Tema și viziunea despre lume

„Sara pe deal”
– poezie romantică –

de Mihai Eminescu

Poezia „Sara pe deal” scrisă de Mihai Eminescu a fost publicată în revista „Convorbiri literare”
în 1885. Aceasta se încadrează în prima etapa a poeziei erotice, perioadă dominată de optimism în
care imaginea iubirii este una luminoasă.

„Sara pe deal” este o idilă – pastel, construită cu elemente descriptive de natura, în cadrul
căreia se manifestă sentimentul de dragoste, exprimat într-o viziune specific eminesciană prin
îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu cel universal-cosmic. Imaginarul poetic
transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare
implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoțională proprie potențialului cuplu de îndrăgostiți,
care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcția expresivă și estetică a cuvintelor și fonemelor.

Poezia este o idilă cu puternice note de pastel și este alcătuită din șase strofe și două
secvențe poetice, distribuite astfel: prima secvență cuprinde primele patru strofe, dominate de
pastel, în care notele rustice terestre se împletesc cu elemente ale cosmosului, ilustrând lirismul
obiectiv; secvența a doua (ultimele doua strofe) este dominată de lirism subiectiv și intensifică
accentele de idilă, finalul fiind impresionant prin valoarea absolută pe care o are iubirea, în numele
căreia omul de geniu este capabil de sacrificiul suprem: “…- Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar
da viața lui toată?”

Titlul anticipează contextul spațio-temporal al idilei. Fonetismul popular “sara” trimite la

atmosfera rurala și, prin deschiderea vocalei accentuate, creează o muzicalitate profundă, liturgică,
întreținută ulterior în text de sunetul buciumului, al clopotului și al toacăi. Seara este timpul magic de
trecere între lumina și întuneric , între limitare și transcendent, între realitate și vis. Dealul, plasat
departe de sat, loc înalt care se deschide către cosmos, este cadrul intim, străjuit de salcâmul etern,
spațiu în care îndrăgostiții vor regăsi armonia cuplului adamic și se vor împărtăși din etern.

Tema poeziei este romantică și reliefează aspirația poetului spre o dragoste ideală, o poveste
de iubire ce se imaginează într-un cadru natural rustic , iar ideea poetică ilustrează intensitatea
iubirii, dorința celor doi îndrăgostiți de a fi fericiți prin trăirea deplină a sentimentului, fapt ce înalță
extazul la valori cosmice, universale, prin puternice si profunde accente filozofice.

Strofa întâi a poeziei ilustrează tabloul inserării într-un peisaj feeric, în care imaginile vizuale
se împletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia literară
numită pastel. Personificarea buciumului care “sună cu jale” si a apelor care “plâng” semnifică
armonia perfectă a naturii cu sentimentele eului liric, dominat de iubirea desăvârșită. Imaginile
vizuale și motorii “Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” și cele auditive exemplificate mai sus
compun cadrul natural în care urmează să se manifeste sentimentul de dragoste, îmbinând discret
planul terestru cu cel cosmic. Ultimul vers al acestei prime strofe este și primul vers al idilei: “Sub un
salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine”.

1
Tema și viziunea despre lume

Strofa a doua îmbină alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu

cele de idilă, care exprimă sentimente la fel de înalte, ce conferă o sugestivă deschidere spre Univers.
Elemente simbolice ale cosmosului “luna pe cer” și “stelele […] pe bolta senină”, care constituie
motive romantice, sunt în relație afectivă cu ochii iubitei, “Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”,
ultimul vers al acestei strofe accentuând nerăbdarea și dorința arzătoare a trăirii sentimentului de
iubire: “Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”.

Strofele a treia și a patra redau imaginea rustică a satului, în stil panoramic. De la nori, raze,
la streșini, case, fântâni, stâne, fluiere, omul obosit, adică de la general la detaliu: “Nourii curg, raze-
a lor șiruri despică,/ Streșine vechi casele-n lună ridică,/ Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,/
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”. Descrierea satului excelează prin imagini vizuale și imagini
auditive, de la oamenii osteniți care vin de la câmp, la toaca și clopotul care, prin personificare,
“împle cu glasul lui sara”. Ultimul vers, “Sufletul meu arde-n iubire ca para”, accentuează, printr-o
expresie populară tipică idilei pastorale romantice, nerăbdarea, intensitatea dorinței de iubire.
Îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv relevată de
prezența motivelor literare specifice fiecăruia dintre ele: “streșine”, “case”, “fântâna”, “stână” si
respectiv “luna”, “nourii”. Trebuie remarcate în mod deosebit în aceste strofe de pastel imaginile
auditive și cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului în amurg.

A doua secvență poetică (ultimele două strofe) revelează ritualul iubirii specific eroticii
romantice, exprimând emoția și nerăbdarea eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii. Ca
elemente de compoziție notabile în această strofă se disting relațiile de simetrie, prin dispunerea
armonioasă a interjecției ”Ah!”, care se repetă la începutul primelor două versuri, având rol eufonic
și accent emoțional. Dorința cuplului de a trăi în profunzime sentimentul de iubire este amplificată
de posibila stare de fericire a îndrăgostitului, dezvăluită printr-o declarație erotică: “Ore întregi
spune-ți-voi cât îmi ești dragă”. Ritualul iubirii se revelează prin verbele la viitor, sugerând gesturi
tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar înfăptui: “Ne-o, rezima capetele unul de altul/ Și
surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm […]”. Accentul ideatic proiectează împlinirea iubirii
într-un viitor, cândva, și evidențiază ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care izolează cuplul erotic
de restul lumii: “sub salcâm”, viziune ilustrată și în prima strofă. Poezia are și un ușor optimism, dat
de verbul “surâzând”, care sugerează bucuria eventualei împliniri a visului de dragoste.

O trăsătură specifică romantismului este ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale,
a perfecțiunii în dragoste, sugerata și în finalul acestei poezii: “…-Astfel de noapte bogată/Cine pe ea
n-ar da viața lui toată?”, sacrificiu de care este capabil numai omul superior, geniul, singurul care
poate aspira spre fericirea absolută.

Expresivitatea poeziei este susținută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează
permanentizarea aspectului dinamic al ansamblului peisagistic, numind acțiuni care nu se finalizează,
ci tind să se eternizeze: “sună”, “scapără”, “plâng”, “trece”, “caută”, “curg”, “scârțâie”, “murmură”,
“amuțește”, “răsună” etc. Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale
la viitor, “ne-om rezima”, “sta-vom”, “spune-ți-voi”, care amplasează povestea de dragoste într-un
cadru rustic și sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un
cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste într-un viitor imaginar. Condițional-
optativul verbului din finalul poeziei accentuează concepția lui Mihai Eminescu despre iubirea
ideală, pe care n-o împlinește, dar o dorește cu patimă: “n-ar da viața lui toată”.

2
Tema și viziunea despre lume

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil care compun un tablou unic prin
frumusețe, adevărat ansamblu estetic în cadrul căruia s-ar putea manifesta iubirea ideală și atinge
fericirea absolută, dacă perechea de îndrăgostiți s-ar contopi, provocând o emoție puternica de
admirație și încântare asupra cititorului

Procedeele artistice evidențiază armonia dintre planul uman și planul naturii care excelează
prin personificări (“buciumul sună cu jale”, “apele plâng”), natura umanizată aflându-se în deplin
acord spiritual cu trăirile sinelui poetic. Comparațiile (“sufletul meu arde-n iubire ca para”),
metaforele (“stelele nasc umezi”) și epitetele (“luna […] sfântă și clară”, “înaltul, vechiul salcâm”) dau
sentimentului de iubire, sensibilitate, emoție, frumusețe interioară, intensificând trăirile.

Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale, motorii (“Turmele-l urc, stele le scapără-n
cale”, “Luna pe cer trece-așa sfântă și clară”, “Și osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la
câmp…”etc) și auditive (“buciumul sună cu jale”, “Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână”, “toaca
răsună mai tare”, “Clopotul vechi împle cu glasul lui sara” etc.) specifice pastelului, a căror îmbinare
perfecta compun un emoționant și semnificativ tablou natural, unde sentimental de iubire se
integrează în mod desăvârșit.

Ambiguitatea stilistică, procedeu bazat pe echivocul lexical rezultat din posibilitatea de a

interpreta semantic diferit un cuvânt, se distinge prin repetiția epitetului “vechi”, așezat în
combinații surprinzătoare: streșinile “vechi” ale caselor sugerează păstrarea obiceiurilor tradiționale
străbune ale satului românesc, “clopotul vechi” dezvăluie credința creștină ancestrală a românului,
iar “vechiul salcâm” reiterează viziunea iubirii manifestate în mijlocul naturii ocrotitoare, sentiment
ce definește omul contopit cu teluricul și cosmosul, din timpuri imemoriale.

În poezia “Sara pe deal”, Eminescu îmbină, într-un mod cu totul remarcabil, ambele tipuri de
lirism. Lirismul subiectiv se definește prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele și
pronumele la persoana I singular și plural, care susțin prezența eului liric în discursul poetic: “spune-
ți-voi”, “sta-vom”, “ne-om rezima”, “vom adormi”, “m-”, “meu”, “îmi”. Adresarea directă
accentuează subiectivismul poeziei prin vocativul “dragă”, prin verbe și pronume la persoana a II-a
singular, “aștepți”, “îmi ești dragă”, “tu”, “ți”, “tine”. Detașarea contemplativă a eului liric se distinge
prin descrierea priveliștii captivante, ilustrând lirismul obiectiv prin verbe și pronume la persoana a
III-a: ”sună”, “urc”, “plâng”, “trece”, “curg”, “scârțâie”, “răsună”, “scârțâie”, “împle”.

Poezia eminesciană este dominată, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii și a naturii,

care la Eminescu se înnobilează cu o înălțare cosmică, spațiu în care se regăsesc natura și iubirea
deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoție, vibrare interioară.