Relația dintre două personaje dintr-un text

aparținând lui Marin Preda / roman postbelic

Romanul Moromeţii de Marin Preda reuşește să se impună într-o epocă nefastă

pentru literatură, în epoca numită de autor „obsedantul deceniu”, prezentând
imaginea unei familii de țărani în care relațiile sunt vizibil tensionate. Una dintre
relațiile urmărite de-a lungului romanului este cea dintre Ilie Moromete și mezinul
său, Niculae, o relație tată-fiu atipică.

Protagonistul romanului, Ilie Moromete, este un personaj complex, învestit cu

valori simbolice profunde, al cărui prototip, după propria mărturisire a autorului, este
chiar tatăl sau, Tudor Călăraşu. Din punct de vedere social Moromete se relevă ca o
fire autoritară, este capul familiei sale numeroase, greu de ţinut în frâu. Membru al
partidului liberal, Moromete fusese consilier comunal și este perceput de comunitatea
masculină din Siliștea-Gumești ca o autoritate neoficială. Niculae este fiul cel mic al
țăranului cu o altă viziune asupra lumii, în familie are un statut incert fapt dovedit de
poziția sa la masă. Din punct de vedere psihologic Moromete este un țăran cu o
inteligenţă ascuţită, având darul vorbirii, care se împletește cu plăcerea observaţiei,
dotat cu un imprevizibil simţ al umorului, Ilie Moromete generează, prin fiecare
apariţie, veritabile spectacole, adesea comice. În comparație cu el, Niculae este
umilit de tată tocmai pentru dorința sa de a merge la școală, dar are psihologia
ambițiosului cautând prin orice mijloace să-și convingă tatăl. Statutul moral prezintă
în cazul lui Moromete imaginea unui personaj marcat de ironie capabil să-și
exteriorizeze zbuciumul sufletesc doar prin aroganță și superioritate, fiind conștient
de valoarea sa. Niculae este de asemenea perseverent în dorința sa reușind printr-o
conjunctură nefavorabilă familiei să-și convingă tatăl, dar evoluția sa nu îi va aduce
bucurie tatălui.

De-a lungul romanului, relația dintre Ilie Moromete și fiul său se modifică. Dacă
inițial nu ia în considerare dorința copilului de a merge la școală, crezând-o
nerealistă, scena serbării școlare îl face pe Ilie Moromete să-și schimbe atitudinea și
dezvăluie în egală măsură stângăcia lui Moromete în relaţia cu fiul său. Serbarea
atrage lumea satului, iar Moromete se amestecă şi el printre privitori şi constată cu
surprindere că Niculae, despre care credea că va rămâne repetent, ia premiul întâi.
Pe scenă, copilul nu reuşeşte să recite până la final poezia fiindcă i se face rău, fiind
cuprins de o criză de friguri. Neînțelegând ce se întâmplă, Ilie aleargă spre fiul său,
iar notația naratorială, realizată în stil indirect liber, la întrebarea fiului: „Nu știi că
două zile mă lasă una mă ia? Nu știa, de unde să știe?” scoate în evidență faptul că
tatăl nu-și cunoaște fiul, neacordând atenție problemelor acestuia. Moromete îşi ia
copilul în braţe şi îl duce spre casă, dar din gesturile sale reiese dificultatea de a-şi
manifesta tandreţea, apropierea de Niculae stârnindu-i stări contradictorii, de
afecţiune, de teamă şi de nesiguranţă.

O altă scenă care surprinde relaţia tată-fiu este aceea în care cei doi stau pe
prispă, Niculae cu burta pe o carte, iar Moromete tăcut, gândindu-se la mezinul său.
La un moment dat, tatăl îşi întreabă fiul dacă vrea să meargă la şcoală, ceea ce îl
face pe copil să creadă că visul i se va împlini. Moromete îi răspunde însă că nu are cu
ce într-un mod inedit: cu duioşie şi blândeţe, dar totodată cu gravitate şi hotărâre
(„Era pentru prima dată când îi vorbea aşa”). Prezența sintagmei „prima dată”
sugerează faptul că tatăl îşi doreşte să-i împlinească dorinţa lui Niculae, că îl
frământă ideea, dar că nu consideră încă plecarea la școală o prioritate.

În analiza relației dintre personaje un rol important îl joacă mijloacele de

caracterizare , astfel naratorul îi construiește copilului portretul încă de la începutul
romanului, evidențiindu-i condiția: „Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo
doisprezece ani. Avea capul gol, cămaşa de pe el era ferfeniţă. Picioarele goale erau
pline de zgârieturi vechi cu urme de sânge închegat cu praf”. Portretul fizic al lui
Moromete este realizat direct de către narator în incipitul capitolului al zecelea din
primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse
războiul) şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri
sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”.

Limbajul este la rândul său relevant în reliefarea evoluției relației dintre cei
doi. Dacă la începutul romanului tatăl i se adresează copilului amenințător: „Când ți-
oi da una după ceafă, îți sar mucii pe jos!”, sau nepăsător: „Mănâncă, mă, acilea, și
nu te mai miorlăi, puturosule!”, spre final, tonul se schimbă: „Mă, Niculae, n-am cu
ce, taicule!”.

Romanul Moromeţii de Marin Preda impune un personaj inedit, ţăranul-filozof,

şi se înscrie în galeria romanului de tip realist, reprezentând un punct de reper în
literatura română postbelică, o operă în care măiestria scriitoricească a lui Marin
Preda se relevă prin construirea universului recreat.