TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎNTR-O POEZIE ROMANTICĂ

“Floare-albastră”
Mihai Eminescu

PREZENTAREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA OPEREI ÎNTR-O

EPOCĂ/ CURENT/ SPECIE LITERARĂ
1. Autor. Text
Mihai Eminescu este unul dintre cei Patru Mari Clasici ai literaturii române alături de Ioan
Slavici, Ion Creanga și Ion Luca Caragiale. Opera sa este în cea mai mare parte lirică, dar se
remarcă și prin nuvele („Sărmanul Dionis”) și chiar și printr-un roman neterminat („Geniu
pustiu”).
Poeziile sale se încadrează în trei mari etape de creație: etapa de debut, clasica („Mortua
est”), etapa romantică („Floare-albastră”) și etapa reclasicizării („Luceafărul” , scrisorile).
Poezia „Floare-albastră” apare în 1873, în revista „Convorbiri literare”.
2. Trăsăturile poeziei romantice
Textul este liric deoarece: gândurile, ideile și sentimentele sunt exprimate în mod direct,
expresivitatea limbajului este marcată prin figuri de stil și imagini artistice, sunt prezente
elementele de prozodie, lirismul este unul de tip obiectiv, prin prezența unor voci lirice
implicate într-un pseudo dialog.
Caracterul romantic este dat de: așezarea în prim-plan a visului, a reveriei, utilizarea antitezei
ca procedeu definitoriu, preferința pentru anumite teme (iubirea, natura, geniul) și motive
(codrul, luna, lacul, floarea, teiul, steaua) tipic romantice, utilizarea ironiei ușoare,
valorificarea miturilor ca sursă de inspirație.

PREZENTAREA TEMELOR PRIN RAPORATRE LA DOUĂ SECVENȚE POETICE

Tema centrală este condiția geniului însetat de absolut care în virtutea statutului său superior
este incapabil de a-și împlini iubirea. Această temă este evidențiată prin motivul stelelor, al
norilor și al cerurilor din prima secvență a poeziei, simboluri ale idealurilor înalte: „Iar te-ai
cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte”. De asemenea, tema este relevată prin motivul
singurătății din finalul poeziei sugerat de comparația „Ca un stâlp eu stam în lună”.

O altă temă care apare în text este iubirea marcată mai ales în cea de-a treia secvență poetică
ce surprinde invitația eului feminin de trăire a iubirii. Astfel, apar motive specifice precum
sărutul evidențiat prin comparația: „Ne-om da sărutări pe cale/Dulci ca florile ascunse” și
îmbrățișarea: „Mi-i ținea de subsuoară/Te-oi ținea de după gât”.
Tema naturii aduce în prim-plan spațiul în care s-ar împlini visul de iubire prin motive precum
codrul (spațiul protector al iubirii), izvorul (simbol al vitalității, dar și al suferinței) și luna (astru
protector al iubirii).

PREZENTAREA A DOUĂ ELEMENTE ALE TEXTULUI POETIC

1. Titlu
“Floare-albastră” este o metaforă a iubirii absolute, prin raportare ,pe de-o parte la
frumusețea și delicatețea florilor și ,pe de altă parte, la infinitul cerului. Titlul se repetă în text
de trei ori devenind astfel laitmotiv. Expresia „Floare-albastră” a fost preluată de Eminescu
de la poetul german Novalis, la care acesta desemna absolutul.
2. Figuri semantice

Textul este construit pe baza antitezei, procedeu specific romantismului. Astfel, discursul liric
este delimitat în două planuri opuse: planul eului masculin cu o viziune superioară, apolinică
asupra iubirii, înțeleasă ca o experiență de cunoaștere și planul eului feminin cu o viziune
obișnuită, dionisiacă, înțeleasă ca o experiență de trăire.
Primul plan (incipitul) pune în evidență imaginea geniului care aspiră la cunoașterea absolută
a lumii. Acesta se definește ca un spirit superior, iar idealurile sale înalte, respectiv profunde
sunt sugerate prin metaforele „râuri de soare”, „întunecată mare”.
Cea de-a treia secvență a textului reprezintă planul eului feminin care aspiră la trăirea iubirii
în mijlocul naturii. Epitetele „bolta cea senină” , „trestia cea lină” conturează o atmosferă de
calm, de armonie în mijlocul codrului, spațiu protector al iubirii. Iubirea este pură, inocentă,
are caracter ludic, așa cum reiese din imaginile artistice vizuale „Eu pe-un fir de romaniță/ Voi
cerca de mă iubești”. Motivul sărutului și al îmbrățișării creează o atmosferă de mister redată
prin intermediul comparației „Ne-om da sărutări pe cale/Dulci ca florile ascunse”.

Portretul eului feminin este surprins în doar două detalii care pun în evidență nu doar
frumusețea exterioară cât mai ales cea interioară. Astfel, comparația „Voi fi roșie ca mărul” și
epitetul „de-aur părul” exprimă timiditatea, pasiunea, respectiv caracterul angelic.
Ultima secvență a poeziei evidențiază imposibilitatea împlinirii iubirii prin metafora: „Și te-ai
dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră”. Comparația „Ca un stâlp eu stam în lună”
relevă motivul singurătății specific geniului. Repetiția „Floare-albastră, floare-albastră”
sugerează regretul eului liric care conștientizează neîmplinirea iubirii din cauza
incompatibilității celor doi. Versul final are valoare concluzivă și ilustrează concepția filozofică
a lui Schopenhauer referitoare la nefericirea oamenilor generată de răutate și egoism: „Totuși
este trist în lume”.
3. Elemente de prozodie
Rima îmbrățișată, ritmul trohaic și măsura de 8 silabe conferă muzicalitatea textului.
CONCLUZIE
Prin urmare, tema și viziunea despre lume se reliefează în această operă eminesciană, care
are toate trăsăturile curentului romantic: utilizarea antitezei ca procedeu de construcție,
valorificarea miturilor, a folclorului, interiorizarea sentimentelor.