la nesfârşit?2 Articolul 91 1 C. Pr. Pen. prevede posibilitatea
ca aceste înregistrări să fie făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate, cu autorizarea
procurorului desemnat de către procurorul general. Procedura prevăzută este aplicabilă şi
înregistrărilor de imagini, aşa cum prevede art. 91 3 C. Pr. Pen. Înregistrările prevăzute de
articolele citate pot constitui mijloace de probă şi dacă sunt prezentate de părţi, cu respectarea
legii. Având în vedere legislaţia română în domeniu, aşa cum am enunţat-o, este criticabilă de
unii autori deja amintiţi, considerându-se că aceasta ne este suficient de clară. Amintim şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în privinţa determinării noţiunii de
victimă. Este victimă orice persoană a cărei comunicaţie, făcută în orice mod, este interceptată
fără procedurile stabilite de lege. Lato sensu, jurisprudenţa europeană a acceptat că se
încadrează în această situaţie şi acea persoană căreia sistemul de drept căruia îi aparţine nu-i
pune la dispoziţie mijloace eficiente de protecţie a dreptului la secretul informaţiei, şi implicit
la viaţă privată. În acest sens, Curtea Europeană a elaborat conceptul de victimă potenţială/
eventuală a încălcării vreunui drept fundamental al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
S-a admis că are această calitate orice persoană susceptibilă, într-o situaţie dată, de a intra sub
incidenţa unor dispoziţii legale considerate incompatibile cu scopurile Convenţiei.3 De aceea,
o persoană se poate pretinde victimă în sensul Convenţiei prin simplul fapt al existenţei unei
legislaţii ale cărei efecte imediate le poate suferi chiar independent de aplicare ei efectivă la
persoana în cauză.4 Astfel, s-a decis că menţinerea în vigoare a unei legislaţii care incriminează
relaţiile homosexuale constituie o încălcare a dreptului reclamanţilor la viaţă privată. Respectul
vieţii private a persoanei include şi respectul legăturilor sale de familie. Viaţa de familie, în
sensul art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „nu cuprinde numai relaţii cu
caracter social, moral sau cultural, ci înglobează de asemenea şi interese materiale, căci o viaţă
familială existentă şi efectivă se caracterizează mai ales printr-un raport de dependenţă
pecuniară.” 1 Pentru a proteja dreptul la respectul vieţii familiale, statul trebuie să întreprindă
două feluri de activităţi: în primul rând, să se abţină să intervină în mod arbitrar în viaţa de
familie, singura ingerinţă fiind determinată de Constituţie, art.53, enunţat anterior, iar în al
doilea rând, statul trebuie să acţioneze pentru a asigura respectul efectiv al vieţii de familie, „în
scopul de a permite interesaţilor să desfăşoare o viaţă familială normală”2. Nu numai relaţiile
de familie sunt protejate prin lege, ci şi relaţiile sentimentale, întrucât aceste exprimă raporturi
afective voluntare. Aici putem include fără îndoială protejarea relaţiilor sexuale. Problema
apare atunci când acest drept la protecţia relaţiilor sentimentale se contrazice cu morala
dominantă în societate. Mai mult decât atât, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex nu
sunt acceptate şi considerate legale peste tot în lume, iar căsătoria este interzisă în majoritatea
statelor, între persoane de acelaşi sex. Dreptul la viaţa privată antrenează astfel şi un alt drept
accesoriu, dreptul la respectul identităţii. Acest drept este pus în discuţie mai ales în situaţia
81
minorităţilor sexuale: homosexuali şi transsexuali. Homosexualii, conform opiniei dominante
a Consiliului Europei, constituie o minoritate care nu trebuie supusă discriminărilor, conform
art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Situaţia în dreptul pozitiv al statelor
membre se prezintă deosebit, unele legislaţii interzicând relaţiile homosexuale (Cipru), altele
stbilind o vârstă minimă pentru a cest gen de relaţii (15 ani în Suedia, 16 ani în Elveţia, 18 ani
în Franţa), altele nu menţionează deloc practicile homosexuale (Danemarca, Norvegia). În
dreptul român, relaţiile homosexuale erau incriminate prin Codul Penal, partea specială, art.200
care prevedea: „relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex săvârşite în public sau dacă au
produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani.” Persoanele trebuie să fie
majore, ele constituind infracţiuni chiar dacă nu erau săvârşite în public. Această dispoziţie
legală a fost însă abrogată, după îndelungi controverse, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.89/ 21
iunie 20013pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul Penal referitoare la
infracţiuni privind viaţa sexuală, , în lumina uniformizării legislaţiei interne cu cea
internaţională, respectiv cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului, în materie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că: „se înţelege de obicei prin transsexuali,
persoanele care deşi aparţin din punct de vedere fizic unui sex, au sentimentul că aparţin
celuilalt; ele încearcă adesea să acceadă la o identitate mai coerentă şi mai puţin echivocă
supunându-se pentru aceasta unor tratamente medicale şi unor intervenţii chirurgicale în scopul
de a-şi adapta caracterele fizice psihismului lor”. Curtea Europeană s-a pronunţat asupra
problemei transsexualismului în mai multe cazuri1, „estimând că refuzul statului de a ţine cont
în starea civilă a recurentului de modificările intervenite în mod licit, constituie o încălcare a
dreptului la respectarea vieţii private în sensul articolului 8 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului”. Statul a refuzat să ia în consideraţie un element determinant al
personalităţii recurentului, şi anume, identitatea sexuală aşa cum rezultă ea din morfologia
modificată, din atitudinea psihică a recurentului, din rolul social. Procedând în acest fel, statul
îl tratează ca pe o aparenţă fără a lua în considerare efectele tratamentului medical licit.2 În
temeiul acestor considerente, Curtea Europeană a decis că nerecunoaşterea juridică a noii
identităţi a victimei, nu este în conformitate cu jurisprudenţa europeană şi este abuzivă.

82
SEMINARII SEMESTRUL II AN 2019-2020

SEMINAR 1
Prezentarea fişei disciplinei, a modului de desfăşurare a seminariilor, a cerinţelor specifice (ex.
referate), a bazei materiale care va fi folosită.
Dezbateri privind rolul comunicării publice și locul acesteia în rândul știinţelor științelor
administrative
Explicarea notelor de curs.
SEMINAR 2 Comunicarea verbală și nonverbală
SEMINAR 3 Comunicarea scrisă
SEMINAR 4 Comunicarea interpersonală
SEMINAR 5 Comunicarea în cadrul grupului
SEMINAR 6 Bariere comunicaționale
SEMINAR 7 Despre imaginea publică
SEMINAR 8 Etica în mass media
SEMINAR 9 Codul deontologic al jurnalistului
SEMINAR 10 Reglementări în domeniul publicităţii
SEMINAR 11 Mijloace juridice de protecţie a intimităţii și siguranţei persoanei
SEMINAR 12 Deontologia academică
SEMINAR 13 Responsabilități și drepturi academice
SEMINAR 14 Efectele sociale ale lipsei de integritate academică

83
 BIBLIOGRAFIE

Bianov, Anamaria; Cătălina Matei, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii

Transilvania, Braşov, 2005.

Frunză, Sandu, Comunicare etică și responsabilitate socială, Editura Tritonic, București, 2011.
Frunză, Sandu, Publicitatea și administrația publică sub presiunea eticii, Editura Lumen, Iași,
2015.
Grecu, Elena; Rusu, Andreea; Țigău, Andreea, Cum să comunici în mod legal sau dreptul
publicității, București, Evrika Publishing, 2016.
Marshall B. Rosenberg, Comunicarea nonviolenta, Editura Ponte, București, 2014.
Middleton, Kent R., Robert Trager, Bill F. Chamberlin, Legislația comunicării publice, Editura
Polirom, Iași, 2002.
Parlamentului European, Rezoluția (2017/2209(INI) Pluralismul și libertatea media în Uniunea
Europeană din 3 mai 2018.
Păiușescu, Cristina Anca, Domeniile si legislatia comunicarii publice, Editura Pro
Universitaria, București, 2020.
Popescu, Maria Magdalena, Produse de comunicare publică. Tehnologie și conținut, Editura
Tritonic, București, 2018.
Sabin Taclit, Libertatea de comunicare in spatiul european, Editura Lumen, Iași, 2019.

84