Floare albastră

de Mihai Eminescu

Romantismul este o mișcare literară și artistică apărută în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul
secolului al XIX-lea. Are influențe în literatură, filosofie, istorie, economie și politică. Teoreticianul acestui curent
literar este considerat Victor Hugo, care a identificat direcțiile curentului în „Prefața” dramei „Cromwell”.
Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginația, sinceritatea
emoțională în defavoarea rațiunii. Scriitorii romantici evadează din lumea reală în trecut, în lumea meditației sau a
visului, într-un cadru romantic nocturn, motivele preferate fiind noaptea și luna. Se creează personajul romantic, un
erou excepțional, în situații excepționale și figura omului de geniu, singuratic, neînțeles și nefericit.

Poemul „Floare albastră” scris de Mihai Eminescu apare în prima etapă de creație, în anul 1873, prefigurând
prin tematică și viziune poemul „Luceafărul”.
Poezia se încadrează în romantism, prezentând la nivelul textului particularități specifice. O primă trăsătură a
acestui curent este amestecul de genuri literare. Prefigurând problematica din poemul „Luceafărul”, poezia „Floare
albastră” se construiește tot pe baza unui schelet epic în care îndrăgostita îi reproșează bărbatului iubit lipsa de
preocupare afectivă, concentrându-se pe lucruri ce ei îi sunt inaccesibile („Iar te-ai cufundat în stele!”). De asemenea,
în strofele cinci-doisprezece, fata propune un scenariu de iubire în care îi adresează o chemare în mijlocul naturii,
îmaginând formarea perechii, gesturile tandre, dar și despărțirea. Elementele dramatice sunt marcate de intervențiile
dialogale, dar în esență, textul este unul liric, oglindind exprimarea directă a unor stări și sentimente precum
nemulțumirea („Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite…”) și, în principal, iubirea („De mi-i da o sărutare /
Nimeni-n lume n-a s-o știe”).
O altă trăsătură care susține caracterul romantic al textului este prezența motivelor literare romantice. Motivul
în jurul căruia este concentrat textul este cel al florii albastre, raportat la imaginea ființei iubite. În prelucrarea
motivului florii albastre, Eminescu apelează și la elemente folclorice românești, unde floarea albastră este asociată cu
cea „de nu-mă-uita”. Acest motiv apare și în titlul poeziei, unde sintetizează cele două elemente: lumea terestră prin
substantivul „floare” și lumea superioară a îndrăgostitului, asociată cu albastrul și infinitul. Întregul scenariu propus de
fată rămâne un vis de dragoste, susținut la nivel morfologic de utilizarea verbelor la viitor („Și mi-i spune atunci
povești / Și minciuni cu-a ta guriță / Voi cerca de mă iubești”). De asemenea, la nivelul textului se remarcă și motivul
codrului și cel al florilor de tei, care sugerează lumea terestră, în opoziție cu spațiul cosmic ilustrat prin motivul nopții
și cel al lunii.
Tema operei „Floare albastră” este una romantică, ilustrând un vis de iubire, o iubire imposibilă care nu se
poate materializa din cauza diferențelor dintre persoanele iubite, personajul liric masculin aspirând la o condiție înaltă,
identificându-se cu elemente cosmice.
O primă imagine poetică sugestivă pentru tema operei este prezentată în cea de-a cincea strofă, fiind o
invitație a pretinsei iubite într-un mediu retras, și anume, codrul: „Hai în codrul cu verdeață / Und-izvoare plâng în
vale”. Astfel, pădurea este considerată un cadru perfect pentru un asemenea scenariu de iubire, fiind un loc intim și
revigorant. Spațiul ales corespunde unei lumi concrete, atrăgătoare, ce susține ideea de cuplu ideal.
O altă imagine poetică sugestivă este ilustrată în ultima strofă. Visul de iubire și implicit scenariul de iubire
sugerat de persoana iubită este spulberat „Și te-ai dus dulce minune / Și-a murit iubirea noastră”. Această bruscă
încheiere a visului amoros sugerează revenirea eului liric în planul realității, conștientizând că iubirea pe care i-o
poartă partenerei sale nu este nimic mai mult decât o iluzie, ceea ce susține imposibilitatea împlinirii unei iubiri ideale.
Mai mult, îndrăgostitul, prezentat drept o ființă superioară și rațională înțelege că omului superior îi este refuzată
iubirea, iar solitudinea este asociată cu o stare de tristețe, conturată în ultimul vers al poemului („Totuși este trist în
lume!”).
De asemenea, elementele de compoziție și limbaj au un rol important în construcția textului. Un prim astfel
de element este relația de opoziție ce se stabilește între cele două planuri ale poeziei, cel al îndrăgostitului, definit ca
un plan superior, cosmic, dominat de elemente astrale (stele, lună, „ceruri-nalte”) și cel al ființei iubite, definit ca un
plan terestru și asociat cu natura ocrotitoare, cadru ferit de ochii lumii, propice pentru formarea perechii: „verdeață”,
„izvoare”, „stâncă”, „prăpastie”. În plus, realismul îndrăgostitului este prezentat în antiteză cu idealismul fetei, marcat
și de opoziția timpurilor verbale: planul fetei este redat preponderent prin verbe la viitor („vom visa”, „te-oi ținea”), iar
planul îndrăgostitului este redat de timpurile prezent și perfect compus, timpuri verbale ce asigură certitudinea („am
râs”, „te-ai dus”).
Un alt element care susține construcția poeziei este limbajul expresiv, remarcat printr-o bogăție stilistică
specifică poeziilor romantice. Ființa iubită este definită prin intermediul unui epitet în enumerație ce conține atributele
ei: „frumoasă”, „nebună”, „albastră” și „dulce”. Putem observa, de asemenea, prezența comparației „roșie ca mărul”
care ilustrează pudoarea indrăgostitei în momente intime și epitetul personificator „prăpastie măreață” care susține
solemnitatea naturii, prezentând cadrul natural.
Poemul „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând în
germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în „Luceafărul”.