Niță ( Hrecinic) Valeria-Ramona

Anul III

Grupa RI

Discursul epidictic sau oratorie ceremonială sau demonstrativă.

Etimologic cuvântul epidictic provine din grecescul epideicticos = potrivit pentru a

fi arătat.

Acest tip de discurs a fost orientat spre ocaziile publice, spre prezent- aici și acum. Un
exemplu tipic de discurs epidictic este cel din cadrul ceremoniilor funerare.

Scopul urmărit în cadrul oratoriei epidictice este de a lăuda sau de a blama. Aristotel
consideta că virtutea și viciul sunt axele speciale care țin de oratoria epidictică.Acest tip de
discurs are rolul de a intensifica adeziunea la valorile de acțiune și emoționale.

Discursul de tip demonstrativ (epidictic), orientat către fapte prezente și centrat asupra
nobilului și rușinosului, are, prin scopul urmărit, acela de a caracteriza, funcție calificativă.

Genului epidictic îi corespunde întrebarea „despre ce ?”. Cel ce elogiază sau blamează nu
are la îndemnână alte opțiuni decât pe acelea prin care se pot pune în evidență calitățile sau
defectele celui vizat, ceea ce face ca discursul să aibă un grad de problematicitate redus.

Elementele genului epidictic sunt virtutea și viciul, nobilul și rușinosul căci așa cum spunea
Aristotel în Retorica ,,ele sunt scopurile pentru cel ce laudă și pentru cel care blamează.

Sunt accentuate părțile virtuții: dreptatea, curajul, cumpătarea, generozitatea, blândețea

înțelepciunea.

În cadrul genului epidictic întânlim următoarele tipuri de discurs:

- Elogiul- cu posibilitatea convertirii elogiului în deliberare fîcând trecerea de la genul

epidictic la genul deliberativ
- Panegiricul
- Beatificarea
- Felicitarea

Pentru exemplificarea genului epidictic voi folosi un fragment din Discursul lui Spiru
Haret din iulie 1904 cu ocazia celebrării a 400 de ani de la moartea domnitorului
Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt: ( pomenirea lui Ștefan cel Mare , vol II, Centrul de
cercetare şi documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna – 2009)
 ,, S -au împlinit 400 de ani astăzi, aproape chiar în ceasul acesta, de când s-a stins, în
toată strălucirea gloriei sale, cel mai mare dintre oamenii mari care au ilustrat trecutul
neamului românesc. Şi, dacă ar fi să se măsoare mărimea omului, nu după întinderea ţării
sale, ci după puterea de concepţie, după energia şi priceperea în execuţie, după
pătrunderea genială a tainelor viitorului, ar trebui ca neîntrecutul nostru domn să se
numere, nu numai ca cel mai mare român, dar şi ca unul din cele mai puternice genii ce a
produs vreodată neamul omenesc.(...)

O jumătate de secol, Ştefan vodă îşi învârteşte sabia contra vrăjmaşilor, care curg
asupra lui din toate părţile; şi pe toţi îi răzbeşte. Trufia sau lăudăroşia unora, puterea
neînvinsă a altora, reaua credinţă a tuturor s-au zdrobit pe rând de pieptul de aramă al
domnului moldovean. Grele, dar frumoase vremi au fost acelea ! Frumos era spectacolul
unui petec de pământ şi al unui pumn de oameni, care, neînfricoşaţi, ţineau piept unei lumi
întregi, pentru apărarea moşiei lor. Frumos era să se vază ţărănimea ridicându-se ca un
singur om la glasul domnului său şi, înarmată numai cu coase şi topoare, risipind ca
pulberea în vânt mulţimea fără număr a vrăjmaşilor ! Mare şi înălţător era a se vedea
cauza Creştinătăţii, pe care cei mari şi puternici nu ştiau să o apere, sprijinită cu atâta foc
şi noroc de neînfrânta sabie românească ! Dar, mai presus de toate, neîntrecut este eroul,
arhanghelul răzbunător, care neadormit alerga de la un hotar la altul, zdrobind şi
spulberând pe toţi cei care i se puneau în cale ! (..)

Fie ca această zi mare, când inimile tuturor românilor bat împreună, însufleţite la
amintirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, să fie legătura care să ne unească pe toţi în acelaşi
gând de iubire de ţară şi de sacrificiu pentru gloria şi tăria ei ! Acesta va fi adevăratul şi
cel mai scump prinos pentru eroul de la Putna. ”

În concluzie, existența celor trei grade de problematicitate discursivă așa cum le-am
prezentat împreună cu colegele mele poate fi pusă în relație cu existența celor trei genuri de
elocuție recunoscute și respectate de vechii retori ai Antichității greco- latine, dat fiind că
aceștia au acordat mare importanță atât resurselor și mijloacelor de ornare a discursului, cât și
efectelor pe care o comunicare le are asupra unui auditoriu.