Dimitrie Gusti –Biografie

Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași – d. 30 octombrie 1955, București), a fost
un filosof, sociolog și etician român. Membru al Academiei Române din 1919,
președintele Academiei Române (1944 - 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor
între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Dimitrie Gusti est considerat a fi
creatorul sociologiei românești.

Gusti a fost fondatorul Școlii Sociologice de la București. El rezumă sistemul său sociologic la
câteva enunțuri:

 Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei printr-o
organizare activă și o interdependență sufletească.
 Esența societății este voința socială.
 Voința socială depune ca manifestări de viață: o activitate economică și una spirituală,
reglementate de o a activitate juridică și de o activitate politică.
 Voința socială este condiționată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi
reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic și istoric.
 Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub înrâurirea
factorilor condiționanți, se numesc procese sociale.
 Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci, le putem
prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.
Plecând de la sistemul său, a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea
simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre și manifestări, folosind echipe de specialiști din
domeniul științelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învățători etc.

Opere principale

 Egoismus und Altruismus, 19040

 Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, (2 volume), 1939
 Problema sociologiei, 1940

Ca profesor, pune accent pe însusirea şi aplicarea metodelor de cercetare de către studenţi,

fără de care considera că pregătirea teoretică nu şi-ar fi avut rostul. Fondează şi conduce
Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1919-1921), Institutul Social Român (1921-1939;
1944-1948), Institutul de Ştiinţe Sociale al României (1939-1944), Consiliul Naţional de
Cercetări Ştiinţifice (1947-1948)

Are o contribuţie importantă la înfiinţarea Muzeului Satului din Bucureşti (1936), pentru care a
depus o muncă stăruitoare. Infiinţează şi conduce revistele "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma
socială" (1919-1943) şi „Sociologie românească" (1936-1944).

A enunţat legea unităţilor sociale, susţinând că realitatea socială este rezultatul diverselor
manifestări individuale - economice, spirituale, juridice şi politice, fiecare într-o proporţie şi
prioritate diferită - şi al influenţelor unor factori istorici, pşihologici, biologici, cosmici.

A înfiinţat primele cămine culturale, pentru ca în lumea satului să ajungă cultura.

 REFORMĂ SOCIALĂ

Ca şi conducător al campaniilor de
cercetări monografice, al echipelor
studenţeşti ale Fundaţiei Regale
"Principele Carol" şi al revistei "Sociologie
românească", a militat pentru cunoaşterea
concretă a realităţilor româneşti, ca şi
pentru ridicarea culturală a satelor cu
ajutorul muncii organizate a elitelor
culturale, elite care la vremea aceea
aveau un contact direct cu lumea rurală şi
considerau necesară pentru modernizarea
ţării ridicarea intelectuală, morală şi
economică a locuitorilor ei. Este un
exemplu care ar trebui reconsiderat în
condiţiile zilelor noastre când ar trebui să
ne amintim că o societate mai bună este
una formată din oameni educaţi.

Dimitrie Gusti a considerat necesară

reforma socială şi a întreprins o serie de
acţiuni, în calitate de director al Casei
Culturii Poporului şi apoi al Fundaţiei
Culturale "Principele Carol", pentru
organizarea "culturii poporului".

MUZEUL SOCIAL

Dar pentru noi, Dimitrie Gusti rămâne FONDATORUL celui mai curat loc al memoriei
româneşti - satul din Bucureşti numit astăzi - Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti".
Proiectul "Muzeului social" gândit de profesorul Dimitrie Gusti,

Muzeul Naţional al Satului a rămas singura instituţie rezultată din strădaniile Şcolii Sociologice
de la Bucureşti, care se bucură de apreciere şi succes.

Viata Privata

După tentativa nereuşită a lui Dimitrie Gusti, din vremea studiilor în Germania, de a se căsători
cuElsa, fiica mai mare a lui Franz von Liszt, odată ajuns profesor la Universitatea din Iaşi se
punea şi problema realizării unui mariaj flatant şi care să ofere un „nume”. În acest context, se
căsătoreşte oarecum precipitat cu Martha Stroici, descendentă a unei vechi familii de boieri
moldoveni (de-ai lui Luca Stroici, din a doua jumătate a veacului XVI), a cărui tată – Gh. Stroici
–, pe lângă faptul că poseda o avere funciară respectabilă (printre care şi Volovăţul), a ocupat
în câteva rânduri fotoliul de deputat şi de senator din partea Partidului Conservator.

Aflat în cercul unor intelectuali ieşeni ce organizau reuniuni când la unul, când la altul, cea mai
des frecventată casă era cea a lui Romeo Drăghici, avocat de profesie, şi el descendent dintr-o
 familie boierească, însă un excelent violonist pe atunci. La acesta se organizau frecvent serate
muzicale, la care participau familiile D. Gusti şi Ion Petrovici (aceştia doi fiind înrudiţi de altfel),
Mihai Ralea şi I.D. Suchianu (mai apoi cumnaţi), Vespasian Pella, Ionel Teodoreanu,
Demostene Botez ş.a. Aşadar, prestigiul lui Romeo Drăghici era mare, sporit în anii de refugiu
ai primului război mondial şi de faptul că la Iaşi cântase împreună cu George Enescu, legând cu
acesta o strânsă şi îndelungată prietenie3. Însă aceste frecvente vizite şi întâlniri cu familia
Gusti au făcut ca între.

Romeo şi Martha să se nască o puternică relaţie amoroasă, ce va duce la divorţul sociologului şi

la mariajul celor doi îndrăgostiţi.

Mariajul n-avea să dureze mult, Martha îndrăgostindu-se de avocatul Romică Drăghici, motiv
pentru care Gusti va divorţa, recăsătorindu-se apoi nu cu un „nume”, dar care – prin hazard – îi va
aduce şi beneficii sociale deosebite în vremea regelui Carol II.

Dimitrie Gusti se desparte de prima soţie în condiţiile amintite mai sus, pentru a se recăsători cu
Elena Miletineanu profesoară de germană, fiica unui farmacist din Piatra Neamţ, evreu creştinat.
Această de-a doua soţie era verişoară cu Elena Lupescu (născută Wolf), metresa lui Carol II,
femeie extrem de puternică după redobândirea tronului de către amantul cu sânge regal. În bună
parte, această „alianţă” poate explica şi funcţiile importante pe care le-a deţinut Gusti în anii
regimului Carol II23. Însă dincolo de acest aspect, „doamna Gusti era primitoare, cu o notă de
distincţie în ţinută şi în discuţii, apropiată prin zâmbetul ei candid, luminat de nişte ochi albaştri.

În perioada interbelică, Dimitrie Gusti avea un apartament confortabil, luxos, mobilat modern, cu
tablouri, obiecte de artă, cărţi răspândite pretutindeni etc., situat într-unul din blocurile „Generala”
de pe str. Maria Rosetti. Pe biroul său era „o dezordine simpatică: dosare, foi-manuscrise, reviste
şi ziare desfăcute” etc., corespondenţă, instrumente de scris etc., ce indica o dublă valenţă a lui
Gusti: de „acribie savantă”, dar şi de „puţină boemie intelectuală”144. În 1938, D. Gusti devine
proprietarul unei noi locuinţe, o casă impozantă pe şoseaua Jianu (azi Bd. Aviatorilor): „Interior de
mare lux – după cum notează un vizitator din epocă –, mobile moderne, gust din zilele noastre.
Stare materială recentă. La etaj, biroul lui Gusti, luxos, îmbrăcat în biblioteci. Pe o etajeră un
portret cu dedicaţie a lui Mussolini. Într-un colţ, mascat de un vas fără flori, portretul soţiei sale

D. Gusti a stat ultimii ani ai vieţii la mahala, în cartierul Bellu, într-o cămăruţă cu aspect de bric-á-
brac, de consignaţie, cu fîntînă în curte şi closet fără apă

e D. Gusti 1-a mutat din casa sa, isprăvită cu atîta trudă, pe malul lacului Herăstrău, concepută ca
donjon ţărigrădean de arhitectul Octav Doicescu.

Cine 1-a mutat? Elevul său Miron Constantinescu, tolerat şi protejat, în calitatea sa de director, de
„profesor”.