Sunteți pe pagina 1din 3

Floare Albastra De M.

Eminescu

In poezia Eminesciana a iubirii si naturii se disting doua perioade de creatie care se deosebesc intre ele prin atitudinea poetului fata de acestea. In prima perioada natura e un spatiu poetic feeric ale carui elemente devin pretioase motive romantice:codrul este spatial vrajit in care tinerii indragostiti isi declara sentimentele; teiul este arboreal sacru care le confera aureola puritatii; lacul este spatiul implinirii visului de dragoste; florile sunt simbolul acestui sentiment frumos; luna este cea care lumineaza sufletele curate ale indragostitilor. In cea de-a doua perioada dragostea devine neimplinita, poetul este neinteles de femeia iubita si de aceea visul sau dispare, iubita de indeparteaza in neguri de uitare ca intr-un basm sau intr-un mit. Poezia Floare albastra este scrisa in perioada studiilor de la Berin si Viena(1874) si are ca tema iubirea si natura surprinse intre cele doua etape ale eroticii eminesciene, adica implinirea visului dar si pierderea iubirii. Poezia este o idila cu elemente de meditatie pe tema nepotrivirii dintre ideal si real; dorul dupa dragostea pierduta se converteste intr-o adevarata tristete cosmica. Titlul poeziei este numele unei flori magice ce simbolizeaza nostalgia infinitului, dorul si iubirea duse dincolo de moarte. Este un motiv romantic prezent in creatia lui Novalis sau a lui Leopardi care vorbeste despre idealul de frumuseste si puritate, iubirea si nostalgia, proiectia acestei iubiri in eternitate. La Eminescu floarea intruchipeaza viata, gingasia, frumosul in prezenta feminina ideala. Epitetul albastru sugereaza spatiul infinit, cerul si marea, proiectarea iubirii in vesnicie. Poezia este alcatuita din 14 strofe(catrene) care pot fi impartite in patru secvente poetice. Prima secventa este alcatuita din strofele 1-3 si il prezinta pe tanarul surprins in contemplarea ideilor inalte continand referiri la sfera cunoasterii absolute delimitand un plan indepartat aflat in antiteza cu planul terestru(Iar te-ai cufundat in stele/Si in nori, sin ceruri nalte). Planul iubitului este contemplativ si vorbeste despre geneza universului (intunecata mare) despre creatie (piramidele-invechite) astfel ca intelegerea rostului vietii nu este facuta de oricine mai ales de omul comun. Exista in aceasta chemare a

tinerei indragostite o aducere in lumea terestra fireasca a iubitului care in setea lui de absolut nu-si gaseste locul. Cea de-a doua secventa cuprinde strofa a patra care se opreste la prezentarea tinerei fete indragostite ce incearca sa isi atraga iubitul in lumea ei. Portretul este specific Eminescian, ea este mititica, are fata rosie ca marul, parul de aur si rugamintea ei este una normala, fireasca pentru ca diferenta dintre ea, omul muritor si geniu e puternica. Aceasta idee a superioritatii geniului reiese din ultimul vers al secventei(Eu am ras, n-am zis nimica) semn al intelegerii gestului fetei. Cea de-a treia secventa, formata din opt strofe este proiectata pe chemarea la iubire a fetei care contureaza un vis proiectat in mijlocul unei nature unice sugerand un cadru romantic compus din urmatoarele elemente: codru cu verdeata , izvoarele care plang in vale(personificare) , stanca, prapastia mareata(epitet), ochi de padure(metafora), bolta cea senina(epitet), trestia cea lina(epitet). Iubita imagineaza un intreg ritual dupa care se va desfasura povestea de dragoste proiectata in viitor, se creeaza un cadru paradisiac care corespunde starilor sufletesti ce trimit eroii undeva la inceputurile lumii. Cei doi tineri asista la aparitia lunii moment care se repeta in fiecare seara si astfel perechea eminesciana devine eternal. Limbajul folosit devine familiar, iubita se autoportretizeaza surprinzand momentele de emotie pe care le traieste. Sarutarea oferita in taina, in singuratatea cadrului natural luminat doar de astrul protector al indragostitilor devine eternal in acest moment unic. Intoarcerea din spatiul natural catre casa prin sarutari dulci ca florile ascunse(comparatie) descrie unirea spirituala dintre cei doi tineri. Ultima secventa a poemului formata din doua strofe prezinta cugetarile geniului care desi amagit de tentatia fericirii absolute realizeaza ca ea este doar un vis, iar clipa magica a chemarii este trecatoare. Aceasta ultima strofa apartine unui alt timp aflat la mare departare de clipa iubirii. Ea exprima nostalgia eului liric dupa iubita pierduta dar prin negura vremii amintirea acesteia dispare devenind o dulce lumina care se restituie mitului iubirii. Sentimentul nostalgic se converteste in durere sfasietoare, iar tristetea devine cosmic intrucat drama vietii geniului este durerea. Prezenta feminina in lirica eminesciana nu intruchipeaza perfectiunea, iar trairea momentului unic este echivalenta cu miracol. Visul de iubire devine iluzie datorita incompatibilitatii dintre sferele celor doi indragostiti: iubita apartine conditiei umane obisnuite in timp ce iubitul il surprinde pe geniul aflat in permanenta cunoastere.

Ca si in alte creatii, exista in Floare albastra mai multe teme si motive romantice: setea de cunoastere a geniului, iubirea care moare, floarea albastra, cadrul nocturn, luna care este proiectia cosmic a tristetii. Stilul eminescian se remarca aici prin perfectiunea formei care sustine structura ideatica a poeziei: monologul iubitei este dominat de verbe la timpul prezent sau viitor, iar cugetarile geniului urmaresc axa temporala trecut-prezent. Prin poezia Floare albastra Eminescu depasteste tematica iubirii si a naturii pentru ca dezbate si alte probleme care vor aparea in perioada de creatie ulterioara si anume conditia omului de geniu condamnat la singuratate, la nefericire.