Cantarea Cantarilor

Un loc aparte între cărţile Sfintei Scripturi îl ocupă Cântarea Cântărilor, atribuită, prin tradiţie, regelui
Solomon. Biblia Hebraica numeşte cartea Şir haşirim[1]; în Septuaginta cartea apare ca Asma (Ασμα),
doar în subtitlu apărând Esma asmaton (Αισμα ασμάτων) (Cântarea cântărilor); Vulgata traduce titlul
cărţii prin Canticum Canticorum. Înţelesul acestei denumiri ar fi acela de: Cea mai frumoasă dintre
cântări.
Cântarea Cântărilor este un poem liric al cărui subiect e iubirea curată şi sublimă, care nu se poate
confunda cu realitatea unei iubiri pământeşti. Prin însăşi denumirea poemului, aceea de Cântarea
Cântărilor, se înţelege o cântare ideală, superioară, în care autorul prezintă iubirea desăvârşită: 
„Graţioasa poveste de iubire dintre regele Solomon şi Sulamita, oacheşa păstoriţă, este una din cele mai
vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrând în străvechea ei structură toată prospeţimea şi
spontaneitatea mişcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd şi se regăsesc, după înaltele legi
nescrise ale dragostei”[2].  „Unică în felul ei, Cântarea Cântărilor este apreciată ca cel mai ales produs
al înţelepciunii sacre inspirate sau ca o excepţională scriere poetică mistică, în care este preaslăvit
Dumnezeu şi sunt evidenţiate relaţiile umane de adorare, fidelitate şi profundă evlavie faţă de El”[3].

În Cântarea Cântărilor întâlnim un anumit limbaj, imagini, comparaţii şi asemănări mai puţin folosite în
celelalte cărţi ale Vechiului Testament. Apoi, personajele poemului, Mirele, mireasa, corul fiicelor din
Ierusalim, îi conferă acestuia o anumită unitate; aceasta se desprinde şi din caracterul intern al cărţii,
ceea ce exclude părerea unor exegeţi raţionalişti care consideră Cântarea Cântărilor drept o colecţie de
cântece populare, de cântări de nuntă. „Într-adevăr, atât după frumuseţea formei sale poetice, a limbii şi
expresivităţii literare, cât şi după conţinutul său mistic, Cântarea Cântărilor se distinge între toate
celelalte cărţi canonice ale Bibliei. Toţi cercetătorii avizaţi i-au rezervat un statut aparte. Spre exemplu,
la vechii evrei, rabi Aquiba, care a trăit în secolul al II-lea după Hristos, raportând Cântarea Cântărilor
la celelalte cărţi din grupa Haghiografelor (cea de-a treia grupă din Biblia ebraică, numită Ketuvim), o
aşează ca frumuseţe literară şi profunzime a cugetării în fruntea sau chiar mai presus de acelea”[4]. 
„Unică în felul ei, Cântarea Cântărilor este apreciată ca cel mai ales produs al înţelepciunii sacre
inspirate, sau ca o excepţională scriere poetică mistică, în care este proslăvit Dumnezeu şi sunt
evidenţiate relaţiile umane de adorare, fidelitate şi profundă evlavie faţă de El”[5].

„Sub raport literar, cartea se prezintă ca un poem al iubirii dintre doi tineri, iar din punct de vedere al
structurării cuprinsului ei e de observat absenţa introducerii. Cântarea demarează brusc, fiind vorba, în
fapt, de la început şi până la sfârşit, de un dialog cântat între două fiinţe iubite, despărţite una de alta,
care, mânate de dor, se caută reciproc, fără odihnă, fiecare descriind în termeni de o deosebită suavitate
frumuseţea şi farmecul celeilalte”[6]. „Tinereţea, fecioria, puritatea, nevinovăţia sunt caracteristicile
definitorii care se desprind din descrierea chipului celor doi iubiţi. În conexiune cu aceste însuşiri stau
şi alte nobile trăsături precum integritatea fizică şi psihică, armonia, frumuseţea şi seninătatea
sufletească şi trupească”[7].

Subiectul abordat în poem, complexitatea semnificaţiilor sugerate, nu pot fi înţelese fără o interpretare
adecvată, care este o chestiune esenţială pentru stabilirea sensului scrierii. Numeroasele sisteme de
interpretare propuse se reduc la trei categorii principale:
a)       interpretarea literar-istorică;
b)      interpretarea  tipică sau prefigurativă;
c)       interpretarea tradiţională sau alegorică (mistică).

Punctul de vedere care a prevalat, însă, în interpretarea rabinică şi în cea creştină este acela al
alegorismului. Acest poem a fost şi este privit ca o alegorie. Fireşte, una este perspectiva exegeţilor
evrei, alta a celor creştini. După evrei, Cântarea Cântărilor exprimă iubirea lui Dumnezeu faţă de
poporul ales, iar după creştini, iubirea lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa. „Într-adevăr, privit în
contextul întreg al Scripturilor, vocabularul poemului este acela al motivelor clasice, cu care se înscrie
într-un cod comun. Regele, păstorul, turma, via, Libanul, dar mai cu seamă mirele şi mireasa, sunt
vocabule-cheie, sensuri ce se descifrează nu fără oarecare nevoinţă”[8].

Structura poemului ajută în general la desluşirea frumuseţii şi a semnificaţiilor adânci, dacă abordăm o
interpretare corectă. „Cele scrise în Cântarea Cântărilor sunt în aparenţă cuvinte prin care se cântă
pasiunea mirelui şi a miresei, dar în realitate ele sunt pline de sobrietate şi cumpătare. Să nu primeşti
părerea ce-o au mulţi despre Cântarea Cântărilor, să n-o priveşti ca o scriere de puţină valoare şi să nu
socoteşti că este o carte erotică şi pasională; dimpotrivă, cuvintele din Cântarea Cântărilor sunt
cuvintele miresei lui Hristos, plină de curăţenie”[9].

Pentru cei ce luau Cântarea Cântărilor în înţelesul literal, ca o dragoste între un tânăr, eventual
Solomon, şi o tânără (Sulamita), şi învinuiau pe cei ce o tâlcuiau în înţeles duhovnicesc, Sfântul
Grigorie de Nyssa spunea: „Deci, dacă foloseşte la ceva şi cuvântul înţeles aşa cum s-a rostit, avem de-
a gata ceea ce năzuim. Dar, dacă ceva spus în chip ascuns în cuvinte acoperite şi ghicituri nu-şi arată
folosul prin înţelesul nemijlocit, acele cuvinte trebuie tâlcuite, cum ne spune Scriptura, învăţându-ne
prin Proverbe ca să înţelegem ceea ce spune, fie ca parabolă, fie ca un cuvânt întunecos, fie ca o
sentinţă a înţelepţilor, fie ca o ghicitură”[10].

Vechiul Testament cuprinde relativ numeroase cântări, dar cea mai înaltă dintre acestea, care descrie
suprema taină a unirii omului cu Dumnezeu, este Cântarea Cântărilor: „De aceea foloseşte cea mai
puternică dintre plăcerile ce se mişcă în om (adică pasiunea dragostei) pentru descrierea, în chip de
ghicitură, a dogmelor. Căci prin cele scrise în ea e dus sufletul, ca o mireasă, spre însoţirea netrupească,
duhovnicească şi nematerială cu Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu, Care vrea ca toţi să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină, arată aici chipul cel mai desăvârşit şi fericit al mântuirii, adică acela al
iubirii”[11].  „Chiar şi altfel, pentru cititorii care nu au acceptat dimensiunea alegorică sau mistică a
acestei opere, sau pentru cei ce nu au acces la straturile ei sacrale, Cântarea Cântărilor rămâne un imn
al iubirii desăvârşite dintre bărbat şi femeie, al cărei corolar este împlinirea, nunta”[12].

„În spiritualitatea românească, această superbă scriere poetică a fost privită şi preţuită ca o operă
divino-umană în cuprinsul căreia se află aşternute idei izvorâte din mintea şi simţirea unui geniu poetic,
sublimat de lumina harului Duhului Sfânt. Absenţa ei din Biblie ar însemna o incalculabilă sărăcire a
conţinutului acesteia. Precum afirmă unul dintre prestigioşii ei traducători, poetul Ioan Alexandru,
Cântarea Cântărilor a fost citită şi răscitită şi de scriitorii noştri. Toţi s-au apropiat de ea cu admiraţie şi
emoţie. Este suficient să citeşti paginile introductive scrise de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction la
ediţia din 1934 a Cântării Cântărilor, sau cele scrise de doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga la
traducerea poetului Ioan Alexandru din 1977 spre a înţelege că pentru toţi oamenii de cultură români
Cântarea Cântărilor nu este o scriere profană, fie ea şi datorată unui geniu literar, ci este un poem liric
inspirat, de o unică frumuseţe. Înţelegerea ei presupune o profundă cunoaştere a spiritualităţii din care a
izvorât şi care este cea a Orientului, în cadrul căreia sentimentul religios şi-a găsit expresia lui cea mai
veridică în cântare şi poezie. Presupune în egală măsură şi o fină şlefuire a simţului artistic. Doar
spiritele de elită sunt în măsură să se înalţe cu cugetul până la adevărata înţelegere a frumuseţii ce se
află depozitată în paginile acestei cărţi. Spiritul profan rămâne la suprafaţa înţelegerii lucrurilor. Un
astfel de spirit rămâne doar în pridvorul lăcaşului de sfinţenie în care se află ascunsă taina iubirii, a
marii iubiri între Dumnezeu şi om, dintre creaţie şi Creatorul ei”[13].

În comentariul nostru ne-am folosit, pentru textul Cântării Cântărilor, de traducerea realizată de
Bartolomeu Valeriu Anania, fidelă Septuagintei, comparată cu traducerea lui Ioan Alexandru, aceasta
din urmă pornind de la textul ebraic. De câte ori s-a simţit nevoia, am apelat la originalele textului
biblic ori, mai rar, la alte ediţii ale Sfintei Scripturi, indicate în Bibliografie.