FLOARE ALBASTRA

Poezia Floare albastra este una dintre primele creatii ale lui Eminescu, in care tema naturii se imbina cu tema iubirii. Floarea albastra este un motiv romantic ce apare si la germanul Novalis, si la italianul Leopardi. In poezia lui Eminescu, floarea albastra reprezinta idealul in iubire. Titlul poeziei este format din substanivul nearticulat floare, ce simbolizeaz efemeritatea si delicatetea, i adjectivul albastr, care sugereaza infinitul cosmic, dar si aspiratia., formnd o imagine de mare sensibilitate. Elementele de prozodie se caracterizeaza prin rima imbratisata, masura de 8 silabe si ritmul trohaic. Poezia este format dintr-o succesiune de imagini clar conturate, susinute de dialog, dar mai ales de monolog (dialogul fiind doar sugerat). Eul liric mprumut pe rnd cele dou ipostaze masculinfeminin, elea, ntr-un dialog al eternului cu efemerul si isi face simtita prezenta prin marci lexico-gramaticale specifice: verbe i pronume la persoana I singular: eu, am rs, n-am zis; verbe si pronume la persoana I plural: vom, ne-om; substantive in cazul vocativ: iubite, dulce floare s.a. Poezia este conceputa din doua parti corespunzatore a doua tipuri de idei, a doua tipuri de cunoastere: in primele trei strofe, cunoasterea filozofica absoluta. De la elementele genezei, "intunecata mare", pana la un intreg unvers de cultura reprezentat de "campiile asire", "piramidele invechite". Aceste trei strofe reprezinta o interogatie retorica a iubitei, un repros adresat barbatului visator, cufundat in stele si in ceruri nalte. In partea a doua, cunoasterea terestra prin intermediul dragostei la care este chemat iubitul de catre iubita, care este vicleana si ademenitoare, promitindu-i iubitului o lume de bucurii si de farmec. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de cea de a patra strofa, care contine reflectiile poetului si care aduce consimtamintul de moment al acestuia la dulcea chemare a iubitei. Sunt surprinse inca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: "Dulce netezindu-mi parul", gesturi care se presupune ca vor fi urmate si de altele daca poetul va cobori din cerurile nalte. Cea de-a patra strofa contine, de asemenea, inceputul ideii din ultima strofa, aceea a despartirii, a stingerii dragostei. Repetitia Floare albastra ! floare albastra !...

sugereaza durerea barbatului ca a pierdut iubirea, sublinieaza intensitatea trairii generate de contrastul dintre iluzie si realitate. Ultimul vers, Totusi este trist in lume ! prezinta o idee filozofica. Sensul prezentei cuvantului totusi in contextul poeziei este ca, desi exista in viata momente fericite datorita iubirii si naturii, totusi este trist in lume din cauza mortii, din cauza pierderii iubirii. Poezia are la baza o serie de antiteze intre real si ideal (vis), intre planul aproapelui si planul departelui, intre trecut si prezent. Planul realului si al aproapelui este reprezentat de fata care ii adreseaza iubitului ei chemarea de a trai fericirea alaturi de ea in prezent, in natura, pe cand el este atras de domeniul visului, de evadarea in timp si spatiu spre absolut, spre stele, nori, ceruri inalte. El viseaza la piramide, la campiile asire, la departari, taramuri exotice. Chemarea fetei ilustreaza motivul Carpe diem!. Limbajul fetei o caracterizeaza si este adecvat idealului ei de fericire ca valorificare a realului si a prezentului. Este un limbaj popular cu unele elemente regionale, evidentiind simplitatea si naturaletea fetei (ex: cata, incalte, cerca, sede, tinea, nime). Discursul liric al fetei are caracter de idila, iar ultimele strofe au caracter de elegie. Natura in care ea isi cheama iubitul are elementele specifice peisajului eminescian: codrul, luna, stelele, balta. Expresivitatea se realizeaza prin figuri de stil si imagini artistice. In aceasta poezie, se deosebesc figuri de stil precum metafore (campii asire, intunecata mare, piramidele-invechite), metafore personificatoare (izvoare plang), epitete ornante (bolta cea senina, trestia cea lina, foi de mure), epitete cromatice (de-aur parul, rosie ca marul), aliteratii (senina-lina), asonante (caldura-gura), comparatii (ca un stalp eu stam, rosie ca marul), imagini vizuale (descrierea naturii si autocaracterizarea fetei), auditive (izvoare plang in vale, si mi-i spune), tacitle (mi-oi desface de-aur parul/sa-mi astup cu dansul gura). Toate acestea confera poeziei o naturalete a expresivitatii si o limpezime a ideilor care produc aproape spontan adeziunea cititorului.