Floare albastră

           de Mihai Eminescu
Particularită ț ile de construc ț ie ale unui text poetic romantic

R1  Încadrarea în curent

      Poemul ,,Floare albastră”, de Mihai Eminescu, scris

în 1872, mai apoi fiind publicat pe 1 aprilie 1873 în
revista ,,Convorbiri literare”, aparține romantismului,
fiind considerat o capodoperă a lirismului eminescian,
avându-și punctul de plecare în mitul romantic al
aspirației către idealul de fericire, de iubire pură. 
 R1  Trăsături ale curentului

      O primă trăsătură care justifică încadrarea poemului în romantism este

reprezentată de amestecul de genuri literare. Prefigurând problematica din
poemul ,,Luceafărul", poezia ,,Floare albastră" se construiește tot pe baza
unui schelet epic în care îndrăgostita îi reproșează bărbatului iubit lipsa de
preocupare afectivă, concentrându-se pe lucruri ce ei îi sunt inaccesibile
(„Iar te-ai cufundat în stele!”). Totodată, în strofele cinci-doisprezece, fata
propune un scenariu de iubire în care îi adresează o chemare în mijlocul
naturii, imaginând formarea perechii, gesturile tandre, dar și despărțirea.
Elementele dramatice sunt marcate de intervențiile dialogale, dar în esen ță,
textul este unul liric, oglindind exprimarea directă a unor stări și sentimente
precum nemulțumirea („Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite…”) și, în
principal, iubirea („De mi-i da o sărutare / Nimeni-n lume n-a s-o știe”).
R1  Trăsături ale curentului

   O altă trăsătură care susține caracterul romantic al textului este prezen ța

motivelor literare romantice. Motivul în jurul căruia este concentrat textul
este motivul florii albastre, raportat la imaginea ființei iubite. În prelucrarea
motivului florii albastre, Eminescu apelează și la elemente folclorice
românești, unde floarea albastră este asociată cu floarea de nu-mă-uita.
Acest motiv apare și în titlul poeziei, unde sintetizează prin cele două
elemente, lumea terestră prin substantivul „floare” și lumea superioară a
îndrăgostitului, asociată cu albastrul și infinitul. Întregul scenariu propus
de fată rămâne un vis de dragoste, susținut la nivel morfologic de utilizarea
verbelor la viitor („Și mi-i spune atunci povești / Și minciuni cu-a ta
guriță / Voi cerca de mă iubești”). De asemenea, la nivelul textului se
remarcă și motivul codrului și cel al florilor de tei, care sugerează lumea
terestră, în opoziție cu spațiul cosmic ilustrat prin motivul nopții și cel al
lunii.
R2  Temă+Idei poetice

      Creația eminesciană cuprinde trei teme specifice, printre care o

numărăm și pe cea a condiției omului de geniu, caracterizată prin căutarea
perfecțiunii de către eul liric.  Tema iubirii este ilustrată prin două planuri
lirice, unul dintre el fiind împlinirea iubirii dintre ea și el, iar celălalt
simbolizând iubirea poetului pentru cadrul feeric, astfel, ilustrându-se și cea
de-a treia temă, natura. Tema iubirii și cea a naturii se află în corelație,
natura fiind în concordanță cu sentimentele instanței poetice. Poezia
prezintă o idilă într-un spațiu natural paradisiac. 
R2  Temă+Idei poetice

    O primă idee poetică relevantă pentru tema textului poetic este regăsită

în prima secvență când monologul fetei începe cu reproșul exprimat prin
adverbul ,,iar”, aceasta simțind lipsa iubitului din relația celor doi.
Universul spiritual în care iubitul este izolat se configurează prin
enumerația simbolurilor eternității morții ,,Iar te-ai cufundat în stele/Și în
nori și-n ceruri-nalte?”. Totodată, aspirația acestuia spre cunoașterea
absolută este sugerată prin metafora ,,râuri de soare/Grămădești-n a ta
gândire”. Iubită își dorește ca el să recurgă la sacrificiul suprem de a-și
părăsi lumea în care este captiv și de a se integra în lumea terestră pentru a
găsi implinirea în iubire, dorință transmisă prin avertismentul final al
acesteia:„Nu căta în departare/Fericirea ta, iubite!”
R2  Temă+Idei poetice

    O altă idee poetică importantă pentru tema poemului o reprezintă

chemarea ce vine din partea iubitei în cadrul feeric din secvența a treia.
Comuniunea dintre om și natură este reliefată prin strânsa legătură dintre
sentimentele fetei care rezonează cu întreaga natură. Este conturat și un vag
portret al iubitei, utilizându-se epitetul ,,părul de aur” și comparația ,,roșie
ca mărul”, zugrăvind imaginea unei frumuseți de basm a personajului
feminin. Se creionează și trăsături morale ale fetei, aceasta fiind dedicată
iubitului, ignorând orice prejudecată și dorindu-i să îi arate afecțiunea
constantă (,,Ne-om da sărutări pe cale,/Dulci ca florile ascunse”). Chemarea
la iubire organizează secvența poetică gradat, într-un ritual erotic care
cuprinde câteva etape: descrierea naturii umanizate, invitația în peisajul
rustic și intim, conversația ludic-erotică, portretul fetei ca o zeitate terestră,
gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat, despărțirea.
R3  Elemente de conținut

    Un prim element de conținut relevant pentru construcția poeziei este

titlul. Titlul operei este format din substantivul comun ,,floare”, care
reprezintă principiul feminin al gingășiei, dar și simbolul efemerității ființei
umane și din adjectivul propriu-zis ,,albastră”, care face aluzie la infinitul
cerului, comparat cu infinitatea iubirii. În întregime, titlul reprezintă
motivul central al poemului, acesta fiind dorința de iubire absolută, iar în
același timp imposibilitatea împlinirii sentimentului. În lirica lui
Novalis, ,,floare albastră” se metamorfozează în femeie,  luând chipul
iubitei și tulburând inima eroului, fiind un simbol al nostalgiei, pe când în
poezia lui Leopardi, motivul este prezent ca un ideal de puritatea, dar și de
iubire și de candoare.
R3  Elemente de conținut

    Un alt element de conținut reprezentativ pentru construcția poemului

este reprezentat de relația de opoziție din text. Opoziția se stabilește între
cele două planuri ale poeziei, cel al îndrăgostitului, definit ca un plan
superior, cosmic, dominat de elemente astrale (stele, lună, „ceruri-nalte”) și
cel al ființei iubite, definit ca un plan terestru și asociat cu natura ocrotitoare
a cuplului adamic, cadru sacru, ferit de ochii lumii, propice pentru
formarea perechii: „verdeață”, „izvoare”, „stâncă”, „prăpastie”. În plus,
realismul îndrăgostitului este prezentat în antiteză cu idealismul fetei,
marcat și de opoziția timpurilor verbale: planul fetei este redat
preponderent prin verbe la viitor („vom visa”, „te-oi ținea”), iar planul
îndrăgostitului este redat de timpurile prezent și perfect compus, timpuri
verbale ce asigură certitudinea („am râs”, „te-ai dus”).
 R3  Elemente de conținut

    Un ultim de conținut important pentru construcția operei lirice este reprezentat de

limbajul marcat de expresivitate. Limbajul se remarcă printr-o bogăție stilistică specifică
poeziilor romantice, având la bază metafora florii albastre, asociată ființei iubite, dar în
același timp fata este definită prin intermediul unui epitet în enumera ție ce con ține atributele
fetei: „frumoasă, nebună, albastră și dulce”. Expresivitatea poeziei este conferită de prezen ța
imaginilor artistice, realizate utilizând figuri de stil. Imaginile vizuale (,,codru de verdea ță”),
dinamice (,,mi-oi desface părul”) și auditive (,,izvoarele plâng”), împreună cu epitetele
(,,florile ascunse”, ,,prăpastia măreață”), inversiunile (,,a soarelui căldură”), personificările
(,,izvoarele plâng în vale”), comparațiile (,,roșie ca mărul”) și metaforele (,,râuri în soare”)
amplifică sentimentele și stările conferite de instanța lirică. Limbajul poeziei are un
caracter intim, fiind bogat în exclamații și interogații retorice ca ,,Ș-apoi cine treabă
are!”, ,,Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”. Folosirea verbelor și a pronumelor în forma populară
(,,nu căta”, ,,grija noastră n-aib-o nime”), parcă arhaică, sugerează eternitatea sentimentului
iubirii consumată într-un spațiu rustic. Apelativele ,,sufletul vie ții mele” și ,,iubite” sunt
dispuse simetric la începutul și sfârșitul primei intervenții a fetei, exprimând iubirea sinceră.
Concluzie

    În concluzie, particularitățile de construcție ale unui text poetic

romantic regăsite în poemul ,,Floare albastră”, de Mihai Eminescu,
ilustrează incompatibilitatea împlinirii cuplului de
îndrăgostiți asociați prin intermediul liricii măștilor celor două
lumi, cea a cunoașterii absolute, infinite și cea a cunoașterii terestre,
a iubirii concrete, aflate în opoziție , accentuând comuniunea dintre
om și natură și reflectând teme și motive tipice creației eminesciene.
Vă mulțumim
pentru atenție!