Dorința – Mihai Eminiescu

Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în

revista „Convorbiri literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o
adevărată „ars poetica” pentru lirica erotică eminesciană.

În poezia Dorinţa, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru

rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire
ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat,
sub forma lirismului subiectiv, propriu artei poetice.

Titlul Dorinţa argumentează romantismul şi sugerează imaginea iubirii

posibile, dar neîmplinite. Dragostea este proiectată într-un plan imaginar,
exprimând aspiraţia poetului pentru un sentiment ideal, dorinţa profundă a
acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment profund.

Tema reprezinta aspiratia de implinire a unei iubiri in mijlocul naturii, ce

exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul aspiră să o
atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.

În spirit romantic, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-

o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică
reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de
îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă
şi estetică a cuvintelor şi formelor.

Din punct de vedere compozitional, poezia Dorinta este alcatuita din

şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt delimitate prin
alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea
tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.

Prima secventa poetica reprezinta o chemare a iubitei, în mijlocul naturii.

Verbul la imperativ „Vino”, care constituie şi incipitul poeziei, sugerează
nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru împlinirea sentimentului
de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din
motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la
izvorul”.

Următoarea secvenţă poetică ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre,

ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv – „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi
desprind”, „să-l ridic” – sau la indicativ viitor – „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi
cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un
timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.
Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice
„fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila
fericire printr-un epitet specific eminescian, „dulce”, alăturat sărutului:
„Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci…”.

Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă
descrierea dorinţei puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care
ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura este
personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de
dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-
ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi
cadă”, „şede-vei”, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru
rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustrează, în principal, concepţia lui
Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar o doreşte
cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o culci”.

Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de

dragoste ce s-ar putea împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-
singurei”, „rânduri-rânduri”, lăsând loc speranţei meditative.

Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia
puternică a celor doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.

Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul
galbăn” şi „buze dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant,
plin de gingăşie şi delicateţe al fetei.

Versurile au măsura unei doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic şi

rima, care este construită printr-o singură pereche în fiecare strofă,
diminuează tonalitatea poeziei populare.

Mihai Eminescu sintetizează în poezia Dorinţa concepţia sa despre iubire,

care poate fi o poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în
mijlocul naturii participative şi ocrotitoare. Poezia Dorinţa este un mic poem
pastoral, o poveste de iubire posibilă doar prin intermediul visului de fericire
deplină, de aceea poezia este o idilă.