Particularități ale unui basm / text scris de Ion

Creangă

Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” scris de Ion Creangă este publicat pentru
prima dată în revista „Convorbiri literare” în anul 1877. Textul este o operă inspirată
din folclor, dar originală prin stilul unic al povestitorului humuleștean.

Opera lui Creangă se încadrează în specia basmului, o primă trăsătură care

justifică această încadrare fiind umanizarea fantasticului. În basmul lui Creangă,
personajele sunt create pe tipar uman. În acest fel, acestea nu beneficiază de puteri
supranaturale. Unul dintre personajele umanizate este Harap-Alb, prezentat ca o
ființă umană cu calități și non-calități. Calitățile pertinente ale acestuia sunt curajul,
bunătatea, perseverența și demnitatea. Pe de altă parte, caracterul lui bun este
însoțit și de defecte: naivitate, impulsivitate și neascultare de sfatul părintesc. În
schimb, personajul central negativ, Spânul, include imaginea unei ființe umane lipsite
de anumite calități fizice (spân – om fără păr). În caracterul acestuia predomină non-
calitățile: răutatea, viclenia, agresivitatea și impulsivitatea. Totuși, anti-eroul are și
anumite calități, cum ar fi intuiția, inteligența și perspicacitatea. De asemenea, și
peisajele sunt descrise într-o formă realistă, călătoria lui Harap-Alb făcându-se pe un
singur tărâm în care are de străbătut un codru, o pădure deasă, de urcat o cărare sau
de ajuns într-un loc strâmt. În plus, împărăția Împăratului Roșu este asemănată cu o
ogradă.

O altă trăsătură relevantă pentru apartenența textului la specia basmului este

utilizarea simbolurilor, trăsătură care face diferența dintre basmul popular și cel cult.
Simbolistica se realizează la nivel cromatic, culoarea verde simbolizând vigoare și
tinerețe, cea roșie sugerând sânge, rău și victorie, ambele culori făcând trimitere la
onomastica Împăratului Verde și a Împăratului Roșu. Mai mult, alte simboluri prezente
în text sunt simbolul fântânii, un simbol al botezului, în urma căruia eroul capătă o
nouă identitate și un nou nume și simbolul morții și al învierii care conturează
restabilirea echilibrului inițial, Harap-Alb redevenind fiul cel mic al craiului.

Tema basmului se regăsește și în opera lui Creangă, ilustrând lupta dintre bine
și rău finalizată cu victoria binelui. În text, binele este reprezentat de fiul cel mic al
craiului, devenit ulterior „Harap-Alb” și obligat, ca orice erou de basm, să se
confrunte cu forțele răului simbolizate de Spân și, respectiv, Împăratul Roșu.
Dovedindu-și inteligența și curajul, eroul îi învinge în repetate rânduri. Fiind vorba de
un basm cult, se evidențiază originalitatea autorului care nu optează neapărat pentru
o confruntare directă între erou și anti-erou. O secvență reprezentativă pentru tema
operei este cea în care Harap-Alb se întoarce cu bine din Grădina Ursului cu sălățile
cerute de Spân. În acest fel, cu ajutorul Sfintei Duminici, ursul este adormit, iar
Harap-Alb reușește să culeagă cu ușurință salata. În cele din urmă, Harap-Alb se
întoarce învingător la palat, iar acesta îl surprinde într-un mod neplăcut pe Spân,
îndeplinindu-i sarcina: „ajunge la împărăție și dă sălățile în mâna Spânului. [...]
Atunci Spânul zice îngâmfat: -Ei, moșule, ce mai zici?”.

O altă secvență relevantă pentru tema textului este cea în care Împăratul Roșu
capitulează și acceptă să i-o dea pe fata sa lui Harap-Alb. Acesta a îndeplinit toate
sarcinile Împăratului Roșu, fiind ajutat de cei cinci camarazi ai săi, de crăiasa
albinelor și cea a furnicilor. După îndeplinirea sarcinilor, el se întoarce la palatul
Împăratului Roșu, iar acesta, mirat, acceptă să-i dea fata: „Din partea mea poți s-o
iei acum, [...] dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o
stăpânești, căci acum ți-o dau cu toată inima.”.

Elementele de structură și compoziție susțin atât tema, cât și particularitățile

creației lui Creangă. Un prim element de compoziție relevant este perspectiva
narativă. Narațiunea este realizată la persoana a treia („Craiul însă, vrând să-l
ispitească, tace molcum și, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs...”),
naratorul fiind omniscient, dar nu totdeauna obiectiv, deoarece intervine prin
reflecții și comentarii adresate cititorului, ca de exemplu: „Eu sunt dator să spun
povestea și vă rog să ascultați”. Mai mult, naratorul intervine și prin pasaje care
redau afectivitatea față de personaje („și-atunci săracul Harap-Alb”, dar și prin
dativul etic („mi-ți-l înșfăcă”).

Un alt astfel de element prezent în text este limbajul folosit, un limbaj extrem
de expresiv, specific stilului lui Ion Creangă. În ceea ce privește limbajul autorului,
acesta este unul autentic și marcat de oralitate, distingându-se în mod special prin:
arhaisme („sarbăd”, „craiu”, „heară”, „gloabă”), substantive în vocativ („tată”,
„dragul tatei”, „mătușă”) dar și prin prezența interjecțiilor („Și odată pornesc ei,
teleap, teleap, teleap!”) și a proverbelor, introduse în text prin expresia „vorba
ceea” („Vorba ceea: La plăcinte înainte / Și la război, înapoi.”). De asemenea, stilul
lui Creangă se caracterizează și printr-o notă de umor, realizată la nivelul textului
prin descrierea caricaturală a lui Gerilă („dihanie de om care se pârpâlea pe lângă foc
de douăzeci și patru de stânjeni de lemne și tot atunci striga că moare de frig”) și
prin ironie („și focul îngheață lângă tine, de arzuliu ce ești”).

Deși Harap-Alb nu are calități supraomenești, acesta reușește să scape de

statutul de rob și să redevină fiul cel mic al craiului trecând cu succes de încercările
la care a fost supus, drumul prin care a trecut fiind unul inițiatic. În acest fel,
„Povestea lui Harap Alb” este o parabolă a maturizării fiului cel mic al craiului care
ajunge să învețe din greșeli și să progreseze în ciuda obstacolelor pe care le
întâmpină.