FEMINISMUL

ANCA RAMONA ANDA

ENE ELENA ANDREEA
DENES SILVIA LORENA
Feminismul a apărut ca reacţie la nedreptatea de gen, adica la devalorizarea femeii
doar datorita sexului.
Gândirea, scrierile şi acţiunile politice feministe s au dezvoltat mai pregnant începând cu secolul
XIX, cu scopul de a contesta poziţia de inferioritate a femeii, aici referindu-ne la dreptl la vot,
detinerea unei proprietati sau accesul la educatie.
Potrivit gândirii feministe, această subordonare sistemică este întreţinută prin sistemul de prejudecăţi
despre inferioritatea raţională a femeilor (misoginism), prin discriminare (sexism) şi prin regimul de
putere bazat pe ideologia supremaţiei bărbăteşti (patriarhat).
Rolul asumat al feminismului este de a identifica, a expune, a critica şi a acţiona împotriva
inegalităţilor de gen construite social în contexte istorice şi culturale foarte diferite.
Debutul feminismului modern este plasat în plină mişcare iluminist revoluţionară şi se leagă atât
de numele unei feministe martire, Olympe de Gouges, autoarea Declaraţiei drepturilor femeii şi
cetăţenei (1791)
cât şi de apariţia în 1792 a cărţii lui Mary Wollstonecraft O revendicare a drepturilor femeii.
Solicitarea dreptului de vot este articulată explicit începând cu a doua jumătate a secolului XIX, când
Harriet Taylor publică anonim în Anglia, în 1851, lucrarea Emanciparea politică a femeii
Obţinerea propriu‑zisă a dreptului de vot pentru femei a reprezentat un proces tumultuous, femeile au
câştigat treptat dreptul electoral în statele europene, deşi limitat sub diverse forme, într ‑un proces care
s‑a desfăşurat într‑un interval de 65 de ani.
În România, ca de altfel în toată zona est‑europeană, feminismul sufragist a fost de mai
mică anvergură şi din cauza faptului că cea mai mare parte a populaţiei era rurală, iar
industrializarea nu a fost atât de puternică precum în statele vestice.

Agenda politică a feministelor
românce, foarte asemănătoare listei de
revendicări a
mişcării internaţionale, este bine
sintetizată pe domenii de către
Eleonora Stratilescu.
1. Economic: plată egală la muncă egală;
protecţia muncii femeilor şi a rezultatelor ei; măsuri
de combatere a mortalităţii infantile în păturile
sărace.
2. Cultural: acces la toate formele de pregătire şi
la toate tipurile de cariere, la toate treptele ierarhice
ale carierelor; aplanarea conflictului
carieră‑maternitate; educaţie mixtă, creştere în
aceleaşi valori şi condiţii, indiferent de gen
3. Căsătorie şi familie: egalitatea între soţi prin
lege şi educaţie, controlul asupra propriei averi,
indiferent de sex; o parte din câştigul bărbatului să
revină femeii pentru munca ei în gospodărie;
eliminarea dublului standard moral, a
concubinajului, întărirea căsătoriei legale:
desfiinţarea autorităţii maritale, a prostituţiei,
cercetarea paternităţii.
4. Social şi politic: drepturi civile şi politice egale;
participarea femeilor la toate instituţiile, demnităţile
şi funcţiile publice, alături de bărbaţi şi la fel ca
bărbaţii; pregătirea politică a femeilor pentru
exercitarea drepturilor lor.

Feministele românce liberale (Adela Xenopol,
Maria Buţureanu, Calypso Botez, Eugenia
Reuss‑Ianculescu) şi socialiste (Sofia Nădejde)
au activat în puţinele centre urbane, reuşind
obţinerea, prin intervenţii publice şi crearea de
reviste şi organizaţii specifice, a unor victorii
importante, deşi parţiale.
Printre acestea s‑au numărat crearea de şcoli
secundare şi de meserii pentru fete, includerea
problemelor femeilor în programul unor partide
politice (Social Democrat şi Ţărănesc), accesul
la profesii liberale până atunci interzise femeilor,
precum avocatura (1920), legea privind păstrarea
naţionalităţii de către femeia căsătorită (1924), legea
pentru organizarea administrativă (1929),
prin care femeile aveau dreptul de a vota şi de a fi
alese în consiliile comunale şi judeţene.
 În 1929, femeilor li se recunoaşte dreptul de vot la nivelul comunei (la alegeri
locale).
Constituţia lui Carol al II‑lea, precum şi Legea Electorală (1939) consacră dreptul
de vot
al femeilor care au împlinit 30 de ani, dar în condiţii de dictatură acest drept nu a
fost
exercitat.
Al Doilea Război Mondial, ca şi primul, a adus schimbări ireversibile în ceea ce priveşte
intrarea treptată a femeilor pe piaţa muncii (înainte de Al Doilea Război Mondial, 25% în
Statele Unite, 28% în Marea Britanie şi 36% în Franţa din populaţia lucrătoare era
reprezentată de femei)
 Simone de Beauvoir
argumenta că „nu te naşti femeie, ci devii”, iar aceasta a stat la baza unei
noi perioade de activism feminist, numită valul II sau „feminismul diferenţei”
O altă preocupare a mişcării feministe din anii 1970 şi 1980 în Statele Unite a reprezentat ‑o
problema controlului femeilor asupra propriului trup, concretizată în campaniile pentru
dreptul la avort, pentru incriminarea violenţei împotriva femeilor, în forme precum violenţa
domestică, violul şi violul marital, hărţuirea sexuală, prostituţia, pornografia.
 În ţările din spaţiul est‑european în care au fost instalate regimuri comuniste, feminismul
din valul I nu s‑a transformat în mişcarea valului II şi, mai mult, memoria sa a fost îngropată,
la fel ca a oricărei alte ideologii democratice
 Noul regim politic a antrenat schimbări radicale în statutul legal al femeilor, pentru care
mişcarea de femei din centrul şi estul Europei de la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX dusese o activitate intensă, însă fără rezultate spectaculoase. Noile constituţii
ale statelor comuniste prevedeau egalitatea deplină în drepturi între femei şi bărbaţi. Spre
exemplu, constituţia Republicii Populare Române, adoptată în 1948, a consfiinţit egalitatea în
drepturi dintre femei şi bărbaţi „în toate domeniile vieţii de Stat, economic, social, cultural
politic şi de drept privat”, fără însă ca vreo lege să pedepsească discriminarea femeilor.
 . Singura formă de emancipare a femeilor admisă
în ideologia şi politicile statului comunist a fost cea realizată prin muncă. În acest sens, femeile
şi‑au căpătat independenţa economică faţă de bărbaţi, însă au experimentat dubla zi de muncă,
acasă şi la serviciu. Mai mult, în sfera muncii ele au deţinut poziţii ierarhic subordonate şi au
lucrat mai ales în sectoarele economice numite industrie uşoară, spre deosebire de bărbaţi,
care au lucrat în aşa‑numita industrie grea.
 Egalitatea politică a fost, la rândul ei, formală. Felul în care femeile erau reprezentate
la nivel politic de către regimul comunist a reflectat în fapt desconsiderarea acestora ca
fiind mai puţin capabile sau, în orice caz, natural înclinate către anumite tipuri de muncă
în construcţia statului socialist.
 Feminismul în România postcomunistă

În România postcomunistă, ca şi în celelalte state de tranziţie ale Europei Centrale şi de Est, s ‐au
manifestat o revitalizare a perspectivei tradiţionaliste asupra rolurilor de gen şi o retragere a multor femei
fie în spaţiul casnic prin faliment industrial, fie în spaţiul mai puţin conflictual al organizaţiilor
neguvernamentale. Climatul intelectual a contribuit şi el: o atitudine de respingere faţă de ideologii, în
special faţă de cele de stânga, asociate cu egalitarismul forţat al perioadei comuniste, şi un antifeminism
preventiv, practicat atât de intelectualii publici, cât şi de organizaţiile de femei din partidele politice, au
alimentat rezerva femeilor faţă de feminism (Miroiu, 1999, 2004, 2006; Pasti, 2003; Vincze, 2002;
Grunberg, 2000).Încercările de reducere a sectorului public în perioada de tranziţie au scos la suprafaţă
atât ierarhiile de gen de pe piaţa muncii din comunism, constând în segregarea ocupaţională de gen.
 Dată fiind marginalitatea mişcării feministe faţă de scena politicii de stat, evoluţiile legislative privind protecţia
drepturilor femeilor din România au fost realizate mai degrabă printr ‐un feminism „room ‐service”, aşa cum îl numeşte
Mihaela Miroiu, importat din statele occidentale sub presiunea aderării la Uniunea Europeană (Miroiu, 2004, p. 257).
Astfel, au fost adoptate Legea concediului paternal (1999), Legea cu privire la prevenirea şi combaterea tuturor
formelor de discriminare (2002), Legea privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi (2002) şi Legea pentru
prevenirea şi combatarea violenţei în familie (2003), iar Constituţia din 2003 a inclus principiul egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi. În 2005 a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Egalitatea între Femei şi Bărbaţi (ANES),
responsabilă cu implementarea transversală a principiului egalităţii de gen şi cu elaborarea strategiilor de egalitate de
şanse între femei şi bărbaţi. Însă lipsa de substanţă a acestor măsuri instituționale şi lipsa de internalizare a principiului
egalităţii de şanse, precum şi politizarea conducerii ANES (care nu a avut niciodată o persoană de orientare sau măcar
de cunoaştere feministă în fruntea ei) au fost relevate nu doar de absenţa mecanismelor care să facă efective legile
expuse mai sus, ci şi de faptul că implementarea acestora a fost cea dintâi sacrificată în procesul de reducere a
sectorului public antrenat de criza economică mondială
 Cu toate că este dificil să vorbim despre feminism ca ideologie şi mişcare socială în perioada
postcomunistă, au existat figuri publice asumat feministe, venite în special din spaţiul academic,
precum Mihaela Miroiu, Laura Grunberg, Liliana Popescu, etc.
Eforturile primilor feminişti ai tranziţiei au fost concentrate şi într‐o combatere a discursului public
misogin şi antifeminist, practicat atât în mediul politic, cât şi în mediul cultural şi în mass ‐media.
Articolul lui Dan Ciachir „Frigiditate şi ateism”, în care acesta asocia feminismul cu frigiditatea,
singurătatea şi lipsa credinţei în Dumnezeu şi expunea o perspectivă nostalgic ‐tradiţionalistă asupra
rolurilor naturale pierdute ale femeilor, a primit răspunsuri prompte din partea unor feministe din
mediul academic şi jurnalistic, precum Mihaela Miroiu şi Miruna Munteanu.
 Acesta este doar unul dintre nenumăratele exemple de prevenţie publică împotriva feminismului, pe care
unele dintre feministele românce au combătut‐o sistematic, laolaltă cu multele şi diversele probleme cu
care se confruntau femeile în perioada tranziţiei, precum condiţiile precare de trai sau misoginismul
dominant în mediul politic (vezi Miroiu, 2006). Grupările feministe au organizat în aprilie 2000 un protest
împotriva incitării la violenţă împotriva femeilor în mass‐media (vezi Popescu, 2004). Necesitatea
orientării feministelor postcomuniste către combaterea sexismului din mass‐media româneşti şi în educaţie
a fost întărită de rezultatele unei cercetări din 2005, care a relevat reprezentarea preponderentă a femeilor
în presă drept vedete, persoane dependente, victime, obiecte sexuale, mame sau soţii, prin urmare
promovarea unei imagini fie hipersexualizate, fie limitate la un statut de dependenţă faţă de bărbaţi şi
rolurile tradiționale.
 După anul 2000, abordările feministe, atât cele academice, cât şi cele din zona societăţii civile, s ‐au
dezvoltat şi diversificat, mai mult, şi‐au întărit relaţiile cu politicul. Dezvoltarea cercetării privind
diverse aspecte ale problematicii de gen, precum interese şi reprezentare politice, discriminare multiplă,
excluziune socială, diversificarea spectrului de acţiune al societăţii civile feministe (de la femeile din
mediul rural la femeile roma), a relevat inegalităţile structurale dintre femei şi bărbaţi în societatea
românească şi a constituit o sursă esenţială de legitimare a activismului feminist.
 Organizaţii neguvernamentale precum Şanse Egale pentru Femei, Centrul Parteneriat pentru Egalitate
(CPES), Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de gen – FILIA, Mame pentru Mame sau Front sunt
active şi din ce în ce mai vizibile în spaţiul public, iar cooperarea lor este favorizată de necesitatea
contestării publice a iniţiativelor politice.
În privinţa ralierii la viziunea anticapitalistă a mişcării pentru dreptate globală, feminismul românesc este
divizat ideologic. După 50 de ani de economie planificată şi dictatură politică sub regimul comunist,
feminismul românesc postcomunist a fost unul ataşat ideilor liberale, cu accent pe delegitimarea discri ‐
minării de gen, una dintre valorile sale centrale fiind autonomia personală, valoare care descinde din
liberalismul etic (preponderent şi explicit dezvoltat în lucrările Mihaelei Miroiu, 2004, 2007). De aceea,
asocierea patriarhatului cu capitalismul în contextul feminismului marxist şi socialist occidental a fost mai
degrabă obiectul criticilor feministelor românce
 Ocupaţi patriarhatul! Criza economică, mişcările pentru
dreptate globală şi radicalizarea feminismului

Recesiunea economică pusă pe seama slabei reglementări a pieţelor de către statele naţionale a antrenat
sărăcirea populaţiei prin creşterea şomajului şi scăderea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai. Mai
mult, în încercarea de a restabili echilibrul economic, guvernele naţionale au atacat în primul rând bugetele
asociate drepturilor sociale ale cetăţenilor, precum educaţia, sănătatea, asistenţa socială sau sistemul de
pensii. Reducerea cheltuielilor sociale ale statului a avut efecte negative în primul rând asupra persoanelor
din grupurile cele mai vulnerabile social şi economic, precum femeile, populaţia feminină fiind cea mai
afectată de tăierile bugetare în zonele unde domină numeric (educaţie şi sănătate), dar şi cea mai
dependentă de politicile şi infrastructura sociale (precum politicile de reconciliere între viaţa profesională
şi cea personală: mai ales creşe şi grădiniţe publice şi sistemul de muncă part‐time).
 Totodată, în încercarea de a reduce costurile, statele naţionale au început să micşoreze sectorul public,
prin concedieri şi tăieri masive ale salariilor şi prin blocarea posturilor administrative, ceea ce, din nou,
a afectat mai ales femeile, forţă de muncă majoritară în acest sector. Aceste măsuri de reducere a
statului bunăstării sunt argumentate prin asumarea unei ideologii neoliberale (cu iz neoconservator),
prin care guvernele naţionale, sub presiunea organizațiilor economice supranaţionale (precum Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială sau Organizaţia Mondială pentru Comerţ), promovează
realizarea bunăstării sociale ca decurgând natural din funcţionarea nereglementată de stat a pieţelor şi
încearcă să delegitimeze rolul redistributiv al statului (dar nu şi pe cel represiv), sfârşind prin ignorarea
dezavantajelor structurale drept cauză a sărăciei.
În aceste condiţii, au existat două tipuri de reacţie feministă. Primul a fost unul instituţional, întreprins prin
pârghii formale şi a venit din partea organizaţiilor feministe reunite de European Women’s Lobby, prin
această reţea au fost emise mai multe luări de poziţie cu privire la modul în care criza financiară globală
afectează femeile, prezente masiv pe piaţa muncii şi plătitoare de taxe şi impozite şi la felul cum trebuie
luate în considerare interesele şi nevoile acestora în proiectarea de măsuri anticriză de către statele
europene.
 Un al doilea tip de reacţie feministă a venit prin intermediul noului val de nesupunere civică izbucnit în
2010 mai întâi în ţările arabe, mişcare numită Primăvara Arabă, şi apoi, sub influenţa acesteia, în Spania.
Aceste mişcări se autodefinesc drept mişcări pentru democraţie participativă, de rezistenţă împotriva
corupţiei, a lipsei de transparenţă guvernamentală, a inegalităţilor sociale create şi perpetuate prin
acumularea de capital în mâinile „celor puţini”.
 Pentru ca mişcările de ocupare să nu repete scenariul revoltelor din anii 1960, când femeile au fost
marginalizate cu toate că au protestat alături de bărbaţi (Miroiu, 2004, p. 66), în cadrul mişcării Occupy
a apărut platforma Ocupaţi Patriarhatul, un spaţiu global de analiză şi organizare feministă, care a atras
atenţia că mişcarea pentru dreptate globală ar fi inconsistentă dacă ar tolera comportamentele sexiste şi
misogine la evenimentele sale. Astfel, la lista de priorităţi a noii mişcări trebuie adăugate şi cele
referitoare la eliminarea discriminării economice a femeilor şi salarizarea egală pentru muncă egală,
politici şi infrastructură legate de îngrijirea copiilor, toleranţă zero faţă de violenţa împotriva femeilor,
traficul de persoane şi intruziunea statului în chestiunea drepturilor reproductive.
 Odată cu declanşarea şi amplificarea crizei economice globale şi cu apariţia acestor noi mişcări
anticapitaliste, s‐a produs o reradicalizare a feminismului şi o reorientare a acestuia spre ideile de stânga .
 Hester Eisenstein, argumentează că alegerea lui Obama ca preşedinte SUA reprezintă o modalitate prin
care elitele neoliberale dau o faţă mai prietenoasă ambiţiilor imperialiste ale Statelor Unite şi, de
asemenea, o manifestare a modului în care sistemul capitalist asimilează şi neutralizează critica îndreptată
împotriva sa. În acest sens, ea propune o serie de puncte strategice pentru feministele socialiste în epoca
Obama: introducerea pe agendă a criticii capitalismului şi a posibilităţii socialismului, vindecarea rupturii
între feminism şi ideologia de stânga, întărirea criticii feministe antiimperialiste, discutarea felului în care
mişcarea de femei poate construi o solidaritate între femeile din clase sociale diferite, desprinderea
proiectului de emancipare a femeilor de cel al modernizării capitaliste şi regândirea de perspective asupra
dezvoltării economice gestionate de către stat (Eisenstein, 2009).
 Feminismul pe plan mondial după 1989

Anii 1990 au antrenat revitalizarea mișcărilor feministe, atât la nivel național, cât și internațional. În
această perioadă procesul de globalizare și întărire a mecanismelor pentru protecția drepturilor femeilor a
început să se dezvolte ceea ce a favorizat avansarea agendei egalității de gen pentru toate grupările
feinisme, sub forma rețelelor naționale cât și transnaționale.
Totodată, ocuparea de către femei a unor funcții de conducere în state aflate sub proces de
democratizare, precum Ellen Johnson Sirleaf în Liberia, Benazir Bhutto în Pakistan sau Khalida Zia în
Bangladesh, dar și schimbarea ideologică în Statele Unite ale Americii odată cu alegerea lui Barack
Obama ca și președinte, a influențat vizibilitatea problematicii drepturilor femeilor.
 Postcolonialism, postmodernism, postfeminism şi feminismul
valului III

Revitalizarea şi recâştigarea vizibilităţii publice a mişcării feministe după anii 1990 pot fi mai bine
înţelese printr‑o scurtă prezentare a contextului politic, social şi economic specific spaţiului
american în perioada respectivă, întrucât primele texte ale unui nou val feminist au apărut în SUA.
 Guvernarea neoliberală a lui Reagan şi mai apoi cea a lui Bush din anii ’80,
caracterizate de o reorientare către soluţiile pieţei libere şi de scăderea sectorului
public, laolaltă cu transnaţionalizarea capitalului, privatizarea şi scăderea economică,
au avut un rol important în configurarea a ceea ce s‑a numit „o nouă generaţie
feministă”
În plus, factori ca micşorarea inegalităţii de venituri dintre femei şi bărbaţi,
participarea masivă a femeilor pe piaţa muncii, creşterea puterii de cumpărare a
femeilor, precum şi puternica mediatizare a proceselor privind violenţa împotriva
femeilor au dus la apariţia unor voci care vorbeau despre faptul că feminismul şi ‑a
atins scopul, iar egalitatea dintre femei şi bărbaţi a fost obţinută. .

În acest context a început să devină vocală o
nouă generaţie de femei, care s‑a definit prin
opoziţia sa faţă de feministele valului II.
Distanţarea de feminismul valului II s‑a făcut
în două feluri.
1. feministe precum Camille Paglia, Christina
Hoff Sommers şi Naomi Wolf au apărut în
spaţiul public promovând un feminism al
puterii, pe care l‑au contrapus feminismului
„victimist” al valului II. . În schimb, susţinea că
perspectiva în care femeile apar ca victime este
dăunătoare şi falsă.
 
2. feminismul valului III, a introdus un discurs
alternativ celui de mai sus şi mai substanţial decât
acesta, pentru care două elemente erau definitorii:
pluralitatea şi intersecţionalitatea identităţilor
femeilor şi accentul pe construirea de coaliţii largi
între mişcările sociale ale grupurilor dezavantajate
 Feministele valului III au lansat o nouă chemare la luptă împotriva nedreptăţilor sistematice la care sunt
supuse femeile şi au combătut vehement ideea că ideologia feministă nu ar mai avea obiect.
 
„Scriu această pledoarie către toate femeile, în special femeile din generaţia mea: fie ca alegerea lui Thomas
să vă reamintească, cum mi‑a amintit mie, că lupta este departe de a fi încheiată. Fie ca această ignorare a
experienţei unei femei să vă revolte. Transformaţi această revoltă în putere politică. [...] Nu sunt o
postfeministă, eu reprezint al treilea val” - Rebecca Walker în ,,Becoming the Third Wave
 
Leslie Heywood şi Jennifer Drake, alte două feministe proeminente ale valului III, resping de asemenea
postfeminismul şi reafirmă accentul pe pluralitate şi necesitatea construirii de coaliţii
 
 Cu toate că feministele valului III se disting de postfeministe în multe privinţe, aceste două curente
ideologice au şi aspecte comune pentru care au fost criticate, în special de feministele
globaliste, postcolonialiste şi de către cele socialiste.
 
Aceste trăsături comune constau în accentul noii generaţii pe afirmarea drepturilor sexuale şi
reproductive, pe pluralitatea şi fluiditatea identităţilor (influenţă a postmodernismului) şi pe
dimensiunea culturală a inegalităţilor dintre femei şi bărbaţi.
 
Alte feministe critică discursul noului val pentru neclaritatea relaţiei între critica culturală feministă şi
acţiunea politică. Accentul noii generaţii pe semnificarea personală a feminismului, pe feminism ca
practică cotidiană şi pe critica producţiei culturale ca formă de contestare politică a dus în cele din
urmă la limitarea acţiunii politice la producţia culturală
 Rezistenţa conservatoare şi noua administraţie
pro‑feministă din Statele Unite
 
În Statele Unite, asumarea la nivel guvernamental a egalităţii dintre femei şi bărbaţi şi a drepturilor
femeilor urmează un model tradiţional al polarităţii ideologice stânga ‑dreapta, respectiv
democraţi/republicani, în care democraţii sunt mai receptivi faţă de revendicările feministe, iar
republicanii mai refractari în aplicarea lor. Acesta poate fi cel mai bine ilustrat prin prezentarea
diferenţelor de abordare a problematicii de gen de către preşedinţiile Clinton/Bush/Obama, pe parcursul
anilor 1990 şi 2000.
 
 Abordarea de către Clinton a egalităţii de gen a fost favorizată, ca în celelalte
contexte naţionale, de pregătirea Conferinţei Mondiale a Femeilor de la Beijing. În
acest sens, Clinton a înfiinţat în 1995 Consiliul Interministerial privind Femeile, cu
rolul de a iniţia proiecte sensibile la gen în departamentele guvernamentale.
Odată cu venirea la putere a republicanilor, în 2000, s‑au produs o serie de
reorientări în abordarea problematicii de gen: Comisia Interministerială
privind Femeile a fost desfiinţată, dialogul internaţional privind agenda
Naţiunilor Unite a fost limitat la combaterea prostituţiei şi traficului de
persoane, iar fondurile publice alocate pentru implementarea egalităţii de
gen în domenii precum munca, educaţia şi asistenţa socială pentru mamele
singure au fost reduse substanţial, fiind în schimb încurajate femeile ca
mici întreprinzători.
Această reorientare este explicabilă pe de o parte prin agenda
economică neoliberală a administraţiei Bush şi pe de altă parte prin
agenda morală conservatoare a acesteia, constând în susţinerea
rolurilor tradiţionale de gen sub lozinca „Mame, staţi acasă!” şi în
opoziţia faţă de avort.
Mai mult, vizibilitatea crescută după anii 2000 a organizaţiilor
de femei cu poziţii neoliberale şi conservatoare (Independent
Women’s Forum, Feminists for Life sau Susan B. Anthony
List) şi îmbunătăţirea capacităţii organizatorice a unui număr
din ce în ce mai mare de grupări şi organizaţii antiavort
( National Right to Life sau Pro‑Life Action League) se
constituie într‑o ameninţare serioasă la adresa drepturilor
reproductive în Statele Unite.
 National Organization for Women a rămas şi după 1990 una dintre cele mai
active şi perseverente organizaţii pentru apărarea drepturilor femeilor, iar pe
agenda sa drepturile reproductive reprezintă o prioritate
 
Alegerile prezidenţiale din 2008 şi câştigarea lor de către Barack Obama au
reprezentat o dublă schimbare ideologică, constând pe de o parte în depăşirea
barierelor de rasă, Obama fiind primul preşedinte afro‑american din istoria
Statelor Unite, şi pe de altă parte în asumarea unei identităţi ideologice pe care
nici un alt şef de stat nu a mai afişat‑o, cea feministă.
 
Totodată, acesta a candidat cu cea mai puternică platformă pentru drepturile
femeilor din istoria Americii. Sprijinul pentru drepturile femeilor manifestat de
către administraţia Obama a fost de altfel inaugurat la câteva zile de la învestirea
în funcţia de preşedinte, prin promulgarea Actului privind Salarizarea dreaptă .
 Spre deosebire de preşedinţia democratului Clinton,
Obama manifestă un angajament pentru drepturile
femeilor atât în politica externă, cât şi în cea internă.
Numirea ca secretar de stat a lui Hillary Rodham Clinton,
cunoscută pentru perseverenta susţinere a drepturilor
femeilor din perioada în care a fost prima doamnă a
Statelor Unite, a dat substanţă angajamentului feminist
discursiv al lui Obama.
Feminism şi islam
Diversificarea vocilor şi perspectivelor feministe după 1990 a dus
dus la apariţia unor dispute teoretice cu privire la definirea
feminismului ca ideologie şi la compatibilităţile sale
ideologice cu alte curente de gândire. O asemenea dispută are loc în
legătură cu compatibilitatea dintre feminism şi ideologia islamică,
în societăţile guvernate după legea islamică Sharia.
Cum poate fi adoptată o religie bazată pe o puternică şi clară
ierarhie de gen drept cadru al luptei pentru egalitate între femei şi
bărbaţi. Nu este, în aceste condiţii, improprie
asocierea „feminism islamic”
 Mişcarea de contestare a inegalităţilor dintre femei şi
bărbaţi legitimată prin învăţătura islamică a început la
jumătatea secolului XIX în societăţile musulmane.
 
Pentru a‑şi legitima revendicările, primele feministe din
ţările musulmane au formulat problema egalităţii dintre
femei şi bărbaţi în limbaj coranic, încercând să arate că
fundamentele religiei islamice nu sunt incompatibile cu
drepturile femeilor
 Feminismul European

Anii 1990 au adus schimbări semnificative în ceea ce priveşte

abordarea la nivel naţional şi supranaţional a problematicii de gen. Pe
de o parte, dezvoltarea Uniunii Europene ca
structură politică prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam şi
consolidarea ariei şi capacităţii de decizie a acesteia prin sporirea
puterii Parlamentului European au avut consecinţe atât în ceea ce
priveşte gestionarea de către statele membre a inegalităţilor dintre
femei şi bărbaţi, cât şi în ceea ce priveşte instituirea unor noi
mecanisme de reglementare a relaţiei cetăţenilor cu instituţiile
europene
 Europa Occidentală şi instituţionalizarea feminismului

Declaraţia adoptată în 1995 la Beijing, la a patra Conferinţă

Mondială a femeilor, adoptarea ulterioară de către Consiliul
Europei a pespectivei integratoare de gen în abordarea inega
lităţilor dintre femei şi bărbaţi şi preluarea acesteia de către
Uniunea Europeană au influenţat semnificativ includerea
intereselor femeilor pe agenda politică a statelor europene.
 Ideologiile dominante şi culoarea politică a guvernelor,
relaţia dintre instituţiile religioase şi cele politice, precum
şi aspecte mai tehnice privind configurarea partidelor
politice, a instituţiilor statului şi a accesului la acestea au
influenţat reprezentarea şi reprezentativitatea femeilor în
structurile de putere, pe de o parte, şi, pe de altă parte,
coeziunea organizaţiilor de femei şi cooperarea dintre
acestea şi instituţiile statului.
în Europa Occidentală feminismul a cunoscut un proces de
instituţionalizare. În literatura de specialitate, acesta
este numit „feminism de stat”
Acesta este deseori asociat cu structuri specifice la nivel
guvernamental, parlamentar, partinic şi sindical, constituite
pentru reprezentarea intereselor femeilor, şi cuprinde comisii şi
agenţii de egalitate de şanse şi organizaţii de femei din cadrul
partidelor politice.
Procesul de instituţionalizare a feminismului în statele Europei Occidentale a
determinat diversificarea nivelurilor de acţiune ale mişcării de femei, fapt ce
ne determină să vorbim despre feminism în cel puţin trei forme:
grupurile feministe grassroots -s‑a dovedit şi cel mai vulnerabil la
schimbările antrenate de accederea la guvernare a partidelor de dreapta şi
conservatoare.
 
organizaţiile neguvernamentale active la nivel naţional -uneori sunt
organizate în reţele naţionale în scopul eficientizării activităţii de lobby
 
structurile politice ale femeilor din interiorul sistemului politic.-constituite în
comisii pentru egalitate de şanse la nivel parlamentar şi guvernamental sau în
organizaţii de femei din cadrul partidelor politice
 
În legătură cu interacţiunea acestor niveluri de activitate feministă în
statele Europei Occidentale se pot observa două tendinţe: pe de o
parte, influenţa presiunii organizaţiilor mişcării de femei în
introducerea problematicii de gen pe agenda publică şi pe cea
formală, iar pe de altă parte, preluarea problematicii de gen pe
agenda partidelor cu o ideologie de dreapta, rezultată din
colaborarea transpartinică a femeilor din politica naţională.Dacă
luăm ca exemplu pentru aceste evoluţii problema reprezentării
politice a femeilor, putem observa extinderea alianţelor ideologice
ale feminismului către dreapta politică, inclusiv către extrema
dreaptă.
 Deşi asumarea politică a obiectivelor feministe de către întreg spectrul ideologic din statele
europene occidentale constituie un suces al feminismului ca ideologie şi ca mişcare,
intrarea acestuia în mainstream are dezavantajele sale, argumentează unele teoreticiene
„În tensiunea dintre feminism şi mainstream proiectul feminist este integrat într‑un mod care îl
asimilează status quo‑ului sau acesta colonizează, hibridizează şi schimbă mainstream‑ul?
Această tensiune dintre feminism şi mainstream este potenţial productivă pentru ambele, deşi
poate, în anumite circumstanţe, să ducă la pierderea forţei distinctive a feminismului”- Sylvia
Walby
În mod similar, Carisa Showden, discutând despre construirea de alianţe cu alte mişcări
sociale caracteristică valului III al feminismului şi despre respingerea de către noul feminism
a tradiţionalelor categorii de analiză precum sexul şi genul, se întreabă dacă feminismul
valului III ar trebui să se numească „noul feminism” sau doar „activism pentru dreptate
socială”
 Feminismul în Europa Centrală şi de Est
Înţelegerea modului în care a evoluat ideologia feministă şi a celui în care mişcarea de
femei s‑a dezvoltat şi a interacţionat cu sistemul politic după anii 1990 în Europa
Centrală şi de Est depinde în bună măsură de înţelegerea modului în care regimurile
comuniste au configurat relaţiile dintre femei şi bărbaţi.
 
Pentru feministele din estul Europei, patriarhatul nu constase atât în dependenţa de
bărbaţi în spaţiul privat, cât în dependenţa de partidul ‑stat. Prin urmare, în vreme ce
pentru feministele vestice patriarhatul privat era şi el obiect al contestării, pentru
feministele estice era contestat patriarhatul public al statului totalitar. În condiţiile
intruziunii statului în toate aspectele vieţilor cetăţenilor săi, spaţiul privat şi familia erau
percepute de femeile est‑europene mai ales ca ca o zonă de refugiu .
 Feministele estice şi cele vestice au contribuit şi experiementarea şi înţelegerea diferite a
participării la munca salariată ca drept cetăţenesc. În vreme ce în Occident obţinerea statutului
de angajată pe piaţa muncii a fost unul dintre obiectivele mişcării feministe, iar munca era
văzută ca sursă de împlinire şi autonomie, în Europa comunistă participarea femeilor pe piaţa
muncii era o obligaţie impusă de stat, astfel că, laolaltă cu rolurile de soţie şi mamă, cel de
muncitoare a dus la
supraîncărcarea femeilor, la fenomenul dublei zile de muncă .
 
Experienţele diferite ale femeilor din statele postcomuniste nu puteau fi deci forţate în
definiţiile şi conceptualizările feminismului vestic, fapt ce a dus la dispute între cele două,
feministele estice împărtăşind criticile de imperialism aduse feminismului occidental de teoria
postcolonială.
 Un alt punct de disensiune între feminismul estic şi cel vestic a pornit de
la aceeaşi problemă a înţelegerii comune a oprimării, iar criticilor privind
definirea sa în acord cu experienţa unei părţi a femeilor occidentale li
s‑au adăugat criticile privind apolitismul
Feminismul antrenat de definirea multiplă a opresiunii. După cum am
discutat într‑o secţiune anterioară, influenţa postmodernismului asupra
feminismului a dus la chestionarea omogenităţii femeilor ca grup, iar
accentul nu s‑a mai pus atât pe diferenţele dintre bărbaţi şi femei, cât pe
cele dintre
femei, ca având interese diferite, în funcţie de intersecţia identităţilor lor
multiple .
 Prin urmare, feministele din Europa postcomunistă insistă pe de o parte pe diferenţele istorice dintre
situaţia femeilor din Vest şi din Est, fapt care impune admiterea unei multitudini de tipuri de
discriminare şi oprimare şi adaptarea unor concepte şi teorii vestice, şi pe de altă parte pe asemănările
mai degrabă decât pe diversitatea femeilor estice, ca prim pas în formularea unei agende feministe
comune în ţările postcomuniste.
 
În acord cu această perspectivă de construcţie a agendei comune a femeilor, feministele est ‑europene
s‑au confruntat în primul rând cu revigorarea discursurilor de dreapta, naţionaliste
sau religioase, a căror predominanţă a dus la ignorarea sau la tratarea instrumentală a problematicii
femeilor în noile regimuri .
 
Dincolo de dificultăţile întâmpinate în nominalizarea pe poziţii eligibile
pe listele electorale ale partidelor politice, reprezentarea femeilor în
Europa Centrală şi de Est a fost îngreunată de cel puţin alte două
elemente: lipsa de reprezentativitate a femeilor din noile parlamente şi
guverne şi marginalitatea mişcării de femei în statele postcomuniste.
 În concluzie, feminismul asumat a constituit un demers ideologic
izolat în ţările postcomuniste, atât în rândul societăţii civile şi al
organizaţiilor de femei, cât şi în politică. Intrarea
problematicii dreptăţii de gen pe agenda publică s‑a produs mai
degrabă în urma presiunilor pentru aderarea noilor state democratice
la Uniunea Europeană şi mai puţin în urma presiunii mişcărilor
interne de femei. Acest proces este caracteristic şi pentru cazul
românesc.