Definirea și clarificarea termenilor de cultură și civilizație.

Conflictul ciilizațiilor. Occidentul și ceilalți

Comunicarea interculturală presupune schimbul de creații cu valorile și bunurile lor aferente,

între culturi diferite care aparțin unor state sau regiuni culturale diferite
Fernand Braudel consideră că atât termenul de cultură, cât şi cel de civilizaţie trebuie scrise
concomitent la singular şi la plural. Elaborând scara temporalităţilor istorice, Fernand Braudel face o
ierarhizare verticală a componentelor unei civilizaţii, elaborând o evoluţie a lor, bazată pe componente,
relaţii şi activităţi, distribuite pe paliere şi secţiuni interdependente.
Cultura, cât şi civilizaţia îşi au rădăcina în activitatea fundamentală a omului, aceea de
transformare a mediului natural şi social de viaţă în funcţie de anumite scopuri. Cultura înaltă este un
fenomen cu mult mai greu de realizat. Ea presupune nu numai muncă bogată şi mare bogăţie de cugetare,
dar şi o simţire fină, care se traduce printr-o atitudine etică şi estetică de un nivel superior.
Religia reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice ale civilizaţiilor. Este în mod general
recunoscută implicaţia lor semnificativă în domeniile vieţii sociale, culturale, politice, ştiinţifice,
economice şi chiar geopolitice, dar şi impactul produs asupra comportamentului uman şi asupra politicii
mondiale de către religii.
Specificitatea culturilor şi evoluţiile acestora în mediul geografic, inclusiv sub aspectul identităţii
naţionale, este un fenomen de acumulare istorică şi îşi are temeiul în structura ontologică a modului uman
de existenţă, fiind confirmată de datele conjugate ale unor cercetări istorice.
Imperiile triumfătoare au fost cele în care extinderea puterii politice şi militare a fost întărită
de extinderea puterii culturale.
Formarea unui popor, apariţia unui limbaj comun, a unor relaţii inter şi intra-sociale universal
valabile pentru comunitate, manifestate prin comportamentul unanim acceptat în perioada iniţială sub
forma cutumelor şi tradiţiilor spirituale din sferele religioase, culturale, juridice, economice şi, nu în
ultimul rând, lingvistice.
Religia este cea mai veche şi, în acelaşi timp, cea mai răspândită şi persistentă stare de agregare a
conştiinţei cosmice umane, folosind metode empirice de contact subiectiv şi transcendent cu Universul
creaţiei noastre.
Civilizaţiile, sunt mari grupuri umane, ce cuprind etnii, popoare, state, chiar imperii, şi care
formează, prin legăturile dintre ele, mari „ansambluri” ce se întind pe suprafeţe geografice considerabile.
Cultura şi civilizaţia formează o pereche conceptuală în toate construcţiile teoretice dezvoltate în
cadrul filosofiei culturii, cultura fiind un „organism” care, după geneza sa, parcurge o fază de creştere şi
de maturizare, caracterizată prin dezvoltarea plenară a activităţilor spirituale (ştiinţă, artă, religie,
credinţe, principii juridice şi morale etc.), urmată de faza de decădere, când cultura se „cristalizează” în
forme stilistice îngheţate, se ofileşte şi se transformă în civilizaţie, fază în care predomină maşinismul,
spiritul mercantil şi pragmatic, viaţa umană se tehnicizează, alte caracteristici fiind ireligiozitatea
mediului social, tranzacţionarea valorilor morale, lipsa de ideal spiritual etc.
Din aceste abordări reiese foarte clar că factorii fundamentali care diferenţiază civilizaţiile sunt
religia şi complexul de valori dezvoltat pe credinţele religioase. În lupta pentru existenţă, Occidentul a
împins societăţile contemporane lui către marginea zidului şi le-a învăluit în mrejele superiorităţii lui
economice şi politice, dar nu le-a silit să renunţe la culturile lor distincte. Oricât de asuprite ar fi, aceste
societăţi îşi pot încă menţine sufletul intact.
Societăţile se aseamănă prin bunurile ce satisfac funcţii utilitare, dar se deosebesc pregnant prin
cele care răspund funcţiei simbolice.
Omul este un agent ontologic excepţional, întrucât el creează prin activitatea sa o nouă realitate,
un „nou cosmos” de obiecte şi valori materiale şi spirituale. Viaţa popoarelor, trebuie cercetată în funcţie
de aceste creaţii. Omul a creat nu numai unelte materiale, care au extins progresiv domeniul civilizaţiei,
ci şi-a dezvoltat şi unelte spirituale, limbajul fiind cel mai important instrument al vieţii psihice şi al
întregului univers de creaţii culturale.
Cultura şi civilizaţia, sunt prezente concomitent în orice stadiul a dezvoltării. Factorului religios
are rol primordial în declanşarea de conflicte. Adevărat este că cele mai dure conflicte au loc la
frontierele ce despart lumea creştină (occidentală şi ortodoxă) de cea musulmană Aceste puncte de
contact intercivilizaţional inflamează identităţile şi generează conflicte deschise, mai ales acolo unde în
spatele lor răbufnesc politicile religioase neconsumate în plan social-economic .
Aceste conflicte, chiar dacă îmbracă un aspect preponderent religios, îşi au izvorul în stările de
subdezvoltare economică şi în solicitările contradictorii la care popoarele cu modernitate întârziată
trebuie să facă faţă în lumea contemporană. Aflate permanent în situaţii critice, fără ieşire, confruntate cu
un viitor incert, civilizaţiile întârziate sunt înclinate, mai degrabă, să-şi reproblematizeze originile şi
istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare socială.
Integrarea socială completează integrarea economică, dar nu va fi niciodată totală, deoarece
niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari, chiar dacă asupra lor acţionează factorii distinctivi ai
specificului naţional.
Conflictele au la bază variabile cultural-civilizaţionale, cu toată redescoperirea şi reactivarea
diversităţilor culturale şi identitare. Cultura este alcătuită din două procese sau cicluri strâns legate:
 un ciclu al creaţiei şi al instituirii valorilor;
 un ciclu al circulaţiei şi al realizării valorilor.
Miza majoră, care explică o parte din conflicte, este reprezentată de implementarea şi supremaţia
unui mod de viaţă de tip occidental, islamic, asiatic sau latino-american, care să includă variabilele
economice, sociale, politice, culturale, religioase ale.
Subculturile sunt sisteme de semnificaţii şi de moduri de expresie prin care grupuri aflate în
poziţii subordonate structural încearcă să le negocieze sau să se le opună sistemului de semnificaţii al
culturii clasice tradiţionale. Grupurile subculturale sunt parte a societăţii şi aşteaptă o soluţie colectivă de
acceptare din partea culturii dominante. Subculturile creează un mozaic cultural în interiorul unei
societăţi şi ele se pot diferenţia şi prin limbaj.
Conflictele dintre normele de comportament generate de contactul în aceeaşi zonă geografică a
sistemelor culturale diferite .
Colonizarea poate să introducă legile şi normele unui grup cultural pe teritoriul altui grup
cultural, făcând astfel ilegale regulile tradiţionale de conduită. In India colonială nu erau acceptate
comportamentele religioase extremiste.
Elementele culturale distincte fiecărei civilizaţii sunt date de religie, de viziune şi percepţia lumii,
de credinţele şi valorile unice promovate, care se răsfrâng asupra modului de viaţă, a obiceiurilor,
tradiţiilor, cutumelor, normelor juridice, economice şi a doctrinelor politice.
Integrarea culturală este determinată de factorii geografici, economici, politici, demografici,
tehnici şi culturali, care se manifestă în raporturile internaţionale, dar şi paradigmele globalizării
spirituale. În aceste condiţii se apreciază că din cauza inexistenţei dialogului intercultural global
expansiunea Occidentului a încetat şi revolta împotriva Occidentului a început.
Integrarea culturală va trebui să elimine paradigma conflictelor culturale, deoarece conflictele
sunt apanajul actorilor statali sau suprastatali care doresc să impună terţilor interesele economice,
geostrategice sau politice ale puterii de rang superior. Conflictele din spaţiul islamic nu au la bază surse
culturale, ci realităţi economice şi teritoriale.
Subdezvoltarea nu este o consecinţă a supravieţuirii instituţiilor arhaice, de la lipsa capitalurilor
în zonele care s-au menţinut la distanţa de torentul istoriei lumii, din contră, subdezvoltarea a fost şi este
generată de însuşi procesul istoric ce creează dezvoltarea economică a capitalismului.
Multiculturalitatea nu este adversarul universalismului perioadei globale, ci o altă formă de
manifestare a universalităţii culturale. În contextul globalizării, multiculturalismul reprezintă voinţa
globală de a plasa o cultură mai presus de puterea statului sau de interesele unui grup social. Culturile
considerate de rang inferior coexistă spaţio-temporal în acelaşi mediu, fără a genera conflicte majore, dar
şi fără a dezvolta relaţii permanente şi consistente.
Interculturalismul este procesul care analizează relaţiile ce se stabilesc între culturi diferite şi aria
de întrepătrundere sau suprapunere a elementelor comune. Interculturalismul oferă posibilitatea stabilirii
contactelor sociale, indiferent de etnie şi religie, fiind o cheie în dezvoltarea culturii de tip global.
Relaţiile interculturale pot constitui căile de comunicare dintre culturi în cadrul culturii globale,
prin toleranţă şi păstrarea identităţii culturilor clasice. Toleranţa înseamnă cunoaşterea, recunoaşterea şi
acceptarea modului de a fi al persoanelor şi grupurilor. Aceasta presupune alegerea deliberată de a nu
interzice, a nu împiedica, a nu interveni în comportamentul unei persoane sau al unui grup, chiar dacă noi
dezaprobăm aceea purtare şi avem şi cunoştinţe şi puterea de a interzice sau împiedica.
Primul sistem s-a format în Orient, prin unirea civilizaţiilor separate ce se dezvoltaseră aici relativ
independent. Islamul, a fost o civilizaţie caracterizată de un comerţ şi credit deosebit de dezvoltate,
îngăduite şi promovate de Coran şi – poate nu independent de această dezvoltare – de pluralism religios
(mozaismul şi creştinismul fiind, în general, acceptate si apărate, ca „religii ale cărţii",înrudite cu
Islamul). Aceste două trăsături au permis extinderea masivă a Islamului, în special pe uscat, pornind de la
rutele comerciale, paralelă cu cea pe mare, a europenilor şi creştinismului.
În China, comerţul şi meşteşugurile erau dispreţuite şi descurajate (favorizată fiind
agricultura), în Islam ele erau încurajate şi preţuite, astfel încât s-au dezvoltat, apărând moneda de
cont şi diverse instrumente de credit. În Orient, oraşele erau subordonate statului şi feudalilor
În Orient iau naştere un mare număr de credinţe religioase. Acestea sunt religii politeiste. Preoţii
formează o categorie bogată şi influentă în societate. Unele religii din Orientul Antic dăinuie până astăzi,
de exemplu, confucianismul, în China, sau budismul, în India. Şi credinţele religioase sunt legate de
mediul natural. Activitățile economice ale locuitorilor din Orient constau îndeosebi în cultivarea
pământului (agricultură) și creșterea animalelor.
În comunități, cu timpul, au apărut deosebiri în ceea ce privește ocupațiile, dar și în averea
deținută de locuitori. Cei mai mulți dintre aceștia erau agricultori. Alții erau crescători de animale,
meșteșugari, negustori.

Credința în zei
Oamenii din Orientul Antic credeau în zei, având o religie politeistă. Fiecare popor și fiecare
așezare avea zeii săi. Aceștia erau considerați atotputernici, stăpâni ai pământurilor și ai oamenilor.
Istoria Orientului a fost influenţată iniţial de sosirea şi stabilirea unor populaţii nomade. Mult
timp s-a considerat că triburile de nomazi au cucerit pământurile popoarelor sedentare. Însă migraţia
triburilor mici s-a desfăşurat de-a lungul mai multor secole, constituind mai degrabă o infiltrare. Cultura
şi religia nomazilor şi sedentarilor s-au influenţat reciproc, dar au apărut şi conflicte din cauza resurselor
naturale, precum păşunile şi apa necesară irigaţiilor.
Trecerea de la creşterea restrânsă a animalelor la cea extinsă a contribuit considerabil la stabilirea
triburilor nomade în Orientul Apropiat. Vitele, care au fost integrate în religie ca simboluri de cult pentru
forţa şi fertilitatea lor, erau folosite atât ca animale de tracţiune, cât şi la ferme şi păşunat. Cămila era
principalul mijloc de transport în comerţul cu caravane. Grâul şi orzul erau cultivate cel mai mult.
Inventarea plugului pentru arat, sistemele aşezările omeneşti. Un alt obiectiv principal al comunităţilor în
continuă dezvoltare era apărarea de alte populaţii cu care concurau pentru resurse.
Înmulţirea sarcinilor şi complexitatea lor crescândă au dus la o diferenţiere între păturile sociale:
agricultori, meşteşugari, războinici şi administratori. Mai existau şi preoţii care practicau ritualurile
religioase şi încercau să afle momentele potrivite pentru semănatul şi culesul recoltelor, cu ajutorul
calculelor, profeţiilor şi astrologiei.
Conducătorul, regele sau prinţul oraşului, avea un rol special. El iniţia proiectele de lucru in
comunitatea, aflându-se şi în fruntea activităţilor administrative şi religioase. El conducea teritoriul în
numele zeilor şi era trimisul lor pe pământ.
Islamul
Muhammad, întemeietorul religiei islamice, au constituit la Medina teocrația islamică, astfel a fost
organizată o comunitate cu totul diferită cu cele existente deja în Peninsula Arabiei; umma, în sânul
căruia erau depășite diferențele tribale.
După moartea profetului comunitatea ,,umma” islamică a reușit să cucerească teritoriile vechilor
civilizații ale Orientului Apropiat și Mijlociu. Strânsa legătură între religie și organizarea politică a
musulmanilor a dat forma exterioară care manifesta noua religie dar rămân întrebări în legătură cu religia
musulmană și conducerilor statelor islamice dacă au persistat de-a lungul veacurilor.
Datorită ideologilor islamului modern, legăturile nu vor dispărea deoarece religia islamică nu ar
putea exista în afara unei societăți islamice și a unui stat islamic.
Civilizația islamului este deosebit de complexă, fiind o adevărată sinteză a vechilor civilizațiilor
imperialee din Orientul Apropiat și Mijlociu. Chiar și doctrinele religioase islamice și sistemul juridic al
șariei nu sunt decât rezultatul aceste sinteze imperiale dintre civilizațiile spațiului geografic est-
mediteranean dominat de mai vechea sinteză elenistică-romană-bizantină, și cel al Orientului Mijlociu,
dominat de civilizația persană.
Poporul arab iar mai ales cel turc au reușit cu ajutorul și prin intermediul, Coranului să creeze ultima
mare sinteză de civilizație.
Civilizaţia musulmană, aidoma celei occidentale, este o civilizaţie de gradul II, pentru că şi-a
însuşit bunurile, materiale şi culturale, ale lumilor anterioare. Ea nu s-a edificat plecând de la nimic, ci pe
tuful civilizaţiei pestriţe şi foarte vechi care a precedat-o în Orientul Apropiat.
O civilizaţie care a aflat răspunsul genezei sale, dar încă rătăceşte în găsirea aceluia legat de
maturizarea sa, Islamul este ca o civilizaţie stăvilită. În ordinea istorică, civilizaţiile culisează perpetuu,
între materie şi spirit, între nevoi inferioare şi nevoi superioare, între ţeluri cu altitudine joasă şi obiective
înălţătoare

Continentul Negru
Continentul african este cea mai veche zonă populată din lume. Acesta este leaganul a peste o
mie de culturi și fiecare unitate culturală, fiecare trib iși are propriile tradiții și obiceiuri, multe dintre ele
vechi de sute și chiar mii de ani.
Totodată întâlnim aici o mulțime de religii, unele dintre ele autohtone iar altele importate din
Europa și Asia .
Islamul s-a răspândit în Africa de Vest prin comerțul cu berberii din nord. Africa de Nord
fusese cucerită de către regii islamici.
Continentul african a reprezentat, pentru o perioadă lungă de timp, o sursă pentru comerțul cu
sclavi, ceea ce a produs un deficit demografic în Africa. Pe lângă această sursă de forță de muncă, o
atracție a Africii au constituit-o și zăcămintele de diamante.
Cucerirea Africii de către imperiile coloniale europene a fost posibilă și datorită diversității
etnico-lingvistice africane și a nivelului de dezvoltare al civilizațiilor autohtone. Imperiile colonialiste își
vor exercita, astfel, controlul în colonii nu numai în ceea ce privește viața economico-socială, ci și în cea
politică. Dominația colonială europeană a modificat semnificativ viața pe continentul african. Pe de o
parte, a însemnat un progres prin construirea rețelelor de căi ferate, a școlilor, spitalelor sau a instituțiilor
cu caracter administrativ, iar pe de altă parte, amestecul european a avut un impact major în declinul
culturii tradiționale africane.

Extremul Orient
Extremul Orient înseamnă "cazanul" Indiei, pădurile şi junglele ei; China meridională, ploioasă şi
caldă. Insulinda ecuatoriala cu uriaşele ei păduri. India inseamnă de asemenea lndusul, Gangele Mijlociu,
aridul podiş central Dekkan, la adăpostul gaţilor occidentali China inseamnă de asemenea China de nord,
imensă câmpie de loes sau de aluviuni recente, cu iernile ei aspre, Manciuria impădurită, deşerturile
îngheţate din nord.
Subcontinentul indian cuprinde teritoriul pe care astăzi se află India, Pakistan și Bangladesh.
În acest teritoriu s-a dezvoltat o civilizație interesantă. Aici a apărut Brahmanismul, Budhismul, Yoga,
Jainismul și alte filosofii orientale.
Arta indiană tradițională este în principal o artă religioasă. Predomină reprezentările de zei și
zeițe din bogatul pantheon hindus, dar ocazional apar și subiecte non-religioase. Ca stil, putem spune că e
influențată de arta persană și mai târziu de cea islamică. In evul mediu islamul s-a răspândit în partea de
nord a Indiei în timp ce zonele de centru și sud păstrează încă religiile vechi indiene. În secolul XIX,
odată cu dominația britanică au început să apară și influențe ale curentelor artistice europene.
Civilizația chineză își are originea în diverse centre regionale de-a lungul văilor fluviului
Galben și a fluviului Yangtze din epoca neolitică, dar fluviul Galben este cosiderat a fi leagănul
civilizației chineze. Cu mii de ani de istorie continuă, China este una dintre cele mai vechi civilizații din
lume. Civilizatia chineza antica se caracterizreaza printr-un un stil distinct si original. Civilizatia chineza
cuprinde în dezvoltarea sa istorica mai multe perioade marcate de diversele dinastii care si-au pus
amprenta asupra organizarii politico-statale a Chinei. Istoria chineza îsi afla începuturile sale antice în
traditia legendelor, mai mult sau mai putin fanteziste, despre personaje si fapte de civilizatie materiala si
spirituala realizate în cadrul acestei arii geografice. Chinezii inventeaza fabricarea hartiei, isi dezvolta
literatura si arta, stiintele, medicina. Matasea tesuta si pictata in China avea sa provoace constituirea
acelui “Drum al Matasii” si tot acum se va produce dezvoltarea budismului.
Japonia este o frontiera culturala, un loc unde istoria si traditia se impletesc. Pe plan religios, in
secolul al VI-lea d.Hr., in Japonia patrunde budismul. Budismul marcheaza decisiv arta, scrierea,
organizarea sociala si structurile statului. Totusi, japonezii nu isi abandoneaza propria religie, Shintö,
budismul si shintoismul coexistind si astazi, intr-o armonie tipic nipona. Sarbatorile, ceremomiile,
vestimentatia, bucataria specifica, transpun si transfigureaza viata de zi cu zi intr-o lume a simbolurilor,
cunoscuta, inteleasa si traita doar de japonezi.