Particularități ale unui text poetic aparținând

lui Mihai Eminescu

Poemul „Floare albastră” scris de Mihai Eminescu apare în prima etapă de

creație, în anul 1873 prefigurând prin tematică și viziune poemul „Luceafărul”.

Poezia se încadrează în romantism, prezentând la nivelul textului

particularități specifice. O primă trăsătură care justifică încadrarea poemului în
romantism este amestecul de genuri literare. Prefigurând problematica din poemul
„Luceafărul”, poezia „Floare albastră” se construiește tot pe baza unui schelet epic
în care îndrăgostita îi reproșează bărbatului iubit lipsa de preocupare afectivă,
concentrându-se pe lucruri ce ei îi sunt inaccesibile („Iar te-ai cufundat în stele!”).
De asemenea, în strofele cinci-doisprezece, fata propune un scenariu de iubire în care
îi adresează o chemare în mijlocul naturii îmaginând formarea perechii, gesturile
tandre, dar și despărțirea. Elementele dramatice sunt marcate de intervențiile
dialogale, dar în esență, textul este unul liric, oglindind exprimarea directă a unor
stări și sentimente precum nemulțumirea („Nu căta în depărtare / Fericirea ta,
iubite...”) și, în principal, iubirea („De mi-i da o sărutare / Nimeni-n lume n-a s-o
știe”).

O altă trăsătură care susține caracterul romantic al textului este prezența

motivelor literare romantice. Motivul în jurul căruia este concentrat textul este
motivul florii albastre, raportat la imaginea ființei iubite. În prelucrarea motivului
florii albastre, Eminescu apelează și la elemente folclorice românești, unde floarea
albastră este asociată cu floarea de nu-mă-uita. Acest motiv apare și în titlul poeziei
unde sintetizează prin cele două elemente lumea terestră prin substantivul „floare” și
lumea superioară a îndrăgostitului, asociată cu albastrul și infinitul. Întregul scenariu
propus de fată rămâne un vis de dragoste, susținut la nivel morfologic de utilizarea
verbelor la viitor („Și mi-i spune atunci povești / Și minciuni cu-a ta guriță / Voi cerca
de mă iubești”). De asemenea, la nivelul textului se remarcă și motivul codrului și cel
al florilor de tei care sugerează lumea terestră, în opoziție cu spațiul cosmic ilustrat
prin motivul nopții și cel al lunii.

Tema operei „Floare albastră” este una romantică, ilustrând un vis de iubire, o
iubire imposibilă care nu se poate materializa din cauza diferențelor dintre
persoanele iubite, personajul liric masculin aspirând la o condiție înaltă,
identificându-se cu elemente cosmice. O primă imagine poetică pertinentă pentru
tema operei este prezentată în cea de-a cincea strofă, fiind o invitație a pretinsei
iubite într-un mediu retras, și anume, codrul: „Hai în codrul cu verdeață / Und-
izvoare plâng în vale”. Astfel, pădurea este considerată un loc perfect pentru un
asemenea scenariu de iubire, fiind un loc intim și revigorant. Cadrul ales corespunde
unei lumi concrete, atrăgătoare, ce susține ideea de cuplu ideal.

Visul de iubire și implicit scenariul de iubire sugerat de persoana iubită devine

spulberat, această imagine poetică fiind ilustrată în ultima strofă: „Și te-ai dus dulce
minune / Și-a murit iubirea noastră”. Această bruscă încheiere a visului amoros
sugerează revenirea eului liric în planul realității, conștientizând că iubirea pe care i-
o poartă partenerei sale nu este nimic mai mult decât o iluzie, ceea ce susține
imposibilitatea împlinirii unei iubiri ideale. Mai mult, îndrăgostitul, prezentat drept o
ființă superioară și rațională înțelege că omului superior îi este refuzată iubirea, iar
solitudinea este asociată cu o stare de tristețe, conturată în ultimul vers al poemului
(„Totuși este trist în lume!”).

De asemenea, și elementele de compoziție și limbaj au un rol important în

construcția textului, un prim astfel de element fiind relația de opoziție. Opoziția se
stabilește între cele două planuri ale poeziei, cel al îndrăgostitului, definit ca un plan
superior, cosmic, dominat de elemente astrale (stele, lună, „ceruri-nalte”) și cel al
ființei iubite, definit ca un plan terestru și asociat cu natura ocrotitoare, cadru ferit
de ochii lumii, propice pentru formarea perechii: „verdeață”, „izvoare”, „stâncă”,
„prăpastie”. În plus, realismul îndrăgostitului este prezentat în antiteză cu idealismul
fetei, marcat și de opoziția timpurilor verbale: planul fetei este redat preponderent
prin verbe la viitor („vom visa”, „te-oi ținea”), iar planul îndrăgostitului este redat de
timpurile prezent și perfect compus, timpuri verbale ce asigură certitudinea („am
râs”, „te-ai dus”).

Un alt element care susține construcția poezie este limbajul, marcat de

expresivitate. Limbajul se remarcă printr-o bogăție stilistică specifică poeziilor
romantice, având la bază metafora florii albastre, asociată ființei iubite, dar în
același timp fata este definită prin intermediul unui epitet în enumerație ce conține
atributele fetei: „frumoasă, nebună, albastră și dulce”. Putem observa, de asemenea,
prezența comparației „roșie ca mărul” care ilustrează pudoarea indrăgostitei în
momente intime și epitetul personificator „prăpastie măreață” care susține
solemnitatea naturii, prezentând cadrul natural.

Poemul „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din

etapa de tinerețe, purtând în germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai
târziu în „Luceafărul”.