Semnificaţia conceptelor legate de fenomenul multiculturalităţii fiind definită în mod preponderent

de gînditori occidentali, mulţi autori se întreabă dacă se poate vorbi de relevanţa acestora în
contexte precum Asia, Africa sau chiar Europa Centrală şi de Est. Deşi poate părea forţată la prima
vedere, evident fiind faptul că multiculturalitatea este un fenomen larg răspîndit în regiunile
amintite, dilema nu este fără temei.
Motivele nu sînt greu de descifrat. Conceptualizările privind semnificaţia multiculturalismului sînt
produsul modernităţii tîrzii şi, ca atare, ele rămîn cantonate în excepţionalismul modernităţii de tip
occidental. Deşi tematizează eşecurile reziduale ale modernităţii – în măsura în care modernizarea a
urmărit omogenizarea culturală a societăţilor, conform lui Ernest Gellner Liah Greenfeld, Yael Tamir şi
altora, discursul multiculturalist presupune ca premise tocmai acele realizări ale modernizării care
lipsesc sau sînt precare în afara zonelor de influenţă ale universalismului de tip occidental. Problema
relevanţei celor recomandate de multiculturalişti în regiuni precum Europa Centrală şi de Est rămîne
deci de actualitate, iar rezolvarea dilemei nu este lipsită de impedimente.

Provocările diversităţii

O primă problemă o reprezintă însăşi semnificaţia conceptului de multiculturalism. În pofida

popularităţii fără precedent a termenului – „în momentul de faţă, am ajuns să fim toţi
multiculturalişti“, spunea Nathan Glazer în 1997 –, nu există un larg consens privind o definiţie cît de
cît cuprinzătoare a acestuia. Mai mult, se poate vorbi despre o adevărată inflaţie a semnificaţiei,
conceptul fiind utilizat în mod frecvent nu numai în contexte incomparabile, dar şi cu referire la
idealuri şi obiective contradictorii. Categoria de „multiculturalişti“, propusă cu generozitate de
Glazer, include deci persoane care înţeleg prin multiculturalism lucruri cu greu reconciliabile.
Din punct de vedere formal, o cale de ieşire din acest impas terminologic a fost sugerată de Bhikhu
Parekh, care a evidenţiat importanţa distincţiei între conceptul de „multicultural“ şi acela de
„multiculturalism“: în timp ce primul se referă la faptul sociologic al diversităţii etnoculturale în sens
larg – care include diversitatea etnică, lingvistică şi religioasă, în primul rînd, dar şi pe cea
reprezentată de existenţa unor subculturi sau de diferenţele de perspective –, termenul de
„multiculturalism“ precizează răspunsul normativ la consecinţele care decurg din diversitate. În mod
evident, separarea aspectelor empirico-descriptive de dimensiunile normative este un important pas
înainte, dar fondul problemei rămîne neatins: dacă, în ceea ce priveşte dimensiunile empirice ale
fenomenului, cei interesaţi au la dispoziţie o imagine de ansamblu din ce în ce mai exactă şi mai
nuanţată, consecinţele care rezultă şi modalităţile de gestionare ale acestora rămîn deocamdată
obiectul unor controverse.

Pentru a ne da seama de miza acestor controverse, este suficient să ne referim la cîteva cercetări
recente. În anul 1996, un raport al UNESCO făcea precizarea că trăim într-o lume în care, în
aproximativ 200 de state, se regăsesc peste 10.000 de culturi. Ulterior, alte rapoarte au pomenit de
existenţa pe glob a 5.000 de grupuri etnice, respectiv de faptul că în lume se vorbesc azi între 4.000 şi
6.000 de limbi. Se înţelege de aici că un aspect important al multiculturalităţii, ca fapt empiric, este
legat de discrepanţa dintre numărul de state, pe de o parte, şi cel al culturilor, grupurilor etnice,
limbilor vorbite, respectiv al religiilor, pe de altă parte: rezultă din această discrepanţă că majoritatea
statelor sunt diverse din punct de vedere etnic, lingvistic şi religios.
Într-adevăr, într-un studiu publicat în 2003, James D. Fearon a identificat în 160 de state 820 de
comunităţi, semnificative ca dimensiuni, caracterizate prin identificatori culturali distincţi, precum şi
prin determinarea colectivă de a-şi păstra tradiţiile. Fearon a calculat totodată valoarea indexului de
fracţionalizare etnică – probabilitatea ca două persoane alese aleator din populaţia unei ţări să
aparţină unor grupuri etnice diferite – şi a constatat că valoarea medie a acestui index, calculată în
raport cu populaţia celor 160 de state, este de peste 0.5, existînd regiuni, precum Africa, unde
valoarea indexului ajunge la 0.76. Membrii unei echipe de cercetare conduse de Alberto Alesina de la
Universitatea Harvard au reluat calculele, pornind de la date de recensămînt mai recente şi nuanţînd
imaginea de ansamblu prin calcularea indexului de fracţionalizare lingvistică şi religioasă, în

1
completarea celei etnice. Rezultatele la care au ajuns au confirmat concluziile lui Fearon. Un aspect
interesant al fenomenului a fost evidenţiat de un raport UNDP din 2004, care arată că, pe glob, o
persoană din şapte suportă consecinţele negative ale faptului că aparţine unei comunităţi culturale
care nu este dominantă în statul pe teritoriul căruia trăieşte.

Plecînd de la aceste date sumare, nu este greu de realizat de ce este atît de dificil de convenit asupra
unui răspuns normativ la provocările pe care faptul sociologic al diversităţii le reprezintă. Miezul
problemei se regăseşte în complexul problematicii controlului asupra statelor – a comunităţilor
politice, în esenţă – care există pe glob la un moment dat, dezideratul suprem al acestora fiind
stabilitatea şi supravieţuirea.
Există o tradiţie adînc înrădăcinată în istoria gîndirii politice, care susţine că stabilitatea comunităţilor
politice poate fi asigurată mai uşor dacă membrii comunităţii sînt de aceeaşi etnie, vorbesc aceeaşi
limbă şi nu sînt divizaţi în mai multe culte religioase. Această tradiţie recunoaşte de fapt – şi
exploatează abil – rolul important pe care cultura îl joacă în viaţa oamenilor: crearea unui spaţiu în
interiorul căruia oamenii sînt so-cializaţi în mod identic, ceea ce le permite să-şi trăiască viaţa fără
nevoia unei mobilizări permanente, sub protecţia normelor însuşite, a lucrurilor înţelese şi
interpretate în acelaşi fel, mizînd, la nevoie, pe solidaritatea celorlalţi. Într-o astfel de împrejurare,
costurile tranzacţiilor intracomunitare sînt mult reduse în comparaţie cu cele intercomunitare, ceea
ce întăreşte graniţele comunităţii şi sporeşte ataşamentul membrilor.
Principiile acestei tradiţii au ajuns să fie asumate cel mai explicit în perioada mişcărilor de
emancipare naţională – „condiţia bunei guvernări este coincidenţa între stat şi naţiune“, spunea John
Stuart Mill în 1861 –, doctrina autodeterminării popoarelor devenind principiul ordonator al lumii,
începînd cu tratatele de pace care au pus capăt Primului Război Mondial.

Răspunsuri şi recomandări

Lumea care a rezultat este marcată însă de serioase imperfecţiuni. Numărul de state, aşa cum am
văzut, este mult sub numărul culturilor, iar şansele de supravieţuire a culturilor care sînt dominante
în interiorul acestor state sînt incomparabil mai mari decît în cazul acelora care nu beneficiază de
suportul unui întreg aparat instituţional. În pofida acestor dezechilibre, comunităţile culturale
urmăresc aceleaşi deziderate şi ele rămîn interesate în mod egal de păstrarea şi reproducerea
omogenităţii interne, indiferent dacă sînt sau nu culturi dominante în interiorul vreunui stat.
Principala miză a răspunsului normativ la provocarea diversităţii rezultă deci din acest conflict între
obiectivele urmărite de culturile dominante şi nondominante în interiorul majorităţii statelor
existente azi. Dacă multiculturalismul este înţeles în sensul recomandat de Parekh, atunci sarcina
acestuia este oferirea de răspunsuri pertinente la întrebarea: cum pot fi depăşite aceste
imperfecţiuni ale lumii în care trăim?
Un prim răspuns, teoretic posibil, ar fi recomandarea normativă privind crearea de noi state. Deşi
această perspectivă normativă lipseşte cu desăvîrşire din orizontul comunităţii internaţionale,
numărul statelor a crescut, într-adevăr, încontinuu după cel de-al Doilea Război Mondial. În
comparaţie cu 1971, de exemplu, cînd numărul statelor era de 132, creşterea înregistrată pînă azi
este de aproape 50%. În majoritatea cazurilor, consecinţele emancipatoare ale acestor evoluţii nu
pot fi contestate cu siguranţă. Totuşi, numărul statelor omogene nu a crescut semnificativ (de la 12,
în 1971, a ajuns la 19, în 2008), iar marea majoritate a statelor noi sînt şi ele caracterizate printr-un
grad pronunţat de diversitate. Provocările diversităţii rămîn deci, în pofida sporirii numărului de
state.

Un alt gen de răspuns este oferit de teoreticienii multiculturalismului care acceptă atît diversitatea,
cît şi status quo-ul ca premise şi formulează recomandări privind gestionarea consecinţelor
diversităţii în interiorul statelor existente. Ideile lui Charles Taylor, Jürgen Habermas, Joseph Raz, Will
Kymlicka şi ale multor altora converg în a accentua nevoia de conceptualizare a comunităţii politice în
mod diferit (prin reflectarea adecvată a tuturor componentelor), împreună cu nevoia de nuanţare a

2
unor teze fundamentale ale liberalismului (precum cea referitoare la principiul priorităţii individului
faţă de comunitate) sau cu necesitatea redefinirii unor instituţii politice fundamentale (precum
cetăţenia sau democraţia reprezentativă). Viziunea cea mai revoluţionară îi aparţine lui Parekh, care
consideră că provocarea diversităţii contemporane este fără precedent în istorie, iar gestionarea
eficientă a consecinţelor sale presupune „structurarea vieţii politice“, în aşa fel încît aceasta să
reflecte în mod adecvat diversitatea. Însăşi viziunea de ansamblu a societăţii trebuie revizuită, spune
Parekh, astfel încît aceasta să reflecte „principii, instituţii şi politici“ acceptate şi susţinute în mod egal
de toate componentele culturale ale societăţii. Miza unei astfel de societăţi este să asigure unitatea
politică fără uniformitate culturală, să fie incluzivă fără să asimileze, să fundamenteze sentimentul
comun de apartenenţă în paralel cu recunoaşterea dreptului legitim la diferenţiere, să încurajeze
cultivarea unor identităţi colective distincte fără subminarea identităţii ce decurge din apartenenţa la
aceeaşi comunitate politică.
Numitorul comun al acestor recomandări normative este, deci, renunţarea la ipoteza omogenităţii
culturale a comunităţilor politice şi adaptarea instituţiilor politice fundamentale la condiţiile
diversităţii.

Trecînd peste întrebarea, nu lipsită de importanţă, de altfel, dacă societăţile occidentale sînt sau nu
conforme cu spiritul acestor recomandări, ne putem întoarce acum la problema relevanţei celor
recomandate de multiculturalişti în context central- şi est-european.
Una dintre caracteristicele definitorii ale regiunii este dată de faptul că proiectele de modernizare ale
popoarelor din această parte a Europei au fost mult întîrziate, apariţia unui număr relativ mare de
state noi, după prăbuşirea sistemului comunist, fiind un indicator elocvent al decalajului cu care
mişcările de emancipare naţională din regiune şi-au atins obiectivele. În majoritatea acestor state
noi, dilemele cu care elitele politice s-au confruntat erau aceleaşi: în ce măsură pot fi reconciliate
obiectivele consolidării politice cu acomodarea diversităţii? În ţările baltice, Slovacia sau Macedonia
proiectele de construcţie naţională aveau de ales între opţiunea consolidării prin accentul pus pe
aparenţele omogenităţii sau negocierea relaţiilor intercomunitare, în aşa fel încît acestea să fie
reflectate în instituţiile statului.
Dileme similare i-au preocupat şi pe reprezentanţii statelor est-europene mai vechi, angajate în
procesul tranziţiei spre democraţie. În cazul lor, o întrebare frecventă era dacă acomodarea
diversităţii trebuie să fie amînată pînă după consolidarea democraţiei sau poate fi urmărită simultan
cu crearea instituţiilor fundamentale ale statului de drept.
Rezultă din cele de mai sus că recomandările multiculturaliştilor occidentali au o relevanţă
incontestabilă pentru Europa Centrală şi de Est. Întrebarea care se pune în continuare vizează măsura
în care rezultatele la care s-a ajuns sînt sau nu compatibile cu performanţa ţărilor din Occident.

Răspunsul la această întrebare ar necesita o analiză nuanţată. Este incontestabil, pe de o parte, că în

Occident există azi modele de acomodare a diversităţii pe care reprezentanţii minorităţilor naţionale
din Europa Centrală şi de Est le invocă cu invidie. Nu este însă mai puţin adevărat că statele regiunii
au dat dovadă, în ultimele două decenii, de o inventivitate politică apreciabilă în gestionarea şi
instituţionalizarea relaţiilor intercomunitare. Iar în ceea ce priveşte viitorul, ne putem aştepta ca
decalajul dintre statele occidentale şi cele ale Europei Centrale şi de Est să dispară şi mai pregnant,
dilemele privind avantajele omogenităţii şi costurile acomodării diversităţii punîndu-se în ambele
regiuni în termeni identici.

3
MULTICULTURALISMUL CIVIC ÎN EUROPA

Trăim într-o lume traversată de conflicte interetnice şi de crize identitare. Lucrul este atât de evident
încât el nu mai trebuie demonstrat. Tragicele evenimente din 11 septembrie 2001 se încadrează în
aceeaşi fenomenologie.
După prăbuşirea sistemului mondial bipolar, omenirea trăieşte în cadrul procesului globalizării
efectele contradicţiei dintre integrarea politică pe baza solidarităţii de interese şi dezintegrarea
statală pe criterii identitare, dintre omogenizarea economică şi pulverizarea culturală. Globalizarea
modelului societăţii deschise şi libere a facilitat contactul intim al unor culturi diferite. Incrucişarea
lor a generat uneori fenomene periculoase precum crima organizatä, fundamentalismul religios sau
terorismul. Ele pun astăzi în discuţie întregul sistem de securitate şi stabilitate al lumii. Fără a nega
susbstratul lor economic şi social, este totuşi imposibil să nu observăm că motorul care pune în
mişcare factorii de destabilizare amintiţi este mai puţin foamea cât alienarea indusă de sentimentul
implicării forţate în experienţe moral-culturale eşuate, precum şi teama că acceptarea complicităţii
cu protagoniştii unor asemenea experienţe nu va rămâne nesancţionată. Sărăcia crează doar cadrul
favorabil recrutării celor care formează armatele luptătoare sub diferite steaguri identitare. Aceste
armate sunt finanţate, însă, din belşug, nu numai de strategii cinice ai politicilor de manipulare ci şi
de lideri carismatici care îşi asumă proiecte mesianice.
Trebuie observat, de asemenea, că globalizarea a mai permis şi accesul reprezentanţilor unor
anumite comunităţi culturale la tehnologii pe care numai reprezentanţii altor culturi le-au putut
produce. Cultura este un mod specific de a crea. Aceasta este legată de o înţelegere particulară a
lumii şi a ordinii universale. Când o anumită cultură îşi însuşeşte tehnologii pe care nu le-a creat şi nici
nu le-ar fi putut crea — potrivit logicii sale interne — atunci există riscul ca respectivele tehnologii să
fie utilizate în scopuri diferite faţă de cele pentru care au fost create. (Într-adevăr, este dificil să
credem că cei care au inventat avioanele cu reacţie şi care au construit zgârie-norii, şi-ar fi închipuit
că avioanele ar putea fi folosite pentru a demola zgârie-norii. Motivul pentru care tehnologia de vârf
per se nu ar putea coexista cu terorismul care utilizează această tehnologie, este acela că nimeni nu
ar putea fi de acord să trăiască într-o eră în care îmbarcarea într-un avion să reprezinte un pericol,
construirea unui zgârie-nori un exerciţiu riscant, iar progresul în chimie sau biologie o ameninţare
pentru aer sau pentru apă). Identificăm aici sursa unui mare pericol pentru stabilitatea lumii şi
desigur, pentru cea europeanä.
Traversăm în prezent o eră modernă în care se oferă mult. Cu toate acestea, multe grupuri culturale
care, aparent, ar fi putut accede la promisiunile acestei ere noi, scăpând astfel de neregulile şi
eşecurile vechii ere, nu au făcut-o. De ce se întâmplă aşa? Scuza clasică că neprogresarea şi sărăcia au
fost cauzate de forţele imperiale şi de intenţiile coloniale este insuficientă, dacă nu chiar
nesatisfăcătoare. Răspunsul principal rezidă într-un set de valori culturale care sunt caracteristice
diferitelor comunităţi umane. Şi după cum preciza odată Ministrul de Externe israelian Shimon
Peres: “Nu poţi avea potenţialul pentru o tehnologie înaltă dacă nu adopţi libertatea reală şi decenţa
reală. Nu poţi avea o economie bazată pe ştiinţă acolo unde ştiinţa există laolaltă cu minciuna. Stiinţa
nu poate fi alăturată dictaturii. Nu poţi minţi ştiinţific. Ştiinţa şi tehnologia cer căutarea adevărului
neîntrerupt, fără compromisuri. Nu poţi avea investiţii dacă nu ai transparenţă. Nu poţi avea
cercetare liberă dacă nu ai o societate liberă. Nu poţi avea o economie modernă dacă nu ai porţile şi
spaţiul aerian deschise pentru comerţ şi pentru schimbul onest”.
A acumula modele de viaţă şi tehnologii circumscrise lor, este un lucru. A le asimila este cu totul
altceva. O asemenea asimilare — mai ales dacă este superioară şi constructivă - schimbă inevitabil
ceva din paternul identitar. Cel mai adesea aceste schimbäri se produc pe linia convergenţei mai
multor culturi. De aici rezultă că identitatea nu este, nu poate fi şi nu trebuie să fie imuabilă. De-a
lungul evo1uţiei istorice orice cultură pierde unele trăsături şi câştigă altele. Un astfel de proces
trebuie acceptat şi nu are nimic negativ în sine. Culturile sunt vii şi este necesar să rămână vii.
Păstrarea identităţii nu trebuie să însemne mortificarea culturală. Problema este — aici găsim una
dintre marile sfidări ale lumii de astăzi — cum să facem ca să accelerăm şi să controlăm evolu#
20520w2219u 5;iile diverselor culturi pe direcţia convergenţei şi să punem astfel convieţuirea

4
interculturală în locul conflictelor interculturale, fără riscul siluirii diversităţii culturale pe calea
asimilării unei culturi de către alta? De asemenea o altă provocare este legata de nevoia construirii -
în sânul diferitelor comunităţi organizate (statal) - a unor instituţii compatibile folosind elementele
tradiţionale specifice culturii fiecăreia dintre ele.
Pentru Europa se pune şi o chestiune suplimentară: Cum să fie conciliate o identitate europeană înca
destul de indefinită cu identităţile naţionale care au fost motor al dezvoltării dar care nu au reuşit să
rezolve cu bine tema garantării păcii şi eliminării războiului ca modalitate de soluţionarea
divergenţelor?
Soluţionarea problemei identitate europeană versus identitate naţional-statală constituie piatra de
temelie pentru dezvoltarea noii arhitecturi instituţionale europene. Cu cât viziunea asupra Europei
viitoare promovează o integrare mai profunda a actualelor state-naţiune europene, cu atât mat mare
este teama celor din urma în faţa “pericolului” de a-şi pierde identitatea. În ce constă, de fapt,
această identitate şi de ce ar fi o nenorocire atât de mare dispariţia ei? Cum s-ar putea pierde
identitatea naţională şi cum ar putea fi ea înlocuită de o identitate europeană? lată doar câteva
întrebări care frământă astăzi conştiinţele europenilor.
PROCESUL EUROPEAN CA UN DRUM CU DOUĂ SENSURI CULTURALE
Procesul european — proces constând în proiectarea şi edificarea unei Europe unite apte de a depăşi
stadiul “Europei-Piaţă” spre a deveni o “Europă — Putere” - trebuie privit ca rezultat al unei deplasări
cu sens dublu. Pe de o parte este vorba despre mişcarea Vestului european către Estul continentului
— realitate numită “extinderea UE” - iar pe de altă parte avem în vedere mişcarea universului de o
complexă şi adesea conflictuală diversitate al Europei Centrale şi Orientale către Occident — realitate
care ar putea fi numită “expansiunea dezordinii orientale”.
Cele două Europe (orientală şi occidentală) işi au izvoare culturale comune în literatura elină, religia
iudaică şi dreptul roman. Fluviile plecate dintr-un loc unic s-au despărţit, însă, spre a iriga teritorii
spirituale şi istorii diferite, ajungând să se verse în două mări însemnând două modele de viaţă
distincte.
Europa Occidentală a parvenit la o identitate caracterizată prin pluralism politic, participare socială,
respect al diversităţii, concurenţă liberă şi loială, supremaţia legii şi primordialitatea drepturilor
omului. (Aceste valori sunt frecvent sintetizate ca find democraţia pluralistă/participativă, statul de
drept şi drepturile omului, la care credem că trebuie adăugată şi ceea ce am numi “democraţia
economică”, respectiv caracterul sacru al proprietăţii private şi formarea liberă a preţurilor pe piaţă.
Ele includ, evident, egalitatea şanselor şi laicitatea statului.) În paralel cu aceste trăsături considerate
a fi pozitive, Occidentul european a acumulat şi vulnerabilităţi avându-şi rădăcinile în modele
comportamentale negative. Consumismul, egoismul şi lipsa de flexibilitate a pieţei muncii —
consecutivă unui exces de protecţie socială - sunt doar câteva dintre ele. La nivelul structurilor
comunitare (instituţiile Uniunii Europene) li se adaugă birocratismul, lipsa de transpanenţă şi de
sisteme de răspundere faţă de cetăţean, precum şi un anume deficit de legitimitate. Dincolo de toate
acestea, statele Occidentului, chiar dacă mai sunt afectate de unele puseuri naţionaliste, au părăsit
într-o foarte mare măsură cultura independenţei spre a trăi în cultura interdependenţei. Pentru
Răsăritul european, în schimb, independenţa statului naţiune şi caracterul absolut al suveranităţii
sale rămân trăsături esenţiale ale identităţii atât la nivelul elitei politice cât şi la acela al mentalului
popular.
Europa Centrală şi Orientală este caracterizată, încă, prin insecuritate — existenţială şi cultural-
identitară, individuală şi colectivă, naţională şi internaţională — şi prin sărăcie. Adică exact ace1eaşi
realităţi care au făcut din Europa Occidentală, la finele celui de al doilea război mondial, o adevărată
“Uniune a Fricii” transformată apoi într-un proiect politic realizat prin mijloace economice –
“Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului” - spre a deveni o “Uniune de Valori” întrupată în
Uniunea Europeană de astăzi. Insecuritatea şi disparităţile economico-sociale, dar şi lipsa unei
societăţi civile dezvoltate şi, mai ales, a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor şi
statelor din jumatatea estică a continentului mentalităţi şi atitudini circumscriind modele de viaţă
cartacterizate printr-o combinaţie ciudată de individualism şi colectivism, printr-o slăbiciune cronică a
spiritului raţional şi pozitiv. Individualismul îşi are originile in experienţa rezistenţei pasive împotriva

5
totalitarismului şi explică o redusă participare socială, fiecare încercând să se “salveze” pe sine prin
practicarea unui joc de sumă nulă. El nu a ajuns în faza spiritului de întreprindere şi a excelenţei
competiţionale, ci se manifestă prin energia consumată în acumularea primitivă de capital.
Colectivismul este o expresie inerţială a experienţei sociale comuniste şi se manifestă prin lipsa
spiritului de iniţiativă şi teama asumării de riscuri, ca şi prin tendinţa de a transfera întreaga
răspundere şi întreaga grije pentru rezolvarea problemelor comunităţii, către stat. Colectivismul este
tot atât de departe de comunitarismul occidental şi de solidaritatea socială, precum este şi
individualismul. El este responsabil pentru menţinerea centralismului în admnistraţie şi modesta
evoluţie a principiului subsidiarităţii, precum şi pentru ineficienţa economică consecutivă unor cereri
de protecţie socială fără legătură cu productivitatea muncii. În fine, lacunele spiritului raţional şi
pozitiv face din Europa Centrală şi Orientală locul unei religiozităţi necunonoscute astăzi în Occident
(uneori chiar ordinea de stat este marcată de clericalism), al practicării unui naţionalism de secol XIX
— retoric în formă şi retrograd în conţinut - ca şi al recurgerii la confruntare violentă ca formă de
rezolvare a unor conflicte etnice (cultural-identitare) şi religioase. Aşa se face că pentru cetăţenii
ţărilor respective încrederea în Biserică şi Armată trece înaintea încrederii în instituţiile specifice
democraţiei dintr-un stat laic. Iredentismul, războaiele religioase şi gândirea soluţiilor la problemele
politico-economice în termeni etnici — ca, de altfel, şi celelalte trăsături evocate anterior - sunt parte
a identităţii acestei bucăţi de Europă (inclusiv cât priveşte statele din Grupul de la Vişegrad) ele fiind
cu atât mai accentuate cu cât ne deplasăm mai la Est. De aici nu ar trebui, însă, să se ajungă la
concluzia superiorităţii absolute a Europei occidentale. Aceasta, în primul rând, întrucât în materie de
identitate este periculos a se judeca în termenii morali de “bine” şi de “rău”, ori în cei, tot subiectivi,
de “superior” şi “inferior”, ci trebuie să se raţioneze în context ontologic şi pragmatic, fiind vorba
despre opţiuni referitoare la modul de a exista şi de adecvarea la provocările şi oportunităţile oferite
de mediul înconjurător. În al doilea rând, pentru că est europenii aduc în patrimoniul identitar comun
atuuri certe deduse dintr-o istorie relativ mai vitregă, precum un nivel ridicat de adaptabilitate
(flexibilitate), imaginaţie mai dezvoltată, un spirit de sacrificiu cu mult mai accentuat — consecinţă a
obişnuinţei cu lipsa de confort şi a religiozităţii sporite -, un mai mare devotament pentru familie, o
rată oarecum mai accentuată a natalităţii (importantă mai cu seamă în condiţiile în care scăderea de
populaţie în Occident va genera un tot mai acut deficit de forţă de muncă educată susceptibil, în lipsa
aportului est-european, a atrage migraţie din spaţii culturale mai depărtate de standardele
europene), o mai mare rezistenţă la efort şi o disponibilitate sporită pentnu muncă, în special cea
grea — chiar dacă travaliul lor nu este şi foarte disciplinat.
Aşa cum stau lucrurile în prezent, se poate afirma că “extinderea UE”-- despre care am putea vorbi şi
ca despre un “imperialism pozitiv occidental” - are un caracter pseudo sau cvasi globalizator —
evident menţinându-ne la scara continentului european. Aceasta întrucât Uniunea concepe
integrarea europeană exclusiv ca pe un transfer al modelului său — aquis-ul comunitar — către ţările
Europei Centrale şi Orientale. Dimpotrivă, mişcarea integratoare care se deplasează de la Est la Vest
— “expansionismul dezordinii orientale” dispunând de o proteicitate similară migraţiunilor barbare
care au dărâmat cu peste un mileniu în urmă Imperiul Roman de Apus — are un cert caracter
globalizator. Într-adevăr ea tinde — chiar dacă lucrul nu este totdeauna conştient iar intenţia, de cele
mai multe ori, nu este declarată - spre o sinteză a modelului Occidental cu tradiţiile, experienţele,
valorile şi abilităţile caracterizând viaţa europeană care a existat şi continuă să existe în afara Uniunii
Europene. Din perspectivă vestică procesul european este limitat la o extindere, ceea ce pune
accentul pe aspectul cantitativ al problemei. Din perspectivă estică procesul vizează realizarea unei
sinteze identitare ceea ce deplasează accentul pe latura calitativă, rezultatul final urmând a consacra
schimbarea în toate componentele noii Uniuni. Întrebarea care se pune este care dintre aceste două
tentative va izbândi ?
Integrarea europeană (construcţia unei Europe unite) nu este un exerciţiu de fantezie ci o încercare
vitală menită a oferi o securitate şi stabilitate durabile pentru ambele jumătăţi ale Europei. Principala
cale spre stabilizarea securtăţii este fobosirea puterii pentru exportul propriului model de viaţă. Cu
alte cuvinte este vorba despre construirea unei identităţi comune a “Marii Europe” bazate pe un set
unic de valori şi pe instituţii compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel

6
continental. Procesul european este, deci, o chestiune de putere şi de cultură. Cine are puterea să
transfere altora propria paradigmă cultural-identitară işi măreşte puterea necesară spre consolidarea
securităţii proprii. Privit din acest unghi de vedere aquis-ul comunitar este, în fapt, un aquis identitar.
Problema este că în prezent UE nu are capacitatea nici de voinţă şi nici de efort spre a-şi impune
modelul în afara frontierelor sale deşi securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare,
cere mai mult ca oricând o astfel de extindere. Capacitatea de voinţă ar implica renunţarea la
confortul actual şi la sentimentul de superioritate care caracterizează Europa Occidentală spre a face
din integrarea europeană un proces preponderent politic menit să conducă spre o entitate
continentală dotată cu o structură de instituţii politice unitară. Capacitatea de efort se referă la
mobilizarea resurselor economico-financiare apte a consolida unitatea politică prin echilibrarea
dezvoltării sub-regionale în interiorul ei şi prin lichidarea disparităţilor economico-sociale dintre
naţiunile europene care ar intra în componenţa Europei unite.
Nefiind, aşadar, în măsură să conjuge securitatea prin integrare cu securitatea prin dezvoltare, UE va
fi, inevitabil, în situţia de a constata nu doar că nu-şi poate consacra identitatea ca atare în jumătatea
estică a continentului ci şi că tăria defensivei sale împotriva invaziei cu care o ameninţă actuala
“dezordine orientală` este depăşită de forţa de atracţe a standardelor sale de viaţă. Împinşi de
disperarea pe care insecuritatea şi sărăcia prelungite şi fără de perspective le-o alimentează, pe de o
parte, şi seduşi de civilizaţia apuseană, pe de alta parte, europenii de est vor găsi, cu siguranţă,
energia spre a dărâma zidurile de apărare cu care acest Apus a înlocuit demolatul Zid at Benlinului.
Din acest punct de vedere UE este cu mult mai îndreptăţită să se gândească la “pericolul” ca
identitatea sa să se modifice în urma acţiunii de extindere. În fapt nu va fi vorba despre o Uniune mai
mare ci despre o altă Uniune. În discuţie nu este extinderea UE ci unificarea Europei.
Pentru ca intâlnirea Vestului cu Estul şi sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeană să nu
conducă la convulsii, la anarhie şi instabilitate, sau pentru ca ele să nu genereze fenomene nocive de
felul celor rezultate din încrucişarea culturii (identităţii) de clan cu cultura (identitatea) statului-
naţiune, în unele părţi ale lumii şi chiar în Europa (în Balcani — în special în Kosovo şi Macedonia --, în
Sicilia, în Ţara Bascilor, în Corsica, precum şi în Orientul Apropiat şi Asia Centrală), va fi nevoie ca
viziunea asupra Europei unite de mâine să fie dezvoltată în comun de către toţi europenii, deopotrivă
din Apus şi din Răsărit. UE nu poate fi unica responsabilă pentru derularea procesului european. Iar
acest proces nu poate şi nu trebuie să fie unul de transfer identitar ci unul de sinteză identitară.
Impactul cultural al unificării Europei trebuie acceptat şi asumat de toţi participanţii la proces. Pentru
moment se pare că Europa Centrală şi Orientală este mai dispusă la aceasta.
O ECUAŢIE POLITICĂ DE REZOLVAT
Statele moderne au de rezolvat o ecuaţie complexă (de fapt, un sistem de ecuaţii cu mai multe
necunoscute) în care intră următoarele componente principale: omul (ca valoare supremă şi măsură
a tuturor lucrurilor); comunitatea (ca grupare reală, concretă de oameni ce se simt legaţi între ei
printr-o identitate comună circumscrisă de tradiţii, mod de viaţă, interese, eventual cultură similară);
teritoriul (asupra căruia se exercită prerogativele aferente suveranităţii); drepturile (ce sunt
recunoscute omului şi comunităţii pe teritoriul şi în legătură cu teritoriul pe care trăiesc).
Ordinea enumerării nu este întâmplătoare. Ea exprimă ordinea importanţei componentelor ecuaţiei
într-o concepţie democratică modernă. În cadrul unei asemenea concepţii omul (fiinţa umană) şi
fericirea sa sunt principala raţiune de a fi a statelor, după care urmează protecţia stabilităţii,
identităţii şi prosperităţii comunităţilor, iar apoi apărarea şi administrarea teritoriului. Drepturile
acordate, recunoscute şi protejate de state, ca şi cele pe care ele se exercită în raporturile cu
cetăţenii, trebuie să fie astfel concepute încât să respecte ierarhia respectivă. Aceasta trebuie să se
reflecte în construcţia sistemului subsidiarităţii naţionale menit a integra interesele în concurs şi a
stabili pricipiile care îndrumă alegerea între ele. (Concepţia descrisă este opusă celei pentru care
statul — reprezentat mai ales prin teritoriu, bunurile materiale şi popor ca abstracţiune — constituie
principala valoare de apărat, dupa care vin, în ondine, colectivităţile umane locale şi persoana umană
considerată individual.)
În lumina celor de mai sus, legătura dintre elementele componente ale ecuaţiei politice date spre
rezolvare statelor poate fi exprimată prin următoarele principii:

7
a) viaţa omului/fericirea omului este valoarea primordială care depăşeşte în importanţă capacitatea
de a controla/administra un teritoriu;
b) caracterul unitar al organizării şi controlului unui teritoriu este garantat nu de declaraţii politice
(fie ele chiar ridicate la rang de lege), ci de satisfacţia populaţiei/comunităţii care locuieşte acel
teritoriu, în legatură cu drepturile ce-i sunt necunoscute şi pe care le poate exercita efectiv;
c) statul care nu dă drepturi, dă (pierde/cedeaza) teritorii (adică statul care nu este gata să
recunoască anumite drepturi persoanei umane spre a-i determina satisfacţia, trebuie să se
pregătească la a pierde teritorii).
Aparent paradoxal, ecuaţia schiţată mai sus ar putea fi rezolvată mai uşor prin complicarea ei, adică
prin includerea în calcul a componenţei suprastatale. Aceasta ridică problema suveranităţii ca şi
aceea a integrării sistemului subsidiarităţii naţionale într-un sistem al subsidiarităţii globale.

Având în vedere extraordinara interdependenţă practică a nivelului naţional cu cel

internaţional, ca şi extinderea considerabilă a normelor care descriu obligaţiile ori
angajamentele naţionale faţă de comunitatea internaţională, clasica evaluare a suveranităţii,
ca manifestare neîngrădită a deciziei în treburile interne şi externe, arată asemenea
scheletului unui dinozaur. Numai un concept suficient de relativizat poate pilota problema
suveranităţii. Am invoca, în acest context, propunerea lui Jean Tuscoz, care descrie
suveranitatea drept “ansamblul de competenţe ale statelor reglementate de dreptul
internţional“1. Este evident că ramâne doar un pas de făcut, pentru a gândi suveranitatea unui
stat în raport cu o organizaţie inter- ori supra guvernamentală: “acel set de competenţe ale
statelor-membre definite în raport cu dreptul comunitar”.

Un fruct al acestei perspective este imediata conexiune care se poate face cu principiul
subsidiarităţii, ca mecanism care fondează Uniunea Europeană. Să invocăm conţinutul
acestui principiu, aşa cum apare el în Tratatul de la Maastricht (Titlul II, art. 3b): “În domenii
care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea va acţiona în concordonanţă cu
principiul subsidiarităţii, numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot
fi atinse suficient de statele-membre şi de aceea, datorită amplorii sau efectelor acţiunii
propuse, ea ar putea fi mai bine îndeplinită de către Comunitate” 2. Vedem de aici, că
principiul subsidiarităţii nu este decât un complement al principiului suveranităţii şi nu
împotriva lui. Suveranitatea statelor se construieşte - şi în sensul în care este relativizată -
conform principiului subsidiarităţii. Desigur, într-o federaţie europeană, “suveranitatea
statelor” are un sens. Dar ea este relativă la competenţele federaţiei. Iar conţinutul
suveranităţii se construieşte conform schemei pe care o impune o concepţie inteligentă
a aplicării principiului subsidiarităţii.
Deci, nimic dramatic, a gândi suveranitatea statetor membre ale unei eventuale viitoare federaţii europene. Ea îşi pierde însă caracterul mitic-
metafizic, prelungire până astăzi a unei viziuni hegeliene şi fichtiene, pentru a căpăta o dimensiune practică şi contextuală. Având în vedere
universalitatea principiului subsidiarităţii, suveranitatea statelor-membre va fi un etaj între alte etaje, de la cel inferior al suveranităţii locale până
la etajul însuşi al suveranităţii Federaţei Europene, la rândul ei relativă la ansamblul de competenţe pe care i le rezervă dreptul internaţional.

Suveranitatea statelor se va actualiza în timp, în funcţie de competenţele pe care, tot firesc,

au de ce să le delege la nivelul Uniunii 3. “Construcţia” suveranităţii statelor membre ale
federaiţei va fi esenţialmente problema practică a aplicării principiului subsidiarităţii. În
1 Jean Touscoy, Droit international, Presses Universitaires de France, Paris, 1993

2 Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii europene”, sub coordonarea lui Valentin
Constantin, Polirom, 1999

3 Nu trebuie uitat însă, nici o clipă, ca spre deosebire de frontierele unităţi1or locale, frontierele
statelor nu pot fi modificate printr-o decizie la nivel federativ. Iată de ce suveranitatea statelor

8
acest sens putem spune că formula de ,,suveranitate limitată” cu care ar rămâne statele
naţionale în urma procesului de integrare europeană, sau chiar aceea de ,,transfer de
suveranitate” către structuri supranaţionale, nu sunt cu totul corecte. De fapt, suveranitatea
nici nu se limitează şi nici nu se transmite ci exerciţiul ei se reorganizează ţinând seama de
datele obiective ale lumii înconjurătoare, pentru a mări eficienţa demersului politic spre
satisfacţia deţinătorului primordial de putere şi a celui care este sursa originară a puterii:
cetăţeanul. Dintr-o atare perspectivă Europa unită a viitorului va fi Europa cetăţenilor liberi
şi a comunităţilor culturale tolerante.

NAŢIUNEA MODERNĂ - GEOPOLITICĂ ŞI CULTURĂ

Apariţia naţiunilor moderne este fie rezultatul unei evoluţii geopolitice, fie al uneia culturale.
În primul caz este vorba despre o experienţă comună acumulată de populaţia trăitoare pe un
anumit teritoriu supus unei anume suveranităţi statale. În cel de al doilea caz referirea se face
la construirea unui anumit fel de viaţă, de raportare la lumea exterioară şi de creaţie, comun
unor persoane pentru care, ca grup, legatura cu un teritoriu statal nu are nici o relevanţă.

De aici, pe aceste două linii de evoluţie diferite, a rezultat conceptul teritorial şi conceptul
organic al naţiunii. Conceptul teritorial are caracter obiectiv întrucât el aşează în plan central
elementul palpabil, material al teritoriului, privind naţiunea ca pe o comunitate umană ce
locuieşte un teritoriu, ce trăieşte între frontierele teritoriale ale unui stat. Aşa s-a format
naţiunea franceză şi pe această bază generalul De Gaulle a putut identifica republica cu
naţiunea şi a vorbit despre ea ca despre o entitate ,,unică şi indivizibilă”. Din concepţia
teritorială asupra naţiunii s-a desprins conceptul de ,,naţiune civică”, membrii naţiunii
distingându-se doar prin raportul juridic care îi leagă de statul pe teritoriul căruia trăiesc.

Conceptul organic are caracter subiectiv întrucât el pleacă nu doar de la om şi de la realitatea

abstractă a spiritualităţii, ci de la cultura care este un produs al gândirii şi simţirii umane, iar
nu un dat precum pământul. Acest produs s-a dezvoltat în timp şi potrivit unei logici
intrinseci care îi explică elementele de identificare. Naţiunea este, astfel, o comunitate
caracterizată prin anumite relaţii spirituale între indivizii care îi sunt membri, relaţii
incluzând tradiţie, limbă, tendinţe culturale, interese, eventual religie,comune. O astfel de
comunitate — apărută în afara ideii de stat şi lipsită, deci de statalitate — pe măsură ce şi-a
stabilizat caacteristicile culturale şi a devenit conştientă de sine, a început să dorească
protecţie statală şi, prin urmare, să-şi caute un stat. Aşa s-a născut naţiunea germană, dar şi
cea română. Unificarea principatelor române ca o consecinţă a conştiinţei naţionale formate
în afara unui stat unitar şi iridenta română transilvană, bucovineană şi basarabeană reflectă
exact modelul descris. Conceptul organic a evoluat către acela de ,,naţiune culturală”.
Naţiunea culturală trăieşte pe teritoriul mai multor state iar pe teritoriul unui anumit stat
trăiesc părţi ale mai multor naţiuni culturale care împreună alcătuiesc o naţiune civică.

Naţiunea franceză s-a desăvârşit prin transformarea statului feudal centralizat şi unitar al
francezilor într-un stat naţional francez.

Naţiunea română, ca şi cea germană, s-au desăvârşit prin adunarea tuturor comunităţilor de
români împărtăşind aceeaşi cultură într-un stat unic (naţional) care, din raţiuni istorice, în
cazul României este un stat unitar, iar în cel al Germaniei este stat federal.

membre ale federaţiei, relativă cum este, păstrează în orice caz suveranitatea asupra graniţe1or
sale.

9
Provocarea cu care Europa de astăzi este confruntată se leagă de întrebarea asupra modului
în care poate fi făcută sinteza între naţiunea civică şi cea culturală, în condiţiile în care statele
naţiune nu sunt pure din punct de vedere ethic.

Imperialismul European rezolvase până în secolul al XIX-lea în mod satisfăcător problema

dezvoltării prin integrare (pe părţi întinse ale teritoriului Europei — comparabile cu cele ale
UE de astăzi — existau pieţe interne unice, moneda unică, politica externă şi de apărare
comună, libera circulaţie a persoanelor, sisteme judiciare şi de administraţie unitare) dar s-a
prăbuşit sub lovitura conflictelor cultural-identitare pe care nu a ştiut să le rezolve. Statele-
naţiune născute pe ruinele vechilor imperii au asigurat o anume democratizare a vieţii interne
şi internaţionale dar nu au reuşit să rezolve garantarea păcii şi excluderea războiului ca
mijloc de soluţionare a disputelor internaţionale. Astăzi, în contextul unei dezvoltări
tehnologice care conduce implacabil spre globatizare, statele-naţiune se dovedesc prea mari
spre a rezolva problemele mici ale comunitătilor pe care le guvernează şi prea mici spre a
rezolva problemele mari ale lumii. Măreţia viziunii părinţilor fondatori ai UE a constat în
înţelegerea faptului că pacea, ca obiectiv politic, poate fi asigurată prin soluţia economică a
punerii şi gestionării în comun a resurselor economice cu caracter strategic. Această
modalitate de a-i aduce împreună pe foştii inamici a generat apoi un set de valori comune
care au creat fundaţia pentru un edifiu politico-economic şi cultural al Europei occidentale.
După prăbuşirea bipolarismului şi triumful libertăţii în Europa s-au întâlnit cultura
Occidentului şi a Orientului, cultura comunitara şi cea etnocrată, cultura integraţionistă şi cea
independentistă, precum şi cultura statului naţiune şi cea a statului tribal (cultura de clan).
Intâlnirea a fost uneori şi continuă a fi explozivă. Cum se pot include toate aceste contrarii
într-o combinaţie stabilă?

10
 MODERNISM CONTRA NATIONALISM

Naţionalismul a fost, neândoielnic, motorul, factorul dinamizator al progresului în secolele

trecute. Creaţia sa perenă, dacă nu chiar eternă, cea mai importantă a fost „naţiunea” concept
şi realitate care şi astăzi se află în centrul proceselor caracterizând evoluţa lumii.

Statul naţional - deşi în momentul naşterii sale a reprezentat un progres — nu a reuşit să

rezolve pe deplin nici problema dezvoltării, nici problema păcii, nici, mai ales, problema
armoniei şi solidarităţii inter-etnice. Crizele şi conflictele identitare care par a fi deficienţe
intrinseci ale naţionalismului, au făcut ca această concepţie, şi totodată practica politică, să
fie supusă unor severe critici.

Criticile respective nu au condus nici la distrugerea ideii naţionale şi nici a statului naţiune.
Ceea ce s-a intâmplat, în mare măsură, şi ceea ce se mai întâmplă în continuare, este
modernizarea vechilor concepte care au stat la originea statului naţional unitar, în lumina
oportunităţilor, ameninţărilor şi provocărilor care se văd deja la orizontul lumii globalizate.
În principal, conceptul de stat naţional şi-a pierdut înţelesul de etnic iar conceptul de stat
unitar şi-a pierdut înţelesul de centralizat.

Liniile pe care modernismul a acţionat împotriva naţionalismului clasic (primitiv) pot fi

prezentate sintetic astfel:

1) Trecerea de la democraţia majoritară la democraţia participativă. Democraţia

majoritară a asigurat primatul numărului şi astfel, prin „dictatura majorităţii”, a alimentat
conflictul dintre cei mulţi şi cei puţini.

În prezent această concepţie asupra democraţiei a fost depăşită în cea mai mare parte a
Europei în favoarea democraţiei pluraliste (bazată pe respectul şi valorificarea diversităţii),
democraţiei liberale (bazată, printre altele, pe asigurarea egalităţii reale a şanselor prin
acceptarea discriminărilor pozitive), democraţiei paritare (bazată pe mecanisme care să
asigure reprezentarea egală a persoanei umane indiferent de deosebirile de sex sau de alte
deosebiri similare, la actul de decizie politică) şi a democraţiei participative (bazată pe
participarea directă a cetăţenilor la iniţierea, formularea, aplicarea şi controlul deciziei
politice, inclusiv prin transferul unora din competenţele statului către societatea civilă).

Deşi aceste progrese sunt resimţite pretutindeni în Europa, din păcate, mentalităţile vechi
înrădăcinate în conceptul democraţiei majoritare sunt încă vii şi ele conduc, printre altele, la
transformarea actului electoral în element central al mecanismului democratic (respectiv
exacerbarea electoralismului şi promovarea democraţiei electorale), la minimizarea şi
minimalizarea rolului societăţii civile şi la tratarea minorităţilor în general — a celor
naţionale, în special — ca pe nişte corpuri străine care infectează organismul sănătos al
naţiunii.

2) Abandonarea centralismului (descentralizarea). Statele (unitare) au abandonat

centralismul şi l-au înlocuit printr-un mecanism agregat din subsidiaritate, solidaritate şi
legitimitate democratică.
Descentralizarea s-a produs atât prin transferul unor competenţe de la autorităţile centrale către cele locale (autonomia locală) dar şi de la
autortăţile de stat către societatea civilă (dcmocraţia participativă generatoare de legitimitate democratică).

11
În acest context regionalizarea internă nu reprezintă doar o formă de organizare a
subsidiarităţii, ci şi o soluţie pentru creşterea solidarităţii intra- şi inter-comunitare.

3) Protecţia comunităţilor minoritare. Statele (naţionale şi unitare) au sesizat că una din

cele mai mari ameninţări la adresa coerenţei şi liniştii lor lăuntrice sunt mişcări1e centrifuge
şi “anarhismul” grupurilor minoritare. S-a remarcat, de asemenea, ca astfel de mişcări nu pot
fi contracarate — decât, cel mult, temporar şi cu costuri uriaşe — prin măsuri de forţă. În
fine, s-a constatat că, în măsura în care neliniştile minoritare sunt calmate, diversitatea creată
prin convieţuirea majorităţii cu diferite minorităţi, reprezintă un factor de bogaţie, dinamism
şi eficienţă ale statului în ansamblul său.

Toate acestea au fost motive care au dus la dezvoltarea unei concepţii tot mai cuprinzătoare
asupra “protecţiei comunităţilor minoritare” (concepţie care nu include doar minorităţile
naţionale ci şi toate tipurile imaginabile de minorităţi). Amintita concepţie este bazată, în
principal, pe următoarele principii:

a) principiul respectului diversităţii, într-o mare măsură diferit de principiul toleranţei care
presupunea aroganţa raportului ierarhic între tolerant şi tolerat (minorităţile nu sunt tolerate
întrucât ele au un drept originar egal în valoare cu cel al majorităţii);
b) principiul convieţuirii parteneriale (al parteneriatului) care presupune asocierea minorităţilor la actul de conducere general (de
guvernământ, în special) fără a se ţine seama de ponderea lor în totalitatea populaţiei;

c) principiul discriminării pozitive care presupune acordarea, în favoarea minorităţilor, a

unor privilegii, atunci când acestea sunt necesare spre a compensa inegalitatea numerică
dintre ele şi majoritate (asemenea privilegii privesc, printre altele, dreptul de iniţiativă în
diverse domenii sau drepturi speciale de control asupra funcţionării instituţiilor statului sau
drepturi de vot pe plan local pentru necetăţeni etc.);
d) principiul conservării identităţii culturale care priveşte crearea condiţiilor pentru păstrarea elementelor de identificare ale comunităţii în
cauză (limbă, religie, tradiţii etc.);

e) principiul integrării multiculturale (multiculturalismul) care depăşeşte simpla coexistenţă şi, refuzând, în egală măsură, atât asimilarea
minorităţilor cât şi izolarea (insularizarea, ghetoizarea) lor, urmăreşte ca membrii fiecărei entităţi, fie ea majoritară sau minortară, să-şi
însuşească, să înţeleagă, să respecte şi să se exprime conform valorilor specifice culturii celorlalte comunităţi culturale colocuitoare. (Societatea
multiculturală nu numai că respectă diversitatea dar, în acelaşi timp, păstrează şi sintetizează valorile culturale ale tuturor grupurilor cu identitate
proprie care coexistă pe teritoriul unui stat dat.)

4) Autodeterminarea internă. Practica a arătat că simpla legiferare a unai norme nu este suficientă spre a disciplina realitatea potrivit normei
respective. Astfel, faptul că în dreptul internaţional autodeterminarea a fost recunoscută numai popoarelor nu a împiedicat minorităţile naţionale
— uneori din motive temeinice, alteori ca rezultat al unor manipulări politice — să ceară separarea de statul în care trăiesc.

Acestei autodeterminări externe care operează prin excludere şi secesiune i s-a opus
autodeterminarea internă care implică includerea minorităţilor într-un tot neconflictual unde,
odată temerile identitare calmate, cetăţenii — aparţinând fie majorităţii fie minorităţilor —
îşi pot stabili o identitate comună pe bază de elemente apte a face obiectul unor
compromisuri raţionale. (De regulă, aceste elemente aparţin domeniului economic şi social.)

Autodeterminarea internă presupune conferirea unui set de drepturi de definit în fiecare caz
concret, care îngăduie minorităţilor naţionale să-şi organizeze liber viaţa fără a prejudicia
unitatea statală în interiorul căreia trăiesc şi cu care au raporturi de cetăţenie activă
funcţionând potrivit regulilor democraţiei participative. Potrivit acestui tip dc
autodeterminare drepturile recunoscute de stat comunităţilor umane minoritare sunt nelegate
de teritoriu. Prin conferire de drepturi se păstrează, astfel, integritatea teritorială, întrucât tot
practica a dovedit că statele care nu dau drepturi dau (pierd) teritorii.

12
5) De la statul naţional la statul civic. Statul naţional în sensul de stat organizat pe baze
etnice cedează tot mat mult locul statului civic bazat pe îmbinarea între laicitate, garantarea
drepturilor individuale şi multiculturalism. Într-un asemenea stat etnocraţia este înlocuită de
meritocraţie, conceptele de majoritate şi minoritate, înseşi, dispar din raţonamentul politic,
iar deosebirile identitare pot fi observate numai la sărbători după Dumnezeul la care se roagă
fiecare om.

Pronunţându-se împotriva oricărei autonomii teritoriale pe baze etnice, Europa ar trebui să

combată şi conceptul statului etnic, discriminările economico-sociale pe criteriu etnic,
soluţiile politice cu caracter etnic adoptate pentru stingerea conflictelor culturale şi totodată,
să militeze în favoarea statului civic multicultural precum şi a modelului de convieţuire
specific acestuia.

SOCIETATEA MULTICULTURALĂ A EUROPEI UNITE4

Cele prezentate mat sus aveau în vedere evoluţia multiculturalismului civic în cadrul statelor
naţionale existente, ca efect al modernizării ideii naţionale. Cum stau lucrurile dacă analizăm
perspectivele societăţii multiculturale în cadrul unei viitoare Europe unite?

Au fost aduse argumente în sensul că federalizarea Europei “sugerează dezirabilitatea

descentralizării autorităţii politice la nivelul acceptabil, atât în cadrul fiecărui stat în parte cât
şi în cadrul UE“, dar “tot ele par să indice că a presa descentralizarea până la punctul unde
statele existente, în special cele multinaţionale, se dezmembrează, ar putea fi grav, în
defavoarea minorităţilor culturale”5.
Este totuşi puţin probabil să obţinem concluzii asupra efectelor federalizării Europei pornind de la experienţe circumscrise cum este Canada
(folosită drept studiu de caz de către Peter Leslie, autorul citat). Observaţii importante asupra societăţii multiculturale a Europei Federale pot fi
obţinute însă din studiul logicii raporturilor etno -politice, o dată cu amorsarea unui astfel de proces.

Societăţile de astăzi trăiesc sub tensiunea celor 2 determinaţii care sunt, pe de o parte norma
dreptului internaţional şi, pe de altă parte, realitatea practică a statului naţional. În măsura în
care dreptul internaţional postbelic garantează - la nivel de principiu - drepturile şi libertăţile
individuale iar acestea includ principiile egalităţii şi non - discriminării, atunci popoarele
care se bucură astăzi de drepturi la autodeterminare sunt concepute ca fiind formate din
cetăţeni liberi şi egali între ei6.

4 Idem 12

5 Peter M. Leslie, “The Cultural Dimension”, Joachim Jens Hesse şi Vincent Wright, pg. 154-155

6 Există o distincţie “fină” între discriminarea care se produce în raport cu drepturile şi libertăţile
fundamentale (prohibită, spre exemplu , de art. 14 al CEDO) şi discriminarea în sensul larg - în raport
cu egalitatatea în muncă , la servicii, etc. - care presupune dezvoltarea sistemului actual de protecţie
(“Race Directive” adoptată în iunie 2000 de către Comisia Europeană, sau Protocolul 12, ratificat
recent de către ţările -membre ale Consiliului Europei). De abia instrumentele oferite de codificarea
sensului larg al non-discriminării oferă autentica egalitate între cetăţeni. În ceea ce prieşte re1aţia
dintre autodeterminare şi drepturile omului, vezi Gabriel Andreescu , Renate Weber, Self-
Determination ans Secession, Memorandum drawn up in consultation with the Rapporteur Adrian
Severin , Political Affairs Comittee, Parliamentary Assembly, AS/Pol (1996) 24.

13
Norma dreptului internaţional lucrează , drept urmare, cu un concept abstract de societate în
care solidaritatea comunitară ar avea la bază, cumva, patriotismul constituţional în sensul lui
Habermas.

Realitatea este, evident, diferită. Ea reflectă nu numai faptul că statele actuale s-au format (în
marea majoritate istoric), ca manifestare a etosului naţional, ci şi faptul practic că limba şi
cultura majorităţii asigura acesteia un ascendent în raport cu celelalte identităţi etno-
culturale. Această diferenţă este astăzi echilibrată de o altă componentă a dreptului
internaţional, prin care s-au codificat drepturile minorităţilor naţionale şi protecţia
identităţilor culturale minoritare. Statele în care principiul non discriminării este aplicat
consecvent alături de alte instrumente de protecţie a minorităţilor naţionale au reuşit să
“acorde” norma de drept cu realitatea practică a ascendenţei culturii majoritare. Frontiera
statelor naţionale actuale “decupează” un teritoriu prin care, pe de o parte se determină o
anumită majoritate naţională şi anumite minorităţi; pe de altă parte se stabileşte o jurisdicţie
a unor autorităţi publice obligate să preserveze principiile unui stat civic7.

Echilibrul dintre aceste două tipuri de determinaţii este păstrat la un nivel decent în (practic)
toate statele-membre ale Uniunii Europene actuate. Dezechilibrul dintre ele a generat în
restul Europei reale probleme inter-etnice (în tări precum România, Slovacia, Bulgaria) până
la tragedia fostei Iugoslavii. Dar, şi în cazul “modelelor bune”, cu atât mat mult în cazul
“modelelor negative”, tensiunea dintre egalitatea de principiu a cetăţenilor statului naţional -
în care cetăţenia este chemată să statueze egalitatea abstractă a locuitorilor - şi etosul
majorităţii se păstrează8. În Europa de astăzi, comunităţile etno-culturale au fost “tăiate” de
către frontiere pentru a fi distribuite în rolul de majorităţi şi minorităţi (naţionale).

Federalizarea Europei aduce (sau poate aduce) cu sine o schimbare fundamentală. Dacă
suveranitatea statelor naţionale nu va mai “administra” drepturile şi libertăţile individuale
(incluzând statutul cetăţeniei europene şi principiul egalităţii între cetăţeni, acestea intrând
sub competenţa federală), atunci frontierele statelor federate nu vor mai exista pentru a face
distincţii etno-culturale, nu vor mai fi separate în minorităţi şi majorităţi de către frontiere.
Desigur, comunităţile multiculturale ale Europei Federale aflate între graniţele statelor
federate îşi vor administra viaţa conform competenţelor specifice (conform principiului
subsidiarităţii). Dacă însă o majoritate locală (la nivel de stat federat ori de unitate
administrativă) va încerca să îşi creeze un avantaj în dauna altor comunităţi (minoritare între
frontierele statului federat sau unităţi administrative), atunci actul de justiţie va fi asigurat la
nivel federal. La nivelul federal nu are cum să existe, în principiu, partis pris-ul cu care se
judeca la nivelul statelor naţionale. Alegerea administratorilor actului de justiţie la nivel
federal nu mai este expresia unei voinţe naţionale.

7 Vezi dezbaterea Gabriel Andreescu - Caius Dobrescu, despre “Statul civic”: Provincia, Cluj, nr.
5/2000.

8 Germania, unde Bundestag-ul a adoptat o rezoluţie de interpretare a Constituţiei federale care

sublinia că ţara este “patria tuturor locuitorilor ei“ indiferent de originea etnică, acordă totuşi cetăţenia
pe baza criteriului naţional.

14
În acest sens, însuşi conceptul juridic de “minoritate naţională” îşi va pierde încet, relevanţa 9.
Complementar, însuşi conceptul nejuridic dar cu substanţă practică, de “majoritate
naţională” , nu va mai fi la fel operant în cadrul statelor federate. Măsurile non-
discriminatorii şi afirmative vor rămâne, desigur, instrumente necesare pentru asigurarea
egalităţii de fapt a diferitelor categorii de persoane. Dar ele vor fi motivate mai ales prin
dimensiunea lor socio-economică şi nu prin asimetria de putere dintre grupuri etno-culturale
care se consideră în competiţie.

SECURITATEA/ STABILITATEA PRIN MULTICULTURALISM

(În loc de concluzii)

S-a vorbit mult despre stabilitatea/securitatea prin dezvoltare, prin integrare, prin cooperare.
Este timpul să recunoaştem valabilitatea unui nou concept: securitatea/stabilitatea prin
multiculturalism. Pe de o parte este vorba despre multiculturalismul realizat la nivel naţional
(mai exact la nivelul statului-naţiune evoluat până la faza de stat civic) iar pe de altă parte,
despre multiculturalismul global.

Într-un atare context se impune şi distincţia între culturile înrudite (e.g. catolicism,
protestantism, ortodoxism etc.), de familie şi culturile neînrudite. Deşi din punct de vedere
politic nu pare a fi foarte corect, din punctul de vedere al unei analize obiective se poate
afirma că avem de a face cu culturi compatibile şi culturi incompatibile. Primele sunt
culturile surori. Cele din urmă sunt culturile de filiaţie sau cele complet străine una alteia.
Multiculturalismul în privinţa culturilor surori se poate realiza prin ,,strategia proiectelor
comune”, adică prin aducerea reprezentanţilor acelor culturi la identificarea unor interese
comune în sfere extra-culturale pentru ca prin cointeresarea la efort constructiv comun să se
ajungă la cunoaştere, acceptare şi respect reciproc.

În cazul culturilor de filiaţie ori lipsite de legături genetice, construcţia stabilităţii trebuie să
înceapă de la dialogul intercultural menit să asigure cunoaşterea reciprocă. Într-un asemenea
cadru de cunoaştere şi acomodare se poate trece la edificarea de instituţii compatibile. În
acest sens, Europa va fi indispensabil să observe că problema ei nu este aceea de a-şi
transfera modelul — odată găsit — în jumătatea estică a continentului sau în alte părţi ale
lumii ci de a asista state sau societăţi partenere de acolo în realizarea de instituţii compatibile
bazate pe un set împărtăşit de valori şi executate cu ,,cărămizile tradiţiilor naţionale”.

Dialogul multicultural devine, aşadar, un instrument al stabilităţii. Ecumenismul - religios

dar şi cel laic — apar ca find absolut necesare atât spre a se evita globalizarea urii cât şi spre
a se crea bazele unei societăţi — naţionale şi/sau globale — care să asocieze dreptul la
solidaritate cu dreptul la diversitate.

Acestea fiind spuse trebuie să notăm de asemenera care sunt principalele pericole ale
politicilor multiculturale. În primul rând, acestea se referă la folosirea protecţiei
comunităţilor culturale ca mijloc pentru realizarea obiectivelor geo-politice. În al doilea rând,

9 Se poate imagina şi o perspectivă opusă, dar e esenţă culturală, nu juridică. O Europă federală ar fi
o Europă a minorităţilor - în primul rând etnice, însă nu numai etnice - fiind obligată dar şi aptă să
construiască un model de convieţuire multiculturală/multi-identitară. (Adrian Severin, pg. 37,
“Federalism-federalizare-separatism “, în Europa 2000. Contribuţii la dezbaterile privind viitorul
Europei, Ed. InterGraf, 1999.

15
există pericolul evitării asimilării culturale prin (auto)izolare. Ambele pot fi depăşite prin
crearea legăturii/uniunii între multiculturalism şi civism.
Statul civic este opusul statului etnic. În acest sens, trebuie menţionat că aşa numitul stat multinaţional este de asemenea un stat etnic, dar un
stat care recunoaşte existenţa câtorva grupuri etnice. În consecinţă, acesta nu este un alt tip de stat faţă de cel creat pe baze etnice şi acesta
promovează aceeaşi calitate a relaţiilor interculturale. Din contră, statul civic realizează solidaritatea indivizilor (personalităţilor) depăşind
frontierele culturii (grupurile culturale). Cu toate că stabilitatea sa poate fi subminată de mândria identitară care ar putea duce la apariţia
frustrărilor, a ambiţiilor şi a cererilor specifice, adesea inspirate sau încurajate de aşa-numitele „naţiuni mamă” (statul naţiune care îşi asumă
rolul de integrator cultural şi de protector cultural al tuturor minorităţilor naţionale de peste hotare care au aceeaşi origine etnică cu majoritatea
etnică/grupul cultural), care la rândul lor, de multe ori, au acţionat prin prisma obiectivelor de politică internaţională sau a înclinaţiei de a exporta
problemele lor interne prin vehicule naţionaliste. De aceea, statul civic trebuie să accepte diversitatea cuturală şi astfel să devină multicultural,
prin multiculturalism înţelegându-se coexistenţa comunităţilor culturale (diferitele grupuri culturale duc o viaţă normală) şi nu doar o coabitare
culturală (diferitele grupuri culturale care trăiesc împreună în acelaşi stat, dar sunt separate, i.e. trăiesc separat).

Ce garanţii ar putea exista pentru funcţionarea normală a unui stat multicultural

civic? În primul rând, trebuie să observăm în maniera cea mai realistă faptul că politicile
multiculturale nu trebuie să ignore mândria şi ambiţiile comunităţilor etnice majoritare.
Acestea nu dispar doar pentru că societatea se globalizează. Nu ne putem imagina o societate
globală nestructurată. În consecinţă, sistemul societăţii globale va avea în continuare
subsisteme la nivelul cărora vom putea găsi o majoritate etnică şi minorităţi etnice. Relaţiile
lor trebuie să fie ghidate de spiritul cooperării şi coexistenţei, adică fiecare să pună în comun
punctele lor forte specifice pentru a putea realiza împreună un proiect comun (am putea
vorbi despre un „animus cooperandi” sau mai bine, un „animus cohabitandi” sau chiar şi mai
bine, un „animus convivendi”), iar nu de un spirit de comerţ şi de târguială, adică părţile să
fie implicate într-un joc cu sumă nulă, fiecare încercând să ceară mai mult şi sperând să ofere
cât mai puţin. Pentru realizarea acestor obiective trebuie să pregătim majorităţile naţionale
(care la nivel global vor fi, ele însele, minorităţi) să înţeleagă şi să accepte conceptul de
„naţiune cosmopolită”. Acest lucru va comporta un efort intens şi lung de educaţie publică
dublată de dezvoltarea solidarităţii civice.

În al doilea rând, o altă garanţie constă în combinarea dintre stat/naţional şi protecţia

internaţională a modelului cultural. Adică, în etapa actuală, fiecare stat ar trebui să fie
responsabil, ca actor principal la nivelul jurisdicţiei sale teritoriale, pentru păstrarea
multiculturalismului civic. Dacă acesta eşuează, ar trebui recunoscut dreptul la acţiune al
comunităţii internaţionale ca actor subsidiar. Aceasta ar însemna dezvoltarea la nivel
internaţional, a unui sistem subsidiar eficient pentru protecţia drepturilor
minorităţilor/culturii în spiritul unui multiculturalism civic adevărat. In acest fel, putem
elimina pe cât de mult posibil intervenţia directă a unui anumit stat („naţiunea mamă”) care
ar putea avea interese părtinitoare în protejarea unui anumit grup cultural/etnic. Desigur, cu
cât integrarea europeană şi societatea globală vor evolua, cu atât va avea loc o diviziune a
muncii între entităţile statale şi entităţile federale/regionale/globale. Prima se va ocupa (cel
puţin în principiu) de aspectele civice ale problemei, iar cea din urmă se va ocupa de
aspectele culturale ale problemei. Acest lucru înseamnă frontiere spiritualizate care nu mai
separă grupurile culturale în majorităţi şi minorităţi.

La aceste remarci putem adăuga şi problema drepturilor emigranţilor. Un set comprehensiv

de reguli privind drepturile culturale ale emigranţilor ar trebui realizat la nivel internaţional.
Acest lucru ar fi şi mai important pentru o viitoare Europă unită (posibil federală) care va
deveni o atracţie pentru fluxurile migratoare ce îşi au originea culturi diferite faţă de cea
europeană. Aceasta este, însă, o problemă specială pentru care nu avem aici spaţiul necesar
de a intra în detalii. Putem indica numai nevoia de a o studia mai în profunzime.

În finalul acestei treceri în revistă a problemei foarte sensibile privind stabilitatea Europei
din perspectiva provocărilor multiculturalismului civic, trebuie pus accentul, încă o dată, pe

16
rolul educaţiei şi a dialogului intercultural. Nu ne putem aştepta ca o schimbare spontană în
modelul existent şi o recunoaştere generală a unui model civic multicultural al societăţii să
aibă loc fără ameninţări serioase la adresa stabilităţii internaţionale, dacă procesul/progresul
natural nu este însoţit de un efort consistent de educaţie. De aceea am sugera crearea unei
reţele de universităţi multiculturale, care ar putea să se concentreze, fiecare, pe o anumită
sub-regiune (unele dintre acestea ar putea fi: Universitatea pentru Europa Centrală;
Universitatea pentru Europa de Sud-Est; Universitatea Mării Negre; Universitatea
Danubiană; Universitatea Mediteraneană; Universitatea Mării Baltice etc.). În acelaşi timp
am sugera organizarea unei conferinţe Multiculturale Internaţionale care ar putea evolua
eventual într-un sistem de Forumuri Interculturale îndreptate către dezvoltarea dialogului şi
înţelegerii între culturi şi religii, şi către îndrumarea lor pe liniile respectului şi înţelegerii
reciproce, cât şi către acelea ale coexistenţei şi convergenţei în diversitate.

Diversitatea culturală înseamnă bogăţie. Ar trebui păstrată întocmai. Dar această diversitate
nu trebuie să submineze şansele unei vieţi civice în cadrul unei civilizaţii coerente,
consolidată de solidaritatea membrilor săi. Multiculturalismul civic ar putea acorda Europei
stabilitatea dorită, permiţând tuturor şi fiecărui individ să atingă satisfacţia deplină de a avea
posibilitatea să trăiască, în acelaşi timp, în cadrul unei civilizaţii şi a câtorva mii de culturi.

17
18