”Sara pe deal”

Mihai Eminescu apartine perioadei Marilor Clasici si curentului romantism. A

debutat ca poet la 25 februarie 1866, in revista ”Familia” cu poemul ”De-as avea”.
Prima poezie semnata de Eminescu a fost primita cu entuziasm de catre directorul
revistei, Iosif Vulcan, care i-a schimbat numele din Eminovici in Eminescu. Este
considerat de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din
literatura romana, fiind numit si ”luceafarul poeziei romanesti”.
Romantismul, specific operelor literare eminesciene se caracterizeaza prin
prezenta unor motive romantice universale precum conditia omului, ingerul si
demonul, universul, cosmonogia. Poezia "Sara pe deal" este o idilă - pastel,
construită cu elemente descriptive de natură, în cadrul căreia se manifestă
sentimentul de dragoste, exprimat într-o viziune specific eminesciană. . ”Sara pe
deal”, la fel ca alte multe creatii eminesciene, este inspirata din natura satului
Ipotesti. Poezia a fost publicata in 1885, in revista ”Convorbiri Literare”, facand
trecerea de la etapa de tinerete la etapa de maturitate a poetului. Initial, textul
poeziei a fost inclus de Eminescu intr-un amplu poem consacrat naturii patriei si
numit ”Eco”. In poem, textul ”Sara pe deal” era o serenada cantata de indragostit
sub balconul iubitei.
Titlul reprezinta un cronotop. Regionalismul moldovenesc ”Sara” se refera la
alegerea momentului in care este descris asfintitul, moment crepuscular, care
favorizeaza reveria. Indicele spatial ”pe deal” face trimitere la peisajul Moldovei in
care a trait Eminescu, dar a fost asociat si teoriei spatiului ondulatoriu, formulata
de catre Lucian Blaga.
Tema poeziei o constituie aspiratia poetului pentru o dragoste ideala, o poveste
de dragoste ce se imagineaza intr-un cadru natural rustic.
Ideea poetica ilustreaza intensitatea iubirii, dorinta celor doi indragostiti de a fi
fericiti prin trairea deplina a sentimentului, fapt ce inalta dragostea la valori
cosmice, universale, prin puternice si profunde accente filozofice.
Poemul ”Sara pe deal” cuprinde sase strofe catren, fiind considerat un pastel si o
idila. Poezia cuprinde doua tablouri, in care alterneaza doua planuri: planul naturii
si planul iubirii.
Planul naturii este ilustrat in primele patru strofe. Prima secventa lirica pare o
prelungire a lirismului din ”Miorita”. Este folosit motivul transhumantei.
Atmosfera este creata cu ajutorul imaginilor vizuale si auditive. Imaginile vizuale
stabilesc o legatura intre planul terestru si planul astral, ”Turmele-l urc, stele le
scapara-n cale”. Imaginile auditive creeaza un peisaj rustic. Sunetul buciumului,
instrument ancestral specific mediului pastoral, conduce la un profund sentiment
de melancolie, in timp ce personificarea apelor care plang ”Apele plang, clar
izvorand din fantane” conduce la o impresie de prospetime, de spontaneitate a
emotiilor. Spre deoasebire de alte creatii eminesciene, imaginea iubirii nu este
creionata, ci doar sugerata prin vocativul ”draga”. Peisajul este intregit de
imaginea salcamului, considerat de G. Calinescu ”copacul rural, planta a tineretii si
a sperantei.”
A doua strofa stabileste o corespondenta intre elementele naturii si
caracteristicile iubitei. Astfel, luna isi gaseste o proiectie in ochii mari a iubitei.
Stelele sunt asemanate sentimentelor profunde de dor ale acestuia.
A treia si a patra secventa lirica se bazeaza pe o gradatie ascendenta a imaginilor
auditive: sunetul apei care se scurge pe stresinile vechi ale caselor, scartaitul
cumpenei de la fantana in bataia vantului, cantecul fluierelor de la stana,
intoarcerea oamenilor de la camp, toaca ce rasuna in sat, sunetul clopotului de la
biserica. Gradatia ascendenta a tuturor acestor sunete ajunge pana la un adevarat
vacarm acustic. Paradoxal, la Eminescu, accentueaza linistea care se asterne peste
sat si pregateste izbucnirea de nestapanit a dragostei.
Planul iubirii este ilustrat in ultimele doua strofe. Inca din ultimul vers al planului
naturii: ”Sufletul meu arde-n iubire ca para”, este anuntata patima dragostei
adolescentine. Natura nu este decat un cadru propice desfasurarii idilei. La fel ca
in poezia ”Lacul”, indragostitul imagineaza intalnirea cu iubita in natura.
Interjectia ”Ah!” care se repeta la inceputul primelor doua versuri subliniaza
nerabdarea indragostitului. Intalnirea va avea loc pe deal, transformat intr-un
element de legatura intre terestru si astral. Salcamul va ocroti cu ramurile lui
perechea de indragostiti. Dragostea este mai importanta decat timpul,
indragostitul imaginandu-si o intalnire de durata, ”ore intregi”, de-a lungul intregii
nopti. Cei doi vor parcurge o adevarata reverie. Ultimul vers al poeziei ”Cine pe ea
n-ar da viata lui toata” stabileste echivalenta dintre viata si iubire.
Prozodia este compatibilă cu cea a majorității poeziilor de factură romantică.
Ritmul este de douăsprezece silabe, alcătuit dintr-un coriamb, doi dactili şi un
troheu. Rima este împerecheată. Prin plasarea celor două accente pe silabele 1 și
4, coriambul determină o rostire mai înaltă a sunetelor inițiale, iar pauza care
urmează le individualizează, separându-le de restul versului.
Poezia se incadreaza in lirica romantica prin tema iubirii si a naturii, motivele
eminesciene precum luna, noaptea, iubita eminesciana, utilizarea antitezei intre
planul terestru si planul astral, idealizarea portretului iubitei, motivul visului si
motivul reveriei.
In concluzie, ”Sara pe deal” face trecerea intre cele doua etape de creatie, avand
tema romantica, astfel încât se remarcă luminozitatea și optimismul cu care este
privită dragostea de către poet, urmând ca, mai târziu, aceasta să fie contemplată
cu o profunzime cu caracter tragic.