Aspecte problematice pentru comunicarea interculturală

Comunicarea interculturală este unul dintre proiectele în care se investeşte multă încredere şi căruia îi sunt
dedicate numeroase, deşi recente, preocupări. Pentru cei care au abandonat conceptele impregnate de ideologie şi proiecţii
politice, precum cele de „etnie” şi „naţiune”, conceptul de „cultură” este deocamdată suficient de maleabil pentru a
plomba faliile artificiale dintre oameni, cu un material flexibil, corespunzător nevoii de mişcare mai comodă şi mai puţin
periculoasă pe terenul aglomerat de stereotipuri al auto-definirii. Pentru cei încă ancoraţi în modelul naţional, cultura este
un spaţiu suficient de cuprinzător pentru a-şi desfăşura graniţele mentale, arareori corespunzătoare realizării geografice a
statului naţional, şi a-şi transpune în interiorul lor valorile definitorii. Expresivitatea termenului de „cultură” şi puterea lui
de a evidenţia diferenţele specifice face ca acesta să domine discursul auto-afirmativ al tuturor grupurilor dornice de o mai
mare recunoaştere externă şi coeziune internă. În acelaşi timp, acest termen, suficient de „corect din punct de vedere
politic”, se bucură de neutralitatea propice promotorilor pluralismului şi diversităţii.
Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, comunicarea interculturală reprezintă o posibilitate de a exterioriza propriile
valori, simultan cu receptarea şi acceptarea (nu neapărat şi împrumutarea) valorilor celuilalt. Comunicarea interculturală
este, în esenţă, un fenomen interpersonal, dar care poate fi extins şi la comunităţile sau grupurile mai largi care se
identifică pe baza unor valori comune tuturor membrilor lor. Deşi comunicarea interculturală se defineşte în termeni
pozitivi, cel mai adesea principalele ei obiective sunt formulate negativ, ca deconstrucţie a clişeelor şi desfiinţare a
şabloanele defavorabile interlocutorului. Aceasta se datorează faptului că eforturile de a o realiza practic şi de a o
transforma într-o realitate obişnuită are în primul rând un scop social, anume prevenirea conflictelor.
Realizarea acestui deziderat este un fapt dificil, iar dificultăţile pornesc încă de la nivelul teoretic, la care
multiculturalismul şi interculturalitatea nu sunt încă termeni deplin asimilaţi de gândirea factorilor de decizie politică sau
din domeniul politicii culturale, educaţiei, mass-mediei etc. Pentru statele naţionale europene, preocupate de a menţine
coeziunea internă şi pacea socială, comunicarea interculturală este o opţiune oficială categorică şi unanimă. Acest lucru,
valabil în linii mari, prezintă însă o mare varietate de condiţii concrete şi de provocări venite, pe de o parte, din falierea
istorică a Europei, în nord şi sud, est şi vest, zdruncinată de schimbările politice interne, încă nu pe deplin reaşezată, dar
presată de politica de extindere spre est a Uniunii Europene; pe de altă parte, se simte tensiunea, tot mai greu de ignorat,
provocată de puternica imigraţie din afara Europei, căreia ţările occidentale nu par să îi fi dat încă un răspuns hotărât în
nici un sens, dar care îşi exprimă tot mai sonor întrebările, la rândul lor divergente. Noua Europă are aspectul unui colaj
de „lumi simultane necontemporane”, în care culturile se întâlnesc parţial adaptate una alteia şi încă nepregătite pentru un
dialog de profunzime.
În fluxul neuniform al comunicării interculturale ne lovim de multe aspecte problematice. Am identificat câteva
dintre acestea, pe care vom încerca să le analizăm mai departe: înţelegeri diferite ale culturii, fiecare conducând la o
anumită conduită culturală, valorile culturale diferite, varietatea lingvistică şi inexistenţa unui cod comun de comunicare,
ingerinţele ideologiei, stereotipurile culturale, politicile sociale în privinţa imigranţilor, problema identităţii culturale şi
mijloacele de comunicare în masă.

1
 În termenii propuşi de Bauman, comunicarea interculturală poate fi definită ca reordonarea reciprocă a întregurilor
reprezentate de două sau mai multe culturi aflate în contact. Imaginându-ne culturile ca pe nişte soluţii ale căror molecule
se numesc valori, comunicarea interculturală apare ca un amestec molecular, în care unele valori se combină şi se
asimilează în masa celeilalte substanţe, unele reacţionează şi creează structuri moleculare noi, altele rămân în afara acestui
proces, ca reziduuri sau resurse latente pentru o reacţie viitoare. În acest proces, miezul comunicării interculturale este
valoarea, ca element cu valenţe diferite, specifice, în funcţie de cultura pe care o reprezintă. Cu alte cuvinte, valoarea este
o sursă elementară de energie care menţine dinamismul unei culturi, este o construcţie afirmativă în structura discursivă a
culturii.
Comunicarea interculturală survine prin interacţiunea membrilor unor sisteme diferite de valori. Studierea
comunicării interculturale obligă aşadar la analiza conceptului de „valoare”, care constituie miezul comunicării
interculturale. „Un concept devine o valoare pentru nişte oameni atunci când aceştia îl consideră ca extrem de dezirabil
sau indezirabil.” Unii cercetători deosebesc valori „instrumentale”, reprezentând moduri dezirabile de comportament, şi
valori „terminale”, reprezentând scopuri ultime dezirabile ale existenţei.
Sitaram şi Haapanen formulează două legi generale pentru modul în care valorile sunt legate de comunicare:
1. Valorile se comunică, atât explicit, cât şi implicit, prin comportament simbolic.
2. Modul în care oamenii comunică este influenţat de valorile la care ei aderă.
Valorile, potrivit autorilor citaţi, reprezintă cele mai importante variabile în comunicarea interculturală, diferenţele în
privinţa valorilor ducând la eşecuri de comunicare. Diferenţele în privinţa valorilor se manifestă în tendinţa fiecăruia de a
considera propriile valori superioare valorilor celuilalt şi raportarea lui la propriul sistem de evaluare. Această atitudine
este denumită de autori drept etnocentrism, pentru care se propune ca antonim relativismul cultural. Acesta din urmă
presupune studierea valorilor celuilalt în cadrul culturii sale, nu prin raportare la valorile noastre. Autorii susţin însă că o
comunicare eficientă trebuie să fie deasupra ambelor opţiuni, pentru a permite evidenţierea celor mai bune aspecte ale
fiecărei culturi, în aşa fel încât scopul său ultim să fie îmbogăţirea culturală a participanţilor la comunicare, prin
împrumutul reciproc de valori. Pe acest principiu sunt formulate cele două reguli de bază ale comunicării interculturale.
Prima este ca fiecare participant la comunicare să înţeleagă valorile celuilalt, iar cea de-a doua este ca fiecare să îşi
adapteze propria comunicare la valorile celuilalt.
Mass-media reprezintă în sine un factor cultural, ideea de comunicare fiindu-i culturii intrinsecă. Nu este deloc
întâmplător că orice încercare de afirmare identitară a unui grup cultural sau lingvistic conţine în mod necesar o
manifestare mediatică. Presei i se asociază astfel identitatea culturală, în sprijinul căreia este angajată şi invocată.
Examinând istoria comunicării în masă pe calea radio şi prin televiziune, Monroe E. Price arată că aceste mijloace
au jucat un rol foarte important în legătura dintre stat şi identitatea naţională, ca mijloace de „propagandă”, pe care o
numără printre modurile pozitive „de a folosi televiziunea şi radioul pentru a consolida ideile naţionale”, mai ales în
momentele de criză, în care acestea devin cele mai sigure mijloace de convingere ideologică, dar şi în afara lor, când ele
constituie „o parte vitală în stabilirea noilor mitologii ale statului în timpurile moderne”. Presa circumscrie în prezent
spaţiul public al statului-naţiune, reprezentând totodată şi un focar de identificare culturală naţională.

2
 Tendinţa actuală în domeniul mass-media este spre descentralizare şi liberalizare, presa fiind unul dintre
domeniile reprezentative în care se manifestă fenomenul globalizării. Ross considera satelitul, faxul, televiziunea, chiar
filmele şi înregistrările audio „instrumentele revoluţiei democratice”, prin care se realizează circuitul liber al ideilor,
producţiilor şi tehnologiei în spiritul competiţiei corecte. O astfel de viziune conduce spre promovarea standardizării şi
omogenizării producţiei media şi detaşarea de particularităţile locului şi contextului. Cu toate acestea, media globală
trebuie să îşi asigure credibilitatea, deci să ţină cont de realităţile locale în care operează.
În Europa acest fenomen a fost perceput preponderent în mod negativ, mai ales din cauza ocupării rapide a pieţei
mediatice de către producţiile americane, în special în domeniul filmului. Din acest motiv, instituţiile europene au cultivat
interesul pentru regionalism, care pune accentul pe diversitate şi încearcă să susţină prin reglementări şi măsuri economice
producţiile europene. Descentralizarea şi liberalizarea pieţei mediatice a diminuat evident rolul statului în controlul
mijloacelor de informare în masă, totuşi din partea acestuia se aşteaptă reglementarea caracterului televiziunii şi radioului,
în special, de a servi protejării identităţii culturale. Un aspect relativ nou şi din ce în ce mai important al rolului statului
democratic în domeniul mass-media este acela de a proteja pluralismul cultural, prin protejarea culturii grupurilor etnice şi
lingvistice minoritare. „Pentru aceia care îmbrăţişează o viziune esenţialistă, un interes puternic din partea guvernului în
privinţa televiziunii (ca formator de atitudini şi opinie) este vitală. Ca legăturile care menţin unite naţiunea şi statul să fie
durabile şi percepute în profunzime, atunci ornamentele identităţii naţionale trebuie alimentate, expuse şi respectate.
Pentru aceia care îmbrăţişează o definiţie pluralistă a identităţii naţionale, este covârşitor de important a avea acces la
administrarea oricărui mecanism care poate distruge sensibilele balanţe multi-culturale.”

Funcţionarea eficientă a unor mijloace de informare în masă la nivel european este restricţionată de inexistenţa unei
limbi care să servească drept cod comun. Cele câteva ziare în limba engleză sau posturi de radio şi televiziune care emit în
limba engleză nu se bucură totuşi de o receptare suficientă. Indiciile „europenizării” presei cotidiene sunt puţine. Ziarele
rămân legate naţional sau regional, de arii lingvistice şi culturale, care deţin criterii politice şi de opinie publică diferite.
Cooperarea trans-naţională provine dinspre agenţiile de ştiri, colaborarea editorială apropiată între cotidianele mari şi,
într-o mai mică măsură, din integrarea financiară în marile trusturi de presă din Europa. Ponderea numerică şi de impact
deţin în continuare mijloacele de informare în masă locale, adevărate „unelte de construcţie regională, nu numai în
termeni culturali tradiţionali (conştiinţă regională, identitate culturală, cristalizare lingvistică), ci şi în termeni economici.
Sub presiunea reconfigurării accelerate a „noii Europe”, mai ales a extinderii Uniunii Europene, a cărei tendinţă de
centralizare politică este contrabalansată de o tot mai mare diversificare culturală, importanţa mijloacelor de informare în
masă este adeseori angajată în sprijinul ideii de „identitate culturală europeană”. Diversitatea media ar întruni cel puţin
patru aspecte:
- diversitate obiectivă (varietate de specii şi subiecte);
- diversitate de conţinut (ofertă pentru toate tipurile de informaţie şi opinie relevantă pentru societate; egalitate de
şanse);
- diversitate în raport cu persoanele (acces la sistemul de comunicare pentru toate grupurile de populaţie);
- diversitate geografică (conţinut local, regional, naţional şi supranaţional reprezentat în oferta totală).

3
Conform principiului diversităţii, Kleinsteuber consideră că trebuie percepute ca negative acele evoluţii din mass-media
care ţintesc să impună norme asupra culturilor, să limiteze şansele de exprimare, să împiedice integrarea în societate şi
ocaziile de colaborare, sau să restricţioneze alegerea individuală asupra conţinutului media. De asemenea, sistemele media
bazate pe principiul diversităţii trebuie să ia în considerare valorile culturale acceptate sau care se luptă să fie acceptate în
societate, între care pluralismul cultural şi religios constituie poate cea mai puternică provocare.
Comunicarea în masă permite stabilirea unei largi diversităţi de relaţii culturale, pe de o parte prin infinitatea de
expresii permise - teoretic - de libertatea presei, pe de altă parte prin numărul de posibili receptori. În realitate însă, acest
mijloc de comunicare în masă vizează un grup ţintă care nu este delimitat clar. Mijloacele de informare în masă reprezintă
incontestabil mijloace de comunicare interculturală, acţionând ca un filtru prin care se câştigă cunoştinţe şi înţelegere
asupra unor părţi ale lumii cu care nu există o experienţă directă. Mass-media constituie în acelaşi timp principala cale de
formare şi transmitere a stereotipurilor culturale, mai ales că dimensiunea locală a comunicării este preponderentă, dar pot
reprezenta şi un mijloc eficient de corectare a lor. Iniţiativele formulate de asociaţiile jurnaliştilor şi ale oamenilor de
presă, de a evita folosirea clişeelor lingvistice depreciative sau menţionarea apartenenţei etnice a persoanelor implicate în
evenimente negative (accidente de circulaţie, infracţiuni comise etc.) vizează tocmai evitarea perpetuării şi amplificării
xenofobiei şi rasismului prin comunicarea în masă. Formularea unor astfel de norme şi mai ales aplicarea lor în condiţiile
descentralizării domeniului mass-media nu poate fi impusă, ci numai recomandată, ceea ce face ca impactul lor să rămână
limitat, dar nu neglijabil.
Diversitatea culturală a continentului european contrazice tot mai vizibil ideologiile uniformizante şi concepţiile
separatiste şi izolaţioniste despre cultură şi identitate. Provocarea comunicării interculturale pare să fie unanim acceptată,
deşi punerea ei în practică se poticneşte de numeroase piedici, dintre care concepţia statului-naţiune-cultură şi
stereotipurile sunt cel mai greu de dezrădăcinat, mai ales când căile de comunicare directă la nivel trans-naţional sunt
limitate de limbă şi de realităţile pieţei mediatice.
În Europa problema limbii în comunicarea interculturală apare sub mai multe aspecte:
- statutul limbii naţionale în raport cu limbile grupurilor minoritare europene;
- problema limbii oficiale în raport cu comunităţile lingvistice şi culturale de imigranţi non-europeni;
- comunicarea oficială şi neoficială la nivel pan-european, în cadrul diferitelor instituţii europene (foruri politice,
companii multinaţionale, instituţii culturale, bisericeşti etc.) şi prin mass-media.
Dacă la nivel oficial comunicarea instituţională nu este obstrucţionată de limbă, Uniunea Europeană adoptând ca limbi
oficiale toate limbile oficiale ale statelor membre, nu există nici o normă care să transfere această diversitate oficială şi la
nivelul statelor membre. Acestea sunt complet independente în a-şi formula şi aplica propria politică în domeniul limbii,
recunoscând sau nu mai multe limbi naţionale sau oficiale, adoptând sau nu un plurilingvism oficial, încurajând sau nu
competenţa lingvistică diversă (în limbile vorbite pe teritoriul naţional), prin programe educaţionale. Cheia de boltă a
politicilor în privinţa limbii o constituie noţiunea de limbă naţională. Cu trei excepţii - Elveţia, Belgia şi Finlanda - unde
sunt recunoscute mai multe limbi naţionale, statele europene au făcut din unicitatea limbii naţionale o expresie a unităţii
naţionale şi politice, incluzând aşadar limba în formula de principiu a statului. Există state care recunosc limbile unor
minorităţi şi permit educaţia în limba proprie a membrilor respectivelor comunităţi lingvistice (România), dar şi state care

4
resping vehement această idee (Franţa). Chiar şi în cazul Belgiei şi Elveţiei, diversitatea lingvistică nu este un principiu
operant la toate nivelurile, ambele state menţinând segregarea lingvistică, pe zone care tind spre omogenitate sau chiar o
pretind ca realitate legitimă.
Rezervarea unui interval suficient pentru integrarea experienţelor individuale în sfera interculturalităţii ar permite
lărgirea domeniului culturii în accepţiunea generală şi, în consecinţă, adoptarea unei viziuni mai largi asupra acestui
domeniu şi din partea factorilor de decizie politică. Accepţiunea „elitistă” asupra culturii, ca sumă de valori abstracte, de
origine umanistă, asimilate prin educaţie, cuprinzând creaţii artistice şi opere ştiinţifice specializate, deşi contrazisă adesea
şi aproape abandonată de cercetători, persistă atât în viziunea factorilor de decizie politică din domeniul culturii, cât şi în
limbajul comun. O astfel de accepţiune face din cultură un univers aproape închis, auto-suficient, un produs mai ales
academic şi secular, monolitic, care integrează cu greu viaţa de zi cu zi, se comunică cu dificultate şi permite un grad
restrâns de diversitate internă. În perspectiva care ne interesează, viziunea „elitistă” nu este neapărat cea mai nocivă
deoarece elitele culturale, mai ales europene, sunt elite interculturale, formate prin participarea la mai multe culturi (de
regulă la acelea pe care le consideră „mari” şi ale căror valori gravitează în constelaţia universalismului). Pentru elite,
comunicarea interculturală nu reprezintă un subiect major de preocupare, ea fiind intrinsecă circuitului valorilor în spaţiul
academic. Dificultatea apare în privinţa culturilor „mici”, lipsite adesea de popularizare şi şanse de întâlnire cu alte
culturi, şi a celor rămaşi între limitele lor, fără o perspectivă a universalităţii sau măcar a alterităţii. Ingerinţele ideologiei
într-un astfel de mediu cultural pot fi devastatoare. Aspectul negativ provine din faptul că guvernanţii din domeniul
culturii, tributari unei viziuni academice exclusiviste, dovedesc o înţelegere încă vagă asupra interculturalităţii, pe care o
expediază mai ales în domeniul educaţiei, şi aici în contexte legate de protejarea dreptului minorităţilor etnice la cultură în
limba proprie.
O viziune asupra culturii ca element major de (auto-) identificare a unui popor pe baza istoriei, tradiţiilor, valorilor
religioase şi morale comune, a apartenenţei la un spaţiu fizico-geografic etc., prin diferenţiere faţă de alte popoare, aşa
cum apare cel mai adesea în discursul naţionalist, conduce adeseori la izolaţionism şi stereotiparea negativă a „celuilalt”,
dar şi la o auto-reprezentare mitologică. Adeseori acest tip de cultură vehiculează şi creează mitologii ce generează o
atitudine de superioritate şi auto-suficienţă, de neglijare a împrumuturilor şi influenţelor externe şi contestare a valorilor
altor culturi. Comunicarea interculturală are ca scop principal tocmai demontarea acestei viziuni, cu atât mai mult cu cât
aceasta este încă prolifică în gândirea europenilor.
Un factor limitativ şi perturbator foarte important în comunicarea interculturală îl constituie stereotipurile, care
pot fi definite drept imagini şablon despre celălalt, care limitează şi distorsionează percepţia şi interacţiunea cu stimulii,
afectând astfel şi comportamentul uman. Într-o anumită măsură, formarea stereotipurilor este inerentă cunoaşterii umane,
care nu se naşte exclusiv prin experienţa directă a fiecărui individ şi prin capacitatea acestuia de a sintetiza în mod original
informaţia empirică culeasă de el, ci şi prin acumularea de informaţie abstractă, din experienţa generaţiilor precedente,
stocată şi comunicată prin cultura căreia respectivul individ îi aparţine. Nocivitatea stereotipurilor provine din aceea că, în
lipsa contactului nemijlocit cu obiectul cunoaşterii, informaţia anterioară, articulată de generaţiile precedente şi difuzată
pe căile culturii comune, nu mai este actualizată şi interpretată critic prin confruntare cu datele empirice, şi devine
incorectă, distorsionând percepţia asupra realităţii.

5
 Unanim prezente în culturile europene şi puternic perturbatoare pentru comunicarea interculturală sunt
stereotipurile lingvistice, care exprimă şi perpetuează (uneori chiar şi fără ca vorbitorul să realizeze) atitudini negative ale
unui grup faţă de altul. Aceste atitudini s-au născut mai ales în situaţii conflictuale dintre diferite populaţii sau grupuri, dar
continuă să se perpetueze intenţionat sau nu, conştient sau nu, în limbajul cotidian. Dacă în cazul emiţătorului aceşti
termeni nu mai exprimă întotdeauna sau deloc atitudinile negative iniţiale, valabile probabil cu generaţii înainte, în cele
mai multe cazuri destinatarul resimte încărcătura defavorabilă, rămânând ostil sau reticent faţă de deţinătorul stereotipului
lingvistic respectiv şi chiar dezvoltându-şi o auto-percepţie negativă. În ciuda pătrunderii în numeroase limbi
internaţionale ca denumire a locuitorilor zonei polare de nord, cuvântul „eschimos” a fost înlocuit cu cea de „inuit”,
tocmai din cauza faptului că la origine îi caracteriza pe membrii acestei populaţii drept „oameni caraghioşi”. Ca un român
să îl numească pe un maghiar „bozgor” poate fi doar o intenţie de uşoară ironie, dar destinatarul o percepe ca pe o insultă,
pentru el însemnând „om fără ţară”. În privinţa romilor, a căror auto-percepţie negativă este binecunoscută, a fi numiţi
„ţigani” nu este întotdeauna perceput ca ofensator (termenul de „romi” este încă străin vorbirii curente în ţările în care
aceştia sunt răspândiţi), cuvântul „ciori” este însă, fără dubiu, depreciativ şi rasist. Dacă la începutul anilor ’90 „yugos” îi
reprezenta pe refugiaţii alungaţi de războiul interetnic din fosta Iugoslavie, în prezent în ţările Europei de Vest acest
termen a devenit şi el depreciativ, fiind asociat infracţionalităţii şi întreţinând xenofobia. Necunoaşterea şi
neconştientizarea acestor aspecte face din stereotipurile lingvistice o piedică majoră în calea comunicării interculturale.
După adoptarea unei definiţii cuprinzătoare şi clare a culturii, identificarea şi conştientizarea valorilor culturale
comune şi a celor diferite constituie miezul comunicării interculturale. Tensiunile au adeseori la bază valorizarea diferită a
aceloraşi fapte şi situaţii, ceea ce ne îndreptăţeşte să recomandăm relativismul cultural ca pe o valoare culturală pe care să
o adăugăm propriului set de valori într-o cantitate simbolică, dar suficientă pentru a ne putea deschide dialogului. Apelul
la relativismul cultural presupune într-o primă fază temperarea exaltării cu care sunt scoase la iveală şi îngroşate doar
câteva dintre valorile uneia sau alteia dintre culturi, în detrimentul altora, care ar putea reacţiona mai bine cu celălalt
mediu cultural.
Ingerinţele ideologiei constituie filonul de conflict cel mai periculos, extinzându-se dinspre disputele teritoriale spre
conflictele culturale. Statele naţionale moderne, constituite pe triada spaţiu geografic-etnie-cultură, chiar dacă în prezent
au abandonat politica de revizuire teritorială şi în majoritate şi pe cea de omogenitate etnică, acordă încă preponderenţă
rămăşiţelor viziunii naţionaliste asupra pluralismului cultural. Pe de altă parte, grupurile minoritare, aflate sub influenţa
aceloraşi principii, tind spre o autonomie culturală, căreia îi atribuie o nuanţă separatistă şi izolaţionistă. Un punct
nevralgic îl constituie limba naţională, în jurul căreia se concentrează disputele pro şi contra pluralismului cultural. În
fosta Iugoslavie şi în ţările foste sovietice naţionalismul reizbucnit după căderea comunismului a generat tentative de
„epurări lingvistice”, combinate sau nu cu epurări etnice. Folosirea limbii unui alt stat naţional decât cea a statului în care
trăieşte îl transformă automat pe vorbitor în „străin de neam şi ţară” şi în ţinta clişeizării negative din partea majorităţii
autohtone, indiferent de gradul său de apartenenţă istorică la spaţiul geografic şi cultural respectiv. Respingerea străinilor
pe motivul că reprezintă un element de destabilizare a statului, dar mai ales a culturii naţionale, conţine, după unele
aprecieri, şi urme de rasism, vizibile în discursul mişcărilor de extremă dreapta din Europa.

6
 Suprapunerea dintre tendinţa politică centripetă a Europei şi cea culturală centrifugă produce ambiguităţi greu de
depăşit. Teama de control dinafară face parte din moştenirea noastră istorică. Dar suntem în acelaşi timp conştienţi de
posibilitatea unui viitor diferit.
Anxietăţile pot fi depăşite şi şansele pot fi fructificate datorită valorilor democratice ale ţărilor Europei, dar acest lucru
se petrece cu eficienţă diferită de la individ la individ. Comunicarea interculturală este o opţiune zilnică a vieţii
europenilor, confruntaţi din ce în ce mai evident cu realităţi multiculturale cărora li se adaptează din mers, dar mai ales
este un deziderat pentru instituţiile menite să prevadă şi să prevină evoluţiile nocive, generatoare de conflict din interiorul
societăţilor. Realizarea unui dialog pe toate laturile vieţii cotidiene este calea pe care acestea o preferă pentru a îndeplini
dezideratul de a depăşi sau măcar de a relativiza şi diminua tradiţionalele conflicte de interese şi mentalităţi locale şi
regionale, prin accentuarea importanţei nivelului individual. O metodologie de comunicare interculturală, structurată pe
imperative dictate de problemele generale observate, atât de necesară în clarificarea domeniului interculturalităţii, trebuie
să admită un interval flexibil destinat experienţei comunicării individuale, care poate creşte nelimitat gama de soluţii şi
finalităţi favorabile realizării dialogului dintre culturi.