Floare –albastră

de M. Eminescu

„Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, afirmă T. Vianu, referindu-se la marele
poet al românilor, care, raportat la timpul şi la spaţiul în care a trăit, reprezintă o culme a
spiritualităţii româneşti. Poetul debutează sub semnul romantismului paşoptist, pentru ca ,treptat,
opera lui să se sincronizeze cu momentele importante ale evoluţiei poeziei universale. Temele
romantice cuprinse în universul operei sale aduc un registru imagistic bogat în sensuri, expresie a
unei conştiinţe tragice care încearcă să-şi depăşească condiţia. Simţim în poezia sa şi o nouă
orientare modernă: deschideri spre muzicalitatea versurilor lui Verlaine, spre trăirile lui
Baudelaire, spre adâncimile lui Mallarme.
Una dintre capodoperele lirismului eminescian din etapa de tinereţe, poemul „Floare-
albastră”, reprezintă o poezie nucleu a romantismului românesc.
Viziunea romantică se concretizează în poezie prin relaţia geniu- societate, prin
atitudinea poetică, prin imaginarul poetic, prin temă, motive si specificul secventelor poetice, dar
și prin îmbinarea speciilor literare. La Eminescu tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii,
poezia „Floare albastră” prezentând ipostaza iubirii paradisiace şi implicând, totodată, şi ipostaza
omului superior.
Titlul evidenţiază motivul romantic ce stă la baza întregii poezii, regăsit atât în folclorul
popular românesc cât şi în literatura germană, la Novalis şi în literatura italiană, la Leopardi. La
Novalis, floare-albastră apare ca un simbol al iubirii şi al nostalgiei infinitului. Şi la Leopardi,
motivul apare ca ideal de puritate, sugerând, de asemenea, infinitul. La Eminescu, floare-
albastră reprezintă metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul, marile depărtări ale mării şi
ale cerului, dorinţa de a cuceri prin spirit universul, iar floarea- fiinţa păstrătoare a dorinţelor
dezvăluite cu vrajă, existenţa terestră, experienţa cunoaşterii pe cale senzorială, experienţa trăirii
prin eros.
Poezia se structurează pe aceste două planuri, cel al cunoaşterii absolute şi cel al iubirii,
fiecare dintre secvenţele poetice realizând câte un profil reprezentativ pentru cele două modalităţi
de înţelegere a lumii. Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze:
masculin- feminin, el- ea, într-un dialog al „eternului cu efemerul”.
Simetria celor patru secvenţe este susţinută de monologul liric al fetei ce diferenţiază
între cele două lumi – lumea ei, lumea lui -, punctat de reflecţiile ulterioare ale bărbatului.
Primele trei strofe sugerează un întreg univers al experienţei spirituale, de la elemente de geneză
(întunecata mare), până la elemente de cultură (câmpiile Asire) şi creaţie ( piramidele-nvechite).
Acest univers străbătut de înfiorarea dorului de infinit, al cărui exponent este poetul, omul de
geniu sau savantul, se configurează prin enumeraţia unor cuvinte cheie, simboluri ale eternităţii
şi morţii: stele, nouri, ceruri-nalte, soare. Discursul liric debutează cu reproşul fetei, care, pe un
ton şăgalnic, avertizează asupra realizării împlinirii umane doar prin iubire, pe pământ. „Nu căta
în depărtare/ Fericirea ta, iubite!” Apar aici două categorii antonimice, a aproapelui şi a
departelui, dezvoltate ulterior în seria de opoziţii din poem.
 Secvenţa a doua, reprezentată de meditaţia bărbatului, lasă o deschidere spre sensurile
grave din „Luceafărul”, sugerând răceala, izolarea la care geniul se autocondamnă prin dorinţa
de a cuceri depărtări neomeneşti. Sentimentul este de înţelegere şi interiorizare: „Eu am râs,
n-am zis nimica”.
Următoarele versuri, susţinute de monologul fetei, reprezintă o veritabilă chemare spre
sevele teluricului, o descindere feerică într-o natură rustică, de basm, o natură care simte,
înţelege şi adăposteşte iubirea.
Invitaţia la iubire se realizează într-un cadru ideal, idilic, compus din elemente ale
contingentului ce evidenţiază categoria aproapelui. Întâlnim aici motive romantice frecvente în
lirica eminesciană: codrul, izvorul, balta, stânca, luna ce creează un spaţiu nealterat, sălbatic:
„Vino-n codru cu verdeaţă/ Und-izvoare curg în vale/ Stânca stă să se prăvale/ în prăpastia
măreaţă.” Prin sugestia cercului, acestui cadru îi sunt atribuite însuşirile sacrului ”ochi de
pădure”, „balta cea senină”. Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu
iubirea împărtăşită: „şi de-a soarelui căldură voi fi roşie ca mărul, /Mi-oi desface de-aur părul/
Să-ţi astup cu dânsul gura”. Fata e surprinsă în atitudini suav cochete, în frivolităţi delicate, în
superficialităţi fermecătoare, în desfăşurări lexicale şi de gest galante şi în acelaşi timp, de o
mare forţă prin naivitate şi prospeţime. Întruchipând chemarea vieţii, ea pune în cuvânt şi în
gesturi un fluid de vitalitate cuceritoare.
Atras în mrejele seducătorului joc al iubirii, bărbatul părăseşte tărâmul îngheţat şi aspru al
spiritualităţii, acceptă jocul erotic dar se va întoarce în universul său îmbogăţit cu experienţa
tristeţii şi cu o nostalgie colorată, poate, de un dor de moarte.
Această secvenţă poetică este organizată gradat într-un ritual erotic cu mai multe etape:
descrierea naturii,invitaţia în peisajul rustic, încercarea iubirii pe un fir de romaniţă, portretul
fetei, jocul erotic, întoarcerea în sat, despărţirea.
Folosirea verbelor la viitor: „vom şedea”, „voi cerca”, „voi fi”, „ne-om da”, îmbinate cu
forme populare de condiţional ”de mi-i da o sărutare” reînvie ideea neîmplinirii sau amânării
dragostei, sugerează fericirea, dar şi nostalgia că dragostea nu se poate realiza în plan real. Ca şi
în alte poezii eminesciene dragostea rămâne doar ipotetică, însă, în acelaşi timp, există înfiorări
ale unei iubiri trecute.
Ultima secvenţă poetică, reprezentată de a doua intervenţie a vocii lirice masculine, este o
continuare a meditaţiei asupra iubirii trecute pe care eul o proiectează acum în ideal şi în
amintire. Cele trei epitete ”frumoasă”, „nebună”, „dulce” cuprinse în versuri exclamative,
exprimă exuberanţa sentimentului, specifică liricii eminesciene de tinereţe. Repetiţia „Floare-
albastră! Floare-albastră!” subliniază intensitatea trăirii, generată de contrastul dintre iluzie şi
realitate şi accentuată de prezenţa adverbului „totuşi” care implică prezentul dincolo de iluzie ca
un vag şi fermecător sentiment de părere de rău „Totuşi este trist în lume”. Acelaşi sentiment,
după o experienţă de acelaşi fel este, însă, în „Luceafărul”, dispreţuitor şi rece.
Între secvenţele operei, fiecare reprezentând câte o modalitate de a înţelege viaţa, se
trasează şi la nivelul limbajului o antiteză între severitatea, inaccesibilitatea şi izolarea geniului
nemuritor şi glasul şăgalnic, cochet, dar cuceritor al iubirii. Limbajul din secvenţele care aparţin
vocii feminine, are numeroase accente populare, este mai glumeţ, dar şi mai graţios, cu alunecări
delicate spre înţelegerea naturii, spre contactul intim cu aceasta. Simbol al vieţii, iubirea este
exprimată în chemări irezistibile spre teluric, spre o natură atotştiutoare. Accentele populare din
limbajul fetei, superstiţiile ei,micile cochetării amintesc de galanteriile din folclorul românesc, de
cochetăria specific feminină întâlnită în doinele noastre de dragoste: „cui ce-i pasă că-mi eşti
drag?”, „Ş-apoi cine treabă are?”, „De nu mai uita încalte”.
Epitetele din planul trăirii terestre sunt ornante: „prăpastia măreaţă”, „trestia cea lină”,
„bolta cea senină”. Un rol important îl are aici cuvântul „dulce” care îşi schimbă valoarea
gramaticală şi valoarea stilistică, atrăgând în funcţie de locul pe care îl ocupă, o gamă de nuanţe
ce portretizează sau sugerează iubirea. Astfel, adverbul „dulce” (dulce netezindu-mi părul)
apropie iubita prin gest, iar senzaţia se purifică prin relaţia adusă de comparaţia „dulci ca florile
ascunse” ce implică taina sărutului. Trăirea şi taina trăirii duc la versul nostalgic „Şi te-ai dus,
dulce minune” în care apropierea de fiinţa iubită este egală cu miracolul, epitetul devenind acum
metaforă.
Sintagmele care definesc universul spiritual al bărbatului, „ceruri nalte”, „întunecata
mare”, „piramidele-nvechite”, cuprinzând epitete individuale, capătă valoare de simbol.
Iorgu Iordan sesiza rolul important pe care îl are „simbolismul fonetic” în contextul
poeziei, în sensul că anumite sunete trezesc în mintea cititorului relaţii sau reprezentări. Criticul
admira capacitatea lui Eminescu de a transforma rimele şi cuvintele în mijloace artistice de
sugerare a ideii şi a sentimentului. Există în această poezie o corelaţie între armonia interioară şi
muzicalitatea exterioară, putându-se vorbi, astfel, de un adevărat motiv muzical, sugerat de
metrica textului şi de ondularea vocalelor ce creează efecte auditive rafinate. „Iar te-ai cufundat
în stele/ Şi în nori, şi-n ceruri nalte?/ De nu mai uita încalte/ Sufletul vieţii mele” sau „Când pe
cer s-a fi ivit/ Luna-n seara cea de vară,/Mi-i ţinea de subsuoară/Te-oi ţinea de după gât”.
Folosirea verbelor şi a pronumelor în formă populară, la nivel morfologic, sugerează
eternitatea sentimentului iubirii cuprins în dimensiuni cunoscute în lirica eminesciană:dragostea
se consumă într-un spaşiu rustic şi devine „un fapt al serii şi al nopţii”. Astfel, Eminescu renunţă
la perspectiva nelimitată din prima parte a poeziei, propunând un spaţiu artistic limitat şi
echilibrat.
Aşa cum afirmă şi Tudor Vianu, inspiraţia romantică eminesciană se supune rigorilor
clasiciste, realizând în „Floare-albastră” o capodoperă în miniatură, o sinteză ideatică şi stilistică
a întregii lirici a poetului. Cu o compoziţie dispusă pe două planuri, unul al cunoaşterii filosofice,
mai greu accesibil, altul mai uşor, cel al teluricului şi al experienţei iubirii, „Floare-albastră” este
o poezie în care, deşi nu se tratează în mod special tema geniului, aceasta rămâne în subtext. De
aceea , se poate spune că această operă este o sinteză a ceea ce a fost şi a ceea ce va deveni lirica
eminesciană.