Catană Ramona Vasilica Antonia

Masterat Man. Proiectelor

Comunicare și cultură

Capacitatea umană de a se exprima și modalitatea de definire a caracterului uman

este dată de comunicare prin limbaje simbolice, dar și prin creația sa culturală. Acestea
prezintă o legătură strânsă, fiind posibil a le considera două ”noțiuni în oglindă”, două
aspecte ale vieții umane poziționate pe ”banda lui Mobius”. Creațiile culturale formează
mediul specific al existenței umane, iar comunicarea este esențială în toate aspectele vieții
sociale, fiind atât liantul societății, cât și factorul constitutiv al creației și al proceselor
culturale.
Este abordată o problemă teoretică majoră legată de raportul cultură – civilizație,
punându-se accent pe confuziile frecvente dintre simbolismul culturii și evoluția tehnologică
a civilizațiilor. Thomas L. Friedman, autorul cărții Pământul este plat susține existența a 10
factori care au amplificat procesul de globalizare, prin urma căruia planeta a devenit ”plată”.
Acest proces a fost datorat în mod principal evoluției tehnologice care a permis realizarea
mult mai facilă a transmiterii de informații la nivel global. Încă de la sfârșitul secolului
trecut, după căderea zidului Berlinului, evoluția tehnologică a creat căi de comunicare
rapide pe distanțe foarte mari, eliminând astfel distanța informației.
Astfel, prin intermediul comunicării pe aceste căi, au putut fi preluate și diferite
aspecte culturale. În text se susține asemănarea relației tehnologii de comunicare – cultură
cu cea dintre hardware și software, unde noile tehnologii reprezintă partea de hardware care
poate susține multiple și diverse ”programe” culturale diferite. Deși se atrage atenția asupra
pericolului de confundare a culturii și comunicării, mulți teoreticieni fiind tentați să pună
toate activitățile umane la un loc, se poate observa că aplatizarea comunicării nu a dus la
omogenizarea culturală, fiecare cultură fiind diversă prin credințe, tradiții, gândiri politice
etc diferite. Există însă un fenomen de hibridare a culturilor ce poate fi observat.
Există câteva contribuții românești în domeniul comunicării, deși sunt mai puțin
cunoscute. Cultura română modernă nu dispune de studii de specialitate sau cercetări nobile
asupra comunicării ca un fenomen social și cultural general, însă pot fi menționate
contribuții românești în discipline conexe precum etnografia, antropologia, lingvistica,
filosofia limbajului, estetica și semiotica, discipline care au reprezentat surse culturale
istorice ale teoriei comunicării și în alte spații culturale. Deși teoriile asupra comunicării
sunt în număr mic și sporadice, legat de teoria culturii și a valorilor se poate spune cu totul
altceva. Există proiecte și construcții teoretice solide elaborate de teoreticieni români
precum Mehedinți, Gusti, Blaga, Vianu, Lovinescu, Ralea, Eliade, Noica, Anton Dumitriu,
Mircea Malița. Contribuția lor precum și a multor altor autori a fost extrem de importantă în
domeniul culturii, însă nu au beneficiat de o recunoaștere internațională pe măsură.
În ultimii ani au apărut două lucrări importante care sistematizau concepțiile,
metodologiile și teoriile relevante în domeniul comunicării: "Istoria comunicării" de Paul
Dobrescu, Alina Bârgăoanu și Nicoleta Corbu, și "Comunicarea. Paradigme și teorii" de
Ioan Drăgan. Aceste două lucrări abordau o temă centrală și anume cea a relației complexe
dintre comunicare, societate și cultură. Prima lucrare, rezultatul unui program intens de
cercetare științifică, explorează istoria teoriilor despre comunicare și evidențiază
contribuțiile diverselor curente de gândire, precum Școala de la Chicago, Școala de la
Frankfurt, studiile empirice americane privind mass media și altele. Cea de-a doua lucrare,
semnată de profesorul Ioan Drăgan, este descrisă ca o enciclopedie a domeniului, cu o
construcție barocă și o abordare interdisciplinară. Textul menționează complexitatea
analizelor și prezentării monografice a teoriilor majore și a curentelor de gândire.
Trebuie însă menționat că teoriile din domeniul comunicării au pătruns în domenii
care erau limitate în mod tradițional la teorii despre cultură. Această fuziune a teoriilor
poate fi explicată urmărind gândirea modernă, de la Descartes la McLuhan. McLuhan este
cel care a realizat legătura dintre teoria comunicării și teoria culturii. În era post –McLuhan,
nu mai pot fi regăsite teorii asupra culturii care să nu conțină elemente de comunicare în
structura lor. Postmodernitatea, globalizarea și noua infrastructură digitală a comunicării au
condus la o fuziune și chiar confuzie între cultură și comunicare. Modernitatea clasică a
consacrat distincții clare între domenii precum știință, religie, artă, morală, politică și
tehnologie, în timp ce postmodernitatea tinde să anuleze aceste deosebiri și să cultive
confuzia.
Abordarea separată a culturii și comunicării în gândirea modernă este depășită în
contextul actual, unde aceste două domenii sunt adesea abordate ca fenomene inseparabile.
Acestea reprezintă două componente definitorii ale condiției umane, fiind ușor de comparat
cu două fețe ale aceleiași foi de hârtie. Cultura, definită ca un mecanism simbolic ce
generează semnificații comune și valori împărtășite, poate fi înțeleasă mai bine pornind de
la teritoriul vast al comunicării. Comunicarea, ca termen mediu al interacțiunilor umane,
este considerată factorul universal necesar pentru orice formă de existență umană, fiind
integrată în orice definiție a culturii. Putem spune că teoria contemporană a culturii și
comunicării consideră comunicarea drept o matrice a tuturor experiențelor umane.
În concluzie, deși ințial tratate ca două elemente separate și distincte, cultura și
comunicarea au ajuns să fie utilizate simbiotic.Unitatea dintre cultură și comunicare se
bazează pe funcția simbolică a limbajelor umane, care combină diversitatea semnelor,
cuvintelor, imaginilor și limbajelor verbale și nonverbale. Actualmente, aceste elemente sunt
indispensabile una celeilalte și este necesară tratarea acestora simultan în literaturile de
specialitate.