Lacul–

de Mihai Eminescu

-analiză literară-

Poezia “Lacul” scrisă de Mihai Eminescu este o creaţie lirică, ce tratează ca teme
centrale natura și iubirea. Ca specie lirică, aceasta poate fi considerată, un pastel cu elemente
de idilă, în care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită, cu admiraţia faţă de
frumuseţile naturii. Acest text liric a fost publicat la 1 septembrie 1876 în revista Convorbiri
literare, alaturi de Melancolie, Crăiasa din povești, Dorința.

Semnificaţia titlului. ”Titlul reprezintă cheia de interpretare a textului” (Umberto Eco).

Astfel, prin utilizarea substantivului comun, simplu, lacul, deducem că se vor descrie, ca în
orice operă literară lirică, emoții, stări, sentimente de admirație față de natură, a cărei
componentă principală este” lacul codrilor albastru, încărcat cu flori de nufăr”. În lac se
reflectă tainic luna și se poate observa barca ce ”tremură”, ”în cercuri albe”. Acestea sunt
componente ale tabloului, în care poetul își imaginează o posibilă întâlnire romantică, cu
ființa îndrăgită.

Natura este astfel, personificată și împărtășește trăirile, emoţiile și stările de spirit ale
poetului. Acest text liric are ca titlu numele unui element al cadrului natural, lacul,
deoarece imaginea acestuia predomină în peisaj, în raport cu celelalte elemente: luna, trestiile,
luntrea, vântul, malurile, codrul.

La nivel grafic, acest text liric este alcătuit din cinci catrene ce corespund cu stările sufletești
ale tânărului îndrăgostit (de la dorinţa arzătoare de a –şi întâlni ființa îndrăgită, până la
regretul și sentimentul zădărniciei exprimat în ultima strofă: ”Dar nu vine/ În zadar suspin și
sufăr/Lângă lacul cel albastru/ încărcat cu flori de nufăr”). Poezia este structurată în două
tablouri; primul prezintă cadrul natural feeric, iar cel de-al doilea stările prin care trece
tânărul îndrăgostit ce -și imaginează că își va întâlni persoana îndrăgită.

Din punct de vedere fonetic, observăm o armonie deosebită a poeziei, care este redată de
muzicalitatea versurilor. Aceasta este realizată prin repetițiile fonetice, aliteraţie şi asonanţă
(repetarea a sunetelor, a vocalelor/ a silabelor). Aliteraţiile din acest text liric, conţin
repetarea silabei „să”(să sărim) şi a consoanei „s” (să scap). Asonanţele sunt realizate prin
accentuarea vocalei „a”(unduioasa, apa).

Din punct de vedere prozodic (al versificației) observăm rima de tip încrucișat. Versul 2
rimează cu 4, iar primul și al treilea vers se constituie în rimă imperfectă. Măsura versurilor
este de opt silabe. Și aceste elemente de versificație (rimă, ritm, măsură) au ca scop sporirea
gradului de muzicalitate a textului. Dacă strofele sunt considerate ca fiind
distihuri(strofe alcătuite din două versuri) atunci, rima este pereche(”barcă” rimează cu
”încarcă”

Temele acestui text liric sunt natura și iubirea. Astfel, este exprimată dorinta tânărului
poet de a-și întâlni ființa indrăgită pe un tărâm feeric, într-un cadru rustic natural, pe malul
lacului „incărcat cu flori de nufăr” aflat în mijlocul codrului.
Limbajul artistic. Ca mod de expunere dominant se utilizează descrierea ce alternează
cu monologul liric. Prin descriere se prezintă cadru natural în care s-ar putea derula
posibila întâlnire dintre cei doi îndrăgostiți. O natură de început de lume, un paradis terestru
ce se poate asocia cu ideea de cuplu inițial . Astfel, codrii simbolizează veşnicia, „întoarcerea
la timpurile arhaice”. Codrii și lacul sunt martori ce se implică afectiv, ”tremurând” în bătaia
lină a vântului, ”trăind” parcă aceeași fiori ca și tânărul îndrăgostit.

Din acest motiv, poetul, numește codrul ca pe o ființă dragă, apropiată, prin pronumele
personal de persoana a III-a, el (”El cutremură o barcă”).

Observăm de asemenea, la nivel morfologic, o alternanță (simbolizând cuplul) între

pronumele personal de pesoana I, nr. singular eu, ce sugerează prezența eului liric în text și
pronumele personal de pesoana a III-a singular, genul feminin: ea, ce reprezintă idealul
feminin.

Descrierea se referă de asemenea și la apa albastră a lacului, ce tresare ”în cercuri albe”. Albul
sugerează puritate, poate chiar inocența „începuturilor” lumii/ a cuplului inițial. Barca, ce
devine pe parcurs, „luntrea mică”, deja poate anticipa ceea ce va urma prin romantismul şi
intimitatea prezenţei sale pe lac. Și dacă ar fi să deducem (în mod speculativ, după
unele sugestii din literatura critică) o altă conotație pentru termenul „luntre”, ar trebui să
menționăm și apropierea semantică de:„luntrea lui Charon”, ca motiv al transcenderii
cuplului de îndrăgostiți, într-o altă lume, chiar și cea a Hadesului. Ceea ce poate sugera faptul
că iubirea nu ia în considerare limitele sau obstacolele, oricât de mari ar fi.

De asemenea, chiar momentul zilei este unul „sacru”, seara, „sub lumina blândei lune”, astrul
selenar fiind un motiv romantic eminescian, „un martor” ce participă la ceremonialul
împlinirii „iubirii eterne”.

Din punct de vedere imagistic și simbolic, observăm utilizarea în text a unor imagini vizuale
concretizate în mare parte, la nivel stilistic, în epitete cromatice (”Lacul albastru”, ”cercuri
albe”, ”nuferi galbeni” ângânați de glas de ape”, Sunt prezente și imaginile auditive: “vântu-n
trestii lin foșnească”, “unduioasa apă sune!” natura participând la sentimentele profunde de
iubire în eventualitatea împlinirii cuplului. Imaginilie dinamice sunt concretizate la nivel
morfologic în acest text liric, prin verbe de mișcare la modul indicativ, timpul prezent
(indicând o acțiune reală: cutremură, trec, ascult, aștept, nu vine, sufăr ) dar și la modul
conjunctiv, tumpul prezent, sugerând o acțiune realizabilă, posibilă, dar nerealizată, încă în
momentul vorbirii (să sărim, să scape, să cadă).

Din punct de vedere lexical, observăm utilizarea unor cuvinte specifice universului poetic
eminescian, utilizate cu sens figurat, ce se concretizează la nivel stilistic, în procedee
artistice. Inversiunea Lacul codrilor albastru reprezintă primul vers din poezie ce prezintă
elementul central al tabloului de natură, care este sugerat încă din titlu.

Personificările; “Ingânați de glas de ape”, ”lacul cutremură o barcă” , ”sub lumina blândei
lune” sugerează implicarea afectivă a elementelor din cadrul natural în trăirile eului liric.

Enumerațiile reprezintă prin imaginile de mișcare, posibilul scenariu al întâlnirii cuplului

ideal; să sărim, să-mi scape, să cadă; Enumerația alcătuită din verbele la modul indicativ,
timpul prezent, suspin și sufăr- sugerează zădărnicia visului pe care și l-a imaginat poetul și
constituie tabloul final al acestei poezii. Epitetele cromatice: nuferi galbeni, cercuri albe,
lacul albastru– descriu cadrul natural de vis, în care îndrăgostitul speră șă apară ființa iubită.

În ultima strofă, poetul își exprimă la persoana I, numărul singular, printr-o ”confesiune
lirică”, sentimente de zădărnicie și de însingurare în mijlocul naturii: “Singuratic / În zadar
suspin și sufăr / Lângă lacul cel albastru / Incărcat cu flori de nufar”.
Concluzii: “Lacul” de Mihai Eminescu este un text ce aparține genului liric și ca specie este
o idilă-pastel, întrucât întruneşte caracteristicile specifice acestui gen, fiind o operă literară
scrisă în versuri, în care se descrie un tablou din natură, ce reprezintă cadrul posibil al unei
iubiri ideale.