Iată că există şi o Cântare a Cântărilor şi asta tocmai în Biblie, fiind o prezenţă singulară şi

stranie. A fost considerată, de iscusiţi tălmaci, ca un „splendid poem de dragoste omenească,

în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu, de transcendenţă, de revelaţie, de
sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă, dimpotrivă, totul musteşte a graţie trupească, în
care trupul omenesc este înveşmântat mai mult în miresme decât în haine.” (Bartolomeu
Valeriu Anania)

Când citim cele opt capitole, câte are Cartea, nu găsim nimic vulgar, nimic întinat, nimic
degradant, nimic care să atenteze la frumuseţea, curăţia şi demnitatea fiinţei umane, zidită aşa
de minunat de Dumnezeul Iubirii.

Această Carte, a Cântării Cântărilor, trebuie citită şi interpretată alegoric, ea fiind exprimarea
unei idei abstracte prin mijloace concrete.

După cum se ştie, Scriitorii şi Părinţii Bisericeşti au văzut în Cântarea Cântărilor metafora
perfectă a legăturii intime între Hristos şi Biserica Sa. Citim în Sfânta Evanghelie cum Iisus
este numit Mire[1], iar Sfântul Ioan Botezătorul se socoteşte „prietenul Mirelui.”[2] Mai mult,
Sfântul Apostol Pavel consideră pe Iisus singurul bărbat desăvârşit căruia Îi încredinţează
Biserica din orașul Corint ca pe o „fecioară neprihănită.”[3]

Origen, marele învăţat al lumii, a conceput un excepţional comentariu asupra Cântării

Cântărilor. Ieronim scrie: „Dacă în celelalte cărţi, Origen i-a întrecut pe toţi ceilalţi scriitori, în
aceasta el s-a întrecut pe sine”. Ioan Alexandru, precum şi Paul Claudel, care a scris o carte
valoroasă de 529 de pagini pe marginea unui poem de opt capitole, cei doi mari convertiţi la
Dumnezeu, au subliniat că textele din Cântarea Cântărilor prefigurează, simbolic, pe Fecioara
Maria, Mireasa, Biserica lui Hristos.

Sfântul Grigore de Nyssa a văzut în Mireasă sufletul omenesc, pentru că: „sufletul care se
uneşte cu Dumnezeu nu se mai satură de ceea ce gustă”. Mari sfinţi părinţi, ca Maxim
Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Simion Noul Teolog, Grigore Sinaitul etc., consideră versetul:
„eu dorm, dar inima mea veghează”[4], izvorul rugăciunii neadormite, pe care mintea
pogorâtă în inimă o brodează chiar în timpul somnului trupesc.

Sfântul Ioan al Crucii, în secolul al XVI-lea, Nae Ionescu, Vasile Voiculescu, Bartolomeu
Valeriu Anania, Ioan Alexandru, Paul Claudel şi mulţi alţii, consideră Cântarea Cântărilor, ca
având dimensiune alegorică sau mistică.

Vom încheia cele de mai sus cu părerea celebrului Origen: „Niciunul dintre oamenii care s-au
angajat la urcuşul spre cântările din Sfânta Scriptură nu va fi în stare să se ridice până la
Cântarea Cântărilor”