Lacul–

de Mihai Eminescu
-analiză literară-
             Poezia “Lacul” scrisă de Mihai Eminescu este o creaţie lirică, ce
tratează ca teme centrale natura și a iubirea. Ca specie lirică, aceasta  poate fi
considerată, un pastel cu elemente de  idilă, în care se îmbină  sentimentul
dragostei pentru fiinţa iubită,  cu admiraţia faţă de frumuseţile naturii. Acest text
liric a fost  publicat la 1 septembrie 1876 în revista Convorbiri literare, alaturi
de Melancolie, Crăiasa din povești, Dorința.
Semnificaţia titlului. ”Titlul reprezintă cheia de interpretare a  textului”
(Umberto Eco). Astfel, prin utilizarea substantivului comun, simplu,
lacul, deducem că se vor descrie, ca în orice operă literară lirică, emoții, stări,
sentimente de admirație față de natură, a cărei componentă principală este” lacul
codrilor albastru, încărcat cu flori de nufăr”. În  lac se reflectă tainic luna și se
poate observa barca ce  ”tremură”, ”în cercuri albe”. Acestea sunt componente
ale  tabloului în care poetul își imaginează o posibilă întâlnire romantică, cu
ființa îndrăgită. Natura este astfel, personificată și împărtășește trăirile, emoţiile
și stările de spirit ale poetului. Poezia are ca titlu numele unui element al
cadrului natural, lacul, deoarece imaginea acestuia predomină în peisaj, în
raport cu celelalte elemente: luna, trestiile, luntrea, vântul, malurile, codrul.
La nivel grafic, acest text liric este alcătuit din cinci catrene ce corespund cu
stările sufletești  ale tânărului îndrăgostit (de la dorinţa arzătoare de a –şi întâlni
ființa îndrăgită, până la regretul  și sentimentul zădărniciei exprimat în ultima
strofă: ”Dar nu vine/ În zadar suspin și sufăr/Lângă lacul cel albastru/ încărcat
cu flori de nufăr”). Poezia este structurată în două tablouri; primul prezintă
cadrul natural feeric, iar cel de-al doilea stările  prin care trece tânărul
îndrăgostit ce -și imaginează că își va întâlni persoana îndrăgită.
Din punct de vedere fonetic, observăm  o armonie deosebită a poeziei, care este
redată de muzicalitatea versurilor. Aceasta este realizată prin  repetițiile
fonetice, aliteraţie şi asonanţă (repetarea a sunetelor, a vocalelor/ a silabelor).
Aliteraţiile din  acest text liric, conţin repetarea silabei „să”(să sărim) şi a
consoanei „s” (să scap). Asonanţele sunt realizate prin accentuarea
vocalei „a”(unduioasa, apa).
Din punct de vedere prozodic (al versificației) observăm  rima de tip încrucișat.
Versul 2 rimează cu 4, iar primul și al treilea vers  se constituie în rimă
imperfectă. Măsura versurilor este de opt silabe. Și aceste elemente de
versificație (rimă, ritm, măsură) au ca scop sporirea gradului de muzicalitate a
textului. Dacă strofele sunt considerate ca fiind distihuri(strofe alcătuite din
două versuri) atunci, rima este pereche(”barcă” rimează cu ”încarcă”
Temele acestui text liric  sunt natura  și iubirea.  Astfel, este exprimată
dorinta  tânărului  poet de a-și întâlni  ființa indrăgită pe un tărâm  feeric,  într-
un cadru rustic natural, pe malul lacului „incărcat cu flori de nufăr” aflat îm
mijlocul codrului.
Limbajul artistic.  Ca mod  de expunere dominant se utilizează descrierea ce
alternează cu monologul liric. Prin descriere se prezintă  cadru natural în care
s-ar putea derula posibila întâlnire dintre cei doi îndrăgostiți. O natură de
început de lume, un paradis terestru ce se poate asocia cu ideea de cuplu inițial .
Astfel, codrii simbolizează veşnicia, „întoarcerea la timpurile arhaice”. Codrii și
lacul sunt martori ce se implică afectiv, ”tremurând” în bătaia lină a vântului,
”trăind” parcă aceeași fiori ca și tânărul îndrăgostit.
Din acest motiv, poetul, numește codrul ca pe o ființă dragă, apropiată, prin
pronumele personal de persoana a III-a, el (”El cutremură o barcă”).
Observăm de asemenea, la nivel morfologic, o alternanță (simbolizând cuplul)
între  pronumele personal de pesoana I, nr. singular eu, ce sugerează
prezența eului liric în text și pronumele personal de pesoana a III-a singular,
genul feminin: ea, ce reprezintă idealul feminin.
Descrierea se referă de asemenea și la apa albastră a lacului, ce tresare ”în
cercuri albe”. Albul sugerează puritate, poate chiar puritatea
„începuturilor”lumii. Barca, luntrea mică, deja poate anticipa ceea ce va urma
prin romantismul şi intimitatea prezenţei sale pe lac. Şi momentul zilei este unul
sacru, seara , „sub lumina blândei lune”, luna fiind un motiv romantic
eminescian, „un martor al iubirii eterne”.

Din punct de vedere imagistic și simbolic, observăm utilizarea în text a unor

imagini vizuale concretizate în mare parte, la nivel stilistic, în epitete cromatice
(”Lacul albastru”,  ”cercuri albe”, ”nuferi galbeni” inganati de glas de ape”,
Sunt prezente și imaginile auditive: “vântu-n trestii lin fosnească”, “unduioasa
apă sune!” natura participând la sentimentele profunde de iubire în
eventualitatea implinirii cuplului. Imaginilie dinamice sunt  concretizate la nivel
morfologic în acest text liric, prin verbe de mișcare la modul indicativ , timpul
prezent (indicând o acțiune reală: cutremură,  trec, ascult, aștept, nu vine,
sufăr ) dar și la modul conjunctiv, prezent, sugerând o acțiune realizabilă,
posibilă, dar nerealizată, încă în momentul vorbirii (să sărim, să scape, să
cadă).
.          Din punct de vedere lexical, observăm utilizarea unor cuvinte specifice
universului poetic eminescian,  utilizate cu sens figurat, ce se concretizează
la nivel stilistic, în procedee artistice. Inversiunea Lacul codrilor
albastru reprezintă primul vers din poezie ce prezintă elementul central al
tabloului de natură, care este sugerat incă din titlu. Personificările; “Ingânați de
glas de ape”, ”lacul cutremură o barcă” , ”sub lumina blândei lune” sugerează
implicarea afectivă a elementelor din cadrul natural în trăirile eului
liric. Enumerațiile reprezintă prin imaginile de mișcare, posibilul scenariu a
întâlnirii cuplului ideal; să sărim, să-mi scape, să cadă; Enumerația alcătuită
din verbele la modul  indicativ, timpul prezent, suspin și sufăr- sugerează
zădărnicia visului pe care și l-a imaginat poetul și constituie tabloul final al
acestei poezii. Epitetele cromatice: nuferi galbeni, cercuri albe, lacul
albastru– descriu cadrul natural de vis, în care îndrăgostitul speră șă apară ființa
iubită.
În ultima strofă, poetul își exprimă la persoana I, număr singular,  printr-o
”confesiune lirică”,  sentimente de zădărnicie și de însingurare în mijlocul
naturii: “Singuratic / În zadar suspin și sufăr / Lângă lacul cel albastru /
Incărcat cu flori de nufar”.                                                                                    
Concluzii:  “Lacul” de Mihai Eminescu  este un text ce aparține genului liric și
ca specie o idilă-pastel, întrucât întruneşte caracteristicile specifice acestui gen,
fiind o operă literară scrisă în versuri, în care se descrie un tablou din natură, ce
reprezintă cadrul  posibil al unei iubiri ideale.